Noi Minuni ale Sfântului Nicolae (4)
Întoarcerea
Am o iconită cu chipul Sfântului Nicolae. Simplă, dar cu mare har. Am decupat‑o dintr-un calendar şi mi s‑a părut – iartă-mă, Doamne! – nu prea reuşită: parcă avea chipul prea întunecat. Dar când am privit ochii sfântului, m‑am simtit vinovată: privirea lui severă îmi pătrundea până în adâncul sufletului. Nu puteam să mă ascund nicăieri de ea. Aveam exact aceeaşi senzatie pe care multi dintre noi o încercam în copilărie, când ne aflam în fata părintilor şi simteam că ei ne ştiu deja greşeala, însă aşteaptă să ne‑o recunoaştem singuri.
Această iconită simplă, de carton, am agătat‑o pe perete. Peste câteva zile am aflat că unei prietene de‑a mamei mele i‑a dispărut fiul de patru zile. A plecat într‑o dimineată la serviciu şi nu s‑a mai întors. Am îngenuncheat ca să mă rog. Dar cui să mă rog? Cum? De obicei, în momentele cele mai grele, eu mă rog fericitei Xenia, dar atunci am simtit o căldură aparte când mă rugam Sfântului Nicolae. Cu lacrimi îl rugam să ajute pe cel dispărut. Nu mă aşteptam să se rezolve atât de repede. Peste o jumătate de oră m‑a sunat mama şi mi‑a spus că tânărul s‑a întors acasă. Bătut până la sânge, el povestea că, pe neaşteptate, hotii nu i‑au mai cerut bani şi l‑au adus acasă…
M. D., oraşul Sankt-Petersburg
Deasupra prăpastiei
Intr-un sat locuia o bătrână. Se descurca greu, mai ales iarna, când trebuia să încălzească casa şi să-şi procure de mâncare. Copiii ei se mutaseră de multi ani în oraş. O chemau să stea cu ei, însă ea nu dorea să-şi părăsească satul natal. Intr-un sfârşit au reuşit s‑o convingă, spunându‑i că în oraş erau multe biserici şi că va putea merge la slujbe. Numai atunci s‑a învoit. Dar, mai întâi de toate, a hotărât să dea bisericii din sat toate icoanele din casă, cu exceptia icoanei celei mari a Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni, pe care a vrut s- o dea bisericii din satul vecin.
Ploua. Autobuzul se apropia de sat. Se zăreau turlele bisericii, însă la o cotitură autobuzul a alunecat şi rotile din urmă au ajuns să atârne deasupra prăpastiei. toti pasagerii erau speriati. Şoferul le‑a spus să coboare în linişte, mai întâi cei de pe scaunele din spate şi, tot aşa, până le venea rândul celor din fată.
Bătrâna a coborât ultima. Ea se ruga Sfântului Nicolae. Când autobuzul a fost adus de deasupra prăpastiei, şoferul s‑a apropiat de pasageri, ştergându-şi sudoarea de pe frunte: „Se pare că un sfânt s‑a rugat pentru noi!” In acel moment bătrânica i‑a arătat icoana Sfântului Nicolae. Şoferul s‑a închinat şi a sărutat icoana. Exemplul lui l‑au urmat toti pasagerii. In pro- cesiune au adus ei icoana în biserică. Au povestit minunea preotului, care a săvârşit o slujbă de multumire lui Dumnezeu şi Sfântului Nicolae.
Roaba lui Dumnezeu Maria, satul Bobiakova, regiunea Voronej
Oaspetele ceresc
Eram internată în Spitalul Alexandrovsk, când a ieşit numărul curent al ziarului
„Adevărul credintei”. Pe prima pagină era icoana Sfântului Nicolae de la Catedrala Nikolo- Bogoiavlensk. Vecina mea de salon, Asia, mi‑a povestit următoarea întâmplare:
Era în timpul războiului. Ea avea zece ani. Intr‑o seară geroasă de iarnă, cineva a bătut la uşă. Un bătrân se ruga să fie găzduit peste noapte.
Deşi era putin loc în casă, mama l‑a primit cu bucurie. I‑a dat să mănânce. Bătrânul i‑a spus că tata a căzut prizonier (lucru adeverit mai târziu). S‑a plâns apoi că a înghetat până la oase. Mama i‑a propus atunci să se culce el pe cuptor, iar pe Nicolae, fiul ei mai mare, l‑a trimis să se culce în altă parte. Dimineata, mama a vrut să‑l cheme pe bătrân la masă şi să‑i pună în desagă ceva de-ale gurii. Dar el nu mai era nicăieri, dispăruse. S‑au dus cu totii la uşă: aceasta era însă încuiată. Şi-au îndreptat privirile spre icoană – bătrânul semăna cu Sfântul Nicolae.
Asia mi‑a luat din mâini ziarul şi cu blândete a întrebat: „Bunicule, unde ai plecat atunci? Nici mâncare nu ai luat!”
N. A. Milanova, oraşul Sankt-Petersburg
Botezat cu numele Nicolae
Când s‑a născut fiul meu, nu ştiam ce nume să‑i pun. M‑am gândit mult şi până la urmă l‑am numit Stanislav. O prietenă, care mă ajuta să‑l îngrijesc, mi‑a spus: „Dacă vrei să ai un fiu sănătos, pune‑i numele Nicolae.” Şi a mai adăugat că aşa spun oamenii bătrâni. Copilul creştea sănătos, dar nu a mers până la vârsta de doi ani. Medicii nu i‑au depistat nimic patologic şi nu puteau explica fenomenul. Copilul se deplasa cu ajutorul mâinilor, şi chiar destul de repede. După doi ani a început să meargă pe picioare, însă nu‑i plăcea, mai ales să alerge. Deseori stătea cu picioarele încrucişate şi cu o privire gânditoare. Când cineva se apropia de el şi începea să‑i vorbească, el parcă atunci se trezea din somn şi nu întelegea ce se petrece în jurul său.
Pe când avea cinci ani, de Paşti, l‑am luat cu mine la biserică. Stăteam la rând pentru lumânări. El dorea să vadă ce se vindea la pangar şi tinea mortiş să‑l iau în brate. Era ceva neobişnuit pentru el, deoarece, de obicei, era foarte liniştit. Când l‑am ridicat ca să vadă ce se afla la pangar, dintr‑o multime de iconite care se poartă la gât, el a ales una şi cerea să i‑o cumpăr. Aveam putini bani şi încercam să‑i explic că cei nebotezati nu au voie să poarte iconite, însă fiul meu continua să insiste şi chiar a început să plângă.
A venit şi rândul nostru. Femeia care vindea lumânări mi‑a spus: „Cumpărati‑i copilului iconita! A ştiut el ce să aleagă, acesta este Nicolae, Făcătorul de minuni!” Auzind aceste cuvinte, fiul meu dintr‑o dată s‑a liniştit, iar când i‑am cumpărat‑o era nespus de fericit. A purtat‑o mult timp. Când dormea, o strângea în pumn, când se trezea şi‑o punea în buzunarul cămăşii. In ziua când a pierdut‑o, a plâns mult. Stătea pe vine, iar cu o mână îşi sprijinea un obrăjor. Iconita a fost găsită şi bucuria fiului meu era nespus de mare. Deseori se retrăgea într-un colt şi vorbea cu ea.
A fost botezat la vârsta de opt ani. Când i se înregistra numele pentru botez, ni s‑a spus că la ortodocşi nu există în calendar numele Stanislav. Femeia care l‑a înregistrat, auzindu‑i data naşterii, a spus: „Nu‑i nimic că nu există numele Stanislav. tu doar eşti Nicolae! Eşti născut pe 19 decembrie!” Acum fiul meu are 13 ani. El vrea să fie clopotar; eu aş vrea doar atât: ca el să fie demn de numele ce i s‑a dat la botez.
Zlata Şaghina, oraşul Saratov
Timpul a fost oprit
Sunt dăscălită în Biserica Cuviosul Paisie Velicikovski. Vreau să povestesc despre cum Sfântul Nicolae mă ocroteşte. Adesea îmi amintesc două întâmplări:
Imi cresc singură cei trei copii, într-un apartament cu două camere. toată speranta noastră este doar în Dumnezeu şi în sfintii Săi. Intr‑o zi nu mai aveam bani în casă, nu aveam nici de pâine. Până la salariu mai era mult. Copiii erau trişti, iar eu am luat în mâini cartea de rugăciuni şi le-am spus: „Copii, să‑i cerem Sfântului Nicolae să ne trimită bani pentru pâine!” Şi am îngenuncheat pentru rugăciune. Martor la întâmplare a fost un tânăr, care acum este sotul surorii mele. Cât de mare ne‑a fost mirarea, când el ne‑a spus că a fost trimis de cineva ca să ne aducă nişte bani!
Un alt caz: Impreună cu sora mea eram în anul întâi la Universitatea de teologie Ortodoxă din łaritâno, la sectia de cântăreti. In orar, în fiecare joi, la şapte dimineata era trecută practica la strană. In acea zi, anul nostru începea Sfânta Liturghie la mănăstirea de călugări Sviato-Duhovnâi, unde se află şi Universitatea şi unde noi mai făceam şi ascultare. Odată, s‑a întâmplat ca noi (eram patru surori) să rămânem peste noapte la nişte prieteni, pentru că trebuia să ne întâlnim cu părintele nostru duhovnic, Vasili (Şvet).
In casă nu era niciun ceas deşteptător şi dimineata ne-am trezit târziu. Până la începutul slujbei mai era un sfert de oră. Ne aflam în celălalt capăt al oraşului şi aveam mult de mers. Nu ne-am pierdut cu firea şi am ieşit glont din casă. Pe stradă era polei, noi alergam, cădeam, din nou ne ridicam şi strigam: „Sfinte părinte Nicolae, ajută-ne, fă ceva!” Aşa am alergat mult timp. Pe drum am oprit un taxi şi l‑am rugat pe şofer să ne ducă repede. Nu aveam voie să întârziem. Dacă întârziam, nu avea cine să înceapă slujba.
Am ajuns la mănăstire şi, cum am intrat în biserică, au răsunat primele cuvinte din Sfânta Liturghie. Cu sufletul la gură, am ajuns la strană şi am cântat: „Amin”. toate ne trăgeam aer în piept şi ne uitam la ceas. Era ora 7 fix. Fără să scoatem un cuvânt, ne-am închinat Domnului, Maicii Domnului şi Sfântului Nicolae şi am început să cântăm. Aşa, prin rugăciunile Sfântului Nicolae, timpul s‑a oprit în loc.
I. Breidakova, oraşul Volgograd
Ocrotirea sfântului
Nu departe de satul nostru se află satul Nikolskoe, cu Biserica Sfântul Nicolae. In ea se slujeşte şi astăzi – este mare, frumoasă şi plină de har, deşi a fost construită cu multi ani în urmă. Bătrânii spun că în vremurile grele, când se dărâmau bisericile, un om a vrut să dea jos crucea de pe biserica satului. A urcat până la turlă, dar acolo stătea un bătrân. „De ce ai urcat?”, l‑a întrebat el. Omul şi‑a dat seama că acesta era Sfântul Nicolae şi, speriat, a coborât. De biserică nimeni nu s‑a mai atins.
tatiana Avdeeva, satul Bobiakova, regiunea Voronej
„După credinta voastră fie vouă!”
Victoria Bronislavovna tihonova s‑a născut în 1941. Relatările ei demonstrează faptul că bolnavii primesc ajutor prin rugăciunile părintelui Serafim de Vârita. E nevoie însă de o credintă sinceră, căci Insuşi Dumnezeu a spus: „După credinta voastră fie vouă!”(Mt. 9; 29).
„Am copilărit în timpul blocadei Leningradului. Când am împlinit un an şi jumătate, peste grădinita noastră de copii a căzut o bombă. Multi copii au fost răniti, precum şi multi educatori. Eu am suferit cel mai putin. Schijele mi-au zdrobit degetele de la piciorul stâng. Au urmat osteomielita şi ulcerul trofic la talpă, astfel că încă din copilărie am ajuns infirmă.
Cu vârsta, boala s‑a agravat. Ani în şir aveam dureri îngrozitoare. In 1981 am fost trimisă pentru analize şi tratament la Institutul de protezare. După câteva operatii nereuşite, mi s‑a amputat talpa. Mi-au lăsat doar osul tălpii. M‑am întors acasă cu proteză. Suferintele s‑au înmultit, permanent aveam dureri.
Inchipuiti-vă cum ar fi câteva decenii la rând să aveti o durere acută de dinti, din cauza căreia să nu vă puteti găsi nicăieri locul. Pe parcursul acestei perioade, aproape că nu am dormit. Doar două-trei ore reuşeam să atipesc, sleită de puteri. Dimineata, îmi muşcam buzele de durere şi plecam la serviciu. Câteodată mi se întuneca în fata ochilor.
In primăvara anului 1983, în ziua prăznuirii aducerii moaştelor Sfântului Nicolae din Mira – Lichiei în Bari, am îngenuncheat în fata icoanei din Catedrala Sfântul Nicolae şi m‑am rugat mult, cu lacrimi în ochi. Mă rugam din tot sufletul, cerând sfântului ajutorul său ceresc. De mine s‑a apropiat o femeie şi m‑a sfătuit să plec în Vârita. Astfel, Sfântul Nicolae mi‑a îndreptat paşii spre părintele Serafim de Vârita.
A doua zi, m‑am dus la mormântul sfântului. In dimineata aceea aveam dureri îngrozitoare. Cu greu am ajuns de la statie până la Biserica Icoanei Maicii Domnului din Kazan. Cu inima zdrobită, am îngenuncheat şi cu rugăciunea pe buze am înconjurat mormântul. Mi‑e greu să descriu ce se petrecea în sufletul meu în acel moment. Pentru prima dată însă, după multi ani, am simtit că sunt un om complet sănătos. Imi venea să zbor! Am ajuns repede la statie şi am urcat în trenul electric.
Aceste mici detalii vorbesc de la sine: părintele Serafim m‑a auzit şi m‑a ajutat să ajung repede acasă. Seara, pentru prima dată, am adormit liniştită. După această călătorie minunată, am început să vizitez des mormântul făcătorului de minuni. trebuie doar să te rogi şi durerea dispare. Câteodată mi se întâmplă să ajung acolo în genunchi de durere, iar înapoi să vin zburând.”
Valeri Filimonov, oraşul Sankt-Petersburg
In fata icoanei nefăcute de mână omenească
In 1997, în familia noastră era o situatie critică din cauza certurilor permanente. Sotul mă alunga de acasă. Eu ba plecam, ba mă întorceam, însă împăcarea nu dura mult timp. toate încercările mele de a ne păstra căsnicia erau inutile. Pe zi ce trecea, noi ne îndepărtam tot mai
mult unul de altul. Şi iată că, după o nouă ceartă, sotul mi‑a arătat uşa şi am înteles că încă o împăcare nu mai avea sens. M‑am îmbrăcat ca să plec. Imi era greu. Căsnicia noastră se destrăma din cauza unor fleacuri. Deodată, în minte mi‑a apărut chipul Sfântului Nicolae. Pe suflet mi s‑a aşternut pacea. Câteva minute am stat la balcon şi am admirat copacii, iar apoi am intrat în casă şi cu hotărâre am spus: „Nu plec de aici. Mă vei răbda aşa cum sunt!” Nici nu vă închipuiti cât de mult s‑a bucurat sotul meu auzind acestea! Eu cred că de fapt nu el mă alunga, ci demonul din el. De atunci, aproape că nici nu ne mai certăm. Din păcate, familia noastră a rămas o familie bolnavă, pentru că sotul meu este departe de biserică. Sfinte Nicolae, ajută-ne să dobândim duhul credintei!
In 1998, Dumnezeu m‑a învrednicit să săvârşesc un pelerinaj în łara Sfântă şi în oraşul Bari, la moaştele sfântului lui Dumnezeu. Inainte de călătorie, am citit timp de 40 de zile Acatistul Sfântului Nicolae. Dumnezeu mi‑a trimis multe ispite, necazuri şi boli. Odată, când aveam febră mare, în somn, l‑am văzut pe Sfântul Nicolae, care mergea pe malul mării, îmbrăcat în veşminte. Era încă departe de mine, dar ştiam că venea anume în întâmpinarea mea. Mă temeam că Dumnezeu nu mă va lăsa pe mine, nevrednica, să ajung la locurile sfinte. Dar, prin rugăciunile sfântului, am ajuns pe corabia „Dmitri Şostakovici”.
Pe 21 mai, în ajunul sărbătorii sfântului, am ajuns în oraşul Bari. Cu procesiune ne- am îndreptat spre biserică pentru priveghere. Oare nu a fost aceasta o minune? Sfântul Nicolae, atât de mult iubit în Rusia, a adunat la sărbătoarea sa, tocmai în depărtata Italie, peste
500 de oameni din Rusia, Ucraina, Bielorusia, Estonia. Arhiepiscopul Nifon de Lutk şi Volânsk, care era în fruntea pelerinajului, a tinut o predică emotionantă. Lacrimile curgeau din ochii femeilor şi ai bărbatilor, ai copiilor şi ai preotilor; plângea chiar şi arhipăstorul. El spunea cât de apropiat este Sfântul Nicolae de fiecare dintre noi şi că încă înainte de creştinarea Rusiei el venea în ajutorul ruşilor. Când din łarigrad au venit preoti ca să boteze poporul, în una din icoane oamenii îl recunoşteau pe sfântul: „El mi‑a întins o vâslă când mă înecam!”, spunea unul; „El mi‑a arătat drumul prin pădure!”, striga altul. Şi până în prezent rugătorul milostiv ne ajută pe fiecare dintre noi.
In biserica catolică nu există icoane, de aceea unui ortodox îi vine greu să se roage. In timpul Liturghiei, întâmplător, am ridicat ochii în sus – şi am înlemnit: pe cupolă apăruse o icoană, formată din umbrele becurilor. Se vedeau clar conturul capului, umerii şi o mână binecuvântând. In mijlocul nostru se afla Sfântul Nicolae! El ne binecuvânta pe toti cei adunati la sărbătoarea sa. Acum mă puteam ruga, cu ochii atintiti în sus, asupra icoanei nefăcute de mână omenească. Minunile Sfântului Nicolae sunt nenumărate.
Nu demult, câteva zile la rând m‑a durut un dinte pe care abia îl tratasem. Aplicam pe el un tampon cu ulei sfintit de la moaştele sfântului şi mă rugam: „Sfinte Nicolae, vindecă-mi dintele, iar eu, în schimb, voi trimite o scrisoare în Sankt-Petersburg cu minunile tale!” Dintele însă continua să mă doară. Cu smerenie m‑am adresat medicului. S‑a constatat că nu era bine pusă plomba. Medicul a făcut toate cele necesare, fără să-mi ia bani şi durerea a trecut. Din spital am ieşit multumind Domnului şi Sfântului Nicolae.
Olga Zubkova
„Oare nu a fost aceasta o minune?”
Vreau să povestesc cum l‑a ajutat Sfântul Nicolae pe fiul meu, Vladimir. In 1986, el a fost luat în armată, în Afganistan, şi trimis pentru „pregătire” la 15 km. de Fergana. O lună am
fost parcă pe altă lume. Am început să merg la biserică, la icoana Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. Pe atunci nu ştiam nicio rugăciune. Cu lacrimi ceream doar un singur lucru: „Lasă- mi fiul acasă!”
Fiul meu a fost luat în septembrie, iar în decembrie am avut un vis. El stătea înaintea mea, dar fata nu i se vedea. Eu tot încercam să‑l întorc spre mine şi îl întrebam: „Fiule, unde eşti?” ” Lângă Leningrad!” a fost răspunsul. De profesie, el este şofer. Inainte de a fi luat în armată, a sărit de trei ori cu paraşuta şi de aceea a fost luat în trupele paraşutate.
La sfârşitul lui decembrie am primit o scrisoare: fiul meu era internat în spitalul militar; fusese bătut şi avea o serioasă comotie cerebrală. Nu i s‑a acordat primul ajutor, pentru că ei credeau că simulează. Din această cauză i s‑a deplasat pupila şi nu mai putea conduce maşina. Peste o lună l‑am vizitat – de trei ori am fost la el -, medicii au spus că va rămâne cu un ochi bolnav.
Nu a mai fost trimis în Afganistan. In aprilie, toti cei inapti au fost repartizati în diferite oraşe. Fiul meu a fost trimis în Vitebsk. Pentru orice eventualitate, am luat de la spital o adeverintă de invaliditate. Gândeam că nu va mai putea fi şofer, însă în Vitebsk el nu mai avea nimic. In prezent, fiul meu are 31 de ani şi, slavă Domnului, nu are nicio complicatie de pe urma bolii. Oare nu a fost aceasta o minune? Prin ea, Dumnezeu m‑a adus la biserică şi mi- a îndreptat viata.
A. N. Lipatova, oraşul tver
„Vei rămâne în viată!”
In orăşelul nostru de mineri există o comunitate de creştini care îl cinstesc pe Sfântul Nicolae. Ea a fost înfiintată în 1992 de către nişte călugări din Lavra troite-Serghiev. Dumnezeu ne‑a adus la credintă pe noi, cei din îndepărtatul nord. Sfântul a săvârşit multe minuni cu enoriaşii noştri, dar aş vrea să povestesc despre minunea care s‑a întâmplat cu tatăl socrului meu – un om care era departe de credintă. Intr-un an, eram în vizită la rudele din Gorlovka, regiunea Don. Discutam despre Dumnezeu. Socrul meu a spus: „Eu îl am pe Dumnezeul meu!” Mai târziu am aflat că el îl numea Dumnezeu pe Sfântul Nicolae şi, la protestele mele că Sfântul Nicolae este doar slujitorul lui Dumnezeu, el mi‑a povestit următoarea istorisire:
In timpul războiului, tatăl său preda la un gimnaziu din Kiev. Nemtii l‑au arestat. Celula unde a fost închis bunicul Emanuil era strâmtă. Şapte oameni erau aşezati pe
podea, iar picioarele şi le întideau spre mijlocul celulei, unul peste altul. In câteva minute, picioarele celui de dedesubt oboseau şi atunci el le punea deasupra celorlalti. Aproape că nu dormeau. Odată, atipind, Emanuil a auzit o voce: „Vei rămâne în viată. Să vii să multumeşti pe adresa…”, şi i‑a numit casa, strada, etajul. tovarăşii lui Emanuil au fost împuşcati toti, unul după altul. In celulă a rămas doar bunicul. Oraşul a fost eliberat, iar detinutilor li s‑a dat drumul.
Bunicul nu înceta să se gândească: cine oare l‑a salvat? S‑a dus pe adresa indicată. A urcat la etajul al doilea, dar s‑a pierdut. Nu mai ştia numărul apartamentului. A mers prin coridorul întunecat. In stânga şi în dreapta erau doar apartamente. La capătul coridorului se zărea o luminită. Bunicul şi‑a îndreptat paşii într-acolo. Când a ajuns, a văzut pe perete icoana Sfântului Nicolae şi o candelă care ardea. Iată cine l‑a salvat! De aceea, mai târziu el le‑a cerut copiilor săi să‑l cinstească pe Sfântul Nicolae.
Liudmila Kotlovskaia, orăşelul Beringovsk (Ciukotka)
Nu se va pierde nimic
Impreună cu sora mea am plecat în Egipt. Am luat cu mine o iconită pliantă cu chipurile Mântuitorului, Maicii Domnului şi Sfântului Nicolae, pe care o primisem în dar de la redactia ziarului „Adevărul credintei”, precum şi ultimul număr al ziarului. In a doua zi a şederii noastre în Hurgad, după o plimbare prin oraş, coborând din autocar, fără să-mi dau seama am scăpat portmoneul. Am constatat că nu‑l mai aveam abia în ziua următoare. Vă imaginati situatia noastră, când mi-am dat seama că pe lângă o sumă neînsemnată de bani, în portmoneu mai era şi cheia de la seif, unde se păstrau toti banii noştri.
Ne-am adresat la biroul de informatii. Nimeni nu ne întelegea. La ora trei am fixat o întâlnire cu agenta noastră de turism. Aşteptarea mi s‑a părut lungă. Eu m‑am întors la hotel şi am început să mă rog. După aceea am luat în mâini ziarul „Adevărul credintei”, unde pe prima pagină era icoana Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. Am îngenuncheat pentru rugăciune. Ceream sfântului să facă o minune – să găsesc portmoneul.
La ora fixată, ne-am întâlnit cu agenta noastră şi i‑am povestit cele întâmplate. Ea ne‑a liniştit, încredintându-ne că dacă portmoneul s‑a pierdut în autocarul nostru, el se va găsi negreşit.
Agenta a sunat la sediul firmei şi ce mare ne‑a fost bucuria când am aflat că portmoneul nostru se găsea acolo! tot drumul până acolo nu încetam să‑I multumim lui Dumnezeu şi Sfântului Nicolae. Dar cea mai mare bucurie a fost că am găsit iconita cu chipul Sfântului Nicolae al Mirei Lichiei, căruia i‑am promis că voi scrie despre această minune la ziar.
„Bucură-te Nicolae, mare făcător de minuni!”
Nina Levitskaia, oraşul Sankt-Petersburg
Rugăciunea
In satul nostru se reconstruieşte Biserica Sfântului Nicolae. Conform legendei, nu departe de biserică a fost găsită de către un nebun pentru Hristos o icoană a Sfintei Parascheva. łăranii au luat‑o cu forta şi au adus‑o la biserică, însă ea, în chip minunat, a fost găsită din nou în acelaşi loc, lângă izvor. Mai târziu, acolo a fost înfiintată o mănăstire de femei, iar apa din izvor era socotită tămăduitoare.
Biserica se reconstruieşte cu greu. Au fost refăcuti peretii, s‑au scos tone de gunoi, s‑a cimentat podeaua şi s‑au pus geamurile. Din păcate, turla bisericii este din cărămidă şi, din cauza ploilor, se năruie. trebuie acoperită cu tablă, dar nu mai avem resurse. Noi dorim din tot sufletul să ne rugăm în biserică şi sperăm că Dumnezeu ne va trimite şi un preot.
In luna mai, în ziua prăznuirii Sfântului Nicolae, din satul vecin, Vâşnii Volocika, a venit la noi un preot. Peste o săptămână, de Sfânta treime, s‑a stins din viată o bătrână, Maria tomkina, care îl cinstea în mod deosebit pe Sfântul Nicolae. Sfântul i‑a apărut de două ori. Maria ne‑a povestit aceasta după slujbă, la masa de sărbătoare.
Prima dată, când era mai tânără, a fost arestată pentru că nu venea la muncă. A fost închisă în casa parohială. A plâns şi s‑a rugat toată noaptea. Dimineata, o mână grea de bărbat, povestea ea, a atins‑o pe umăr. Era Sfântul Nicolae, care i‑a spus că nu va păti nimic. Maria a trecut fără frică pe lângă militian şi, într-adevăr, două ore mai târziu a fost eliberată. Noi am întrebat‑o de ce era sigură că acela fusese anume Sfântul Nicolae, iar ea ne‑a explicat că lui i se rugase cel mai mult.
A doua oară, Maria l‑a văzut iarna, în pădure, când aducea cu carul lemne pentru calea ferată. Ne spunea că se ruga întotdeauna Sfântului Nicolae ca să ajungă cu bine şi să nu se răstoarne carul cu lemne. Lângă o movilită, unde multe care se răsturnau, pe trunchiul unui mesteacan retezat stătea aşezat un bătrân, îmbrăcat în negru. El a salutat‑o. Când au ajuns la destinatie, femeile au întrebat‑o de ce acesta a salutat‑o numai pe ea, şi nu şi pe ele. Iar bărbatii care mergeau în urmă le întrebau pe cine au văzut. La întoarcere, lângă mesteacăn, nu mai era nimeni.
Nicolae Dubrovin, satul tubos, regiunea tver
„Incremenirea Zoiei”
In anul 1956, când la putere era N. S. Hruşciov, a avut loc un eveniment care a zguduit întreaga lume ortodoxă – „încremenirea Zoiei”. Vom relata pe scurt această minune, care s‑a întâmplat în Samara (pe atunci Kuibâşev).
O muncitoare a uzinei de tevi, pe nume Zoia, a hotărât să întâmpine Revelionul împreună cu prietenii săi. Mama ei, o femeie credincioasă, s‑a opus acestei petreceri, pentru că era postul Crăciunului. Zoia nu i‑a dat ascultare. De Revelion s‑au adunat toti prietenii, cu exceptia logodnicului Zoiei, care fusese retinut undeva. Cânta muzica şi toti dansau, numai Zoia nu avea cu cine. Supărată, a luat de pe perete icoana Sfântului Nicolae, spunând: „Dacă nu este Nicolae al meu, voi dansa cu Sfântul Nicolae!” La rugămintea prietenelor să nu facă aşa ceva, ea a răspuns cu obrăznicie: „Dacă Dumnezeu există cu adevărat, atunci să mă pedepsească!” Cu aceste cuvinte, a început să danseze. La a treia rotire, camera s‑a umplut de un zgomot puternic, s‑a ridicat un vârtej şi a fulgerat. toti au fugit speriati din casă. Doar Zoia a rămas încremenită, cu icoana în brate – era ca o stană de piatră şi rece ca marmura.
Nu au putut s‑o mişte din loc, picioarele îi erau parcă înfipte în pământ. Cu toate că nu dădea niciun semn de viată, Zoia era vie: inima îi bătea. Din acel moment, ea nu a mai putut bea şi mânca. Medicii se străduiau din răsputeri s‑o readucă în simtire.
Vestea despre minune s‑a răspândit cu iuteala fulgerului prin oraş. Multi veneau să vadă „încremenirea Zoiei”. Insă peste un timp, autoritătile au interzis aceste vizite şi au pus militieni să păzească locuinta şi să le spună celor veniti în oraş şi celor curioşi că nu s‑a întâmplat nicio minune.
Cei care erau la post, auzeau însă noaptea cum Zoia striga: „Mamă! Roagă-te! Pierim în păcate! Roagă-te!” Comisia medicală a confirmat că inima fetei continua să bată, cu toate că tesutul era tare ca piatra (nu puteau să‑i facă injectii, acele se rupeau). Preotii chemati, după citirea anumitor rugăciuni, nu puteau lua icoana din mâinile fetei. In ziua Crăciunului a venit şi părintele Serafim (tiapocikin, pe atunci încă părintele Dimitri). El a săvârşit o slujbă cu sfintirea apei şi a stropit cu aghiazmă camera în care se afla Zoia. După aceea s‑a apropiat de ea şi a luat din bratele ei întepenite icoana11 şi a spus: „Nu ne‑a rămas decât să aşteptăm un semn în Ziua cea Mare!“12.
In ajunul Bunei-Vestiri, un bătrân venerabil s‑a apropiat de militienii care stăteau de pază, cerându-le permisiunea să intre în casă. A fost refuzat. El a apărut însă şi a doua zi. De asemenea, a fost refuzat.
11 Conform unor mărturii, icoana a fost luată din mâinile Zoiei de către un alt preot.
12 Ziua cea Mare (Velikii Deni, în Ib. ukraineană) – Pastele (nota trad.).
A treia zi, chiar de Buna-Vestire, în sfârşit, i s‑a permis sa intre. Cei care stăteau de pază auzeau cum bătrânul îi spunea Zoiei: „Ei, ai obosit să tot stai în pi- cioare?” A trecut timpul şi bătrânul nu mai ieşea. Când militienii au intrat în casă, el nu mai era acolo. Ei erau convinşi că acest bătrân a fost însuşi Sfântul Nicolae.
Zoia a rămas încremenită patru luni (128 de zile), până la Paşti, care în acel an era pe data de 23 aprilie (6 mai pe stilul nou). In noaptea Sfintei Invieri, Zoia striga: „Rugati-vă! Cât este de înfricoşător, pământul arde! Lumea piere în păcate! Rugati-vă!” Din acel moment, ea a început să-şi revină. In mâini si în picioare i‑a reapărut viata. A fost culcată în pat, dar continua să strige şi să‑i îndemne pe cei din jur să se roage pentru pace, pentru cei în păcate, pentru pământul plin de fărădelegi.
– Cum ai trăit tot acest timp? o întrebau. Cine te hrănea?
– turturelele, ele mă hrăneau, le răspundea Zoia.
Prin rugăciunile Sfântului Nicolae, Dumnezeu S‑a milostivit de ea şi a iertat‑o.
toate cele întâmplate au zguduit atât de mult oraşul Kuibâşev şi localitătile din jur, încât multi au început să creadă în Dumnezeu. toti se grăbeau să ajungă la biserică, cei nebotezati se botezau, cei ce nu aveau cruciulite şi le cumpărau – cruciulitele se cumpărau în cantităti enorme, încât nici nu ajungeau la toti.
După multi ani de la acest eveniment, Arhimandritul Serafim (tiapocikin) a fost întrebat despre întâlnirea sa cu Zoia. El însă evita să răspundă, îşi aminteşte protoiereul Anatoli Litvinko, clericul eparhiei Samara:
„L‑am întrebat pe părintele Serafim: «Părinte, dumneavoastră ati luat icoana din mâinile Zoiei?» El, smerit, a plecat capul şi după tăcerea lui am înteles: Da!” Părintele ascundea aceasta din smerenie, dar şi pentru că autoritătile puteau să‑l aresteze din nou din cauza multimii de oameni care venea la el, a doritorilor să se închine icoanei făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae, care se afla în biserica unde slujea el. Cu timpul, autoritătile au cerut ca icoana să fie luată şi ascunsă de lume. Ea a fost dusă în altar.
Nu demult, presa a început din nou să se intereseze de acest caz. Iată câteva extrase din ziarul „Komso-molskaia pravda”:
„Multi credincioşi din Samara o cunosc pe pensionara Anna Ivanovna Fedotova.
«In acele zile am fost de două ori în casa Zoiei, îşi aminteşte Anna Ivanovna, veneam de departe. Casa era înconjurată de militieni. Am hotărât să întreb despre cele întâmplate pe unul din ei. Am zărit un militian tânăr, care tocmai ieşea pe poartă. L‑am ajuns din urmă şi l- am întrebat: „Spuneti-mi, este adevărat că Zoia a încremenit?” El a răspuns: „Mă întrebi exact ca şi sotia mea, însă eu nu-ti voi spune nimic, ci mai bine priveşte singură…” El şi‑a scos de pe cap chipiul şi mi‑a arătat părul albit: „Vezi? Este mai grăitor decât orice cuvânt. Noi am semnat şi ni s‑a interzis să vorbim despre aceasta. Dar dacă ai şti cât de frică mi s‑a făcut când o priveam pe această fată împietrită!»”
Recent, un om ne‑a relatat ceva nou despre minunea din Samara. Este vorba de un om respectat de întregul oraş, parohul Bisericii Sfânta Sofia, preotul Vitali Kalaşnikov:
„Mătuşa mamei mele, Anna Pavlovna Kalaşnikova, în 1956 lucra în calitate de medic la Salvare, în Kuibâşev. In acea zi, dimineata, ea a venit la noi şi ne‑a spus: «Voi dormiti, dar oraşul e demult în picioare!» şi ne‑a povestit despre tânăra încremenită. Ne‑a mai spus că (deşi semnase să nu spună nimănui nimic) în acel moment ea venea de acolo. O văzuse pe Zoia, care era ca o stană de piatră. Văzuse şi icoana Sfântului Nicolae în bratele ei. Incercase să‑i facă o injectie, însă toate acele se rupseseră. toti am rămas zguduiti de cele povestite. A. P. Kalaşnikova a lucrat la Salvare încă multi ani. S‑a stins din viată în 1996. Eu m‑am preotit înainte de moartea ei. Mai sunt în viată şi azi cei cărora le‑a povestit ea despre Zoia în acea dimineată.13″
Valentina Nicolaevna M. (oraşul Belgorod) îşi aminteşte: „Venisem la părintele
Serafim. Peste noapte am rămas în casa Mariei Romanovna, unde s‑au adunat mai multi creştini.
13 Komsomolskaia Pravda, 2 septembrie, 1977.
Din cauza căldurii, nu puteam să dorm. Doi tineri au ieşit afară să respire aer curat şi, în urma lor, am ieşit si eu. Am început să vorbim. Din discutie am aflat că erau studenti la se- minar. I‑am întrebat despre Zoia. Când se întâmplase minunea, ei erau copii. Această minune îi adusese la credintă şi la Dumnezeu. Acum erau fiii duhovniceşti ai părintelui Serafim şi mărturiseau că părintele Serafim fusese cel care luase icoana din mâinile Zoiei.”
…După slujbă, starosta bisericii, preoteasa Ekaterina Lucina (în călugărie maica
Serafima), m‑a întrebat: «te-ai închinat la icoana făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae?»
«Da», am răspuns. «La care anume?» I‑am arătat icoana mare a Sfântului Nicolae de lângă perete. Preoteasa a spus: «trebuie să te închini la cea de pe analog. Părintele nostru a luat‑o din mâinile Zoiei. Dar despre aceasta să nu spui numănui; ni s‑a interzis. Părintele poate fi din nou arestat».
Copiii duhovniceşti ai părintelui mărturisesc că din Kuibâşev a venit o femeie credincioasă care, atunci când l‑a văzut pe părintele Serafim, a recunoscut în el pe părintele care luase icoana din mâinile Zoiei. Se pare că nu întâmplător, cu binecuvântarea părintelui Serafim, în biserica din satul Rakitnoe, la icoana Sfântului Nicolae şi la Răstignirea Domnului, de 35 de ani, ard candele neadormite.
Elisaveta Konstantinovna Fofanova, fiica duhovnicească a părintelui, l‑a întrebat odată: „Părinte, dumneavoastră ati luat icoana de la Zoia?” El i‑a răspuns: „La ce vă trebuie să ştiti aceasta? Nu mă mai întrebati.”
O altă fiică duhovnicească, de asemenea, l‑a întrebat: „Părinte, dumneavoastră ati fost în Kuibâşev şi ati luat icoana din mâinile Zoiei, săvârşind astfel o minune?” Părintele a răspuns: „Copila mea, minunile le face doar Dumnezeu, iar noi, nevrednicii, le primim prin rugăciuni.”
Din amintirile Alexandrei Ivanovna A.: „In a cincea săptămână din Postul Mare, în
1982, am sosit în Rakitnoe. Am îndrăznit să‑l întreb pe părintele: «Părinte, unde este icoana Sfântului Nicolae, pe care ati luat‑o de la Zoia?» El m‑a privit cu severitate. S‑a aşternut o linişte adâncă. De ce mi-am amintit anume despre această icoană? In Kuibâşev, rudele mele locuiau pe aceeaşi stradă cu Zoia. Când s‑au întâmplat toate acestea eu aveam 14 ani. Pentru ca lumea să nu se adune în jurul casei, seara se stingea lumina. Strigătele Zoiei îi îngrozeau însă pe toti. Un tânăr militian, care era de pază, a încăruntit din această cauză. Rudele mele, ca martori oculari la tot ce se întâmpla, au devenit credincioşi şi au început să meargă la biserică. Minunea «încremenirii Zoiei» s‑a întipărit adânc în mintea mea.
In momentul când părintele mă privea, m‑a fulgerat un gând: «Vai de mine!» Părintele a spus: «Icoana e în biserică, pe analog. Au fost şi timpuri când ni s‑a poruncit s‑o scoatem definitiv din biserică, şi a mai adăugat apoi: Sunteti prima căreia i‑am spus acestea». Peste două săptămâni, părintele s‑a stins din viată”.
Iată ce a relatat Klavdia Ivanovna Petrunenko din Sankt-Petersburg, fiica duhovnicească a Mitropolitului Nicolae (Iaruşevici)14:
„L‑am întrebat pe Vlădica dacă a fost în Kuibâşev şi dacă a văzut‑o pe Zoia. Vlădica a răspuns: «Am fost acolo, m‑am rugat, însă icoana de la Zoia nu eu am luat‑o – nu era încă momentul. Icoana a luat‑o părintele Serafim (pe atunci încă preotul Dimitri).»
Cu putin timp înainte de moartea părintelui Serafim, eu am fost la biserica din Rakitnoe. Acolo, în altar, în partea dreaptă de la pristol, am văzut icoana Sfântului Nicolae. In timpul discutiei cu părintele Serafim în chilie, eu l‑am întrebat: «Părinte, în altar am văzut o icoană a Sfântului Nicolae – este aceea care a fost la Zoia?» «Da», a răspuns el. Despre Zoia n‑am mai vorbit.”
14 Mitropolitul Nikolae Iaruşevici (1891–1961), doctor în teologie, propovăduitor renumit, în 1914 este tuns călugăr şi hirotonit ieromonah. Din 1919 – arhimandrit, staret al Lavrei Aleksandro-Nevsk. Din 1929 – episcop, din 1941 – mitropolit al Kievului, din 1942 – administrator al Patriarhiei Moscovei; în 1944 este numit la Catedrala din Krutitk. A depus multe eforturi diplomatico-bisericeşti. Este înmormântat la Lavra troite- Serghiev.
Despre evenimentele din Kuibâşev îşi aminteşte şi protoiereul Andrei Andreevici Savin, care în acea vreme era secretar al eparhiei Samara: „Pe atunci episcop era Prea Sfintitul Ieronim. Dimineata, eu am observat câtiva oameni care se îmbulzeau lângă o casă. Spre seară numărul lor ajungea la o mie. Au fost puse patrule, dar la început nu se atingea nimeni de ei. Mai târziu patrulele au început să împrăştie multimea, sub pretextul «încălcării liniştii locuitorilor şi a circulatiei», însă multimea continua să crească. Multi veneau din satele de prin apropiere.
Erau zile încordate. Bineînteles că lumea aştepta de la noi explicatii, însă niciun preot nu se apropia de casă. Se temea. Pe atunci, noi toti eram urmăriti. toti preotii erau înregistrati şi erau numiti şi destituiti din post de către un reprezentant din comitetul executiv. In orice moment, oricare dintre noi putea rămâne fără serviciu şi, respectiv, fără surse de trai. Iar evenimentul care se ivise le oferea o ocazie prielnică de a se răfui cu noi!
In curând, printre credincioşi a început să circule zvonul că Zoia a fost iertată şi că în ziua Sfintelor Paşti ea va învia. Prin oraş au început să se plimbe cete de comsomolişti, care
«demascau» cu însufletire şi sustineau sus şi tare că ei intraseră în acea casă şi nu văzuseră nimic. Aceasta a pus şi mai mult paie pe foc. Aşa că şi cei care într-adevăr nu crezuseră la început în minune sfârşiseră prin a se îndoi: «Se pare că lumea are dreptate, deşi nu în totalitate. Nu mă îndoiesc însă că în casa de pe strada Cikalov s‑a întâmplat ceva!»15
Arhiepiscopul Evsevii de Samara şi Sârzansk, în concluzie, îşi exprimă propria opinie despre cele întâmplate: „Martori la această minune sunt numeroşi oameni. Despre ea, personal am aflat în 1957, în timpul studiilor mele la seminar. Nu era nicio îndoială: ne aflam, într- adevăr, în fata unei mari minuni! In acei ani grei, când biserica era prigonită şi batjocorită de autoritătile atee, acest caz, al arătării minunate a puterii dumnezeieşti, a făcut senzatie. Şi nu doar printre locuitorii din Samara.
Minunea cu Zoia a fost o lectie pentru noi toti. Căci fată de obiectele sfinte trebuie să ne purtăm cu evlavie. A fost, totodată, o lectie şi pentru necredincioşi: nu te obligă nimeni să crezi, dar nu batjocori obiectele sfinte, căci vei fi pedepsit! Dacă necredincioasa Zoia nu s‑ar fi atins de icoana, nu s‑ar fi întâmplat nimic. Asemenea minuni au fost multe de‑a lungul timpului: necredincioşii care atingeau obiectele sfinte erau pedepsiti. Afonie, de exemplu, în Ierusalim, în momentul înmormântării Maicii Domnului, a vrut să‑i răstoarne sicriul. In văzul tuturor, îngerul Domnului i‑a tăiat mâinile. Sunt cunoscute cazuri când cineva dădea jos clopotele bisericii şi, împreună cu ele, cădea şi el.
Da, în acele vremuri, oamenii aveau mare nevoie de minuni. Şi minunile apar atunci când este mare nevoie de ele, atunci când hotărăşte Dumnezeu 16.
După ce a luat icoana din mâinile Zoiei, părintele Dimitri (tiapocikin) a fost denuntat şi i s‑a intentat un nou dosar, iar Mitropolitul Ieronim a fost destituit din functie. Iată ce a povestit în 1989 egumenul Gherman, reorganizatorul schitului Optina (în anii ’50 el slujea în catedrala din Kuibâşev):
„Despre ceea ce nu am văzut, nu voi vorbi; voi împărtăşi doar ceea ce ştiu. Strada a fost încercuită de militieni şi s‑au adunat semnături pentru a păstra tăcerea. Imputernicitul comitetului executiv l‑a sunat pe parohul catedralei şi l‑a rugat ca el să anunte lumii că nu s‑a întâmplat nicio minune. Părintele i‑a răspuns: «Permiteti-mi să merg să văd şi să le spun oa- menilor ceea ce am văzut!» Imputernicitul a căzut pe gânduri şi a promis că va reveni. telefonul a sunat peste o oră. I s‑a spus părintelui că nu mai trebuia anuntat nimic. Deoarece printre oameni circulau multe zvonuri, chiar şi ziarele orăşeneşti nu au putut trece cu vederea evenimentul. Ele îl prezentau însă ca «o minciună a popilor». La putină vreme de la acest eveniment, părintele Serafim a fost condamnat la trei ani de închisoare.”
I s‑a interzis să vorbească despre aceasta, iar, după ce s‑au scurs cei trei ani, a fost trimis să slujească într-un sătuc îndepărtat din regiunea Dnepropetrovsk. Mai târziu a fost transferat în satul Mihailovskoe.
15 Voljskii Komsomolet, 2 septembrie, 1990.
16 Blagovest: Samarskaia Hristianskaia Gazeta, 1992, nr.l, p.7; nr.3, p.5.
Extras din cartea „Staretul din Belgorod.
Arhimandritul Serafim (tiapocikin)”, (Lavra troite- Serghiev, 1998)
Pierzătorul învătăturilor diavoleşti
Ieromonahul Serghie (Râbko), parohul Bisericii Pogorârea Sfântului Duh din cimitirul Sfântul Lazăr, oraşul Moscova, a relatat următoarele: La începutul anilor ’90, a fost trimis să reorganizeze schitul Optina. O femeie i‑a povestit cum ajunsese ea la credintă. Era membru activ de partid şi se ocupa de propaganda antireligioasă. De la un timp, a început să‑i vină în somn bunicul, Stepan, care fusese preot. El îi povestea nepoatei anumite întâmplări din viata ei, pe care aceasta nici nu le bănuise. Astfel, i‑a descoperit că mama ei nu era femeia pe care o considera ea drept mamă, fapt care, mai târziu, s‑a adeverit. Iar altă dată, tot în vis, ea a văzut moartea mucenicească a bunicului său: cum comuniştii l‑au bătut, l‑au batjocorit şi l‑au aruncat de viu într‑o fântână, unde el a murit în chinuri groaznice, iar familia sa – preoteasa şi copiii – a fost obligată să stea zile întregi lângă fântână şi să privească la chinurile lui.
După aceste vise, conceptiile ateiste ale nepoatei preotului s‑au năruit, însă nu până la capăt. Şi atunci i s‑au întâmplat următoarele. Fiica sa aştepta un copil. Când era în luna a şaptea, a fost internată în spital: copilul era slab dezvoltat şi medicii le-au spus să se aştepte la ce poate fi mai rău.
Auzind sentinta medicilor, nepoata preotului a venit acasă şi a căzut în genunchi. In casă nu avea icoane, căci cu mâna ei le dăduse jos. Ii rămăsese doar o singură iconită, prăfuită, a Sfântului Nicolae. Acestui sfânt a început ea să i se roage cu foc. Peste putin timp a observat cum deasupra umărului drept i‑a apărut o luminită, care s‑a apropiat de icoană şi a intrat în ea. Femeia a înteles că rugăciunea îi fusese auzită.
Fiica ei a născut, într-adevăr, cu bine şi în curând a fost externată. Pruncul era în bratele bunicii, care l‑a adus în cameră, iar când a trebuit să fie desfăşat, privirea lui a căzut pe icoana Sfântului Nicolae. Copilul slab, mic, născut înainte de termen, a zâmbit şi şi‑a întins mânutele către icoană.
„Am fost uimită de acest gest. Era un gest conştient. De-abia atunci am înteles totul. Am aruncat carnetul de partid şi m‑am însemnat cu semnul sfintei cruci”.
Astfel a demascat sfântul învătătura comunistă, a adus la credintă şi a împăcat cu Dumnezeu pe nepoata preotului martir. Să odihnească Dumnezeu în pace sufletul lui şi să ne miluiască pe noi! Amin!
Ieromonahul Serghie(Râbko), Moscova
In semnul crucii
S‑a întâmplat chiar la începutul războiului. Mi‑a povestit un preot din Moscova. O
rudă de‑a lui locuia în Moscova. Sotul acesteia era pe front şi rămăsese singură cu copiii. trăiau de pe o zi pe alta, iar ea nu mai putea suporta să‑i vadă chinuindu-se. La un moment dat, femeia deznădăjduită se gândea să-şi pună capăt zilelor. Ea avea o iconită a Sfântului Nicolae, deşi nu‑l cinstea în mod deosebit. Nu i se rugase niciodată. La biserică nu mergea. Probabil că icoana îi rămăsese moştenire de la mama ei.
Intr‑o zi, femeia s‑a apropiat de această icoană şi a început să‑l certe pe Sfântul Nicolae, strigându‑i: „Cum poti privi liniştit la aceste chinuri, la cum lupt eu singură? Vezi, copiii mei mor de foame! Iar tu nu faci nimic ca să mă ajuti în vreun fel!” In deznădejdea sa, femeia a ieşit din casă, probabil cu gândul de a porni spre râu sau de a încerca să-şi pună capăt zilelor. Deodată se împiedică şi căzu. Când dădu să-şi ridice privirea, jos, în fata ei, zări o multime de bancnote de zece ruble, aranjate în semnul crucii. Femeia se cutremură. Căută mai întâi cu privirea pe cel care le-ar fi putut pierde. In jur nu era nimeni. Atunci întelese că Dumnezeu S‑a milostivit de ea şi că Sfântul Nicolae i‑a trimis aceşti bani.
Aceasta a impresionat‑o atât de mult, încât şi‑a îndreptat mintea şi gândul spre biserică. S‑a întors acasă şi a îngenuncheat în fata icoanei. Plângea, se ruga şi‑I multumea lui Dumnezeu. De banii primiti a cumpărat de mâncare. Dar cel mai important lucru a fost că ea s‑a încredintat că Dumnezeu îi este întotdeauna aproape şi că în momentele cele mai grele din viată El nu‑l părăseşte pe om, ci îi întinde o mână de ajutor.
Femeia a început să meargă la biserică, iar copiii au crescut cu credintă în Dumnezeu, unul dintre ei devenind preot.
Istoria unui hippy
Am călătorit mult cu autostopul (bani, desigur, nu aveam). Mi se întâmpla şi iarna, seara târziu. Uneori mi se întâmpla să nu treacă ore în şir nicio maşină sau nu voia niciuna să oprească. Atunci când înghetam prea tare şi îmi dădeam seama că s‑ar putea să petrec o noapte sub cerul liber, într-un loc pustiu sau chiar în zăpadă, începeam să mă rog Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni (trebuie mentionat aici că, în general, hippy‑i sunt credincioşi). Nu treceau nici 20 de minute şi apărea o maşină, care întotdeauna se oprea. Deşi mă aflam doar pe calea care duce la Dumnezeu, întelegeam totuşi că nu este bine să abuzez de ajutorul Lui şi mă rugam cu frică doar atunci când era strict necesar. Şi sfântul mă ajuta de fiecare dată, iar aceasta mă întărea şi mai mult în credintă.
Biserica nu a fost închisă
La sfârşitul anilor ’20, starostele bisericii noastre, Sfântul Nicolae, din satul Novai, care se află la aproximativ 75 km. de oraşul Vladimir, era Ivan tarasovici Matveev. Când autoritătile au început să închidă bisericile, el, întelegând că nu va putea să-şi apere biserica, la adunarea sfatului satului, a depus cheile. Le‑a luat Grigori Ilici Semionov. Multe a avut de îndurat acesta: la început l‑au obligat să plătească impozite mari, iar apoi îl amenintau că îl vor deporta în Siberia. I‑au luat grâul şi vaca. I‑au luat tot, iar el avea nouă copii. Dar toate le- a îndurat cu bărbătie. Odată, când a fost chemat la sovietul sătesc, şi‑a sfâşiat cămaşa şi a spus: „Puteti să mă şi omorâti, dar cheile tot nu le veti primi!”
Prigoana s‑a întetit însă. Atunci, la adunarea generală a enoriaşilor, Grigori Ilici a pus cheile pe masă şi a spus că nu va mai putea apăra biserica şi că, dacă nimeni nu le va lua, nu‑i rămânea decât să le arunce în iaz, iar biserica o va lăsa în grija lui Dumnezeu.
Cheile le‑a luat o fecioară, tatiana Semionovna Mocialova. Avea în jur de 80 de ani şi venise în acest sat tocmai din Serghiev Posad, unde un staret îi spusese că anume aici va fi nevoie de ea şi tot aici ea se va mântui.
La scurt timp după aceasta, ea a primit o înştiintare: „A se prezenta la sovietul raional din Iuriev-Polsk pentru a depune cheile şi a închide biserica”. Indurerată, s‑a dus stareta în oraş. La jumătatea drumului, pe panta care ducea de la satul Pianitâno la râul Kolokşa, a ajuns‑o din urmă un bătrân:
– Departe te-ai pornit? a întrebat‑o el.
– Mi s‑a spus că trebuie să mă înfătişez la sovietul raional cu cheile de la biserică.
– Să nu te apropii tu singură de masă, ci să aştepti să te cheme ei!
I‑a spus acestea şi bătrânul a plecat în drumul său. Ea i‑a urmat sfatul. Starostii de la alte biserici, care primiseră şi ei înştiintare, se apropiau de masă, puneau cheile şi plecau. Bătrânica stătea pe scaun şi aştepta să fie chemată. La sfârşitul programului de muncă, au întrebat‑o:
– Mătuşico, tu ce cauti aici?
– Nici eu nu ştiu.
– Mergi acasă, noi nu avem nevoie de tine aici.
Ea a plecat. Cât despre biserică, nimeni nu a mai deranjat‑o.
Cine a fost acel bătrân, a rămas o taină. Poate chiar însuşi Sfântul Nicolae, care a venit să-şi apere biserica.
Extras din cartea
„Staretul schiarhimandrit Ghedeon” (M. 1998)
Ajutătorul celor aflati în necazuri
Mi s‑a întâmplat ca în 1922 să predic în una din bisericile de pe taganka, nu departe de cimitirul Rogojisk. Vorbeam despre Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni, şi despre minunile săvârşite de el, despre grabnicul său ajutor.
După slujbă, s‑a apropiat de mine un bărbat bine îmbrăcat, de vreo 45 de ani. S‑a prezentat ca fost proprietar al magazinului de haine de pe Petrovka, P., şi m‑a invitat la el la o cafea, pe care o păstrase încă din perioada de dinainte de război. Mi‑a mai spus că predica mea l‑a înduioşat până la lacrimi şi că dorea foarte mult să-mi povestească două întâmplări despre ajutorul minunat al Sfântului Nicolae.
Am acceptat invitatia. P. împreună cu sotia sa locuiau nu departe de biserică. Nu aveau copii; după lucrurile din casă, se vedea că odinioară fuseseră oameni înstăriti.
Iată ce mi‑a povestit gazda mea binevoitoare: „Locuiam într-un orăşel mic din gubernia Voronej. tatăl meu se ocupa cu comertul. Cumpăra din satele de prin împrejurimi cânepă, in, piei şi altele. Eram săraci, familia era numeroasă.
Odată, în decembrie, când împlinisem 10 ani, tata a hotărât să mă ia cu el după marfă în satele aşezate la 25 de verste de oraş. Aveam o iapă bătrână şi o sanie uşoară. Era o zi frumoasă de iarnă. Soarele încălzea, drumul era bun şi nici nu am observat cum trecuseră primele zece verste. In jurul nostru erau doar câmpii, iar în cale, niciun sat.
Deodată, a început brusc să bată vântul, cerul s‑a înnorat şi a început să plouă. Ploaia
ne‑a udat până la piele. Apa ni se scurgea pe după gulere. Şi apoi, la fel de neaşteptat, s‑a schimbat şi vântul. A devenit tăios. S‑a lăsat gerul şi a început să viscolească. Pentru o astfel de regiune, în câmp deschis, viscolul este destul de periculos. tata îşi făcea griji. Biciuia din răsputeri calul, care abia se mişca pe drumul înzăpezit. Viscolea din ce în ce mai tare. Hainele ude de ploaie înghetaseră pe noi. La un moment dat, calul şi‑a încetinit pasul şi s‑a oprit. Ne‑a învăluit o căldură plăcută. Eu am adormit.
In vis, am zărit în depărtare o luminită care se apropia de noi, mărindu-se pe parcurs ce se apropia, luând o formă ovală. In ea am văzut un bătrân cu o barbă scurtă şi părul întunecat, însă alb la capete.
Acest bărbat m‑a privit cu severitate şi mi‑a spus: «Vasea, trezeşte‑l pe tata!» Am încercat să mă ridic, pentru a face ce mi‑a spus el, însă trupul refuza să mă asculte. Nu puteam să mă mişc. Bătrânul din nou a strigat la mine: «Vasili, tie îti spun! trezeşte‑l pe tata, că veti îngheta!» Din nou am încercat să mă mişc, dar în zadar. Am observat că mâna mea era peste mâna tatălui meu. Din răsputeri mi-am înfipt atunci unghiile în mâna tatei. Tata s‑a trezit şi în aceeaşi clipă, în apropiere, s‑a auzit un lătrat de câine. El s‑a ridicat în picioare, s‑a însemnat cu semnul crucii şi a spus: «Slavă Domnului, suntem salvati!» A coborât apoi din sanie şi s‑a îndreptat spre locul de unde s‑a auzit lătratul.
Imediat a dat de un gard. Câinele a început să latre şi mai tare. tata s‑a apropiat de casă. Un bărbat a ieşit în prag şi tata i‑a explicat că ne rătăcisem.
Cinci minute mai târziu, m‑am pomenit într‑o casă bine încălzită. M‑au frectionat cu vodcă încălzită, m‑au înfăşurat şi m‑au culcat pe cuptor. Samovarul deja fierbea. Mi-au dat ceai şi am adormit pe loc. A doua zi ne-am trezit târziu, dar sănătoşi. Am hotărât să ne întoarcem acasă.
Eu uitasem cu desăvârşire de vedenie, crezând că nu fusese vorba decât de un vis, şi nu am povestit nimănui despre ea.
Pe 1 ianuarie, mama mi‑a spus: «Vasea, astăzi este ziua numelui tău. Să mergem la slujbă! te vei împărtăşi cu Sfintele taine ale lui Hristos!» După slujbă, mama a mai rămas în biserică să-şi caute pomelnicul. Eu, între timp, mă plimbam prin biserică şi deodată, spre uimirea mea, am văzut pe stâlpul drept care sprijinea turla bisericii chipul acelui bătrân care apăruse în momentul când eu şi tata înghetaserăm în timpul călătoriei noastre nereuşite. Aceasta m‑a tulburat atât de mult, încât nu-mi mai puteam lua ochii de la acel chip, pictat chiar pe perete.
Printre altele, pictorul zugrăvise ceva care nu poate exista în realitate: bătrânul avea părul negru, iar pe la vârfuri, alb. Exact aşa îmi apăruse şi mie acel bărbat. Sfântul era pictat în picioare, pe un fundal luminos, în formă ovală – aşa cum îl văzusem.
Mama mă striga să plecăm. Eu însă, emotionat, îi făceam semne să vină la mine. I‑am povestit ceea ce ni s‑a întâmplat în timpul călătoriei.
Povestirea mea a impresionat‑o mult. Ea mi‑a spus: «Acesta este Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni. El v‑a salvat viata, tie şi tatălui tău!»
Mama a cerut să fie chemat preotul din altar, i‑a povestit totul si i‑a cerut să facă o slujbă de multumire şi să citească Acatistul Sfântului Nicolae.
Sfântul Nicolae mi‑a salvat viata şi a doua oară, multi ani mai târziu. Mă stabilisem în Moscova şi îmi deschisesem un magazin destul de bun, care putea să concureze chiar cu cel al lui Mendel. Era prin anul 1920.
Bântuia foametea. Nu se putea face rost de ceva mâncare decât din sate, în schimbul hainelor sau al obiectelor pretioase. łăranii le considerau pe acestea foarte ieftine. In schimb, produsele lor erau foarte scumpe.
In ianuarie sau februarie am luat nişte bucăti de stambă, ceva haine şi alte obiecte pretioase şi am plecat cu trenul în regiunea tuia, într‑o localitate unde cunoşteam câtiva tărani înstăriti. Am coborât la una din statii şi am ajuns în satul vecin, unde locuia un tăran pe care îl cunoşteam de multi ani. I‑am spus pentru ce venisem şi l‑am rugat să-mi împrumute calul ca să pot ajunge în satul unde mi se promiseseră trei saci de cartofi.
Tăranul s‑a învoit şi a doua zi am plecat la drum. Acolo am reuşit să schimbăm stamba şi costumul pe cartofi. După ce m‑am odihnit putin, am pornit înapoi. La mijlocul drumului, trebuia să urc un deal. De ambele părti ale drumului erau plantati mesteceni şi din această pricină nu se vedea bine drumul.
Pe neaşteptate, de după o cotitură a apărut un car mare, încărcat. Nu demult căzuse zăpadă şi pârtia era destul de îngustă. Am vrut să fac loc carului. Am tras căruta mea la stânga, încercând să merg pe lângă mesteceni, dar nu am băgat de seamă la povârniş. Am simtit mai întâi cum sania s‑a înclinat, iar apoi a alunecat în jos, trăgând după ea şi calul.
M‑am pomenit sub sanie, într‑o râpă plină de zăpadă moale. Calul era culcat pe o parte, peste hulubă. Incercările lui de a se ridica erau zadarnice, deoarece zăpada era foarte mare şi el nu avea în ce să se sprijine. Din aceeaşi cauză, nici eu, deşi cu greu îmi scosesem capul de sub sanie, nu reuşeam să ies de sub ea şi să mă ridic în picioare. Căci, neavând de ce să se sprijine, picioarele îmi alunecau neputincioase şi se îngropau tot mai mult în zăpada moale.
In timp ce mă zbăteam eu să ies de sub sanie, vântul s‑a răcit şi s‑a lăsat gerul. Mi s‑a făcut frig, deşi la început, tot încercând să mă eliberez de sub sanie, de prea mult efort transpirasem. Calul continua să stea nemişcat.
Am avut aceeaşi senzatie ca şi cu 25 de ani în urmă, când împreună cu răposatul meu tată eram cât pe ce să înghetăm. M‑au trecut toti fiorii. Aceeaşi căldură plăcută mi‑a învăluit însă trupul şi sub freamătul crengilor de brazi m‑a luat somnul. Din nou am pornit să fac mişcări disperate, încercând cu tot dinadinsul să mă ridic în picioare, dar fără rezultat. Atunci am început să strig. Strigam atât de tare, încât cred că vocea mi se auzea la o mare depărtare. In curând, deasupra capului meu, pe povârnişul înalt pe unde trecea drumul, s‑au auzit scârtâitul carelor şi voci omeneşti. Am strigat şi mai tare.
Scârtâitul a încetat. Am auzit cum doi oameni îşi făceau cu greu drum până la mine. In sfârşit, m‑au zărit. Au ajuns până la mine, m‑au privit cu compătimire şi au încercat să ridice calul, bătătorind zăpada în jurul carului. Dar nu au putut face nimic şi au plecat în cele din urmă, strigându-mi: «Suntem patru oameni, dar oricum nu te putem lua cu noi, iar ce să facem cu calul tău, nu ştim. Noi venim de departe. Mai strigă, poate te vor auzi cei de aici şi te vor scoate. Rămâi cu bine!»
Vântul se întetea tot mai mult. A început să ningă. S‑au ridicat nori grei de zăpadă. Intelegeam că mi se apropia sfârşitul. Dar mi-am amintit cum în copilărie, fiind într‑o situatie asemănătoare, m‑a ajutat Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni. Căzut în râpa plină de zăpadă, m‑am adresat marelui ierarh, cerându‑i ajutorul.
Tin minte, îşi continua istorisirea P., că m‑am rugat ca un copil, cu lacrimi: «Sfinte al lui Dumnezeu! Acum 25 de ani, copil fiind, mi-ai salvat viata. Mijloceşte şi acum pentru mine şi cu rugăciunile tale, sfinte, salveză-mi viata, nu mă lăsa să mor fără pocăită, într-un loc pustiu! tu eşti ajutătorul grabnic al celor care cu credintă te cheamă. Ajută-mă, că pier!»
De-abia am reuşit să spun aceste cuvinte, că am şi auzit deasupra mea scârtâitul unor care şi voci omeneşti. Am strigat din ultimele puteri. In curând, am văzut nişte tărani care se îndreptau spre mine. Zăpada le ajungea aproape până la brâu. Erau patru sau cinci oameni. Ei au ridicat calul şi, luându‑l de căpăstru, l‑au scos la drum.
Peste trei sferturi de oră eram deja la prietenul meu, care, văzând că începuse vijelia şi se întuneca, iar eu nu veneam, îşi făcea griji pentru mine.
Când am ajuns la el, am multumit Domnului şi Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni, pentru salvarea mea”, şi‑a încheiat el povestirea, adăugând că de atunci îl cinstea în mod deosebit pe acest sfânt.
Iată, a concluzionat P., si mai spune lumea că nu există minuni; dar eu cred că m‑a salvat Dumnezeu prin rugăciunile Sfântului Nicolae!”
Istoria acestui om nu a putut să nu mă impresioneze.
Protoiereul Konstantln Rovinski,
extras din cartea „Discutii cu un preot”, 1995
La capătul răbdării
S‑a întâmplat în timpul celui de-al doilea război.
Comuniştii îl împuşcaseră pe tata. Il luaseră în 1937, la ora două noaptea. Dimineata, mama încercase să afle ceva despre el, dar i se spusese scurt: „Condamnat la zece ani. Corespondenta cu familia, interzisă.” Vestea îi sfâşiase mamei inima. Noi eram opt copii, însă Dumnezeu Cel Mult Milostiv S‑a îndurat de ea şi, cu timpul, a luat la El copiii, unul după altul. Am rămas doar noi două: sora mea, născută în 1931, si eu, născută în 1935. Eram săraci şi deseori flămânzeam.
Odată mama a vândut cartelele de pâine, a cumpărat bolduri şi alte măruntişuri şi a plecat cu o vecină în sat, ca să le schimbe pe cartofi. Era primăvara devreme. Zăpada se topea şi în jur erau doar băltoace. Pe atunci eu aveam vreo opt ani.
Ele au făcut schimbul pe câte un sac de cartofi şi se întorceau acasă cu sania. Se însera şi drumul trecea prin pădure. Sperau să iasă din ea până la lăsarea întunericului şi chiar ajunseseră aproape de margine, când au dat însă de apă: unde întorceau, apa le ajungea până la genunchi. Mama a început să se roage Sfântului Nicolae. Amândouă erau sleite de puteri. Se întuneca şi au hotărât să aştepte până dimineata. Deodată au auzit scartâitul unei cărute şi o voce care îndemna caii: „Di, călutule!” Auzind vocea, femeile s‑au uitat una la alta, dar nu au scos niciun cuvânt. Peste o clipă, chiar lângă ele s‑a auzit scartâitul rotilor şi s‑a aşternut liniştea. Mama a rupt prima tăcerea: „Hai să vedem, poate este o cărare”. Când au ajuns, au văzut trei scânduri late, care serveau drept pod. Astfel au putut trece. Abia atunci au înteles că vocea fusese a Sfântului Nicolae.
Era de Sfântul Nicolae cel de iarnă. Nu aveam nimic de mâncare. Mama era bolnavă. In disperare, a spus: „Dacă am avea cel putin nişte coji de cartofi!” (Noi le adunam de pe la gunoi.) Apoi s‑a ridicat din pat şi a ieşit în curte. Acolo aveam un cotet pentru câine, deşi câine nu aveam. In acest cotet, mama a găsit o mânecă de la un cojoc. A adus‑o în casă şi cu ciudă a spus: „Uite, acum voi începe să lucrez!” Noi ne-am culcat, deşi somnul nu se lipea de noi. O auzeam pe mama cum spunea: „Voi descoase mâneca şi îi voi face o căciulă Liubei (adică mie).” A început s‑o descoasă, în timp ce se ruga singură Sfântului Nicolae. Deodată s- a apropiat de noi: „Liuba! Vera! Sculati-vă! Sfântul Nicolae ne‑a făcut un cadou!”, striga ea şi tinea în mână o monedă de 10 ruble. Fără să înteleg ceva, am spus: „A găsit o copeică şi se bucură!” Această monedă fusese cusută în mânecă. Noi am vândut‑o şi, pe lângă bani, am primit şi făină. Au mai venit apoi şi alti cumpărători, care ne ofereau o sumă mai mare, dar noi deja o vânduserăm.
Tin minte că era în plin război, de Crăciun. Noi nu aveam nimic de mâncare; mama, bolnavă, stătea culcată în pat. In seara de Crăciun i‑a spus sorei mele: „Vera, mergi cu Liuba în sat. Ea se va duce pe la case, iar tu o vei aştepta în pădure.” Verei îi era ruşine să cerşească.
„Mai bine mor, decât să merg!”, a fost răspunsul Verei, iar eu pentru mama eram gata să merg şi la capătul lumii! Cred că pe atunci aveam vreo 10–11 ani. Ne-am culcat toate. O auzeam pe mama cum plângea şi spunea: „Doamne, nu am loc nici aici! Ia-mă la tine, pe mine şi pe copiii mei!” Era târziu. Din cauza foamei, nu puteam însă dormi. Mama s‑a ridicat din pat şi a ieşit în tindă. O iubeam mult pe mama. De aceea o urmam întotdeauna peste tot. In casă era frig. M‑am aşezat într-un colt, în bucătărie, chiar sub icoane. M‑am lipit de perete şi aşa am rămas. Mama a reintrat în casă. A adus tizic pentru foc şi mi‑a spus: „De ce te-ai sculat? E frig!”. A aprins focul în sobă, s‑a rezemat de ea şi a început să plângă.
Deodată s‑a auzit o bătaie în uşă. Fără să se întoarcă, mama a strigat „Cine‑i acolo? Intră!” Un bătrân a intrat în casă. Era plăcut la înfătişare, cu o privire blândă. S‑a închinat la icoane şi a spus: „Dati-mi ceva de mâncare, în numele lui Dumnezeu!” Mama nici nu a ridicat ochii să vadă cine a intrat. Plângea: „Iartă-mă, dar nici noi nu avem nicio coajă de pâine!” El a continuat: „Lăsati-mă cel putin să mă încălzesc.” „Incălzeşte-te!” El s‑a aşezat lângă mine. Mama continua să plângă. Eu mă gândeam: „Poate el îmi va da ceva”. Dar bătrânul nu avea nicio traistă.
Fără să-mi dau seama, în mâinile bătrânului au apărut o bucată dintr-un material mai plin şi un ac cu ată; nu le‑a scos de nicăieri, ele au apărut ca din senin în mâinile lui. Materialul era asemănător cu cel din veşmintele preoteşti – aceasta am aflat mai târziu. Eu am strigat: „Mama! Mama!” Nu puteam să ies de la masă. De-abia atunci a înteles mama ce s‑a întâmplat. Ea mi‑a spus: „Nu te teme. Stai liniştită.” Bătrânul, fără să‑i pese de ceva, stătea liniştit şi cosea. Mama l‑a întrebat: „Ce coşi?” „O traistă.” „Dă-mi‑o să ti‑o cos eu”. El i‑a dat- o. Cât timp mama cosea, el cânta cuvintele pe care le repeta ea adeseori: „Doamne, ai milă de mine, nu mai pot suporta, nu pot să mai văd chinurile copiilor mei, nu mai pot răbda!” Deseori o auzeam pe mama spunându-le. Bătrânul a privit‑o lung şi a mai spus: „Iar Dumnezeu îti porunceşte: trebuie să rezişti!” Mama l‑a întrebat: „Când se va termina războiul?” „Când voi pleca, când voi veni, când voi sosi!”, a urmat răspunsul.
Mama i‑a terminat de cusut traista. El i‑a spus: „Intoarce-mi‑o ca să pot pune pâinea în ea.” S‑a ridicat în picioare, s‑a închinat la icoane şi a plecat. Mama a ieşit să‑l conducă. Când s‑a întors în casă, a spus: „Liuba, el a dispărut în uşă. Ştii cine a fost?”, şi a arătat cu degetul la icoana Sfântului Nicolae. „Da, mama! El a fost!”, am strigat eu. Abia ce am spus aceste cuvinte, că sora mea s‑a ridicat din pat şi, cu o voce calmă, a spus: „Liuba, repede, îmbracă- te! Vom merge în Rakşa (un sat din apropiere).” Mamei nu‑i venea să creadă că sora mea a hotărât să mă ducă în sat. A căzut în genunchi în fata icoanei şi cu lacrimi îi multumea Sfântului Nicolae. Noi am plecat. Sora mea a rămas să mă aştepte în pădure, iar eu m‑am dus pe la case.
Mama ne învăta să nu furăm şi acest sfat mi‑a folosit foarte mult. Se întâmpla să intru într‑o casă, iar stăpâna lipsea. Pe masă abureau cartofii. Ii fierbeau pentru animale. Mă opream în prag. Mâna mea era ispitită să ia un cartof şi să‑l ducă la gură. Dar imediat în minte îmi răsunau cuvintele mamei: „Să furi este un mare păcat!”
Astfel, Sfântul Nicolae ne‑a făcut o traistă şi noi am putut supravietui în acele timpuri grele, iar când sora mea şi cu mine am mai crescut, am început să muncim în grădina noastră.
Monahia F., regiunea Ivanovo
Lasã un Rãspuns: