Evangelia zilei:
Cautã:

Noi Minuni ale Sfântului Nicolae (4)

Mări­mea tex­tu­lui:
Mic | Mare

 

 

 

Întoar­ce­rea
Sfântul Ierarh Nicolae 2Am o ico­ni­tă cu chi­pul Sfân­tu­lui Nico­lae. Sim­plă, dar cu mare har. Am decupat‑o din­tr-un calen­dar şi mi s‑a părut – iar­tă-mă, Doam­ne! – nu prea reu­şi­tă: par­că avea chi­pul prea întu­ne­cat. Dar când am pri­vit ochii sfân­tu­lui, m‑am sim­tit vino­va­tă: pri­vi­rea lui seve­ră îmi pătrun­dea până în adân­cul sufle­tu­lui. Nu puteam să mă ascund nică­ieri de ea. Aveam exact ace­ea­şi sen­za­tie pe care multi din­tre noi o încer­cam în copi­lă­rie, când ne aflam în fata părin­ti­lor şi sim­team că ei ne ştiu deja greşe­a­la, însă aşteap­tă să ne‑o recu­noa­ş­tem sin­guri.
Aceas­tă ico­ni­tă sim­plă, de car­ton, am agătat‑o pe pere­te. Pes­te câte­va zile am aflat că unei pri­e­te­ne de‑a mamei mele i‑a dis­pă­rut fiul de patru zile. A ple­cat într‑o dimi­ne­a­tă la ser­vi­ciu şi nu s‑a mai întors. Am înge­nun­che­at ca să mă rog. Dar cui să mă rog? Cum? De obi­cei, în momen­te­le cele mai gre­le, eu mă rog feri­ci­tei Xenia, dar atunci am sim­tit o căl­du­ră apar­te când mă rugam Sfân­tu­lui Nico­lae. Cu lacri­mi îl rugam să aju­te pe cel dis­pă­rut. Nu mă aştep­tam să se rezol­ve atât de repe­de. Pes­te o jumă­ta­te de oră m‑a sunat mama şi mi‑a spus că tână­rul s‑a întors aca­să. Bătut până la sân­ge, el poves­tea că, pe nea­ş­tep­ta­te, hotii nu i‑au mai cerut bani şi l‑au adus aca­să…
M. D., ora­şul San­kt-Peter­sbu­rg

Dea­su­pra pră­pas­ti­ei
Intr-un sat locu­ia o bătrâ­nă. Se des­cur­ca greu, mai ales iar­na, când tre­bu­ia să încă­l­zeas­că casa şi să-şi pro­cu­re de mân­ca­re. Copi­ii ei se muta­se­ră de multi ani în oraş. O che­mau să stea cu ei, însă ea nu dorea să-şi pără­seas­că satul natal. Intr-un sfârşit au reu­şit s‑o con­vingă, spunându‑i că în oraş erau mul­te bise­rici şi că va putea mer­ge la slu­j­be. Numai atunci s‑a învo­it. Dar, mai întâi de toa­te, a hotă­rât să dea bise­ri­cii din sat toa­te icoa­ne­le din casă, cu excep­tia icoa­nei celei mari a Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni, pe care a vrut s- o dea bise­ri­cii din satul vecin.
Plo­ua. Auto­bu­zul se apro­pia de sat. Se zăreau tur­le­le bise­ri­cii, însă la o coti­tu­ră auto­bu­zul a alu­ne­cat şi roti­le din urmă au ajuns să atâr­ne dea­su­pra pră­pas­ti­ei. toti pasa­ge­rii erau spe­ri­ati. Şofe­rul le‑a spus să cobo­a­re în lini­ş­te, mai întâi cei de pe sca­u­ne­le din spa­te şi, tot aşa, până le venea rân­dul celor din fată.
Bătrâ­na a cobo­rât ulti­ma. Ea se ruga Sfân­tu­lui Nico­lae. Când auto­bu­zul a fost adus de dea­su­pra pră­pas­ti­ei, şofe­rul s‑a apro­pi­at de pasa­geri, şter­gân­du-şi sudoa­rea de pe frun­te: „Se pare că un sfânt s‑a rugat pen­tru noi!” In acel moment bătrâ­ni­ca i‑a ară­tat icoa­na Sfân­tu­lui Nico­lae. Şofe­rul s‑a închi­nat şi a săru­tat icoa­na. Exem­plul lui l‑au urmat toti pasa­ge­rii. In pro- cesiu­ne au adus ei icoa­na în bise­ri­că. Au poves­tit minu­nea pre­o­tu­lui, care a săvârşit o slu­j­bă de mul­tu­mi­re lui Dum­ne­zeu şi Sfân­tu­lui Nico­lae.
Roa­ba lui Dum­ne­zeu Maria, satul Bobi­a­ko­va, regiu­nea Voro­nej

Oas­pe­te­le ceresc
Eram inter­na­tă în Spi­ta­lul Ale­xan­dro­v­sk, când a ieşit numă­rul curent al zia­ru­lui
„Ade­vă­rul cre­din­tei”. Pe pri­ma pagi­nă era icoa­na Sfân­tu­lui Nico­lae de la Cate­dra­la Niko­lo- Bogo­ia­v­len­sk. Veci­na mea de salon, Asia, mi‑a poves­tit urmă­toa­rea întâm­pla­re:
Era în tim­pul răz­bo­i­u­lui. Ea avea zece ani. Intr‑o sea­ră geroa­să de iar­nă, cine­va a bătut la uşă. Un bătrân se ruga să fie găz­du­it pes­te noap­te.
Deşi era putin loc în casă, mama l‑a pri­mit cu bucu­rie. I‑a dat să mănân­ce. Bătrâ­nul i‑a spus că tata a căzut pri­zo­ni­er (lucru ade­ve­rit mai târ­ziu). S‑a plâns apoi că a înghe­tat până la oase. Mama i‑a pro­pus atunci să se cul­ce el pe cup­tor, iar pe Nico­lae, fiul ei mai mare, l‑a tri­mis să se cul­ce în altă par­te. Dimi­ne­a­ta, mama a vrut să‑l che­me pe bătrân la masă şi să‑i pună în desa­gă ceva de-ale gurii. Dar el nu mai era nică­ieri, dis­pă­ru­se. S‑au dus cu totii la uşă: aceas­ta era însă încu­ia­tă. Şi-au îndrep­tat pri­vi­ri­le spre icoa­nă – bătrâ­nul semă­na cu Sfân­tul Nico­lae.
Asia mi‑a luat din mâini zia­rul şi cu blân­de­te a între­bat: „Buni­cu­le, unde ai ple­cat atunci? Nici mân­ca­re nu ai luat!”
N. A. Mila­no­va, ora­şul San­kt-Peter­sbu­rg

Bote­zat cu nume­le Nico­lae
Când s‑a năs­cut fiul meu, nu şti­am ce nume să‑i pun. M‑am gân­dit mult şi până la urmă l‑am numit Sta­ni­slav. O pri­e­te­nă, care mă aju­ta să‑l îngri­jesc, mi‑a spus: „Dacă vrei să ai un fiu sănă­tos, pune‑i nume­le Nico­lae.” Şi a mai adă­u­gat că aşa spun oame­nii bătrâni. Copi­lul cre­ş­tea sănă­tos, dar nu a mers până la vâr­sta de doi ani. Medi­cii nu i‑au depis­tat nimic pato­lo­gic şi nu puteau expli­ca feno­me­nul. Copi­lul se depla­sa cu aju­to­rul mâi­ni­lor, şi chiar des­tul de repe­de. După doi ani a înce­put să mear­gă pe picioa­re, însă nu‑i plă­cea, mai ales să aler­ge. Dese­ori stă­tea cu picioa­re­le încru­ci­şa­te şi cu o pri­vi­re gân­di­toa­re. Când cine­va se apro­pia de el şi înce­pea să‑i vor­beas­că, el par­că atunci se tre­zea din somn şi nu înte­le­gea ce se petre­ce în jurul său.
Pe când avea cinci ani, de Paşti, l‑am luat cu mine la bise­ri­că. Stă­team la rând pen­tru lumâ­nări. El dorea să vadă ce se vin­dea la pan­gar şi tinea mor­tiş să‑l iau în bra­te. Era ceva neo­bi­ş­nu­it pen­tru el, deo­a­re­ce, de obi­cei, era foar­te lini­ş­tit. Când l‑am ridi­cat ca să vadă ce se afla la pan­gar, dintr‑o mul­ti­me de ico­ni­te care se poar­tă la gât, el a ales una şi cerea să i‑o cum­păr. Aveam putini bani şi încer­cam să‑i explic că cei nebo­te­zati nu au voie să poar­te ico­ni­te, însă fiul meu con­ti­nua să insis­te şi chiar a înce­put să plân­gă.
A venit şi rân­dul nos­tru. Feme­ia care vin­dea lumâ­nări mi‑a spus: „Cumpărati‑i copi­lu­lui ico­ni­ta! A şti­ut el ce să alea­gă, aces­ta este Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni!” Auzind aces­te cuvin­te, fiul meu dintr‑o dată s‑a lini­ş­tit, iar când i‑am cumpărat‑o era nespus de feri­cit. A purtat‑o mult timp. Când dor­mea, o strân­gea în pumn, când se tre­zea şi‑o punea în buzu­na­rul cămă­şii. In ziua când a pierdut‑o, a plâns mult. Stă­tea pe vine, iar cu o mână îşi spri­ji­nea un obră­jor. Ico­ni­ta a fost găsi­tă şi bucu­ria fiu­lui meu era nespus de mare. Dese­ori se retră­gea într-un colt şi vor­bea cu ea.
A fost bote­zat la vâr­sta de opt ani. Când i se înre­gis­tra nume­le pen­tru botez, ni s‑a spus că la orto­do­cşi nu exis­tă în calen­dar nume­le Sta­ni­slav. Feme­ia care l‑a înre­gis­trat, auzindu‑i data naş­te­rii, a spus: „Nu‑i nimic că nu exis­tă nume­le Sta­ni­slav. tu doar eşti Nico­lae! Eşti năs­cut pe 19 decem­brie!” Acum fiul meu are 13 ani. El vrea să fie clo­po­tar; eu aş vrea doar atât: ca el să fie demn de nume­le ce i s‑a dat la botez.
Zla­ta Şaghi­na, ora­şul Sara­tov

Tim­pul a fost oprit
Sunt dăs­că­li­tă în Bise­ri­ca Cuvi­o­sul Pai­sie Veli­ci­ko­v­s­ki. Vreau să poves­tesc des­pre cum Sfân­tul Nico­lae mă ocro­teş­te. Ade­sea îmi amin­tesc două întâm­plări:
Imi cresc sin­gu­ră cei trei copii, într-un apar­ta­ment cu două came­re. toa­tă spe­ran­ta noas­tră este doar în Dum­ne­zeu şi în sfin­tii Săi. Intr‑o zi nu mai aveam bani în casă, nu aveam nici de pâi­ne. Până la sala­riu mai era mult. Copi­ii erau tri­şti, iar eu am luat în mâini car­tea de rugă­ciuni şi le-am spus: „Copii, să‑i cerem Sfân­tu­lui Nico­lae să ne tri­mi­tă bani pen­tru pâi­ne!” Şi am înge­nun­che­at pen­tru rugă­ciu­ne. Mar­tor la întâm­pla­re a fost un tânăr, care acum este sotul suro­rii mele. Cât de mare ne‑a fost mira­rea, când el ne‑a spus că a fost tri­mis de cine­va ca să ne adu­că niş­te bani!
Un alt caz: Impre­u­nă cu sora mea eram în anul întâi la Uni­ver­si­ta­tea de teo­lo­gie Orto­do­xă din łari­tâ­no, la sec­tia de cân­tă­reti. In orar, în fie­ca­re joi, la şap­te dimi­ne­a­ta era tre­cu­tă prac­ti­ca la stra­nă. In acea zi, anul nos­tru înce­pea Sfân­ta Litur­ghie la mănăs­ti­rea de călu­gări Svi­a­to-Duhov­nâi, unde se află şi Uni­ver­si­ta­tea şi unde noi mai făceam şi ascul­ta­re. Oda­tă, s‑a întâm­plat ca noi (eram patru surori) să rămâ­nem pes­te noap­te la niş­te pri­e­te­ni, pen­tru că tre­bu­ia să ne întâl­nim cu părin­te­le nos­tru duhov­nic, Vasili (Şvet).
In casă nu era niciun ceas deş­tep­tă­tor şi dimi­ne­a­ta ne-am tre­zit târ­ziu. Până la înce­pu­tul slu­j­bei mai era un sfert de oră. Ne aflam în celă­lalt capăt al ora­şu­lui şi aveam mult de mers. Nu ne-am pier­dut cu firea şi am ieşit glont din casă. Pe stra­dă era polei, noi aler­gam, cădeam, din nou ne ridi­cam şi stri­gam: „Sfin­te părin­te Nico­lae, aju­tă-ne, fă ceva!” Aşa am aler­gat mult timp. Pe drum am oprit un taxi şi l‑am rugat pe şofer să ne ducă repe­de. Nu aveam voie să întâr­zi­em. Dacă întâr­zi­am, nu avea cine să încea­pă slu­j­ba.
Am ajuns la mănăs­ti­re şi, cum am intrat în bise­ri­că, au răsu­nat pri­me­le cuvin­te din Sfân­ta Litur­ghie. Cu sufle­tul la gură, am ajuns la stra­nă şi am cân­tat: „Amin”. toa­te ne tră­geam aer în piept şi ne uitam la ceas. Era ora 7 fix. Fără să scoa­tem un cuvânt, ne-am închi­nat Dom­nu­lui, Mai­cii Dom­nu­lui şi Sfân­tu­lui Nico­lae şi am înce­put să cân­tăm. Aşa, prin rugă­ciu­ni­le Sfân­tu­lui Nico­lae, tim­pul s‑a oprit în loc.
I. Brei­da­ko­va, ora­şul Vol­go­grad

