Împotriva celor care sustin cã toate religiile sunt bune şi cã toate se închinã Unui şi Aceluiaşi Dumnezeu (1)
Astăzi, cînd mîndria omenească şi păcatele ce se nasc din aceasta s‑au dezvoltat pînă la extremă, aproape toţi îşi permit să discute pe probleme teologice, deşi pe majoritatea din ei nu‑i duce capul s‑o facă, făcîndu‑i astfel să facă fel de fel de concluzii antiortodoxe şi anticreştineşti, deşi la prima vedere par a fi corecte, cel puţin din punct de vedere al logicii fireşti. A vorbi despre ceva ce nu cunoşti cu adevărat înseamnă a fi demagog.
Demagogia e la modă astăzi. Decît să taci din gură, mai bine e să spui ceva, ca să nu creadă lumea că eşti marginalizat (limitat) şi astfel să-ţi strici imaginea. Ori felul în care arăţi, adică imaginea personală, contează mult la etapa actuală, pentru că aşa sîntem educaţi în cea mai mare parte de mass-media, această unealtă pe care deseori o foloseşte diavolul: nu contează cine eşti în esenţă, ca om, în faţa lui Dumnezeu; contează doar imaginea ta pentru cei din jur, contează că arăţi cool şi dacă mai ştii a pronunţa şi nişte fraze frumoase, fie ele şi filosofice, pe care le pronunţi deseori, ştiindu-le pe de rost, pentru că altceva nu ştii de fapt, efectul pe care îl vei produce este garantat că va fi unul pozitiv şi cu succes, cel puţin pentru cei care sînt la un nivel intelectual cu tine şi care nu te cunosc încă.
Ori în lumea noastră „modernă” majoritatea se conduc de acest principiu, pentru că aşa ne învaţă „mama” noastră Europa prin standartele ei care ni le bagă pe gît (altfel nu se poate de spus), sub pretextul toleranţei şi a democraţiei uitînd că noi le avem pe ale noatre, care sînt autentice şi pe care mulţi nu le observă pentru că ele, de obicei, nu se oferă într-un mod atît de frumos ambalat după standartul european, aşa după cum oferă Europa standartele ei puturoase (deşi nu toate, dar majoritatea, mai ales cele legate de credinţă şi moralitate). Adevărul nu are nevoie nici de reclamă, nici de o ambalare, fie ea cît de frumoasă, pentru că unul din criteriile adevărului este că El este simplu. El e simplu şi nu iubeşte împopoţonat. De împopoţonare au nevoie lucrurile false, ca să poată atrage atenţia şi pentru că prin frumosul exterior ele compensează de cele mai multe ori lipsa autenticităţii.
Adevărul e aşa cum este şi dacă de cele mai deseori nu ne place (pentru că ne „gîdilă” şi ne impune să ne schimbăm, să ne conformăm poruncilor lui Dumnezeu şi să nu ne mai complacem în păcatele în care ne aflăm), nu e vina lui, pentru că El, adevărul, este neschimbabil şi nealterabil şi ceea ce este mai important e că El e Însuşi Hristos: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6). Iar Iisus Hristos eri şi azi si în veci este Acelasi, spune Apostolul Pavel. Adică adevărul nu se schimbă şi ne conformăm noi Lui, dar nu El nouă, după viciile şi plăcerile noastre.
Adevărul poate fi doar revelat
Cea mai importantă, poate, însuşire a adevărului este că El este descoperit, revelat de Dumnezeu. Spunea părintele Dumitru Stăniloae că înţeleptul, fie el cît de înţelept, este neputincios, nu poate să descopere adevărul şi nici să‑l determine, pentru că omul însăşi este mărginit şi imperfect. Cel care îl descoperă este Dumnezeu, iar Dumnezeu il descoperă în măsura în care omul este pregătit şi curăţit. Spune una din fericirile Noului Testament: „Fericiţi cei curaţi cu inima că aceea vor vedea pe Dumnezeu”.
Deci condiţia cunoaşterii lui Dumnezeu, adică a Adevărului este curăţia inimii şi nicidecum multa ştiinţă. Ştiinţa autentică (nu cea profană, pe care deseori o promovează unii mai în toate domeniile activităţii omeneşti) e cea care te ajută să nu cazi în vreo extremă în procesul cunoaşterii lui Dumnezeu şi doar atît. Ea nu te mîntuieşte. Ştiinţa sau filosofia este ajutătoarea credinţei şi nicidecum invers. Şi dacă tot vorbim de adevăr, va trebui să vorbim despre adevărul revelat în Ortodoxie, în persoana Dumnezeului-Om Iisus Hristos. Dacă vrei să faci o concluzie despre religie, trebuie luată în considerare mai întîi învăţătura ei despre Dumnezeu.
Nici într‑o religie a lumii Dumnezeu nu se coboară atît de mult la neputinţa omului (fără ca să‑l lase să se complacă în ea), la omul însăşi, ca în creştinismul Ortodox. Hristos nu a socotit o ştirbire pentru El şi pentru Tatăl său, ca fiind Dumnezeu să se întrupeze, împrumutînd trup omenesc de la Fecioara Maria, Cea mai curată, Cea mai smerită, Cea mai nevinovată, fiinţă omenească, pentru a îndumnezei firea noastra omenească şi a ne oferi posibilitatea de a o îndumnezei prin imitarea Lui în dragostea jertfelnică, jertfelnică pînă la cruce, şi prin primirea adevărului Lui şi aplicarea lui în viaţă, conformarea după el. Numai imitarea lui Dumnezeu ne face dumnezei după har. Pe cine imităm aceea devenim.
Numai Adevărul Lui ne va face liberi. Aşa ne‑a învăţat Hristos. Ceilalţi dumnezei – ai islamului, iudeilor şi ai altor asemeni acestora, care nu au înţeles Taina Sfintei Treimi, sînt dumnezei total depărtaţi de lumea aceasta, absenţi pentru ea şi închişi în propria transendenţă, sînt monade ce se autoconţin. De la această neînţelegere a tainei Sfintei Treimi şi vine tăria cerbiciei lor, care se manifestă în intoleranţă faţă de cei de alte neamuri, care nu mărturisesc islamul sau iudiasmul. Istoria ne este martor, iar Coranul şi Cabala promovează cultul tiraniei şi al urii faţă de toţi „necredincioşii”.
Dumnezeii altor religii orientale, precum induismul, budismul şi celelalte sînt nişte dumnezei impersonali, către care nu te poţi adresa ca la un „tu”,care nu te aude, nu te vede. Nu în zadar a spus proorocul şi psalmistul David cuvintele: „Idolii neamurilor sunt argint şi aur, lucruri de mâini omeneşti: Gură au şi nu vor grăi; ochi au şi nu vor vedea; urechi au şi nu vor auzi; nări au şi nu vor mirosi; mîini au şi nu vor pipăi; picioare au şi nu vor umbla, nu vor glăsui cu gâtlejul lor. Asemenea lor să fie cei ce‑i fac pe ei şi toţi cei ce se încred în ei.” (Ps. 113, 12–16). Dacă aţi observat, spune psalmistul „lucruri de mîini omeneşti”, dar lucrurile sînt neînsufleţite, ele nu se pot îngriji de persoane, numai Persoanele se îngrijesc de persoane. Nu sînt capabili de jertfire, pentru că nu sînt treime de persoane, sau sînt impersonali. Prin urmare sînt incapabili de iubire, de toleranţă, de răbdare, de înţelegere, deoarece toate aceste însuşiri le poate avea doar un Dumnezeu care este Treime de Persoane
Dragostea poate fi doar acolo unde sînt persoane, ea presupune persoane, ea se manifestă între persoane. Nu în zadar apostolul neamurilor, Pavel, a observat că Dumnzeu este dragoste, pentru că a înţeles taina Sfintei Treimi. Nu cred că un dumnezeu egoist şi închis în sine, în transcendenţa sa ar fi putut crea lumea. Imboldul creării lumii de către Dumnezeu, după învăţătura Ortodoxă, este că El vrea să împartă existenţa Sa şi dragostea Sa cu noi, pentru că le are din belşug pe amîndouă, pe toate. Altfel de ce ar crea‑o? Ca mai apoi s‑o distrugă? Sau poate că a creat‑o pentru că se simte însingurat? Nu. Vrea ca şi noi să ne bucurăm de existenţa Lui, iar El de existenţa noastră. Aşa este dragostea manifestată personal, se oferă, se deschide către celălalt. Nu rămîne la sine ca să se complacă pe sine şi să-şi fie suficientă sieşi.
Dragostea nu poate fi decît personală şi manifestată asemenea, de la „eu” la „tu”. De ce să creeze un dumnezeu islamic sau iudaic monopersonal lumea, dacă este incapabil de iubire? Dacă dragoste nu e, nimic nu e. De aici şi credinţa într-un Dumnezeu iubitor, credinţă care naşte credincioşie jertfelnică, fără ezitări. Credincioşia faţă de Dumnezeu nu poate dura dacă nu e alimentată de sentimentul dragostei faţă de Dumnezeul pe care Îl iubeşti şi care te iubeşte.
Credinţă sau credulitate
„Credinţa este o putere de legătură care înfăptuieşte unirea desăvîrşită, nemijlocită şi mai presus de fire a celui ce crede cu Dumnezeu Cel crezut.” Ea presupune deci deschiderea omului, prin puterea harului dumnezeiesc, către dialogul iubitor cu Dumnezeu. Iar actul de credinţă angajează omul întreg, cu tot sufletul şi cu tot trupul. Credinţa nu e doar o adeziune intelectuală la învăţătura creştină despre Dumnezeu, ci e un mod de viaţă susţinut de harul divin. De fapt este răspunsul mulţumitor al omului la chemarea iubitoare a lui Dumnezeu, Cel ce ne‑a iubit mai întîi şi s‑a descoperit nouă. Credinţa se bazează, aşadar, pe acceptarea făgăduinţelor lui Dumnezeu Care ni se descoperă prin Iisus Hristos şi pe împlinirea poruncilor Lui în viaţă. Prin „credinţa lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6), omul Îl întîlneşte pe Dumnezeu, Cel ce este mai presus de toate, se uneşte iubitor şi înţelegător cu El, se face el însuşi templu sfinţit al lui Dumnezeu şi centru de iradiere a iubirii Lui între semeni.
Credulitatea însă, ca stare de acceptare simplă, fără discernămînt şi fără rezerve a unor învăţături, este o atitudine nefireacă şi păguboasă a omului leneş faţă de cele ale vieţii spirituale. Acesta caută şi aşteaptă mereu soluţii ieftine, fără nevoinţe, fără Cruce adică, nu-şi foloseşte trezvia şi raţiunea în posibilităţile lor fireşti, ci şi le adoarme printr‑o nepunere a lor în lucrare, devenind astfel o ţintă foarte uşor de atins de către cei care nu dorec mîntuirea oamenilor.
Rezultatul credulităţii – falsul misticism
Astfel, speculînd neştiinţa şi naivitatea multora în materie de viaţă religioasă, numeroşi „prooroci”, care predică fel de fel de credinţe, mediumi şi vindecători, apăruţi mai ales în ultimii ani, unii mai exotici, alţii mai tradiţionalişti, le exploatează credulitatea, într-un mod plin de viclenie. Iar oamenii slabi şi neştiutori, care cad în plasa înşelării aruncată de aceşti impostori, pe lîngă paguba materială suferită – nu mică -, deseori îşi pierd şi sănătatea fizică şi spirituală. Şi încă nu sînt puţine cazurile de deznădejde, de lepădare de Ortodoxie, prin care diavolul şi ucenicii lui îşi măresc palmaresul criminal.
Falsul misticism este semnul ruşinos al unei stări religioase înapoiate sub raport intelectual şi moral, mai bine zis tristul certificat al decăderii de la însăşi starea de religiozitate la aceea de magie, caracteristică popoarelor primitive stăpânite de pâcla groasă a ignoranţei, de marasm moral. Părintele Dumitru Srăniloae definea falsul misticism ca o dispoziţie a sufletului, care aşteaptă sau vede la tot pasul un miracol, caută sau vede necontenit vedenii şi îmbracă pe fiecare persoană mai deosebită în aureolă supranaturală. Cauzele falsului misticism sînt:
1. Superstiţiile şi practicile oculte, ivite dintr‑o viaţă spirituală degenerată. Mulţi dintre cei care practică formele magiei şi ale superstiţiei socotesc că nu păcătuiesc faţă de Dumnezeu, ci chiar Îl servesc. Ceea ce dă practicilor magice un caracter de fals misticism este convingerea celor ce recurg la ele că intră oarecum în contact cu lumea de dincolo, supranaturală. Tocmai această ofertă a contactului şi a ajutorului imediat ce vine din lumea nevăzută atrage mulţi oameni spre respectivul domeniu. Superstiţia împreună cu erezia şi ateismul formează triada infernală cu care diavolul ameţeşte minţile oamenilor, deviindu‑i de la dreapta credinţă în Dumnezeu spre căile pierzării veşnice.
2. Bolile şi deranjamentele psihice (cauze patologice), bolile şi deranjamentele psihice, care produc şi alimentează deseori falsul misticism. Unele tulburări şi stări de boală se datorează multora dintre aşa-numitele viziuni şi comunicări cu fiinţe din alte lumi. Ele sunt susţinute însăşi de o frământare religioasă în cei ce le produc, ca şi în cei care le acceptă, spre deosebire de manifestările ocultismului, care sunt lipsite de o frământare religioasă, deşi sunt însoţite şi ele de un fior al întâlnirii cu nevăzutul. Dar, dacă privim atent, observăm că şi frământarea religioasă la subiectele producătoare de false viziuni este bolnăvicioasă.
3. Ignoranţa, lăcomia şi prezumţia (închipuirea de sine) (cauze morale). Deseori azi, mentalitatea magică, lăcomia şi prezumţia se întâlnesc înunul şi acelaşi impostor, care, exploatînd ignoranţa creştinilor, devine promotorul pe scarălargă al unor experienţe şi fenomene paranormale. Însă formele epidemice ale falsuluimisticism sînt un semn trist de înapoiere religioasă generală şi un certificat ruşinos pentrupăstorii sufleteşti ai unui popor.
4. Neştiinţa este, aşa cum spunea Sfîntul Marcu Ascetul, maica tuturor relelor. Ea este unul dintre cei trei uriaşi puternici ai diavolului (alături de uitare şi nepăsare), sub ocrotirea cărora se furişează toate patimile în suflet. De aceea, omul are datoria să lupte necontenit pentru alungarea din sine a neştiinţei.
Lasã un Rãspuns:
Un rãspuns la Împotriva celor care sustin cã toate religiile sunt bune şi cã toate se închinã Unui şi Aceluiaşi Dumnezeu (1)