Ocro­ti­rea sfân­tu­lui
Nu depar­te de satul nos­tru se află satul Nikol­s­koe, cu Bise­ri­ca Sfân­tul Nico­lae. In ea se slu­jeş­te şi astăzi – este mare, fru­moa­să şi pli­nă de har, deşi a fost con­stru­i­tă cu multi ani în urmă. Bătrâ­nii spun că în vre­mu­ri­le gre­le, când se dărâ­mau bise­ri­ci­le, un om a vrut să dea jos cru­cea de pe bise­ri­ca satu­lui. A urcat până la tur­lă, dar aco­lo stă­tea un bătrân. „De ce ai urcat?”, l‑a între­bat el. Omul şi‑a dat sea­ma că aces­ta era Sfân­tul Nico­lae şi, spe­ri­at, a cobo­rât. De bise­ri­că nimeni nu s‑a mai atins.
tatia­na Avde­e­va, satul Bobi­a­ko­va, regiu­nea Voro­nej

După cre­din­ta voas­tră fie vouă!”
Vic­to­ria Bro­ni­sla­vov­na tiho­no­va s‑a năs­cut în 1941. Rela­tă­ri­le ei demon­strea­ză fap­tul că bol­na­vii pri­mesc aju­tor prin rugă­ciu­ni­le părin­te­lui Sera­fim de Vâri­ta. E nevo­ie însă de o cre­din­tă sin­ce­ră, căci Insu­şi Dum­ne­zeu a spus: „După cre­din­ta voas­tră fie vouă!”(Mt. 9; 29).
„Am copi­lă­rit în tim­pul blo­ca­dei Lenin­gra­du­lui. Când am împli­nit un an şi jumă­ta­te, pes­te gră­di­ni­ta noas­tră de copii a căzut o bom­bă. Multi copii au fost răni­ti, pre­cum şi multi edu­ca­tori. Eu am sufe­rit cel mai putin. Schi­je­le mi-au zdro­bit dege­te­le de la picio­rul stâng. Au urmat oste­o­mie­li­ta şi ulce­rul tro­fic la tal­pă, ast­fel că încă din copi­lă­rie am ajuns infir­mă.
Cu vâr­sta, boa­la s‑a agra­vat. Ani în şir aveam dureri îngro­zi­toa­re. In 1981 am fost tri­mi­să pen­tru ana­li­ze şi tra­ta­ment la Insti­tu­tul de pro­te­za­re. După câte­va ope­ra­tii nere­u­şi­te, mi s‑a ampu­tat tal­pa. Mi-au lăsat doar osul tăl­pii. M‑am întors aca­să cu pro­te­ză. Sufe­rin­te­le s‑au înmul­tit, per­ma­nent aveam dureri.
Inchi­pu­i­ti-vă cum ar fi câte­va dece­nii la rând să aveti o dure­re acu­tă de din­ti, din cau­za căre­ia să nu vă puteti găsi nică­ieri locul. Pe par­cur­sul aces­tei peri­oa­de, aproa­pe că nu am dor­mit. Doar două-trei ore reu­şeam să ati­pesc, sle­i­tă de puteri. Dimi­ne­a­ta, îmi muş­cam buze­le de dure­re şi ple­cam la ser­vi­ciu. Câteo­da­tă mi se întu­ne­ca în fata ochi­lor.
In pri­mă­va­ra anu­lui 1983, în ziua prăz­nu­i­rii adu­ce­rii moa­ş­te­lor Sfân­tu­lui Nico­lae din Mira – Lichi­ei în Bari, am înge­nun­che­at în fata icoa­nei din Cate­dra­la Sfân­tul Nico­lae şi m‑am rugat mult, cu lacri­mi în ochi. Mă rugam din tot sufle­tul, cerând sfân­tu­lui aju­to­rul său ceresc. De mine s‑a apro­pi­at o feme­ie şi m‑a sfă­tu­it să plec în Vâri­ta. Ast­fel, Sfân­tul Nico­lae mi‑a îndrep­tat paşii spre părin­te­le Sera­fim de Vâri­ta.
A doua zi, m‑am dus la mor­mân­tul sfân­tu­lui. In dimi­ne­a­ta ace­ea aveam dureri îngro­zi­toa­re. Cu greu am ajuns de la sta­tie până la Bise­ri­ca Icoa­nei Mai­cii Dom­nu­lui din Kazan. Cu ini­ma zdro­bi­tă, am înge­nun­che­at şi cu rugă­ciu­nea pe buze am încon­ju­rat mor­mân­tul. Mi‑e greu să des­criu ce se petre­cea în sufle­tul meu în acel moment. Pen­tru pri­ma dată însă, după multi ani, am sim­tit că sunt un om com­plet sănă­tos. Imi venea să zbor! Am ajuns repe­de la sta­tie şi am urcat în tre­nul elec­tric.
Aces­te mici deta­lii vor­besc de la sine: părin­te­le Sera­fim m‑a auzit şi m‑a aju­tat să ajung repe­de aca­să. Sea­ra, pen­tru pri­ma dată, am ador­mit lini­ş­ti­tă. După aceas­tă călă­to­rie minu­na­tă, am înce­put să vizi­tez des mor­mân­tul făcă­to­ru­lui de minuni. tre­bu­ie doar să te rogi şi dure­rea dis­pa­re. Câteo­da­tă mi se întâm­plă să ajung aco­lo în genunchi de dure­re, iar îna­poi să vin zbu­rând.”
Valeri Fili­mo­nov, ora­şul San­kt-Peter­sbu­rg

In fata icoa­nei nefă­cu­te de mână ome­neas­că
In 1997, în fami­lia noas­tră era o situ­a­tie cri­ti­că din cau­za cer­tu­ri­lor per­ma­nen­te. Sotul mă alun­ga de aca­să. Eu ba ple­cam, ba mă întorceam, însă împă­ca­rea nu dura mult timp. toa­te încer­că­ri­le mele de a ne păs­tra căs­ni­cia erau inu­ti­le. Pe zi ce tre­cea, noi ne înde­păr­tam tot mai
mult unul de altul. Şi iată că, după o nouă cear­tă, sotul mi‑a ară­tat uşa şi am înte­les că încă o împă­ca­re nu mai avea sens. M‑am îmbră­cat ca să plec. Imi era greu. Căs­ni­cia noas­tră se des­tră­ma din cau­za unor flea­curi. Deo­da­tă, în min­te mi‑a apă­rut chi­pul Sfân­tu­lui Nico­lae. Pe suflet mi s‑a aşter­nut pacea. Câte­va minu­te am stat la bal­con şi am admi­rat copa­cii, iar apoi am intrat în casă şi cu hotă­râre am spus: „Nu plec de aici. Mă vei răb­da aşa cum sunt!” Nici nu vă închi­pu­i­ti cât de mult s‑a bucu­rat sotul meu auzind aces­tea! Eu cred că de fapt nu el mă alun­ga, ci demo­n­ul din el. De atunci, aproa­pe că nici nu ne mai cer­tăm. Din păca­te, fami­lia noas­tră a rămas o fami­lie bol­na­vă, pen­tru că sotul meu este depar­te de bise­ri­că. Sfin­te Nico­lae, aju­tă-ne să dobân­dim duhul cre­din­tei!
In 1998, Dum­ne­zeu m‑a învred­ni­cit să săvârşesc un pele­ri­naj în łara Sfân­tă şi în ora­şul Bari, la moa­ş­te­le sfân­tu­lui lui Dum­ne­zeu. Ina­in­te de călă­to­rie, am citit timp de 40 de zile Aca­tis­tul Sfân­tu­lui Nico­lae. Dum­ne­zeu mi‑a tri­mis mul­te ispi­te, neca­zuri şi boli. Oda­tă, când aveam febră mare, în somn, l‑am văzut pe Sfân­tul Nico­lae, care mer­gea pe malul mării, îmbră­cat în veş­min­te. Era încă depar­te de mine, dar şti­am că venea anu­me în întâm­pi­na­rea mea. Mă temeam că Dum­ne­zeu nu mă va lăsa pe mine, nevred­ni­ca, să ajung la locu­ri­le sfin­te. Dar, prin rugă­ciu­ni­le sfân­tu­lui, am ajuns pe cora­bia „Dmi­tri Şos­ta­ko­vici”.
Pe 21 mai, în aju­nul săr­bă­to­rii sfân­tu­lui, am ajuns în ora­şul Bari. Cu pro­ce­siu­ne ne- am îndrep­tat spre bise­ri­că pen­tru pri­ve­ghe­re. Oare nu a fost aceas­ta o minu­ne? Sfân­tul Nico­lae, atât de mult iubit în Rusia, a adu­nat la săr­bă­toa­rea sa, toc­mai în depăr­ta­ta Ita­lie, pes­te
500 de oameni din Rusia, Ucrai­na, Bie­lo­ru­sia, Esto­nia. Arhi­e­pi­sco­pul Nifon de Lutk şi Volân­sk, care era în frun­tea pele­ri­na­ju­lui, a tinut o pre­di­că emo­tio­nan­tă. Lacri­mi­le cur­geau din ochii feme­i­lor şi ai băr­ba­ti­lor, ai copi­i­lor şi ai pre­o­ti­lor; plân­gea chiar şi arhi­pă­s­to­rul. El spu­nea cât de apro­pi­at este Sfân­tul Nico­lae de fie­ca­re din­tre noi şi că încă îna­in­te de cre­ş­ti­na­rea Rusi­ei el venea în aju­to­rul ruşi­lor. Când din łari­grad au venit pre­o­ti ca să bote­ze popo­rul, în una din icoa­ne oame­nii îl recu­noş­teau pe sfân­tul: „El mi‑a întins o vâslă când mă îne­cam!”, spu­nea unul; „El mi‑a ară­tat dru­mul prin pădu­re!”, stri­ga altul. Şi până în pre­zent rugă­to­rul milos­tiv ne aju­tă pe fie­ca­re din­tre noi.
In bise­ri­ca cato­li­că nu exis­tă icoa­ne, de ace­ea unui orto­dox îi vine greu să se roa­ge. In tim­pul Litur­ghi­ei, întâm­plă­tor, am ridi­cat ochii în sus – şi am înlem­nit: pe cupo­lă apă­ru­se o icoa­nă, for­ma­tă din umbre­le becu­ri­lor. Se vedeau clar con­tu­rul capu­lui, ume­rii şi o mână bine­cu­vân­tând. In mij­lo­cul nos­tru se afla Sfân­tul Nico­lae! El ne bine­cu­vân­ta pe toti cei adu­nati la săr­bă­toa­rea sa. Acum mă puteam ruga, cu ochii atin­ti­ti în sus, asu­pra icoa­nei nefă­cu­te de mână ome­neas­că. Minu­ni­le Sfân­tu­lui Nico­lae sunt nenu­mă­ra­te.
Nu demult, câte­va zile la rând m‑a durut un din­te pe care abia îl tra­ta­sem. Apli­cam pe el un tam­pon cu ulei sfin­tit de la moa­ş­te­le sfân­tu­lui şi mă rugam: „Sfin­te Nico­lae, vin­de­că-mi din­te­le, iar eu, în schimb, voi tri­mi­te o scri­soa­re în San­kt-Peter­sbu­rg cu minu­ni­le tale!” Din­te­le însă con­ti­nua să mă doa­ră. Cu sme­re­nie m‑am adre­sat medi­cu­lui. S‑a con­sta­tat că nu era bine pusă plom­ba. Medi­cul a făcut toa­te cele nece­sa­re, fără să-mi ia bani şi dure­rea a tre­cut. Din spi­tal am ieşit mul­tu­mind Dom­nu­lui şi Sfân­tu­lui Nico­lae.
Olga Zub­ko­va

Oare nu a fost aceas­ta o minu­ne?”
Vreau să poves­tesc cum l‑a aju­tat Sfân­tul Nico­lae pe fiul meu, Vla­di­mir. In 1986, el a fost luat în arma­tă, în Afga­nis­tan, şi tri­mis pen­tru „pre­gă­ti­re” la 15 km. de Fer­ga­na. O lună am
fost par­că pe altă lume. Am înce­put să merg la bise­ri­că, la icoa­na Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni. Pe atunci nu şti­am nicio rugă­ciu­ne. Cu lacri­mi ceream doar un sin­gur lucru: „Lasă- mi fiul aca­să!”
Fiul meu a fost luat în sep­tem­brie, iar în decem­brie am avut un vis. El stă­tea îna­in­tea mea, dar fata nu i se vedea. Eu tot încer­cam să‑l întorc spre mine şi îl între­bam: „Fiu­le, unde eşti?” ” Lân­gă Lenin­grad!” a fost răs­pun­sul. De pro­fe­sie, el este şofer. Ina­in­te de a fi luat în arma­tă, a sărit de trei ori cu para­şu­ta şi de ace­ea a fost luat în tru­pe­le para­şu­ta­te.
La sfârşi­tul lui decem­brie am pri­mit o scri­soa­re: fiul meu era inter­nat în spi­ta­lul mili­tar; fuse­se bătut şi avea o seri­oa­să como­tie cere­bra­lă. Nu i s‑a acor­dat pri­mul aju­tor, pen­tru că ei cre­deau că simu­lea­ză. Din aceas­tă cau­ză i s‑a depla­sat pupi­la şi nu mai putea con­du­ce maşi­na. Pes­te o lună l‑am vizi­tat – de trei ori am fost la el -, medi­cii au spus că va rămâ­ne cu un ochi bol­nav.
Nu a mai fost tri­mis în Afga­nis­tan. In apri­lie, toti cei inapti au fost repar­ti­zati în dife­ri­te ora­şe. Fiul meu a fost tri­mis în Viteb­sk. Pen­tru ori­ce even­tu­a­li­ta­te, am luat de la spi­tal o ade­ve­rin­tă de inva­li­di­ta­te. Gân­deam că nu va mai putea fi şofer, însă în Viteb­sk el nu mai avea nimic. In pre­zent, fiul meu are 31 de ani şi, sla­vă Dom­nu­lui, nu are nicio com­pli­ca­tie de pe urma bolii. Oare nu a fost aceas­ta o minu­ne? Prin ea, Dum­ne­zeu m‑a adus la bise­ri­că şi mi- a îndrep­tat via­ta.
A. N. Lipa­to­va, ora­şul tver

Vei rămâ­ne în via­tă!”
In oră­şe­lul nos­tru de mineri exis­tă o comu­ni­ta­te de cre­ş­tini care îl cin­stesc pe Sfân­tul Nico­lae. Ea a fost înfi­in­ta­tă în 1992 de către niş­te călu­gări din Lavra tro­ite-Ser­ghi­ev. Dum­ne­zeu ne‑a adus la cre­din­tă pe noi, cei din înde­păr­ta­tul nord. Sfân­tul a săvârşit mul­te minuni cu eno­ri­a­şii noş­tri, dar aş vrea să poves­tesc des­pre minu­nea care s‑a întâm­plat cu tatăl socru­lui meu – un om care era depar­te de cre­din­tă. Intr-un an, eram în vizi­tă la rude­le din Gor­lo­v­ka, regiu­nea Don. Dis­cu­tam des­pre Dum­ne­zeu. Socrul meu a spus: „Eu îl am pe Dum­ne­ze­ul meu!” Mai târ­ziu am aflat că el îl numea Dum­ne­zeu pe Sfân­tul Nico­lae şi, la pro­tes­te­le mele că Sfân­tul Nico­lae este doar slu­ji­to­rul lui Dum­ne­zeu, el mi‑a poves­tit urmă­toa­rea isto­ri­si­re:
In tim­pul răz­bo­i­u­lui, tatăl său pre­da la un gim­na­ziu din Kiev. Nem­tii l‑au ares­tat. Celu­la unde a fost închis buni­cul Ema­nuil era strâm­tă. Şap­te oameni erau aşe­zati pe
podea, iar picioa­re­le şi le înti­deau spre mij­lo­cul celu­lei, unul pes­te altul. In câte­va minu­te, picioa­re­le celui de dede­subt obo­seau şi atunci el le punea dea­su­pra celor­lalti. Aproa­pe că nu dor­meau. Oda­tă, ati­pind, Ema­nuil a auzit o voce: „Vei rămâ­ne în via­tă. Să vii să mul­tu­meşti pe adre­sa…”, şi i‑a numit casa, stra­da, eta­jul. tova­ră­şii lui Ema­nuil au fost împu­ş­cati toti, unul după altul. In celu­lă a rămas doar buni­cul. Ora­şul a fost eli­be­rat, iar deti­nu­ti­lor li s‑a dat dru­mul.
Buni­cul nu înce­ta să se gân­deas­că: cine oare l‑a sal­vat? S‑a dus pe adre­sa indi­ca­tă. A urcat la eta­jul al doi­lea, dar s‑a pier­dut. Nu mai ştia numă­rul apar­ta­men­tu­lui. A mers prin cori­do­rul întu­ne­cat. In stân­ga şi în dreap­ta erau doar apar­ta­men­te. La capă­tul cori­do­ru­lui se zărea o lumi­ni­tă. Buni­cul şi‑a îndrep­tat paşii într-aco­lo. Când a ajuns, a văzut pe pere­te icoa­na Sfân­tu­lui Nico­lae şi o can­de­lă care ardea. Iată cine l‑a sal­vat! De ace­ea, mai târ­ziu el le‑a cerut copi­i­lor săi să‑l cin­steas­că pe Sfân­tul Nico­lae.
Liud­mi­la Kotlo­v­s­ka­ia, oră­şe­lul Berin­go­v­sk (Ciu­ko­tka)

Nu se va pier­de nimic
Impre­u­nă cu sora mea am ple­cat în Egipt. Am luat cu mine o ico­ni­tă pli­an­tă cu chi­pu­ri­le Mân­tu­i­to­ru­lui, Mai­cii Dom­nu­lui şi Sfân­tu­lui Nico­lae, pe care o pri­mi­sem în dar de la redac­tia zia­ru­lui „Ade­vă­rul cre­din­tei”, pre­cum şi ulti­mul număr al zia­ru­lui. In a doua zi a şede­rii noas­tre în Hur­gad, după o plim­ba­re prin oraş, cobo­rând din auto­car, fără să-mi dau sea­ma am scă­pat port­mo­ne­ul. Am con­sta­tat că nu‑l mai aveam abia în ziua urmă­toa­re. Vă ima­gi­nati situ­a­tia noas­tră, când mi-am dat sea­ma că pe lân­gă o sumă neîn­sem­na­tă de bani, în port­mo­neu mai era şi che­ia de la seif, unde se păs­trau toti banii noş­tri.
Ne-am adre­sat la biro­ul de infor­ma­tii. Nimeni nu ne înte­le­gea. La ora trei am fixat o întâl­ni­re cu agen­ta noas­tră de turism. Aştep­ta­rea mi s‑a părut lun­gă. Eu m‑am întors la hotel şi am înce­put să mă rog. După ace­ea am luat în mâini zia­rul „Ade­vă­rul cre­din­tei”, unde pe pri­ma pagi­nă era icoa­na Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni. Am înge­nun­che­at pen­tru rugă­ciu­ne. Ceream sfân­tu­lui să facă o minu­ne – să găsesc port­mo­ne­ul.
La ora fixa­tă, ne-am întâl­nit cu agen­ta noas­tră şi i‑am poves­tit cele întâm­pla­te. Ea ne‑a lini­ş­tit, încre­din­tân­du-ne că dacă port­mo­ne­ul s‑a pier­dut în auto­ca­rul nos­tru, el se va găsi negreşit.
Agen­ta a sunat la sedi­ul fir­mei şi ce mare ne‑a fost bucu­ria când am aflat că port­mo­ne­ul nos­tru se găsea aco­lo! tot dru­mul până aco­lo nu înce­tam să‑I mul­tu­mim lui Dum­ne­zeu şi Sfân­tu­lui Nico­lae. Dar cea mai mare bucu­rie a fost că am găsit ico­ni­ta cu chi­pul Sfân­tu­lui Nico­lae al Mirei Lichi­ei, căru­ia i‑am pro­mis că voi scrie des­pre aceas­tă minu­ne la ziar.
„Bucu­ră-te Nico­lae, mare făcă­tor de minuni!”
Nina Levit­ska­ia, ora­şul San­kt-Peter­sbu­rg

Rugă­ciu­nea
In satul nos­tru se recon­stru­ieş­te Bise­ri­ca Sfân­tu­lui Nico­lae. Con­form legen­dei, nu depar­te de bise­ri­că a fost găsi­tă de către un nebun pen­tru Hris­tos o icoa­nă a Sfin­tei Paras­che­va. łăra­nii au luat‑o cu for­ta şi au adus‑o la bise­ri­că, însă ea, în chip minu­nat, a fost găsi­tă din nou în ace­la­şi loc, lân­gă izvor. Mai târ­ziu, aco­lo a fost înfi­in­ta­tă o mănăs­ti­re de femei, iar apa din izvor era soco­ti­tă tămă­du­i­toa­re.
Bise­ri­ca se recon­stru­ieş­te cu greu. Au fost refă­cuti pere­tii, s‑au scos tone de gunoi, s‑a cimen­tat podea­ua şi s‑au pus gea­mu­ri­le. Din păca­te, tur­la bise­ri­cii este din cără­mi­dă şi, din cau­za plo­i­lor, se năru­ie. tre­bu­ie aco­pe­ri­tă cu tablă, dar nu mai avem resur­se. Noi dorim din tot sufle­tul să ne rugăm în bise­ri­că şi spe­răm că Dum­ne­zeu ne va tri­mi­te şi un pre­ot.
In luna mai, în ziua prăz­nu­i­rii Sfân­tu­lui Nico­lae, din satul vecin, Vâş­nii Volo­ci­ka, a venit la noi un pre­ot. Pes­te o săp­tămâ­nă, de Sfân­ta tre­i­me, s‑a stins din via­tă o bătrâ­nă, Maria tom­ki­na, care îl cin­stea în mod deo­se­bit pe Sfân­tul Nico­lae. Sfân­tul i‑a apă­rut de două ori. Maria ne‑a poves­tit aceas­ta după slu­j­bă, la masa de săr­bă­toa­re.
Pri­ma dată, când era mai tână­ră, a fost ares­ta­tă pen­tru că nu venea la mun­că. A fost închi­să în casa parohia­lă. A plâns şi s‑a rugat toa­tă noap­tea. Dimi­ne­a­ta, o mână grea de băr­bat, poves­tea ea, a atins‑o pe umăr. Era Sfân­tul Nico­lae, care i‑a spus că nu va păti nimic. Maria a tre­cut fără fri­că pe lân­gă mili­ti­an şi, într-ade­văr, două ore mai târ­ziu a fost eli­be­ra­tă. Noi am întrebat‑o de ce era sigu­ră că ace­la fuse­se anu­me Sfân­tul Nico­lae, iar ea ne‑a expli­cat că lui i se ruga­se cel mai mult.
A doua oară, Maria l‑a văzut iar­na, în pădu­re, când adu­cea cu carul lem­ne pen­tru calea fera­tă. Ne spu­nea că se ruga întot­dea­u­na Sfân­tu­lui Nico­lae ca să ajun­gă cu bine şi să nu se răs­to­ar­ne carul cu lem­ne. Lân­gă o movi­li­tă, unde mul­te care se răs­tur­nau, pe trun­chiul unui mes­tea­can rete­zat stă­tea aşe­zat un bătrân, îmbră­cat în negru. El a salutat‑o. Când au ajuns la des­ti­na­tie, feme­i­le au întrebat‑o de ce aces­ta a salutat‑o numai pe ea, şi nu şi pe ele. Iar băr­ba­tii care mer­geau în urmă le între­bau pe cine au văzut. La întoar­ce­re, lân­gă mes­tea­căn, nu mai era nimeni.
Nico­lae Dubro­vin, satul tub­os, regiu­nea tver

Incre­me­ni­rea Zoiei”

Film orto­dox rusesc: Chu­do 2009 (Minu­nea)

In anul 1956, când la pute­re era N. S. Hru­ş­ciov, a avut loc un eve­ni­ment care a zgu­du­it întrea­ga lume orto­do­xă – „încre­me­ni­rea Zoiei”. Vom rela­ta pe scurt aceas­tă minu­ne, care s‑a întâm­plat în Sama­ra (pe atunci Kui­bâşev).
O mun­ci­toa­re a uzi­nei de tevi, pe nume Zoia, a hotă­rât să întâm­pi­ne Reve­li­o­nul împre­u­nă cu pri­e­te­nii săi. Mama ei, o feme­ie cre­din­cioa­să, s‑a opus aces­tei petre­ceri, pen­tru că era pos­tul Cră­ci­u­nu­lui. Zoia nu i‑a dat ascul­ta­re. De Reve­li­on s‑au adu­nat toti pri­e­te­nii, cu excep­tia logod­ni­cu­lui Zoiei, care fuse­se reti­nut unde­va. Cân­ta muzi­ca şi toti dan­sau, numai Zoia nu avea cu cine. Supă­ra­tă, a luat de pe pere­te icoa­na Sfân­tu­lui Nico­lae, spu­nând: „Dacă nu este Nico­lae al meu, voi dan­sa cu Sfân­tul Nico­lae!” La rugă­min­tea pri­e­te­ne­lor să nu facă aşa ceva, ea a răs­puns cu obrăz­ni­cie: „Dacă Dum­ne­zeu exis­tă cu ade­vă­rat, atunci să mă pedep­seas­că!” Cu aces­te cuvin­te, a înce­put să danse­ze. La a tre­ia roti­re, came­ra s‑a umplut de un zgo­mot puter­nic, s‑a ridi­cat un vâr­tej şi a ful­ge­rat. toti au fugit spe­ri­ati din casă. Doar Zoia a rămas încre­me­ni­tă, cu icoa­na în bra­te – era ca o sta­nă de pia­tră şi rece ca mar­mu­ra.
Nu au putut s‑o miş­te din loc, picioa­re­le îi erau par­că înfip­te în pământ. Cu toa­te că nu dădea niciun semn de via­tă, Zoia era vie: ini­ma îi bătea. Din acel moment, ea nu a mai putut bea şi mân­ca. Medi­cii se stră­du­iau din răs­pu­teri s‑o rea­du­că în sim­ti­re.
Ves­tea des­pre minu­ne s‑a răs­pân­dit cu iutea­la ful­ge­ru­lui prin oraş. Multi veneau să vadă „încre­me­ni­rea Zoiei”. Insă pes­te un timp, auto­ri­tă­ti­le au inter­zis aces­te vizi­te şi au pus mili­ti­eni să păzeas­că locu­in­ta şi să le spu­nă celor veni­ti în oraş şi celor curi­oşi că nu s‑a întâm­plat nicio minu­ne.
Cei care erau la post, auzeau însă noap­tea cum Zoia stri­ga: „Mamă! Roa­gă-te! Pie­rim în păca­te! Roa­gă-te!” Comi­sia medi­ca­lă a con­fir­mat că ini­ma fetei con­ti­nua să bată, cu toa­te că tesu­tul era tare ca pia­tra (nu puteau să‑i facă injec­tii, ace­le se rupeau). Pre­o­tii che­mati, după citi­rea anu­mi­tor rugă­ciuni, nu puteau lua icoa­na din mâi­ni­le fetei. In ziua Cră­ci­u­nu­lui a venit şi părin­te­le Sera­fim (tia­po­ci­kin, pe atunci încă părin­te­le Dimi­tri). El a săvârşit o slu­j­bă cu sfin­ti­rea apei şi a stro­pit cu aghia­zmă came­ra în care se afla Zoia. După ace­ea s‑a apro­pi­at de ea şi a luat din bra­te­le ei înte­pe­ni­te icoana11 şi a spus: „Nu ne‑a rămas decât să aştep­tăm un semn în Ziua cea Mare!“12.
In aju­nul Bunei-Ves­tiri, un bătrân vene­ra­bil s‑a apro­pi­at de mili­ti­e­nii care stă­teau de pază, cerân­du-le per­mi­siu­nea să intre în casă. A fost refu­zat. El a apă­rut însă şi a doua zi. De ase­me­nea, a fost refu­zat.

11 Con­form unor măr­tu­rii, icoa­na a fost lua­tă din mâi­ni­le Zoiei de către un alt pre­ot.
12 Ziua cea Mare (Veli­kii Deni, în Ib. ukrai­ne­a­nă) – Pas­te­le (nota trad.).

A tre­ia zi, chiar de Buna-Ves­ti­re, în sfârşit, i s‑a per­mis sa intre. Cei care stă­teau de pază auzeau cum bătrâ­nul îi spu­nea Zoiei: „Ei, ai obo­sit să tot stai în pi- cioa­re?” A tre­cut tim­pul şi bătrâ­nul nu mai ieşea. Când mili­ti­e­nii au intrat în casă, el nu mai era aco­lo. Ei erau con­vinşi că acest bătrân a fost însu­şi Sfân­tul Nico­lae.
Zoia a rămas încre­me­ni­tă patru luni (128 de zile), până la Paşti, care în acel an era pe data de 23 apri­lie (6 mai pe sti­lul nou). In noap­tea Sfin­tei Invi­eri, Zoia stri­ga: „Rugati-vă! Cât este de înfri­coşă­tor, pămân­tul arde! Lumea pie­re în păca­te! Rugati-vă!” Din acel moment, ea a înce­put să-şi revi­nă. In mâini si în picioa­re i‑a rea­pă­rut via­ta. A fost cul­ca­tă în pat, dar con­ti­nua să stri­ge şi să‑i îndem­ne pe cei din jur să se roa­ge pen­tru pace, pen­tru cei în păca­te, pen­tru pămân­tul plin de fără­de­legi.
– Cum ai tră­it tot acest timp? o între­bau. Cine te hră­nea?
– tur­tu­re­le­le, ele mă hră­neau, le răs­pun­dea Zoia.
Prin rugă­ciu­ni­le Sfân­tu­lui Nico­lae, Dum­ne­zeu S‑a milos­ti­vit de ea şi a iertat‑o.
toa­te cele întâm­pla­te au zgu­du­it atât de mult ora­şul Kui­bâşev şi loca­li­tă­ti­le din jur, încât multi au înce­put să cre­a­dă în Dum­ne­zeu. toti se gră­beau să ajun­gă la bise­ri­că, cei nebo­te­zati se bote­zau, cei ce nu aveau cru­ci­uli­te şi le cum­pă­rau – cru­ci­uli­te­le se cum­pă­rau în can­ti­tăti enor­me, încât nici nu ajun­geau la toti.
După multi ani de la acest eve­ni­ment, Arhi­man­dri­tul Sera­fim (tia­po­ci­kin) a fost între­bat des­pre întâl­ni­rea sa cu Zoia. El însă evi­ta să răs­pun­dă, îşi amin­teş­te pro­to­ie­re­ul Ana­toli Litvin­ko, cle­ri­cul epar­hi­ei Sama­ra:
„L‑am între­bat pe părin­te­le Sera­fim: «Părin­te, dum­ne­a­voas­tră ati luat icoa­na din mâi­ni­le Zoiei?» El, sme­rit, a ple­cat capul şi după tăce­rea lui am înte­les: Da!” Părin­te­le ascun­dea aceas­ta din sme­re­nie, dar şi pen­tru că auto­ri­tă­ti­le puteau să‑l ares­te­ze din nou din cau­za mul­ti­mii de oameni care venea la el, a dori­to­ri­lor să se închi­ne icoa­nei făcă­toa­re de minuni a Sfân­tu­lui Nico­lae, care se afla în bise­ri­ca unde slu­jea el. Cu tim­pul, auto­ri­tă­ti­le au cerut ca icoa­na să fie lua­tă şi ascun­să de lume. Ea a fost dusă în altar.
Nu demult, pre­sa a înce­put din nou să se inte­re­se­ze de acest caz. Iată câte­va extra­se din zia­rul „Kom­so-mol­s­ka­ia pra­v­da”:
„Multi cre­din­cioşi din Sama­ra o cunosc pe pen­sio­na­ra Anna Iva­nov­na Fedo­to­va.
«In ace­le zile am fost de două ori în casa Zoiei, îşi amin­teş­te Anna Iva­nov­na, veneam de depar­te. Casa era încon­ju­ra­tă de mili­ti­eni. Am hotă­rât să întreb des­pre cele întâm­pla­te pe unul din ei. Am zărit un mili­ti­an tânăr, care toc­mai ieşea pe poar­tă. L‑am ajuns din urmă şi l- am între­bat: „Spu­neti-mi, este ade­vă­rat că Zoia a încre­me­nit?” El a răs­puns: „Mă întrebi exact ca şi sotia mea, însă eu nu-ti voi spu­ne nimic, ci mai bine pri­veş­te sin­gu­ră…” El şi‑a scos de pe cap chi­pi­ul şi mi‑a ară­tat părul albit: „Vezi? Este mai gră­i­tor decât ori­ce cuvânt. Noi am sem­nat şi ni s‑a inter­zis să vor­bim des­pre aceas­ta. Dar dacă ai şti cât de fri­că mi s‑a făcut când o pri­veam pe aceas­tă fată împie­tri­tă!»”
Recent, un om ne‑a rela­tat ceva nou des­pre minu­nea din Sama­ra. Este vor­ba de un om res­pec­tat de între­gul oraş, parohul Bise­ri­cii Sfân­ta Sofia, pre­o­tul Vitali Kala­ş­ni­kov:
„Mătu­şa mamei mele, Anna Pav­lov­na Kala­ş­ni­ko­va, în 1956 lucra în cali­ta­te de medic la Sal­va­re, în Kui­bâşev. In acea zi, dimi­ne­a­ta, ea a venit la noi şi ne‑a spus: «Voi dor­mi­ti, dar ora­şul e demult în picioa­re!» şi ne‑a poves­tit des­pre tână­ra încre­me­ni­tă. Ne‑a mai spus că (deşi sem­na­se să nu spu­nă nimă­nui nimic) în acel moment ea venea de aco­lo. O văzu­se pe Zoia, care era ca o sta­nă de pia­tră. Văzu­se şi icoa­na Sfân­tu­lui Nico­lae în bra­te­le ei. Incer­ca­se să‑i facă o injec­tie, însă toa­te ace­le se rup­se­se­ră. toti am rămas zgu­du­i­ti de cele poves­ti­te. A. P. Kala­ş­ni­ko­va a lucrat la Sal­va­re încă multi ani. S‑a stins din via­tă în 1996. Eu m‑am pre­o­tit îna­in­te de moar­tea ei. Mai sunt în via­tă şi azi cei căro­ra le‑a poves­tit ea des­pre Zoia în acea dimineată.13″
Valen­ti­na Nico­la­ev­na M. (ora­şul Bel­go­rod) îşi amin­teş­te: „Veni­sem la părin­te­le
Sera­fim. Pes­te noap­te am rămas în casa Mari­ei Roma­nov­na, unde s‑au adu­nat mai multi cre­ş­tini.

13 Kom­so­mol­s­ka­ia Pra­v­da, 2 sep­tem­brie, 1977.

Din cau­za căl­du­rii, nu puteam să dorm. Doi tineri au ieşit afa­ră să res­pi­re aer curat şi, în urma lor, am ieşit si eu. Am înce­put să vor­bim. Din dis­cu­tie am aflat că erau stu­den­ti la se- minar. I‑am între­bat des­pre Zoia. Când se întâm­pla­se minu­nea, ei erau copii. Aceas­tă minu­ne îi adu­se­se la cre­din­tă şi la Dum­ne­zeu. Acum erau fiii duhov­ni­ceşti ai părin­te­lui Sera­fim şi măr­tu­ri­seau că părin­te­le Sera­fim fuse­se cel care lua­se icoa­na din mâi­ni­le Zoiei.”
…După slu­j­bă, sta­ros­ta bise­ri­cii, pre­o­tea­sa Eka­te­ri­na Luci­na (în călu­gă­rie mai­ca
Sera­fi­ma), m‑a între­bat: «te-ai închi­nat la icoa­na făcă­toa­re de minuni a Sfân­tu­lui Nico­lae?»
«Da», am răs­puns. «La care anu­me?» I‑am ară­tat icoa­na mare a Sfân­tu­lui Nico­lae de lân­gă pere­te. Pre­o­tea­sa a spus: «tre­bu­ie să te închini la cea de pe ana­log. Părin­te­le nos­tru a luat‑o din mâi­ni­le Zoiei. Dar des­pre aceas­ta să nu spui numă­nui; ni s‑a inter­zis. Părin­te­le poa­te fi din nou ares­tat».
Copi­ii duhov­ni­ceşti ai părin­te­lui măr­tu­ri­sesc că din Kui­bâşev a venit o feme­ie cre­din­cioa­să care, atunci când l‑a văzut pe părin­te­le Sera­fim, a recu­nos­cut în el pe părin­te­le care lua­se icoa­na din mâi­ni­le Zoiei. Se pare că nu întâm­plă­tor, cu bine­cu­vân­ta­rea părin­te­lui Sera­fim, în bise­ri­ca din satul Raki­t­noe, la icoa­na Sfân­tu­lui Nico­lae şi la Răs­tig­ni­rea Dom­nu­lui, de 35 de ani, ard can­de­le nea­dor­mi­te.
Eli­sa­ve­ta Kon­stan­ti­nov­na Fofa­no­va, fii­ca duhov­ni­ceas­că a părin­te­lui, l‑a între­bat oda­tă: „Părin­te, dum­ne­a­voas­tră ati luat icoa­na de la Zoia?” El i‑a răs­puns: „La ce vă tre­bu­ie să şti­ti aceas­ta? Nu mă mai între­bati.”
O altă fii­că duhov­ni­ceas­că, de ase­me­nea, l‑a între­bat: „Părin­te, dum­ne­a­voas­tră ati fost în Kui­bâşev şi ati luat icoa­na din mâi­ni­le Zoiei, săvârşind ast­fel o minu­ne?” Părin­te­le a răs­puns: „Copi­la mea, minu­ni­le le face doar Dum­ne­zeu, iar noi, nevred­ni­cii, le pri­mim prin rugă­ciuni.”
Din amin­ti­ri­le Ale­xan­drei Iva­nov­na A.: „In a cin­cea săp­tămâ­nă din Pos­tul Mare, în
1982, am sosit în Raki­t­noe. Am îndrăz­nit să‑l întreb pe părin­te­le: «Părin­te, unde este icoa­na Sfân­tu­lui Nico­lae, pe care ati luat‑o de la Zoia?» El m‑a pri­vit cu seve­ri­ta­te. S‑a aşter­nut o lini­ş­te adân­că. De ce mi-am amin­tit anu­me des­pre aceas­tă icoa­nă? In Kui­bâşev, rude­le mele locu­iau pe ace­ea­şi stra­dă cu Zoia. Când s‑au întâm­plat toa­te aces­tea eu aveam 14 ani. Pen­tru ca lumea să nu se adu­ne în jurul casei, sea­ra se stin­gea lumi­na. Stri­gă­te­le Zoiei îi îngro­zeau însă pe toti. Un tânăr mili­ti­an, care era de pază, a încă­run­tit din aceas­tă cau­ză. Rude­le mele, ca mar­tori ocu­lari la tot ce se întâm­pla, au deve­nit cre­din­cioşi şi au înce­put să mear­gă la bise­ri­că. Minu­nea «încre­me­ni­rii Zoiei» s‑a înti­pă­rit adânc în min­tea mea.
In momen­tul când părin­te­le mă pri­vea, m‑a ful­ge­rat un gând: «Vai de mine!» Părin­te­le a spus: «Icoa­na e în bise­ri­că, pe ana­log. Au fost şi tim­puri când ni s‑a porun­cit s‑o scoa­tem defi­ni­tiv din bise­ri­că, şi a mai adă­u­gat apoi: Sun­teti pri­ma căre­ia i‑am spus aces­tea». Pes­te două săp­tămâni, părin­te­le s‑a stins din via­tă”.
Iată ce a rela­tat Kla­v­dia Iva­nov­na Petru­nen­ko din San­kt-Peter­sbu­rg, fii­ca duhov­ni­ceas­că a Mitro­po­li­tu­lui Nico­lae (Iaruşevici)14:
„L‑am între­bat pe Vlă­di­ca dacă a fost în Kui­bâşev şi dacă a văzut‑o pe Zoia. Vlă­di­ca a răs­puns: «Am fost aco­lo, m‑am rugat, însă icoa­na de la Zoia nu eu am luat‑o – nu era încă momen­tul. Icoa­na a luat‑o părin­te­le Sera­fim (pe atunci încă pre­o­tul Dimi­tri).»
Cu putin timp îna­in­te de moar­tea părin­te­lui Sera­fim, eu am fost la bise­ri­ca din Raki­t­noe. Aco­lo, în altar, în par­tea dreap­tă de la pris­tol, am văzut icoa­na Sfân­tu­lui Nico­lae. In tim­pul dis­cu­ti­ei cu părin­te­le Sera­fim în chi­lie, eu l‑am între­bat: «Părin­te, în altar am văzut o icoa­nă a Sfân­tu­lui Nico­lae – este ace­ea care a fost la Zoia?» «Da», a răs­puns el. Des­pre Zoia n‑am mai vor­bit.”
14 Mitro­po­li­tul Niko­lae Iaru­şe­vici (1891–1961), doc­tor în teo­lo­gie, pro­po­vă­du­i­tor renu­mit, în 1914 este tuns călu­găr şi hiro­to­nit iero­mo­nah. Din 1919 – arhi­man­drit, sta­ret al Lavrei Ale­k­san­dro-Nev­sk. Din 1929 – epi­scop, din 1941 – mitro­po­lit al Kie­vu­lui, din 1942 – admi­nis­tra­tor al Patri­ar­hi­ei Mosco­vei; în 1944 este numit la Cate­dra­la din Kru­ti­tk. A depus mul­te efor­turi diplo­ma­ti­co-bise­ri­ceşti. Este înmor­mân­tat la Lavra tro­ite- Ser­ghi­ev.
Des­pre eve­ni­men­te­le din Kui­bâşev îşi amin­teş­te şi pro­to­ie­re­ul Andrei Andre­e­vici Savin, care în acea vre­me era secre­tar al epar­hi­ei Sama­ra: „Pe atunci epi­scop era Prea Sfin­ti­tul Iero­nim. Dimi­ne­a­ta, eu am obser­vat câti­va oameni care se îmbu­l­zeau lân­gă o casă. Spre sea­ră numă­rul lor ajun­gea la o mie. Au fost puse patru­le, dar la înce­put nu se atin­gea nimeni de ei. Mai târ­ziu patru­le­le au înce­put să împră­ş­tie mul­ti­mea, sub pre­tex­tul «încăl­că­rii lini­ş­tii locu­i­to­ri­lor şi a cir­cu­la­ti­ei», însă mul­ti­mea con­ti­nua să cre­as­că. Multi veneau din sate­le de prin apro­pi­e­re.
Erau zile încor­da­te. Bine­în­te­les că lumea aştep­ta de la noi expli­ca­tii, însă niciun pre­ot nu se apro­pia de casă. Se temea. Pe atunci, noi toti eram urmă­ri­ti. toti pre­o­tii erau înre­gis­trati şi erau numi­ti şi des­ti­tu­i­ti din post de către un repre­zen­tant din comi­te­tul exe­cu­tiv. In ori­ce moment, ori­ca­re din­tre noi putea rămâ­ne fără ser­vi­ciu şi, res­pec­tiv, fără sur­se de trai. Iar eve­ni­men­tul care se ivi­se le ofe­rea o oca­zie priel­ni­că de a se răfui cu noi!
In curând, prin­tre cre­din­cioşi a înce­put să cir­cu­le zvo­nul că Zoia a fost ier­ta­tă şi că în ziua Sfin­te­lor Paşti ea va învia. Prin oraş au înce­put să se plim­be cete de com­so­mo­li­şti, care
«demas­cau» cu însu­fle­ti­re şi sus­ti­neau sus şi tare că ei intra­se­ră în acea casă şi nu văzu­se­ră nimic. Aceas­ta a pus şi mai mult paie pe foc. Aşa că şi cei care într-ade­văr nu cre­zu­se­ră la înce­put în minu­ne sfârşi­se­ră prin a se îndoi: «Se pare că lumea are drep­ta­te, deşi nu în tota­li­ta­te. Nu mă îndo­iesc însă că în casa de pe stra­da Cika­lov s‑a întâm­plat ceva!»15
Arhi­e­pi­sco­pul Evse­vii de Sama­ra şi Sâr­zansk, în con­clu­zie, îşi expri­mă pro­pria opi­nie des­pre cele întâm­pla­te: „Mar­tori la aceas­tă minu­ne sunt nume­roşi oameni. Des­pre ea, per­so­nal am aflat în 1957, în tim­pul stu­di­i­lor mele la semi­nar. Nu era nicio îndo­ia­lă: ne aflam, într- ade­văr, în fata unei mari minuni! In acei ani grei, când bise­ri­ca era pri­go­ni­tă şi batjo­co­ri­tă de auto­ri­tă­ti­le atee, acest caz, al ară­tă­rii minu­na­te a pute­rii dum­ne­ze­ieşti, a făcut sen­za­tie. Şi nu doar prin­tre locu­i­to­rii din Sama­ra.
Minu­nea cu Zoia a fost o lec­tie pen­tru noi toti. Căci fată de obiec­te­le sfin­te tre­bu­ie să ne pur­tăm cu evla­vie. A fost, tot­o­da­tă, o lec­tie şi pen­tru necre­din­cioşi: nu te obli­gă nimeni să crezi, dar nu batjo­cori obiec­te­le sfin­te, căci vei fi pedep­sit! Dacă necre­din­cioa­sa Zoia nu s‑ar fi atins de icoa­na, nu s‑ar fi întâm­plat nimic. Ase­me­nea minuni au fost mul­te de‑a lun­gul tim­pu­lui: necre­din­cioşii care atin­geau obiec­te­le sfin­te erau pedep­si­ti. Afo­nie, de exem­plu, în Ieru­sa­lim, în momen­tul înmor­mân­tă­rii Mai­cii Dom­nu­lui, a vrut să‑i răs­to­ar­ne sicri­ul. In văzul tutu­ror, înge­rul Dom­nu­lui i‑a tăi­at mâi­ni­le. Sunt cunos­cu­te cazuri când cine­va dădea jos clo­po­te­le bise­ri­cii şi, împre­u­nă cu ele, cădea şi el.
Da, în ace­le vre­muri, oame­nii aveau mare nevo­ie de minuni. Şi minu­ni­le apar atunci când este mare nevo­ie de ele, atunci când hotă­ră­ş­te Dum­ne­zeu 16.
După ce a luat icoa­na din mâi­ni­le Zoiei, părin­te­le Dimi­tri (tia­po­ci­kin) a fost denun­tat şi i s‑a inten­tat un nou dosar, iar Mitro­po­li­tul Iero­nim a fost des­ti­tu­it din func­tie. Iată ce a poves­tit în 1989 egu­me­nul Gher­man, reor­ga­ni­za­to­rul schi­tu­lui Opti­na (în anii ’50 el slu­jea în cate­dra­la din Kui­bâşev):
„Des­pre ceea ce nu am văzut, nu voi vor­bi; voi împăr­tă­şi doar ceea ce ştiu. Stra­da a fost încer­cu­i­tă de mili­ti­eni şi s‑au adu­nat sem­nă­turi pen­tru a păs­tra tăce­rea. Impu­ter­ni­ci­tul comi­te­tu­lui exe­cu­tiv l‑a sunat pe parohul cate­dra­lei şi l‑a rugat ca el să anun­te lumii că nu s‑a întâm­plat nicio minu­ne. Părin­te­le i‑a răs­puns: «Per­mi­teti-mi să merg să văd şi să le spun oa- meni­lor ceea ce am văzut!» Impu­ter­ni­ci­tul a căzut pe gân­duri şi a pro­mis că va reve­ni. tele­fo­nul a sunat pes­te o oră. I s‑a spus părin­te­lui că nu mai tre­bu­ia anun­tat nimic. Deo­a­re­ce prin­tre oameni cir­cu­lau mul­te zvo­nuri, chiar şi zia­re­le oră­şe­neşti nu au putut tre­ce cu vede­rea eve­ni­men­tul. Ele îl pre­zen­tau însă ca «o min­ciu­nă a popi­lor». La puti­nă vre­me de la acest eve­ni­ment, părin­te­le Sera­fim a fost con­dam­nat la trei ani de închi­soa­re.”
I s‑a inter­zis să vor­beas­că des­pre aceas­ta, iar, după ce s‑au scurs cei trei ani, a fost tri­mis să slu­jeas­că într-un sătuc înde­păr­tat din regiu­nea Dne­pro­pe­tro­v­sk. Mai târ­ziu a fost trans­fe­rat în satul Miha­i­lo­v­s­koe.

15 Vol­j­s­kii Kom­so­mo­let, 2 sep­tem­brie, 1990.
16 Bla­go­vest: Samar­ska­ia Hris­ti­anska­ia Gaze­ta, 1992, nr.l, p.7; nr.3, p.5.

Extras din car­tea „Sta­re­tul din Bel­go­rod.
Arhi­man­dri­tul Sera­fim (tia­po­ci­kin)”, (Lavra tro­ite- Ser­ghi­ev, 1998)

Pier­ză­to­rul învă­tă­tu­ri­lor dia­vo­leşti
Iero­mo­na­hul Ser­ghie (Râb­ko), parohul Bise­ri­cii Pogorârea Sfân­tu­lui Duh din cimi­ti­rul Sfân­tul Lazăr, ora­şul Mosco­va, a rela­tat urmă­toa­re­le: La înce­pu­tul ani­lor ’90, a fost tri­mis să reor­ga­ni­ze­ze schi­tul Opti­na. O feme­ie i‑a poves­tit cum ajun­se­se ea la cre­din­tă. Era mem­bru activ de par­tid şi se ocu­pa de pro­pa­gan­da anti­re­li­gi­oa­să. De la un timp, a înce­put să‑i vină în somn buni­cul, Ste­pan, care fuse­se pre­ot. El îi poves­tea nepoa­tei anu­mi­te întâm­plări din via­ta ei, pe care aceas­ta nici nu le bănu­i­se. Ast­fel, i‑a des­co­pe­rit că mama ei nu era feme­ia pe care o con­si­de­ra ea drept mamă, fapt care, mai târ­ziu, s‑a ade­ve­rit. Iar altă dată, tot în vis, ea a văzut moar­tea muce­ni­ceas­că a buni­cu­lui său: cum comu­ni­ş­tii l‑au bătut, l‑au batjo­co­rit şi l‑au arun­cat de viu într‑o fân­tâ­nă, unde el a murit în chi­nuri groaz­ni­ce, iar fami­lia sa – pre­o­tea­sa şi copi­ii – a fost obli­ga­tă să stea zile întregi lân­gă fân­tâ­nă şi să pri­veas­că la chi­nu­ri­le lui.
După aces­te vise, con­cep­ti­i­le ate­i­ste ale nepoa­tei pre­o­tu­lui s‑au năru­it, însă nu până la capăt. Şi atunci i s‑au întâm­plat urmă­toa­re­le. Fii­ca sa aştep­ta un copil. Când era în luna a şap­tea, a fost inter­na­tă în spi­tal: copi­lul era slab dezvol­tat şi medi­cii le-au spus să se aştep­te la ce poa­te fi mai rău.
Auzind sen­tin­ta medi­ci­lor, nepoa­ta pre­o­tu­lui a venit aca­să şi a căzut în genunchi. In casă nu avea icoa­ne, căci cu mâna ei le dădu­se jos. Ii rămă­se­se doar o sin­gu­ră ico­ni­tă, pră­fu­i­tă, a Sfân­tu­lui Nico­lae. Aces­tui sfânt a înce­put ea să i se roa­ge cu foc. Pes­te putin timp a obser­vat cum dea­su­pra umă­ru­lui drept i‑a apă­rut o lumi­ni­tă, care s‑a apro­pi­at de icoa­nă şi a intrat în ea. Feme­ia a înte­les că rugă­ciu­nea îi fuse­se auzi­tă.
Fii­ca ei a năs­cut, într-ade­văr, cu bine şi în curând a fost exter­na­tă. Prun­cul era în bra­te­le buni­cii, care l‑a adus în came­ră, iar când a tre­bu­it să fie desfă­şat, pri­vi­rea lui a căzut pe icoa­na Sfân­tu­lui Nico­lae. Copi­lul slab, mic, năs­cut îna­in­te de ter­men, a zâm­bit şi şi‑a întins mânu­te­le către icoa­nă.
„Am fost uimi­tă de acest gest. Era un gest conş­ti­ent. De-abia atunci am înte­les totul. Am arun­cat car­ne­tul de par­tid şi m‑am însem­nat cu sem­nul sfin­tei cruci”.
Ast­fel a demas­cat sfân­tul învă­tă­tu­ra comu­nis­tă, a adus la cre­din­tă şi a împă­cat cu Dum­ne­zeu pe nepoa­ta pre­o­tu­lui mar­tir. Să odih­neas­că Dum­ne­zeu în pace sufle­tul lui şi să ne milu­ias­că pe noi! Amin!
Iero­mo­na­hul Serghie(Râbko), Mosco­va

In sem­nul cru­cii
S‑a întâm­plat chiar la înce­pu­tul răz­bo­i­u­lui. Mi‑a poves­tit un pre­ot din Mosco­va. O
rudă de‑a lui locu­ia în Mosco­va. Sotul aces­te­ia era pe front şi rămă­se­se sin­gu­ră cu copi­ii. tră­iau de pe o zi pe alta, iar ea nu mai putea supor­ta să‑i vadă chi­nu­in­du-se. La un moment dat, feme­ia dez­nă­dăj­du­i­tă se gân­dea să-şi pună capăt zile­lor. Ea avea o ico­ni­tă a Sfân­tu­lui Nico­lae, deşi nu‑l cin­stea în mod deo­se­bit. Nu i se ruga­se nici­o­da­tă. La bise­ri­că nu mer­gea. Pro­ba­bil că icoa­na îi rămă­se­se moş­te­ni­re de la mama ei.
Intr‑o zi, feme­ia s‑a apro­pi­at de aceas­tă icoa­nă şi a înce­put să‑l cer­te pe Sfân­tul Nico­lae, strigându‑i: „Cum poti pri­vi lini­ş­tit la aces­te chi­nuri, la cum lupt eu sin­gu­ră? Vezi, copi­ii mei mor de foa­me! Iar tu nu faci nimic ca să mă ajuti în vre­un fel!” In dez­nă­dej­dea sa, feme­ia a ieşit din casă, pro­ba­bil cu gân­dul de a porni spre râu sau de a încer­ca să-şi pună capăt zile­lor. Deo­da­tă se împie­di­că şi căzu. Când dădu să-şi ridi­ce pri­vi­rea, jos, în fata ei, zări o mul­ti­me de banc­no­te de zece rub­le, aran­ja­te în sem­nul cru­cii. Feme­ia se cutre­mu­ră. Cău­tă mai întâi cu pri­vi­rea pe cel care le-ar fi putut pier­de. In jur nu era nimeni. Atunci înte­le­se că Dum­ne­zeu S‑a milos­ti­vit de ea şi că Sfân­tul Nico­lae i‑a tri­mis aceşti bani.
Aceas­ta a impresionat‑o atât de mult, încât şi‑a îndrep­tat min­tea şi gân­dul spre bise­ri­că. S‑a întors aca­să şi a înge­nun­che­at în fata icoa­nei. Plân­gea, se ruga şi‑I mul­tu­mea lui Dum­ne­zeu. De banii pri­mi­ti a cum­pă­rat de mân­ca­re. Dar cel mai impor­tant lucru a fost că ea s‑a încre­din­tat că Dum­ne­zeu îi este întot­dea­u­na aproa­pe şi că în momen­te­le cele mai gre­le din via­tă El nu‑l pără­seş­te pe om, ci îi întin­de o mână de aju­tor.
Feme­ia a înce­put să mear­gă la bise­ri­că, iar copi­ii au cres­cut cu cre­din­tă în Dum­ne­zeu, unul din­tre ei deve­nind pre­ot.

Isto­ria unui hippy
Am călă­to­rit mult cu autos­to­pul (bani, desi­gur, nu aveam). Mi se întâm­pla şi iar­na, sea­ra târ­ziu. Une­ori mi se întâm­pla să nu trea­că ore în şir nicio maşi­nă sau nu voia niciu­na să opreas­că. Atunci când înghe­tam prea tare şi îmi dădeam sea­ma că s‑ar putea să petrec o noap­te sub cerul liber, într-un loc pus­tiu sau chiar în zăpa­dă, înce­peam să mă rog Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni (tre­bu­ie men­tio­nat aici că, în gene­ral, hippy‑i sunt cre­din­cioşi). Nu tre­ceau nici 20 de minu­te şi apă­rea o maşi­nă, care întot­dea­u­na se oprea. Deşi mă aflam doar pe calea care duce la Dum­ne­zeu, înte­le­geam totu­şi că nu este bine să abu­zez de aju­to­rul Lui şi mă rugam cu fri­că doar atunci când era strict nece­sar. Şi sfân­tul mă aju­ta de fie­ca­re dată, iar aceas­ta mă întă­rea şi mai mult în cre­din­tă.
Bise­ri­ca nu a fost închi­să
La sfârşi­tul ani­lor ’20, sta­ros­te­le bise­ri­cii noas­tre, Sfân­tul Nico­lae, din satul Novai, care se află la apro­xi­ma­tiv 75 km. de ora­şul Vla­di­mir, era Ivan tara­so­vici Matve­ev. Când auto­ri­tă­ti­le au înce­put să închi­dă bise­ri­ci­le, el, înte­le­gând că nu va putea să-şi ape­re bise­ri­ca, la adu­na­rea sfa­tu­lui satu­lui, a depus che­i­le. Le‑a luat Gri­gori Ilici Semio­nov. Mul­te a avut de îndu­rat aces­ta: la înce­put l‑au obli­gat să plă­teas­că impo­zi­te mari, iar apoi îl ame­nin­tau că îl vor depor­ta în Sibe­ria. I‑au luat grâul şi vaca. I‑au luat tot, iar el avea nouă copii. Dar toa­te le- a îndu­rat cu băr­bă­tie. Oda­tă, când a fost che­mat la sovi­e­tul sătesc, şi‑a sfâşi­at căma­şa şi a spus: „Puteti să mă şi omorâti, dar che­i­le tot nu le veti pri­mi!”
Pri­goa­na s‑a înte­tit însă. Atunci, la adu­na­rea gene­ra­lă a eno­ri­a­şi­lor, Gri­gori Ilici a pus che­i­le pe masă şi a spus că nu va mai putea apă­ra bise­ri­ca şi că, dacă nimeni nu le va lua, nu‑i rămâ­nea decât să le arun­ce în iaz, iar bise­ri­ca o va lăsa în gri­ja lui Dum­ne­zeu.
Che­i­le le‑a luat o fecioa­ră, tatia­na Semio­nov­na Moci­a­lo­va. Avea în jur de 80 de ani şi veni­se în acest sat toc­mai din Ser­ghi­ev Posad, unde un sta­ret îi spu­se­se că anu­me aici va fi nevo­ie de ea şi tot aici ea se va mân­tui.
La scurt timp după aceas­ta, ea a pri­mit o înş­ti­in­ta­re: „A se pre­zen­ta la sovi­e­tul raio­nal din Iuri­ev-Pol­sk pen­tru a depu­ne che­i­le şi a închi­de bise­ri­ca”. Indu­re­ra­tă, s‑a dus sta­re­ta în oraş. La jumă­ta­tea dru­mu­lui, pe pan­ta care ducea de la satul Pia­ni­tâ­no la râul Kolo­kşa, a ajuns‑o din urmă un bătrân:
– Depar­te te-ai por­nit? a întrebat‑o el.
– Mi s‑a spus că tre­bu­ie să mă înfă­ti­şez la sovi­e­tul raio­nal cu che­i­le de la bise­ri­că.
– Să nu te apro­pii tu sin­gu­ră de masă, ci să aştepti să te che­me ei!
I‑a spus aces­tea şi bătrâ­nul a ple­cat în dru­mul său. Ea i‑a urmat sfa­tul. Sta­ros­tii de la alte bise­rici, care pri­mi­se­ră şi ei înş­ti­in­ta­re, se apro­piau de masă, puneau che­i­le şi ple­cau. Bătrâ­ni­ca stă­tea pe sca­un şi aştep­ta să fie che­ma­tă. La sfârşi­tul pro­gra­mu­lui de mun­că, au întrebat‑o:
– Mătu­şi­co, tu ce cauti aici?
– Nici eu nu ştiu.
– Mergi aca­să, noi nu avem nevo­ie de tine aici.
Ea a ple­cat. Cât des­pre bise­ri­că, nimeni nu a mai deranjat‑o.
Cine a fost acel bătrân, a rămas o tai­nă. Poa­te chiar însu­şi Sfân­tul Nico­lae, care a venit să-şi ape­re bise­ri­ca.
Extras din car­tea
„Sta­re­tul schiar­hi­man­drit Ghe­de­on” (M. 1998)

Aju­tă­to­rul celor aflati în neca­zuri
Mi s‑a întâm­plat ca în 1922 să pre­dic în una din bise­ri­ci­le de pe tagan­ka, nu depar­te de cimi­ti­rul Rogo­jisk. Vor­beam des­pre Sfân­tul Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni, şi des­pre minu­ni­le săvârşi­te de el, des­pre gra­b­ni­cul său aju­tor.
După slu­j­bă, s‑a apro­pi­at de mine un băr­bat bine îmbră­cat, de vreo 45 de ani. S‑a pre­zen­tat ca fost pro­pri­e­tar al maga­zi­nu­lui de hai­ne de pe Petro­v­ka, P., şi m‑a invi­tat la el la o cafea, pe care o păs­tra­se încă din peri­oa­da de dina­in­te de răz­boi. Mi‑a mai spus că pre­di­ca mea l‑a îndui­oşat până la lacri­mi şi că dorea foar­te mult să-mi poves­teas­că două întâm­plări des­pre aju­to­rul minu­nat al Sfân­tu­lui Nico­lae.
Am accep­tat invi­ta­tia. P. împre­u­nă cu sotia sa locu­iau nu depar­te de bise­ri­că. Nu aveau copii; după lucru­ri­le din casă, se vedea că odi­ni­oa­ră fuse­se­ră oameni înstă­ri­ti.
Iată ce mi‑a poves­tit gaz­da mea bine­vo­itoa­re: „Locu­iam într-un oră­şel mic din guber­nia Voro­nej. tatăl meu se ocu­pa cu comer­tul. Cum­pă­ra din sate­le de prin împre­ju­ri­mi câne­pă, in, piei şi alte­le. Eram săraci, fami­lia era nume­roa­să.
Oda­tă, în decem­brie, când împli­ni­sem 10 ani, tata a hotă­rât să mă ia cu el după mar­fă în sate­le aşe­za­te la 25 de ver­ste de oraş. Aveam o iapă bătrâ­nă şi o sanie uşoa­ră. Era o zi fru­moa­să de iar­nă. Soa­re­le încă­l­zea, dru­mul era bun şi nici nu am obser­vat cum tre­cu­se­ră pri­me­le zece ver­ste. In jurul nos­tru erau doar câm­pii, iar în cale, niciun sat.
Deo­da­tă, a înce­put brusc să bată vân­tul, cerul s‑a înno­rat şi a înce­put să plo­uă. Ploa­ia
ne‑a udat până la pie­le. Apa ni se scur­gea pe după gule­re. Şi apoi, la fel de nea­ş­tep­tat, s‑a schim­bat şi vân­tul. A deve­nit tăi­os. S‑a lăsat gerul şi a înce­put să visco­leas­că. Pen­tru o ast­fel de regiu­ne, în câmp des­chis, visco­lul este des­tul de peri­cu­los. tata îşi făcea griji. Biciu­ia din răs­pu­teri calul, care abia se miş­ca pe dru­mul înză­pe­zit. Visco­lea din ce în ce mai tare. Hai­ne­le ude de ploa­ie înghe­ta­se­ră pe noi. La un moment dat, calul şi‑a înce­ti­nit pasul şi s‑a oprit. Ne‑a învă­lu­it o căl­du­ră plă­cu­tă. Eu am ador­mit.
In vis, am zărit în depăr­ta­re o lumi­ni­tă care se apro­pia de noi, mărin­du-se pe par­curs ce se apro­pia, luând o for­mă ova­lă. In ea am văzut un bătrân cu o bar­bă scur­tă şi părul întu­ne­cat, însă alb la cape­te.
Acest băr­bat m‑a pri­vit cu seve­ri­ta­te şi mi‑a spus: «Vasea, trezeşte‑l pe tata!» Am încer­cat să mă ridic, pen­tru a face ce mi‑a spus el, însă tru­pul refu­za să mă ascul­te. Nu puteam să mă mişc. Bătrâ­nul din nou a stri­gat la mine: «Vasili, tie îti spun! trezeşte‑l pe tata, că veti înghe­ta!» Din nou am încer­cat să mă mişc, dar în zadar. Am obser­vat că mâna mea era pes­te mâna tată­lui meu. Din răs­pu­teri mi-am înfipt atunci unghi­i­le în mâna tatei. Tata s‑a tre­zit şi în ace­ea­şi cli­pă, în apro­pi­e­re, s‑a auzit un lătrat de câi­ne. El s‑a ridi­cat în picioa­re, s‑a însem­nat cu sem­nul cru­cii şi a spus: «Sla­vă Dom­nu­lui, sun­tem sal­vati!» A cobo­rât apoi din sanie şi s‑a îndrep­tat spre locul de unde s‑a auzit lătra­tul.
Ime­di­at a dat de un gard. Câi­ne­le a înce­put să latre şi mai tare. tata s‑a apro­pi­at de casă. Un băr­bat a ieşit în prag şi tata i‑a expli­cat că ne rătă­ci­sem.
Cinci minu­te mai târ­ziu, m‑am pome­nit într‑o casă bine încă­l­zi­tă. M‑au frec­tio­nat cu vod­că încă­l­zi­tă, m‑au înfă­şu­rat şi m‑au cul­cat pe cup­tor. Samo­va­rul deja fier­bea. Mi-au dat ceai şi am ador­mit pe loc. A doua zi ne-am tre­zit târ­ziu, dar sănă­toşi. Am hotă­rât să ne întoar­cem aca­să.
Eu uita­sem cu desă­vârşi­re de vede­nie, cre­zând că nu fuse­se vor­ba decât de un vis, şi nu am poves­tit nimă­nui des­pre ea.
Pe 1 ianu­a­rie, mama mi‑a spus: «Vasea, astăzi este ziua nume­lui tău. Să mer­gem la slu­j­bă! te vei împăr­tă­şi cu Sfin­te­le tai­ne ale lui Hris­tos!» După slu­j­bă, mama a mai rămas în bise­ri­că să-şi cau­te pomel­ni­cul. Eu, între timp, mă plim­bam prin bise­ri­că şi deo­da­tă, spre uimi­rea mea, am văzut pe stâl­pul drept care spri­ji­nea tur­la bise­ri­cii chi­pul ace­lui bătrân care apă­ru­se în momen­tul când eu şi tata înghe­ta­se­răm în tim­pul călă­to­ri­ei noas­tre nere­u­şi­te. Aceas­ta m‑a tul­bu­rat atât de mult, încât nu-mi mai puteam lua ochii de la acel chip, pic­tat chiar pe pere­te.
Prin­tre alte­le, pic­to­rul zugră­vi­se ceva care nu poa­te exis­ta în rea­li­ta­te: bătrâ­nul avea părul negru, iar pe la vâr­furi, alb. Exact aşa îmi apă­ru­se şi mie acel băr­bat. Sfân­tul era pic­tat în picioa­re, pe un fun­dal lumi­nos, în for­mă ova­lă – aşa cum îl văzu­sem.
Mama mă stri­ga să ple­căm. Eu însă, emo­tio­nat, îi făceam sem­ne să vină la mine. I‑am poves­tit ceea ce ni s‑a întâm­plat în tim­pul călă­to­ri­ei.
Poves­ti­rea mea a impresionat‑o mult. Ea mi‑a spus: «Aces­ta este Sfân­tul Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni. El v‑a sal­vat via­ta, tie şi tată­lui tău!»
Mama a cerut să fie che­mat pre­o­tul din altar, i‑a poves­tit totul si i‑a cerut să facă o slu­j­bă de mul­tu­mi­re şi să citeas­că Aca­tis­tul Sfân­tu­lui Nico­lae.
Sfân­tul Nico­lae mi‑a sal­vat via­ta şi a doua oară, multi ani mai târ­ziu. Mă sta­bi­li­sem în Mosco­va şi îmi des­chi­se­sem un maga­zin des­tul de bun, care putea să con­cu­re­ze chiar cu cel al lui Men­del. Era prin anul 1920.
Bân­tu­ia foa­me­tea. Nu se putea face rost de ceva mân­ca­re decât din sate, în schim­bul hai­ne­lor sau al obiec­te­lor pre­ti­oa­se. łăra­nii le con­si­de­rau pe aces­tea foar­te iefti­ne. In schimb, pro­du­se­le lor erau foar­te scum­pe.
In ianu­a­rie sau febru­a­rie am luat niş­te bucăti de stam­bă, ceva hai­ne şi alte obiec­te pre­ti­oa­se şi am ple­cat cu tre­nul în regiu­nea tuia, într‑o loca­li­ta­te unde cunoş­team câti­va tărani înstă­ri­ti. Am cobo­rât la una din sta­tii şi am ajuns în satul vecin, unde locu­ia un tăran pe care îl cunoş­team de multi ani. I‑am spus pen­tru ce veni­sem şi l‑am rugat să-mi împru­mu­te calul ca să pot ajun­ge în satul unde mi se pro­mi­se­se­ră trei saci de car­tofi.
Tăra­nul s‑a învo­it şi a doua zi am ple­cat la drum. Aco­lo am reu­şit să schim­băm stam­ba şi cos­tu­mul pe car­tofi. După ce m‑am odih­nit putin, am por­nit îna­poi. La mij­lo­cul dru­mu­lui, tre­bu­ia să urc un deal. De ambe­le părti ale dru­mu­lui erau plan­tati mes­te­ceni şi din aceas­tă pri­ci­nă nu se vedea bine dru­mul.
Pe nea­ş­tep­ta­te, de după o coti­tu­ră a apă­rut un car mare, încăr­cat. Nu demult căzu­se zăpa­dă şi pâr­tia era des­tul de îngus­tă. Am vrut să fac loc caru­lui. Am tras căru­ta mea la stân­ga, încer­când să merg pe lân­gă mes­te­ceni, dar nu am băgat de sea­mă la povâr­niş. Am sim­tit mai întâi cum sania s‑a încli­nat, iar apoi a alu­ne­cat în jos, tră­gând după ea şi calul.
M‑am pome­nit sub sanie, într‑o râpă pli­nă de zăpa­dă moa­le. Calul era cul­cat pe o par­te, pes­te hulu­bă. Incer­că­ri­le lui de a se ridi­ca erau zadar­ni­ce, deo­a­re­ce zăpa­da era foar­te mare şi el nu avea în ce să se spri­ji­ne. Din ace­ea­şi cau­ză, nici eu, deşi cu greu îmi sco­se­sem capul de sub sanie, nu reu­şeam să ies de sub ea şi să mă ridic în picioa­re. Căci, nea­vând de ce să se spri­ji­ne, picioa­re­le îmi alu­ne­cau nepu­tin­cioa­se şi se îngro­pau tot mai mult în zăpa­da moa­le.
In timp ce mă zbă­team eu să ies de sub sanie, vân­tul s‑a răcit şi s‑a lăsat gerul. Mi s‑a făcut frig, deşi la înce­put, tot încer­când să mă eli­be­rez de sub sanie, de prea mult efort transpi­ra­sem. Calul con­ti­nua să stea nemi­ş­cat.
Am avut ace­ea­şi sen­za­tie ca şi cu 25 de ani în urmă, când împre­u­nă cu răpo­sa­tul meu tată eram cât pe ce să înghe­tăm. M‑au tre­cut toti fio­rii. Ace­ea­şi căl­du­ră plă­cu­tă mi‑a învă­lu­it însă tru­pul şi sub frea­mă­tul cren­gi­lor de brazi m‑a luat som­nul. Din nou am por­nit să fac miş­cări dis­pe­ra­te, încer­când cu tot din­a­din­sul să mă ridic în picioa­re, dar fără rezul­tat. Atunci am înce­put să strig. Stri­gam atât de tare, încât cred că vocea mi se auzea la o mare depăr­ta­re. In curând, dea­su­pra capu­lui meu, pe povâr­ni­şul îna­lt pe unde tre­cea dru­mul, s‑au auzit scâr­tâi­tul care­lor şi voci ome­neşti. Am stri­gat şi mai tare.
Scâr­tâi­tul a înce­tat. Am auzit cum doi oameni îşi făceau cu greu drum până la mine. In sfârşit, m‑au zărit. Au ajuns până la mine, m‑au pri­vit cu com­pă­ti­mi­re şi au încer­cat să ridi­ce calul, bătă­to­rind zăpa­da în jurul caru­lui. Dar nu au putut face nimic şi au ple­cat în cele din urmă, stri­gân­du-mi: «Sun­tem patru oameni, dar ori­cum nu te putem lua cu noi, iar ce să facem cu calul tău, nu ştim. Noi venim de depar­te. Mai stri­gă, poa­te te vor auzi cei de aici şi te vor scoa­te. Rămâi cu bine!»
Vân­tul se înte­tea tot mai mult. A înce­put să ningă. S‑au ridi­cat nori grei de zăpa­dă. Inte­le­geam că mi se apro­pia sfârşi­tul. Dar mi-am amin­tit cum în copi­lă­rie, fiind într‑o situ­a­tie ase­mă­nă­toa­re, m‑a aju­tat Sfân­tul Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni. Căzut în râpa pli­nă de zăpa­dă, m‑am adre­sat mare­lui ierarh, cerându‑i aju­to­rul.
Tin min­te, îşi con­ti­nua isto­ri­si­rea P., că m‑am rugat ca un copil, cu lacri­mi: «Sfin­te al lui Dum­ne­zeu! Acum 25 de ani, copil fiind, mi-ai sal­vat via­ta. Mij­lo­ceş­te şi acum pen­tru mine şi cu rugă­ciu­ni­le tale, sfin­te, sal­veză-mi via­ta, nu mă lăsa să mor fără pocă­i­tă, într-un loc pus­tiu! tu eşti aju­tă­to­rul gra­b­nic al celor care cu cre­din­tă te chea­mă. Aju­tă-mă, că pier!»
De-abia am reu­şit să spun aces­te cuvin­te, că am şi auzit dea­su­pra mea scâr­tâi­tul unor care şi voci ome­neşti. Am stri­gat din ulti­me­le puteri. In curând, am văzut niş­te tărani care se îndrep­tau spre mine. Zăpa­da le ajun­gea aproa­pe până la brâu. Erau patru sau cinci oameni. Ei au ridi­cat calul şi, luându‑l de căpăs­tru, l‑au scos la drum.
Pes­te trei sfer­turi de oră eram deja la pri­e­te­nul meu, care, văzând că înce­pu­se vije­lia şi se întu­ne­ca, iar eu nu veneam, îşi făcea griji pen­tru mine.
Când am ajuns la el, am mul­tu­mit Dom­nu­lui şi Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni, pen­tru sal­va­rea mea”, şi‑a înche­iat el poves­ti­rea, adă­u­gând că de atunci îl cin­stea în mod deo­se­bit pe acest sfânt.
Iată, a con­clu­zio­nat P., si mai spu­ne lumea că nu exis­tă minuni; dar eu cred că m‑a sal­vat Dum­ne­zeu prin rugă­ciu­ni­le Sfân­tu­lui Nico­lae!”
Isto­ria aces­tui om nu a putut să nu mă impre­sio­ne­ze.
Pro­to­ie­re­ul Kon­stan­tln Rovin­ski,
extras din car­tea „Dis­cu­tii cu un pre­ot”, 1995

La capă­tul răb­dă­rii
S‑a întâm­plat în tim­pul celui de-al doi­lea răz­boi.
Comu­ni­ş­tii îl împu­ş­ca­se­ră pe tata. Il lua­se­ră în 1937, la ora două noap­tea. Dimi­ne­a­ta, mama încer­ca­se să afle ceva des­pre el, dar i se spu­se­se scurt: „Con­dam­nat la zece ani. Cores­pon­den­ta cu fami­lia, inter­zi­să.” Ves­tea îi sfâşi­a­se mamei ini­ma. Noi eram opt copii, însă Dum­ne­zeu Cel Mult Milos­tiv S‑a îndu­rat de ea şi, cu tim­pul, a luat la El copi­ii, unul după altul. Am rămas doar noi două: sora mea, năs­cu­tă în 1931, si eu, năs­cu­tă în 1935. Eram săraci şi dese­ori flămân­zeam.
Oda­tă mama a vân­dut car­te­le­le de pâi­ne, a cum­pă­rat bol­duri şi alte mărun­ti­şuri şi a ple­cat cu o veci­nă în sat, ca să le schim­be pe car­tofi. Era pri­mă­va­ra devre­me. Zăpa­da se topea şi în jur erau doar băl­toa­ce. Pe atunci eu aveam vreo opt ani.
Ele au făcut schim­bul pe câte un sac de car­tofi şi se întorceau aca­să cu sania. Se înse­ra şi dru­mul tre­cea prin pădu­re. Spe­rau să iasă din ea până la lăsa­rea întu­ne­ri­cu­lui şi chiar ajun­se­se­ră aproa­pe de mar­gi­ne, când au dat însă de apă: unde întorceau, apa le ajun­gea până la genunchi. Mama a înce­put să se roa­ge Sfân­tu­lui Nico­lae. Amân­do­uă erau sle­i­te de puteri. Se întu­ne­ca şi au hotă­rât să aştep­te până dimi­ne­a­ta. Deo­da­tă au auzit scar­tâi­tul unei căru­te şi o voce care îndem­na caii: „Di, călu­tu­le!” Auzind vocea, feme­i­le s‑au uitat una la alta, dar nu au scos niciun cuvânt. Pes­te o cli­pă, chiar lân­gă ele s‑a auzit scar­tâi­tul roti­lor şi s‑a aşter­nut lini­ş­tea. Mama a rupt pri­ma tăce­rea: „Hai să vedem, poa­te este o căra­re”. Când au ajuns, au văzut trei scân­duri late, care ser­veau drept pod. Ast­fel au putut tre­ce. Abia atunci au înte­les că vocea fuse­se a Sfân­tu­lui Nico­lae.
Era de Sfân­tul Nico­lae cel de iar­nă. Nu aveam nimic de mân­ca­re. Mama era bol­na­vă. In dis­pe­ra­re, a spus: „Dacă am avea cel putin niş­te coji de car­tofi!” (Noi le adu­nam de pe la gunoi.) Apoi s‑a ridi­cat din pat şi a ieşit în cur­te. Aco­lo aveam un cotet pen­tru câi­ne, deşi câi­ne nu aveam. In acest cotet, mama a găsit o mâne­că de la un cojoc. A adus‑o în casă şi cu ciu­dă a spus: „Uite, acum voi înce­pe să lucrez!” Noi ne-am cul­cat, deşi som­nul nu se lipea de noi. O auzeam pe mama cum spu­nea: „Voi des­coa­se mâne­ca şi îi voi face o căci­u­lă Liu­bei (adi­că mie).” A înce­put s‑o des­coa­să, în timp ce se ruga sin­gu­ră Sfân­tu­lui Nico­lae. Deo­da­tă s- a apro­pi­at de noi: „Liu­ba! Vera! Scu­lati-vă! Sfân­tul Nico­lae ne‑a făcut un cadou!”, stri­ga ea şi tinea în mână o mone­dă de 10 rub­le. Fără să înte­leg ceva, am spus: „A găsit o copei­că şi se bucu­ră!” Aceas­tă mone­dă fuse­se cusu­tă în mâne­că. Noi am vândut‑o şi, pe lân­gă bani, am pri­mit şi făi­nă. Au mai venit apoi şi alti cum­pă­ră­tori, care ne ofe­reau o sumă mai mare, dar noi deja o vân­du­se­răm.
Tin min­te că era în plin răz­boi, de Cră­ciun. Noi nu aveam nimic de mân­ca­re; mama, bol­na­vă, stă­tea cul­ca­tă în pat. In sea­ra de Cră­ciun i‑a spus sorei mele: „Vera, mergi cu Liu­ba în sat. Ea se va duce pe la case, iar tu o vei aştep­ta în pădu­re.” Verei îi era ruşi­ne să cerşeas­că.
„Mai bine mor, decât să merg!”, a fost răs­pun­sul Verei, iar eu pen­tru mama eram gata să merg şi la capă­tul lumii! Cred că pe atunci aveam vreo 10–11 ani. Ne-am cul­cat toa­te. O auzeam pe mama cum plân­gea şi spu­nea: „Doam­ne, nu am loc nici aici! Ia-mă la tine, pe mine şi pe copi­ii mei!” Era târ­ziu. Din cau­za foa­mei, nu puteam însă dormi. Mama s‑a ridi­cat din pat şi a ieşit în tin­dă. O iubeam mult pe mama. De ace­ea o urmam întot­dea­u­na pes­te tot. In casă era frig. M‑am aşe­zat într-un colt, în bucă­tă­rie, chiar sub icoa­ne. M‑am lipit de pere­te şi aşa am rămas. Mama a rein­trat în casă. A adus tizic pen­tru foc şi mi‑a spus: „De ce te-ai scu­lat? E frig!”. A aprins focul în sobă, s‑a reze­mat de ea şi a înce­put să plân­gă.
Deo­da­tă s‑a auzit o băta­ie în uşă. Fără să se întoar­că, mama a stri­gat „Cine‑i aco­lo? Intră!” Un bătrân a intrat în casă. Era plă­cut la înfă­ti­şa­re, cu o pri­vi­re blân­dă. S‑a închi­nat la icoa­ne şi a spus: „Dati-mi ceva de mân­ca­re, în nume­le lui Dum­ne­zeu!” Mama nici nu a ridi­cat ochii să vadă cine a intrat. Plân­gea: „Iar­tă-mă, dar nici noi nu avem nicio coa­jă de pâi­ne!” El a con­ti­nu­at: „Lăsati-mă cel putin să mă încă­l­zesc.” „Incă­l­zeş­te-te!” El s‑a aşe­zat lân­gă mine. Mama con­ti­nua să plân­gă. Eu mă gân­deam: „Poa­te el îmi va da ceva”. Dar bătrâ­nul nu avea nicio trai­stă.
Fără să-mi dau sea­ma, în mâi­ni­le bătrâ­nu­lui au apă­rut o buca­tă din­tr-un mate­ri­al mai plin şi un ac cu ată; nu le‑a scos de nică­ieri, ele au apă­rut ca din senin în mâi­ni­le lui. Mate­ri­a­lul era ase­mă­nă­tor cu cel din veş­min­te­le pre­o­teşti – aceas­ta am aflat mai târ­ziu. Eu am stri­gat: „Mama! Mama!” Nu puteam să ies de la masă. De-abia atunci a înte­les mama ce s‑a întâm­plat. Ea mi‑a spus: „Nu te teme. Stai lini­ş­ti­tă.” Bătrâ­nul, fără să‑i pese de ceva, stă­tea lini­ş­tit şi cosea. Mama l‑a între­bat: „Ce coşi?” „O trai­stă.” „Dă-mi‑o să ti‑o cos eu”. El i‑a dat- o. Cât timp mama cosea, el cân­ta cuvin­te­le pe care le repe­ta ea ade­se­ori: „Doam­ne, ai milă de mine, nu mai pot supor­ta, nu pot să mai văd chi­nu­ri­le copi­i­lor mei, nu mai pot răb­da!” Dese­ori o auzeam pe mama spu­nân­du-le. Bătrâ­nul a privit‑o lung şi a mai spus: „Iar Dum­ne­zeu îti porun­ceş­te: tre­bu­ie să rezi­şti!” Mama l‑a între­bat: „Când se va ter­mi­na răz­bo­i­ul?” „Când voi ple­ca, când voi veni, când voi sosi!”, a urmat răs­pun­sul.
Mama i‑a ter­mi­nat de cusut trai­sta. El i‑a spus: „Intoar­ce-mi‑o ca să pot pune pâi­nea în ea.” S‑a ridi­cat în picioa­re, s‑a închi­nat la icoa­ne şi a ple­cat. Mama a ieşit să‑l con­du­că. Când s‑a întors în casă, a spus: „Liu­ba, el a dis­pă­rut în uşă. Ştii cine a fost?”, şi a ară­tat cu dege­tul la icoa­na Sfân­tu­lui Nico­lae. „Da, mama! El a fost!”, am stri­gat eu. Abia ce am spus aces­te cuvin­te, că sora mea s‑a ridi­cat din pat şi, cu o voce cal­mă, a spus: „Liu­ba, repe­de, îmbra­că- te! Vom mer­ge în Rakşa (un sat din apro­pi­e­re).” Mamei nu‑i venea să cre­a­dă că sora mea a hotă­rât să mă ducă în sat. A căzut în genunchi în fata icoa­nei şi cu lacri­mi îi mul­tu­mea Sfân­tu­lui Nico­lae. Noi am ple­cat. Sora mea a rămas să mă aştep­te în pădu­re, iar eu m‑am dus pe la case.
Mama ne învă­ta să nu furăm şi acest sfat mi‑a folo­sit foar­te mult. Se întâm­pla să intru într‑o casă, iar stă­pâ­na lip­sea. Pe masă abu­reau car­to­fii. Ii fier­beau pen­tru ani­ma­le. Mă opream în prag. Mâna mea era ispi­ti­tă să ia un car­tof şi să‑l ducă la gură. Dar ime­di­at în min­te îmi răsu­nau cuvin­te­le mamei: „Să furi este un mare păcat!”
Ast­fel, Sfân­tul Nico­lae ne‑a făcut o trai­stă şi noi am putut supra­vi­e­tui în ace­le tim­puri gre­le, iar când sora mea şi cu mine am mai cres­cut, am înce­put să mun­cim în gră­di­na noas­tră.
Mona­hia F., regiu­nea Iva­no­vo

Print Friendly, PDF & Email
Dis­tri­bu­ie:

Lasã un Rãspuns:

Lasă un Răspuns: