Noi Minuni ale Sfântului Nicolae (3)

Minu­nea
Dum­ne­zeu săvârşeş­te nu doar minuni mari, ci si une­le mici, cum s‑ar spu­ne, cele de fie­ca­re zi. In copi­lă­rie, dea­su­pra patu­lui meu era atâr­na­tă o ico­ni­tă a Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni. Apro­xi­ma­tiv de la vâr­sta de doi ani până la cinci, de două ori pe lună, dimi­ne­a­ta găseam sub per­nă o bom­bo­a­nă. Nimeni din rude­le mele nu mi‑a pus vreo­da­tă bom- boa­ne, ci, dim­po­tri­vă, ei cre­deau că eu le ascun­deam sub per­nă. Poa­te că este greu de cre­zut, însă eu le mân­căm şi eram încre­din­tat că erau tri­mi­se de Dum­ne­zeu şi de Sfân­tul Nico­lae. Aceas­tă minu­ne mi‑a întă­rit cre­din­ta. Acum eu cred cu tărie în aju­to­rul sfân­tu­lui şi dese­ori mă rog lui. Iar Dum­ne­zeu mă aju­tă întotdeauna.
„Sfân­ta Rusie”, ora­şul Lipetk

„Aces­ta este Nikola!”
In tim­pul răz­bo­i­u­lui, cute­re­le noas­tre minau gol­ful łemesk, aflat sub con­tro­lul bate­ri­i­lor ger­ma­ne. Minam, bine­în­te­les, doar noap­tea. Oda­tă, în tim­pul unei ast­fel de ope­ra­tiuni, unu­ia din­tre cute­re i‑a cedat moto­rul. Defec­tiu­nea nu s‑a putut sta­bili. Se apro­piau zori­le. Deta­şa­men­tul de cute­re s‑a retras. Vasul rămas nu mai avea nicio şan­să de sal­va­re. timo­ni­e­rul a înte­les că aces­ta îi era sfârşi­tul şi a hotă­rât să mai doar­mă putin. In somn a văzut cum un bătrân i‑a spus:
– De ce ai pără­sit pos­tul? S‑a găsit defec­tiu­nea. Mer­geti toti la locu­ri­le voas­tre şi – înainte!
Când a reu­şit să ajun­gă la timo­nă, a auzit ace­ea­şi coman­dă. Au reu­şit să se sal­veze chiar în ulti­ma cli­pă. După ce a fost înlo­cu­it, s‑a pre­zen­tat în fata căpitanului:
– Pe cora­bie se află un bătrân… Şi i‑a poves­tit tot ce s‑a întâm­plat. Căpi­ta­nul nu s‑a mirat câtu­şi de putin.
– Oare nu ştii că aces­ta este Nikola?
Mari­na­rii nu au putut afla prin ale cui rugă­ciuni au rămas ei în viată.
Se mai poves­teş­te că demult, într‑o noap­te furt­u­noa­să, în para­pe­tul din Capul Her­so­nes, la o vizi­bi­li­ta­te mică, o cora­bie de măr­furi nau­fra­gi­a­se. Intreg echi­pa­jul se ruga Sfân­tu­lui Nico­lae. Deo­da­tă, în depăr­ta­re, ei au auzit clo­po­tul sal­va­tor al unei mănăs­tiri ce se afla aproa­pe de mal. Mari­na­rii au reu­şit ast­fel să se orien­te­ze, au anco­rat şi s‑au îndrep­tat spre mănăs­ti­re. Mare le‑a fost mira­rea când au aflat de la călu­gări că în acea noap­te şi în acel ceas nu a bătut niciun clo­pot! In cin­stea aces­tei minuni, pro­pri­e­ta­rul vasu­lui a coman­dat un clo­pot mare, care a fost sfin­tit în cin­stea Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni. Acest clo­pot se află şi astăzi pe locul unde a avut loc minunea.
Vla­di­mir Prilutki,
„ Seme­i­na­ia pra­vo­slav­na­ia gazeta ”

Dati­ni­le bunicii
Răpo­sa­ta mea buni­că a fost o feme­ie foar­te cre­din­cioa­să. Ea mi‑a rela­tat aces­te două întâm­plări. Intr‑o loca­li­ta­te din Mor­do­via, pe malul râu­lui Urs, unde locu­ia ea pe atunci, erau două bise­rici: o cate­dra­lă şi o bise­ri­cu­tă. In tim­pul răz­bo­i­u­lui civil, în sat a venit Arma­ta Roşie, care a anun­tat că au venit tim­puri noi şi cate­dra­la tre­bu­ie dărâ­ma­tă. Oame­nii s‑au adu­nat la sfat. Ei au hotă­rât să mute icoa­ne­le si toa­te obiec­te­le sfin­te din cate­dra­lă în bise­ri­cu­tă, iar ce nu va încă­pea, să fie împăr­ti­te pe la case­le preotilor.
In ace­le zile s‑a pier­dut icoa­na făcă­toa­re de minuni a Sfân­tu­lui Nico­lae. Au căutat‑o trei zile. Intr-un sfârşit, au găsit‑o într‑o pădu­re, agă­ta­tă pe cel mai îna­lt şi mai fru­mos pin. łăra­nii au încer­cat să‑l dobo­a­re cu aju­to­rul unui ferăs­trău, însă din­tii lui zbu­rau în toa­te păr­ti­le; au încer­cat să‑l taie cu topo­rul, dar şi aces­ta s‑a rupt. Atunci l‑au che­mat pe Mitro- poli­tul Mor­do­vi­ei. El i‑a ascul­tat cu aten­tie şi a spus că este nevo­ie de mul­tă rugă­ciu­ne. S‑au rugat trei zile şi trei nopti. In a patra zi, dimi­ne­a­ta, mitro­po­li­tul s‑a ridi­cat în picioa­re, s‑a apro­pi­at de pin, l‑a aple­cat fără gre­u­ta­te, iar când icoa­na a fost dată jos, cu ace­ea­şi uşu­rin­tă l‑a îndrep­tat la loc. După acest eve­ni­ment, oame­nii au aşe­zat icoa­na la loc, în cate­dra­lă, unde se află până astăzi.
In tim­pul foa­me­tei, care a urmat răz­bo­i­u­lui civil, o feme­ie cre­din­cioa­să, care si‑a dedi­cat via­ta lui Dum­ne­zeu si slu­ji­rii oame­ni­lor, s‑a dus într‑o sea­ră după apă. Ea a întâl­nit lân­gă fân­tâ­nă un bătrân. După îmbră­că­min­te a înte­les că acest om s‑a aflat mult timp în călă­to­rie şi, mai ales, că era foar­te obo­sit. Feme­ia i‑a spus: „tai­că, văd că vii de depar­te. Rămâi pes­te noap­te la mine, iar mâi­ne, cu aju­to­rul lui Dum­ne­zeu, îti vei con­ti­nua drumul!”
Bătrâ­nul a accep­tat pro­pu­ne­rea feme­ii. Dimi­ne­a­ta, după ce s‑au rugat împre­u­nă, bătrâ­nul i‑a cerut să‑l con­du­că până la poar­tă. Când feme­ia s‑a întors în casă, a găsit pe masă două pâini mari. A ridi­cat ochii la icoa­nă şi a înte­les că îl găz­du­i­se pe însu­şi Sfân­tul Nicolae.
Ale­xei Iva­nov, Satul tro­itkoe-Anti­po­vo, regiu­nea Moscova

Rugă­ciu­nea mamei
După răz­boi, la noi a stat în gaz­dă o feme­ie cre­din­cioa­să, Maria Nico­la­ev­na Niki­fo­ro­va. Cât a durat răz­bo­i­ul, ea se ruga neîn­ce­tat ca fiul ei să rămâ­nă în via­tă. El s‑a întors aca­să şi a poves­tit mamei şi suro­rii sale următoarele:
A căzut pri­zo­ni­er, însă a reu­şit să eva­de­ze. Impre­u­nă cu el au eva­dat şi alti câti­va pri­zo­ni­eri. Nu şti­au însă în ce par­te s‑o apu­ce ca să ajun­gă la tru­pe­le ruseşti. Dimi­ne­a­ta, fuga­rii au zărit în fata lor un pod, iar de par­tea cea­lal­tă a lui, o poie­ni­tă. In mij­lo­cul aces­te­ia se înăl­ta o căsu­tă. Ei au intrat şi au găsit înă­un­tru o masă încăr­ca­tă cu mân­ca­re. Au mân­cat şi, obo­si­ti, au ador­mit imediat.
Mai târ­ziu, în casă a intrat un bătrân, care, con­form des­cri­e­rii lor, era Sfân­tul Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni. El i‑a tre­zit şi le‑a spus să ple­ce cât mai repe­de, le‑a ară­tat dru­mul şi a mai adă­u­gat să nu se mai opreas­că nică­ieri. Aşa au ajuns ei până în uni­ta­tea noastră.
„Pra­vo­slav­noe Slo­vo”, ora­şul Volgograd

Buni­cul
Era în anul 1937. NKVD-ul lovea cu furie. Sufe­reau înde­o­se­bi cle­ri­cii şi cre­din­cioşii. A fost ares­tat şi a dis­pă­rut fără urme părin­te­le parohi­ei Şov­sk, au fost date jos clo­po­te­le Bise­ri­cii Naş­te­rea Dom­nu­lui, alta­rul şi icoa­ne­le au fost dis­tru­se. Niciun tăran nu a par­ti­ci­pat la aceas­ta nele­giu­i­re şi pro­fa­na­re. Aces­tea au fost săvârşi­te de oameni spe­cial adu­şi, beti şi care se com­por­tau mai rău ca animalele.
tot atunci din sat a dis­pă­rut şi o feti­tă, Nina. Mama a trimis‑o la păşu­ne să adu­că vaca. Era o zi seni­nă şi blân­dă, câm­pul era plin de roma­ni­te. Jucân­du-se, feti­ta nu a obser­vat că vaca a dis­pă­rut. Iar când şi‑a dat sea­ma, a por­nit s‑o cau­te. tot plân­gând, a ajuns pe un câmp de seca­ră. A mers aşa până sea­ra, când a con­sta­tat că se afla într-un loc com­plet necu­nos­cut. In fată îi apă­ru o pădu­re întunecoasă.
Nina cutre­ie­ră pădu­rea, încer­când să găseas­că vaca si dru­mul spre casă. Intr-un sfârşit, obo­si­tă şi spe­ri­a­tă, se aşe­ză pe o movi­li­tă şi adormi. Dimi­ne­a­ta, când s‑a tre­zit, lân­gă ea stătea
un bătrân, îmbră­cat într‑o hai­nă albă, cu opinci. Sub brat tinea un cojo­cel, iar pe umăr avea un sac de pân­ză. Cum l‑a văzut, Nina a înce­put să plângă.
– Ce ai pătit, copi­lă? a întrebat‑o bătrâ­nul, cu blân­de­te. Nina i‑a poves­tit neca­zul său.
Bătrâ­nul s‑a aşe­zat lân­gă ea, a aşter­nut pe pământ cojo­ce­lul, iar pe el a pus mân­ca­rea scoa­să din sac. Au mân­cat apoi amân­doi din cele tri­mi­se de Dumnezeu.
După ace­ea bătrâ­nul a luat feti­ta de mână şi au por­nit la drum. Mer­geau şi bătrâ­nul o încu­ra­ja întruna:
– Nu plân­ge! Găsim vaca şi ne întoar­cem la mama, aca­să. Când feti­ta obo­sea, el o lua în brate.
Intre timp, întreg satul s‑a pus în miş­ca­re. Oame­nii cutre­ie­rau toa­te râpe­le şi pădu­ri­le, însă în zadar. Şi iată că, după patru zile, când toti cre­deau că nu mai era nicio şan­să ca feti­ta să fie găsi­tă, ea a apă­rut în chip minu­nat, nu depar­te de sat. Şedea pe o movi­li­tă, iar ală­tu­ri de ea păş­tea lini­ş­ti­tă vaca, alun­gând cu coa­da muştele.
toti săte­nii o între­bau pe feti­tă unde a fost şi ce a mân­cat. Feti­ta tinea min­te doar că a mers cu bătrâ­nul prin niş­te locuri minu­na­te, cum sunt doar în rai, că tot tim­pul stră­lu­cea soa­re­le şi nu era noap­te, că păsări minu­na­te cân­tau şi i se aşe­zau pe mâini. Buni­cu­tul avea puti­nă pâi­ne şi apă într‑o sti­clă. Când flămân­zeau, mân­cau şi beau, iar a doua zi mân­ca­rea apă­rea la loc.
Feri­ci­tă, mama şi‑a adus copi­lul aca­să. Din­tr-un dulap ea a scos o icoa­nă pe care o sal­va­se în tim­pul dărâ­mă­rii bise­ri­cii şi a spus:
– Feti­ta mea, să‑I mul­tu­mim lui Dum­ne­zeu pen­tru sal­va­rea ta minu­na­tă! Nina a pri­vit icoa­na şi nu a putut să ros­teas­că decât: „Buni­cu­tul!”…
Şti­rea s‑a răs­pân­dit repe­de prin sat, însă nu a fost dez­vă­lu­i­tă nici­u­nui stră­in, căci pen­tru o ase­me­nea afir­ma­tie puteai fi învi­nu­it de insti­ga­re reli­gi­oa­să si tri­mis aco­lo unde fuse­se tri­mis şi părin­te­le. Dar oame­nii con­ti­nu­au să păs­tre­ze în inimi aceas­tă minune.
Nico­lae Popov, regiu­nea Lipe­tk („tână­ra Rusie”)

Bătrâ­nul din gară
Cine nu‑l cunoa­ş­te pe Sfân­tul Nico­lae cel Milos­tiv? Nume­le lui este ros­tit nu numai de cre­ş­tini, ci şi de oameni de alte con­fe­siuni. Icoa­ne cu chi­pul lui pot fi întâl­ni­te atât în bise­rici şi în case­le oame­ni­lor, cât şi în înde­păr­ta­ta tun­dră, în tai­ga, în iur­te­le noma­zi­lor, pre­cum şi în caba­ne­le vânătorilor.
Mul­te s‑au scris des­pre aju­to­rul lui, dar se pare că mul­te au rămas şi nescri­se. Cine a tră­it în Chi­na cunoa­ş­te că multi chi­nezi şi buri­ati îl cin­stesc pe sfân­tul lui Dum­ne­zeu. Nu o dată Sfân­tul Nico­lae i‑a sal­vat pe cei care l‑au che­mat în rugă­ciu­ne. Des­pre o ast­fel de întâm­pla­re vrem să poves­tim şi noi.
Intr‑o gară din ora­şul Hra­brin se găsea icoa­na Sfân­tu­lui Nico­lae, ocro­ti­to­rul călă­to­ri­lor. Ea a fost împre­j­mu­i­tă cu un găr­dut, iar ală­tu­ri se afla un mic sfeş­nic. Lân­gă sfeş­nic, într‑o cutie, erau lumâ­nări. Rusul este obi­ş­nu­it ca la ori­ce lucra­re a sa să cea­ră bine­cu­vân­ta­rea Dom­nu­lui. Ina­in­te de călă­to­rie, oame­nii se apro­piau de icoa­nă, aprin­deau lumâ­nări, puneau banii ală­tu­ri, în cutie (nici­o­da­tă nu s‑a întâm­plat ca ei să dis­pa­ră) şi se rugau sfân­tu­lui. Dese­ori, în fata icoa­nei puteau fi văzuti şi chi­nezi care se rugau în genunchi. La ieşi­rea din gară ajun­geai în cea­lal­tă par­te a ora­şu­lui, numi­tă Pris­tani, care ducea la râul Sun­gari – un râu mare şi lat. Locu­i­to­rii îl numeau „viclea­nul”, pen­tru că se întâm­pla ca lini­ş­ti­tul Sun­gari să se aco­pe­re brusc cu valuri mari, ame­nin­tând ast­fel să scu­fun­de bărcile.
Bar­ca­gi­i­lor, care în acel moment se aflau pe râu, le venea foar­te greu să le men­ti­nă la su- pra­fa­tă. Au fost şi cazuri când valu­ri­le le-au răsturnat.
Oda­tă, într‑o ast­fel de furt­u­nă a nime­rit şi un chi­nez. Cu toa­te că era mari­nar cu expe­rien­tă, el nu reu­şea să învingă valu­ri­le, care îl ame­nin­tau din toa­te păr­ti­le. Deo­da­tă şi‑a amin­tit de icoa­na din gară şi a înce­put să stri­ge: „Bătrâ­nul din gară, ajută!”
Mai târ­ziu el poves­tea că dintr‑o dată, în chip minu­nat, s‑a tre­zit pe mal. După ce şi‑a venit în fire, a aler­gat la gară, a căzut în genunchi în fata icoa­nei şi prin­tre lacri­mi a poves­tit cum a fost sal­vat de acest „bătrân din gară” (aşa era numit sfân­tul de către chi­nezi, într‑o rusă stâlcită).
Une­ori sfân­tul se înfă­ti­şa şi ca acu­za­tor înfri­coşă­tor. Oda­tă în gară era mul­tă lume. In fata icoa­nei stă­teau cre­din­cioşi, ardeau lumâ­nări. S‑au apro­pi­at şi câti­va sol­dati din arma­ta roşie. Unul din­tre ei se lău­da: „Uite acum îmi aprind o tiga­ră de la can­de­lă!” Cei­lalti încer­cau să‑l opreas­că: „Să nu faci asta! La ce-ti tre­bu­ie?” El însă o tinea mor­tiş: „Dacă exis­tă Dum­ne­zeu, să mă pedep­seas­că!” Cu aces­te cuvin­te, s‑a aple­cat dea­su­pra icoa­nei, a aprins tiga­ra de la can­de­lă şi, zâm­bind, s‑a întors la tova­ră­şii săi. Sol­da­tul avea atâr­na­te la brâu câte­va gren­a­de. Dintr‑o dată, inex­pli­ca­bil, ele au explo­dat, rupându‑l în bucăti. Cu toa­te că explo­zia a fost puter­ni­că, nimeni din cei aflati în gară nu a suferit.
A. Kuzmin­ska­ia, „Sobor­na­ia ves­ti”, 1994

Des­pre post
Intr-un sat, niş­te părin­ti cre­din­cioşi şi-au însu­rat fiul. Nora avea o fire blân­dă şi îngă­du­i­toa­re. In aju­nul pos­tu­lui Sfin­ti­lor Apos­toli Petru şi Pavel, socrul i‑a spus: „Dra­ga mea, noi, în fami­lie, avem un obi­cei – în tim­pul pos­tu­lui mân­căm mai sim­plu. Slă­ni­na o ascun­dem în căma­ră şi pos­tim. Eşti de acord să tii post?” „ Da”, a răs­puns nora.
Ea lucra la colhoz. A doua zi când a ieşit la lucru, şi‑a adus de aca­să mân­ca­re de post. toti au luat‑o în râs: „Ia vedeti! O sfân­tă a apă­rut prin­tre noi! S‑a făcut călu­gă­ri­tă şi acum posteşte!”
A supor­tat o zi. A doua, nu a mai răb­dat. Supă­ra­tă, a venit acasă:
– Nu mai pos­tesc. toti îşi bat joc de mine. Nu mai suport. Oame­nii nu pos­tesc şi vreau să fiu şi eu în rând cu ei!
– Cum voieşti! i‑a spus socrul. Noi nu obli­găm pe nimeni. Şi i‑a des­chis căma­ra unde se păs­tra slănina.
In ziua urmă­toa­re, la lucru, în tim­pul pau­zei, în văzul tutu­ror, a scos slă­ni­na, dar de data aceas­ta nimeni nu a mai spus nimic. Ea a mân­cat şi a ador­mit. Pau­za s‑a ter­mi­nat, dar ea con­ti­nua să doar­mă. Au încer­cat s‑o tre­zeas­că, însă n‑au reu­şit. Ea doar tre­să­rea în somn şi gemea. Aşa a dor­mit mult timp. Când s‑a tre­zit, a spus doar:
– Râdeti de mine cât vă pofteş­te ini­ma; eu voi pos­ti mai departe!
Şi a poves­tit urmă­toa­re­le: Cum a ador­mit, s‑a apro­pi­at de ea un bătrân, a apucat‑o strâns de mână şi i‑a spus:
– Să mergem!
A dus‑o pe un drum îngust şi înfri­coşă­tor. In depăr­ta­re se auzeau geme­te ome­neşti. El a condus‑o la o pră­pas­tie în care fier­bea ceva. In jur se auzeau doar stri­gă­te şi gemete.
– Sari! i‑a spus bătrâ­nul, că doar tu spu­neai: „Vreau să fiu şi eu în rând cu ei!” Vezi cum ajung oamenii…
– Nu, buni­cu­le, te implor, iar­tă-mă! Voi pos­ti până la moar­te. Şi voi poves­ti tutu­ror ce pedeap­să îi aşteap­tă dacă nu postesc!
Urme­le dege­te­lor lui i‑au rămas pe mână până la sfârşi­tul vietii.
m. M., Bise­ri­ca Ador­mi­rii Mai­cii Domnului

Ope­ra­tia
In spi­tal era ope­rat un om. Brusc, când chi­rur­gul ter­mi­na­se ope­ra­tia, a înce­put hemo­ra­gia. Medi­cul nu pri­ce­pea de unde cur­gea sân­ge­le. A tri­mis după un alt medic şi se gân­dea: „Până vine el, omul poa­te să moa­ră.” In dis­pe­ra­re, a stri­gat: „Nico­lae, Făcă­to­ru­le de minuni, aju­tă-mă!” In ace­ea­şi cli­pă, unul din asis­ten­ti i‑a spus ceva, iar el, pen­tru o secun­dă, şi‑a întors pri­vi­rea de la masa de ope­ra­tie. Când s‑a uitat din nou la bol­nav, hemo­ra­gia înce­ta­se la fel de brusc pre­cum şi înce­pu­se. De atunci acest chi­rurg şi cole­gii săi nu încep nicio ope­ra­tie fără să se roa­ge. Ast­fel au ajuns ei la credintă.
Nel­ly toro­pko­va, ora­şul Armavir

Sta­tia
S‑a întâm­plat în mai, de săr­bă­toa­rea Sfân­tu­lui Nico­lae. Mama se întorcea aca­să de la bise­ri­că. Stă­tea lân­gă tera­să, aştep­tând să vină vre­un mij­loc de trans­port, însă toa­te maşi­ni­le tre­ceau pe lân­gă ea – nimeni nu voia să ia o bătrâ­nă. De prea mult stat în picioa­re, mama a obo­sit. Iar când a văzut în depăr­ta­re o maşi­nă, s‑a rugat cu lacri­mi Sfân­tu­lui Nico­lae s‑o aju­te să ajun­gă aca­să. Maşi­na a tre­cut cu vite­ză, dar brusc, la o depăr­ta­re de vreo sută de metri, s‑a oprit. A ieşit o feme­ie şi i‑a făcut semn cu mâna, invitând‑o să urce. Feri­ci­tă, mama a aler­gat la maşi­nă, iar când a dat să urce, a văzut fete­le spe­ri­a­te ale pasa­ge­ri­lor. Nu era niciun loc liber.
„Mătu­şi­co, tu nu cum­va ne-ai bles­te­mat? a întrebat‑o feme­ia. Spu­ne-mi sin­cer: la ce te-ai gân­dit când aştep­tai?” „Nu, nu v‑am bles­te­mat. Doar m‑am rugat Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni, ca să opreas­că maşi­na. Vă mul­tu­mesc că vi s‑a făcut milă de mine şi ati oprit”. Unul din pasa­geri a tras o per­de­lu­tă din col­tul din dreap­ta al gea­mu­lui din fată, unde era atâr­na­tă ico­ni­ta Sfân­tu­lui Nico­lae. toti cei din maşi­nă, cu emo­tie şi într-un glas, au exclamat:
„Iată, el ne‑a oprit.” „In momen­tul în care am tre­cut cu maşi­na pe lân­gă tine, a con­ti­nu­at feme­ia, din col­tul în care se află ico­ni­ta Sfân­tu­lui Nico­lae s‑a auzit brusc un poc­net şi maşi­na s‑a oprit.”
Ast­fel, deşi cla­ie pes­te gră­ma­dă, mama a ajuns cu bine acasă.
V.G. Save­li­e­va, ora­şul Samara

Nădej­dea
Sea­ra, când eram în casă cu fiul meu, au intrat pes­te noi trei tineri – se vedea clar că
erau tâlhari. Au cerut de la el o sumă mare de bani sau apar­ta­men­tul în schimb. ter­me­nul – 24
de ore. „Dacă te vei plân­ge mili­ti­ei, nu mai ai zile de tră­it!”, l‑au ame­nin­tat şi ne-au tăi­at firul de la tele­fon, spu­nând că vor veni a doua zi după răspuns.
Eram în sta­re de şoc. Afa­ră nu puteam ieşi, de fri­că să nu fim urmă­ri­ti. Copi­ii nu puteau mer­ge la şcoa­lă, de tea­mă să nu fie răpi­ti. De bani nici nu putea fi vor­ba. Să împru­mu­tăm, nu aveam de la cine. Şi cine ne-ar fi împru­mu­tat într‑o ast­fel de situ­a­tie? Ne‑a cuprins dez­nă­dej­dea: fiul meu nu avea nicio vină, iar ban­di­tii ne şantajau.
A urmat o noap­te groaz­ni­că. Ne sim­team ca într‑o închi­soa­re. Nu-mi ajung cuvin­te­le ca să des­criu fri­ca noas­tră! Fiind un om cre­din­cios, ştiu că în ase­me­nea situ­a­tii „aju­to­rul meu vine de la Dom­nul, Cel Ce a făcut cerul şi pămân­tul”. Am înce­put să ne rugăm, fie­ca­re cum putea: Mân­tu­i­to­ru­lui, Impă­ră­te­sei ceru­lui şi, desi­gur, Sfân­tu­lui Nico­lae, aju­tă­to­rul gra­b­nic al celor aflati în necazuri.
A tre­cut ter­me­nul sta­bi­lit, a tre­cut şi de mie­zul nop­tii, a venit şi dimi­ne­a­ta, a tre­cut şi a doua zi. Sea­ra, am ieşit la maga­zin – în jur nimeni, era lini­ş­te. A tre­cut şi a tre­ia zi. Am înte­les pute­rea rugă­ciu­nii, a spe­ran­tei în aju­to­rul lui Dum­ne­zeu. Rău­fă­că­to­rii au dis­pă­rut ca prin minu­ne, iar cu aju­to­rul lui Dum­ne­zeu am recă­pă­tat pacea.
M.P., ora­şul Sankt-Petersburg

Ceream din tot sufletul
Sotul meu, Niko­lai, şi‑a rănit dege­tul mare de la picior cu ferăs­tră­ul, zdro­bin­du-şi osul. Aproa­pe o lună a mers zi de zi la spi­tal; i‑au pus ghips, însă dege­tul con­ti­nua să sân­ge­re­ze. Sotul avea febră şi fri­soa­ne. Imi făceam griji pen­tru el. Noi sun­tem cre­din­cioşi, mer­gem împre­u­nă la bise­ri­că. Intr‑o zi mi‑a venit o idee: să merg la bise­ri­că si să cer aju­to­rul Sfân­tu­lui Nico­lae. Am venit la bise­ri­că şi m‑am rugat din tot sufle­tul. trei zile mai târ­ziu, sotul meu s‑a vin­de­cat. I‑au scos ban­da­je­le, iar pes­te un timp nici nu mai şchi­o­pă­ta. Iată ce aju­tă­tor minu­nat este Sfân­tul Nicolae!
K.N., ora­şul Zelenogorsk

Came­ra Sfân­tu­lui Nicolae
Un fost lucră­tor NKVD, Dimi­tri Efi­mov, a rela­tat urmă­toa­rea întâmplare:
In vara anu­lui 1938 a fost repar­ti­zat în raio­nul Novo­de­re­ven­sk. tre­bu­ia să-şi cau­te o locu­in­tă, însă acest lucru s‑a dove­dit a fi greu, întru­cât cei care veni­se­ră îna­in­tea lui ocu­pa­se­ră cele mai bune case. Lucră­to­rii admi­nis­tra­ti­ei loca­le au hotă­rât să‑i închi­ri­e­ze o came­ră la o feme­ie vădu­vă. Ea le‑a spus că nu se poa­te acest lucru, deo­a­re­ce came­ra apar­ti­ne Sfân­tu­lui Nicolae.
Cerându‑i să des­cu­ie came­ra, au intrat şi au văzut o icoa­nă mare, de la podea până în tavan, a Sfân­tu­lui Nico­lae. Cu toa­te lacri­mi­le săr­ma­nei vădu­ve, icoa­na a fost urca­tă în podul casei. In cele din urmă feme­ia s‑a dat bătu­tă. Ori­cum, sfân­tul nu va lăsa pe nimeni să‑i ocu­pe came­ra. Cei de fată au râs. Dimi­tri şi‑a adus baga­je­le în came­ră, a încuiat‑o cu che­ia şi a ple­cat la serviciu.
Era o zi fru­moa­să de iunie, când din senin a înce­put să tune şi să ful­ge­re. Prin geam,
Dimi­tri a obser­vat un incen­diu chiar în acea par­te a satu­lui unde închi­ri­a­se came­ra. A aler­gat într-un suflet: ardea casa săr­ma­nei vădu­ve. Veci­nii şi chiar gaz­da poves­teau cum a apă­rut pe cer un nou­raş „ca un pumn”, a tunat şi ful­ge­rul a lovit exact în acea came­ră închi­ri­a­tă de lucră­to­rul de la NKVD.
Casa a ars com­plet. Ast­fel Sfân­tul Nico­lae nu a per­mis nimă­nui să ocu­pe came­ra unde se afla icoa­na cu chi­pul său, care de alt­fel a rămas nea­tin­să. Stă­pâ­na casei a pri­mit o asi­gu­ra­re din care şi‑a ridi­cat o casă nouă, multumindu‑i Sfân­tu­lui Nico­lae pen­tru aju­to­rul şi mila sa.
„Bla­go­vest”, Riazan

De o sută de ori
Impre­u­nă cu sotul meu am cum­pă­rat o maşi­nă veche, dar des­tul de bună. Pe părin­te­le meu duhov­nic, Igor Filin, l‑am rugat să ne‑o sfin­teas­că. După sfin­ti­re am pri­mit de la o soră de‑a mea duhov­ni­ceas­că, Ele­na, o ico­ni­tă cu Sfân­tul Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni. De atunci nu ne-am mai des­păr­tit de ea.
S‑a întâm­plat ca într‑o zi să par­chez lân­gă pia­tă. După ce am cum­pă­rat cele nece­sa­re, de cele zece rub­le răma­se mi-am luat un ziar. Vân­ză­to­rul mi‑a dat res­tul – nouă­zeci de rub­le şi câte­va copeici, ca şi cum aş fi dat o sută. La înce­put nu mi-am dat sea­ma, însă, pe măsu­ră ce mă apro­pi­am de maşi­nă, am rea­li­zat că vân­ză­to­rul greşi­se: când am intrat în pia­tă aveam doar o banc­no­tă de zece ruble.
tot gân­din­du-mă dacă să îna­po­iez banii sau nu, am hotă­rât să‑i păs­trez: doar nu‑i fura­sem, ci îi pri­mi­sem, chiar dacă din greşe­a­lă. Dar maşi­na nu por­nea, cu toa­te că încer­cam în fel şi chip. Sfân­tul Niko­lu­ş­ka încer­ca să mă înte­lep­teas­că şi să nu mă lase să greşesc, însă eu am ieşit din maşi­nă şi am cerut aju­to­rul altui şofer. Când a urcat el, maşi­na a şi por­nit, de se mira cum de eu nu am reu­şit. Am ple­cat fără să îna­po­iez banii. La scurt timp au urmat câte­va acci­den­te, unul după altul, care ne-au golit însu­tit buzu­na­re­le. De abia atunci am aler­gat la spo­ve­da­nie şi la icoa­na Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni, din biserică.
tatia­na Smir­no­va, ora­şul Sankt-Petersburg

Pier­de­rea
Intr‑o zi, sotul meu s‑a întors de la ser­vi­ciu foar­te necă­jit: „Mi-au furat port­mo­ne­ul. Bani nu prea erau, dar aveam paşa­por­tul şi încă niş­te acte impor­tan­te.” „Nu-ti face griji, i‑am spus. Poa­te că se vor găsi. Mă voi ruga Sfân­tu­lui Nicolae.”
Sotul meu a dat din mână: „Nu-mi arde mie acum de glu­me!” Eu, împre­u­nă cu fii­ce­le noas­tre, am înge­nun­che­at în fata icoa­nei, am citit Aca­tis­tul Sfân­tu­lui Nico­lae şi l‑am rugam să ne adu­că paşa­por­tul. Ceream asta mai mult pen­tru ca sotul meu să cre­a­dă. Aşa au tre­cut două zile.
A tre­ia zi, când am venit de la ser­vi­ciu, fii­ca mai mare mi‑a poves­tit că au venit niş­te femei şi au adus paşa­por­tul tatei, găsit lân­gă uşa scă­rii noas­tre. Nu-mi venea să cred: în fata mea era chiar paşa­por­tul, putin mur­dar. Am mul­tu­mit din toa­tă ini­ma sfân­tu­lui şi m‑am repe­zit la tele­fon să‑i spun sotu­lui nou­ta­tea. El, în schimb, nu a avut nicio reactie,
nemai­vor­bind de mul­tu­mi­re şi găsind la toa­te o explicatie.
– Dar cele­lal­te acte nu s‑au găsit? m‑a între­bat el.
– Ştii ce, mă sufo­cam eu de supă­ra­re, am cerut doar paşaportul.
– Ei, acum cere şi cele­lal­te acte!
Sim­team că mă lua pes­te picior şi m‑am gră­bit să închid tele­fo­nul. Ince­tul cu înce­tul întâm­pla­rea a înce­put să fie uita­tă, când într‑o zi am găsit în cutia poş­ta­lă un plic pe nume­le sotu­lui. Deo­a­re­ce în acel moment el nu se găsea în oraş, i l‑am lăsat pe birou. Dar pli­cul nu-mi dădea pace. Mi se părea foar­te stra­niu: nu avea nicio ştam­pi­lă. Intr-un colt era putin rupt, iar prin gau­ră se vedea ceva bătut la maşi­nă. Mi‑a venit ide­ea să‑l des­fac, nu cum­va să fi fost ceva urgent.
L‑am desfă­cut, iar din el au căzut niş­te ade­ve­rin­te şi fac­turi. Inmăr­mu­ri­tă, pri­veam toa­te aces­te acte, fără să înte­leg ce legă­tu­ră aveau cu sotul meu. Deo­da­tă m‑a stră­ful­ge­rat un gând, greu de cre­zut… Se vedea că hâr­ti­i­le fuse­se­ră cule­se dintr‑o băl­toa­că şi împă­tu­ri­te cu grijă.
Maria Sla­vi­na, ora­şul Sankt-Petersburg

„Sfin­te Nico­lae, ajută-mă!”
Aceas­tă isto­ri­oa­ră s‑a petre­cut cu unchiul meu, care a avut o soar­tă grea. Când era la înce­put de via­tă duhov­ni­ceas­că, în una din vizi­te­le lui la noi, în Peter­sbu­rg, i‑am spus: „Dacă ti se va întâm­pla ceva, să-ti aduci amin­te de Sfân­tul Nico­lae şi să‑i ceri aju­to­rul.” Pes­te o jumă­ta­te de an, când a venit din nou la noi, ne‑a poves­tit următoarele:
Intr‑o zi s‑a dus la vărul său care îşi săr­bă­to­rea ziua de naş­te­re, în Kin­ghi­se­ppe, dar, din­tr-un motiv oare­ca­re, nu s‑au înte­les. Unchiul meu, supă­rat, nu a rămas pes­te noap­te la vărul său şi s‑a por­nit spre satul său, Usti-Lugu. S‑a bizu­it pe fap­tul că nop­ti­le erau lumi­noa­se şi că va da pes­te o maşi­nă de oca­zie. Dar tre­cu­se­ră deja câte­va ore şi nu se zărea nicio maşi­nă. Brusc, şi‑a amin­tit de cuvin­te­le mele şi a zis: „Hai, Niko­la, aju­tă-mă, dacă poti!”, cu toa­te că nu avea mari spe­ran­te. Ce s‑a întâm­plat mai depar­te, el ne‑a poves­tit râzând: „Inte­legi, nici n- au tre­cut două minu­te şi pe dru­mul abso­lut pus­tiu s‑a ivit o maşi­nă. Un tânăr a oprit maşi­na, între­bân­du-mă unde vreau să ajung. «Ai tre­cut demult de răs­pân­tie. Ia loc, te duc unde ai nevo­ie». I s‑a făcut milă flă­că­u­lui de mine si m‑a dus până în sat, nici bani nu a vrut să ia. Uite aşa m‑a aju­tat Sfân­tul Nico­lae, deşi chiar eu am fost de vină.”
Maria Sla­vi­na, ora­şul Sankt-Petersburg

Buni­cul din icoană
Era chiar după răz­boi, în satul Sama­ro­v­sk, regiu­nea Ros­tov (sta­tia Kaia­la). Intr‑o iar­nă, mătu­şa mea, Niu­sea, s‑a dus după apă. Cu toa­te că era zăpa­dă mul­tă şi ger, nu avea de ales.
A ajuns la cop­că şi s‑a aple­cat ca să umple gălea­ta cu apă când, deo­da­tă – ori a alu­ne­cat, ori ghe­a­ta de sub ea s‑a spart -, s‑a pome­nit în apa rece şi pe moment şi‑a pier­dut cunoş­tin­ta. Când s‑a tre­zit, stă­tea cul­ca­tă pe zăpa­dă lân­gă cop­că, iar ală­tu­ri de ea era un bătrâ­nel. Deşi mătu­şa s‑a spe­ri­at rău, ar fi vrut să‑l între­be: „Buni­cu­le, de unde ai apă­rut şi cum m‑ai putut scoa­te?”, dar bătrâ­nul şi dis­pă­ru­se. Mătu­şa a venit aca­să şi a pri­vit spre icoa­nă. Iată, buni­cul era însu­şi Sfân­tul Nicolae!

Ochii lui Kolea
Mama mi‑a poves­tit cum buni­ca, Var­va­ra Nico­la­ev­na, l‑a îngri­jit pe fiul său, Kolea: îl dureau ochii. L‑a dus la oftal­mo­logi, însă fără niciun rezul­tat. Copi­lul sufe­rea mult. Ii puneau în ochi niş­te pică­tu­ri atât de puter­ni­ce, încât, atunci când el plân­gea pe umă­rul buni­cii, măta­sea rochi­ei se gău­rea. Buni­ca s‑a adre­sat unui pro­fe­sor renu­mit. El a con­sul­tat băie­te­lul şi a spus: „Un ochi i s‑a scurs. N‑a rămas mult nici din celă­lalt. Eu nu sunt Dum­ne­zeu, nu‑i pot pune ochii la loc!” Var­va­ra Nico­la­ev­na a plătit la bise­ri­că o slu­j­bă pen­tru vin­de­ca­rea prun­cu­lui Nico­lae. Sfân­tul Nico­lae s‑a milos­ti­vit de copil. Băie­te­lul s‑a vin­de­cat, nu i‑a rămas nicio urmă de la boa­lă. Mama spu­nea că ochii lui Kolea erau cei mai frumoşi.
Var­va­ra Semio­no­va, ora­şul Ghelengik

Călă­u­za
Mama era o feme­ie bătrâ­nă şi oar­bă, însă în cur­tea ei se miş­ca sin­gu­ră, fără niciun aju­tor. Ima­gi­nati-vă un sat de lân­gă Mosco­va. Intr‑o sea­ră ea a ieşit din ogra­dă să ducă guno­i­ul şi s‑a rătă­cit. Nu putea nici­de­cum să găseas­că dru­mul îna­poi spre casă. A tot umblat, dar fără niciun rezul­tat: nu găsea nici dru­mul, nici poar­ta. Se făcu­se târ­ziu. Pe drum nu era nimeni. Mama a înce­put să se roa­ge Sfân­tu­lui Nico­lae. Deo­da­tă a sim­tit cum cine­va a apu­cat- o de mână. Ea nu s‑a opus, bănu­ind cine ar putea fi. El a adus‑o până aca­să. Mama s‑a oprit, a pipă­it por­ti­ta şi a intrat în cur­te, iar călă­u­za a dispărut.

Ocro­ti­to­rul meu cel sfânt
Sfân­tul Nico­lae m‑a aju­tat de mul­te ori. Deşi în tine­re­te am fost ateu, în adân­cul sufle­tu­lui şti­am că exis­tă ceva mai impor­tant decât tot ce este mate­ri­al. De la o bătrâ­ni­că am pri­mit o ico­ni­tă cu chi­pul Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni.
Pe atunci învă­tam la cole­gi­ul de medi­ci­nă şi visam să intru la facul­ta­tea de medi­ci­nă. La bise­ri­că nu mer­geam, rugă­ciuni nu şti­am, dar înge­nun­cheam mereu în fata icoa­nei şi spu­neam: „Nico­lae Făcă­to­ru­le de minuni, fă o minu­ne: fă în aşa fel ca să intru la facul­ta­te!” Am absol­vit cole­gi­ul, fiind prin­tre cei mai buni stu­den­ti. Printr‑o minu­ne am scă­pat de arma­tă şi am pri­mit tri­mi­te­re pen­tru facul­ta­te. Bani pen­tru medi­ta­tii nu aveam, m‑am pre­gă­tit singur
şi am intrat. Cu tim­pul, prin rugă­ciu­ni­le sfân­tu­lui, am deve­nit credincios.
Intru sla­va lui Dum­ne­zeu am ple­cat să mun­cesc la mănăs­ti­rea Zele­ne­tk. La bucă­tă­rie făcea ascul­ta­re un bătrân foar­te vioi, robul lui Dum­ne­zeu Nico­lae. El avea o car­te des­pre minu­ni­le Sfân­tu­lui Nico­lae, pe care o dădea cu bucu­rie s‑o cites­că ori­cui i‑o cerea. Din ea am aflat de mul­te minuni ale sfân­tu­lui. Mi‑a plă­cut înde­o­se­bi minu­nea prin care Sfân­tul Nico­lae şi Cuvi­o­sul Sime­on, Pri­mi­to­rul lui Dum­ne­zeu, l‑au aju­tat pe Cuvi­o­sul Petru Atonitul.
Intr‑o zi, după ce am înde­pli­nit ascul­ta­rea, am sim­tit o slă­bi­ciu­ne. De-abia am putut să stau până la sfârşi­tul pri­ve­ghe­rii. M‑am spo­ve­dit şi m‑am întors la hotel. Dimi­ne­a­ta mă sim­team atât de rău, încât nu puteam nici să mă mişc. Nu putea fi vor­ba să merg la slu­j­bă. Am înce­put să mă rog Sfân­tu­lui Nico­lae şi Cuvi­o­su­lui Sime­on. Pes­te putin timp am putut să mă mişc. Slă­bi­ciu­nea a dis­pă­rut, mă sim­team din ce în ce mai bine. M‑am ridi­cat din pat, cu greu, dar am putut să ajung la bise­ri­că, iar după ce m‑am împăr­tă­şit, eram com­plet sănătos.
Intr‑o sea­ră târ­zie de noiem­brie, împre­u­nă cu fami­lia tre­ceam cu maşi­na pe lân­gă ora­şul Nikol­s­koe. Pri­ma zăpa­dă şi gerul trans­for­ma­se­ră şosea­ua într-un ade­vă­rat pati­noar. La pri­ma cur­bă, maşi­na a dera­pat brusc într-un şant de scur­ge­re. Locul era pus­tiu şi era târ­ziu. timp de două ore, pe lân­gă noi au tre­cut doar câte­va maşini, care nu ne-au putut aju­ta cu nimic. Era nevo­ie de un camion. Dar de unde? Se lăsa fri­gul. Eram ame­nin­tati să petre­cem o noap­te sub cerul liber. Bine­în­te­les, în adân­cul ini­mii am spus că ne poa­te aju­ta doar Sfân­tul Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni. Am înce­put să mă rog. Lini­ş­tea nop­tii a fost între­rup­tă de zgo­mo­tul unui camion ce se apro­pia de noi. Am fost scoşi din şant şi am ajuns aca­să cu bine. Inte­re­sant este că, deşi am ple­cat ime­di­at după camion, nu l‑am mai văzut în fata noas­tră, deşi, logic, tre­bu­ia să‑l ajun­gem din urmă…
Robul lui Dum­ne­zeu Igor, ora­şul Sankt-Petersburg

Ne‑a ocro­tit si ne‑a hrănit
Buni­ca mea, Zinai­da, locu­ia sin­gu­ră cu trei copii mici: sotul ei fuse­se omorât de către ban­di­ti. Intr‑o iar­nă, în tim­pul celui de-al doi­lea răz­boi mondi­al, se întorcea aca­să din ora­şul Kurik. Dru­mul era lung. Deo­da­tă, chiar lân­gă ea, au înce­put să urle lupii. Buni­ca a înte­les că în ori­ce cli­pă poa­te să moa­ră. A înce­put să se roa­ge lui Dum­ne­zeu şi Sfân­tu­lui Nico­lae. Ca din senin, lân­gă ea a oprit o maşi­nă. Doar ce a reu­şit să urce şi să închi­dă uşa, că lupii s‑au şi repe­zit spre maşină.
A doua oară Sfân­tul Nico­lae a salvat‑o pe buni­că după răz­boi. Ii venea greu sin­gu­ră şi cu copi­ii mici. Nu aveau lem­ne şi nici mân­ca­re. Buni­ca a împru­mu­tat niş­te bani şi a ple­cat în Ore­ho­vo-Zuie­vo, ca să cum­pe­re cio­rapi şi după ace­ea să‑i revân­dă. Pe atunci asta se numea spe­cu­lă şi se pedep­sea aspru. S‑a întors sea­ra târ­ziu şi când se pre­gă­tea să se cul­ce, la uşă s‑a auzit o băta­ie: „Mili­tia!” Rugân­du-se Sfân­tu­lui Nico­lae, buni­ca a des­chis uşa. Mili­ti­e­nii au intrat spu­nând: „Sun­teti învi­nu­i­tă de spe­cu­lă. Ară­tati ce aveti în ladă!” Chiar lân­gă ladă era sacul cu cio­rapi. Buni­ca a des­chis lada şi a înce­put să scoa­tă totul din ea, aco­pe­rind ast­fel sacul cu cio­rapi. Mili­ti­e­nii au obser­vat că în casă era frig şi copi­ii erau flămânzi. I‑au spus să ia sania şi să‑i urmeze. Buni­ca s‑a întors cu un sac de căr­bu­ne, cu lem­ne şi cu două pâini.
I.Kirina, ora­şul Novgorod

Duş­ma­nul nu a putut trece
In tim­pul blo­ca­dei Lenin­gra­du­lui, Mitro­po­li­tul Ale­xie, vii­to­rul Patri­arh, a avut o vede­nie cu Sfân­tul Nico­lae, care i‑a gră­it: „Este bine să veni­ti după aju­tor la mine, dar cel mai bine este să n‑o uitati pe Mai­ca Domnului!”
Găsind un loc retras în Cate­dra­la Sfân­tu­lui Nico­lae, împre­u­nă cu marea nevo­itoa­re, schi­mo­na­hia Maria, el săvârşea rugă­ciuni, nădăj­du­ind că Mai­ca Dom­nu­lui Gra­b­nic Aju­tă­toa­rea şi Sfân­tul Nico­lae (în cate­dra­lă se găseau icoa­ne­le lor făcă­toa­re de minuni) nu vor per­mi­te ca duş­ma­nul să intre în oraş. Duş­ma­nul nu a intrat în oraş. Mai mult decât atât: el nu a putut îna­in­ta mai depar­te în Rusia.
Schi­e­gu­me­nul Sav­va (f 1980)

Pedeap­sa
Am cres­cut într‑o fami­lie cre­din­cioa­să. Buni­cul meu, Vasili Efi­mo­vici tara­s­kin, şi buni­ca erau oameni evla­vi­oşi. Il cin­steau mult pe tarul Nico­lae. Când s‑a năs­cut pri­ma lor fii­că, mama mea, au numit‑o, în cin­stea fii­cei taru­lui, Olga. Ea a absol­vit trei cla­se la şcoa­la parohia­lă, unde obiec­tul pre­fe­rat era reli­gia. A învă­tat să citeas­că atât de bine din Psal­ti­re, încât o che­mau să citeas­că la înmor­mân­tări nu doar în satul nos­tru, ci şi în sate­le din împrejurimi.
In col­tul roşu, dea­su­pra mesei, se aflau icoa­ne­le Mân­tu­i­to­ru­lui, Mai­cii Dom­nu­lui şi cea a Sfân­tu­lui Nico­lae. De săr­bă­tori, buni­ca aprin­dea can­de­la, a cărei lumi­nă adu­cea pace sufle­teas­că. Se întâm­pla ca noap­tea să mă tre­zesc, între­des­chi­deam ochii şi de la can­de­lă se întin­deau fire aurii. Când pri­veam cu aten­tie chi­pu­ri­le dum­ne­ze­ieşti, mi se părea că erau cu ade­vă­rat vii. Aşa şi sunt. łin min­te că eram atât de feri­cit când, o dată, de Paşti, împre­u­nă cu alti copii, am avut oca­zia să urc până la al tre­i­lea etaj al clo­po­t­ni­tei bise­ri­cii noastre.
Din păca­te, am fost mar­tor la dărâ­ma­rea aces­tei clo­po­t­ni­te. Sub îndru­ma­rea comu­nis­tu­lui Jitkov, clo­po­te­le au fost date jos şi s‑au sfă­râ­mat în bucăti. Le aju­ta un betiv, nenea Vanea Bra­ghin. Pen­tru asta a pri­mit bani şi a băut atât de mult, încât, întorcân­du-se aca­să, a căzut într‑o fân­tâ­nă pără­si­tă şi s‑a îne­cat, deşi apa aco­lo era până la genun­chiul broa­ş­tei. Bise­ri­ca a fost închi­să. Au vrut să facă în ea o sală de dans, însă tăra­nii refu­zau să o frec­ven­te­ze şi atunci a fost trans­for­ma­tă în depozit.
Bise­ri­ca a fost dis­tru­să până la teme­lie după răz­boi şi tot sub îndru­ma­rea ace­lu­ia­şi Jitkov. De data aceas­ta însă, el nu a putut evi­ta răs­pla­ta. S‑a îmbol­nă­vit de tuber­cu­lo­ză, tuşea cu sân­ge şi nu după mult timp a murit. A fost pedep­sit şi un băie­tel, un pio­ni­er. El îşi umplea buzu­na­re­le cu pie­tre şi le arun­ca în chi­pu­ri­le sfin­ti­lor. A răcit la picioa­re şi a rămas pen­tru toa­tă via­ta inva­lid. Nu demult l‑am întâl­nit în oraş. Când a venit vor­ba de bise­ri­ca Sfân­tu­lui Nico­lae, a spus doar: „Am fost niş­te proşti”- şi s‑a înde­păr­tat de mine, spri­ji­nin­du-se în cârje.
Eu însumi, multi ani, am fost putin cre­din­cios. Mama dese­ori îmi spu­nea să citesc din Sfân­ta Scrip­tu­ră, dar eu întot­dea­u­na găseam un pre­text ca să fac alt­ce­va. Când, în ’42, am ple­cat pe front, mama mi‑a dat o pan­gli­că pe care era scri­să o rugă­ciu­ne, „Cel ce locu­ieşti în aju­to­rul Celui Prea­î­na­lt…”. Cred că ea m‑a sal­vat, căci de la răz­boi m‑am întors viu şi nevă- tămat. tot prin rugă­ciu­ni­le mamei m‑am întors la bise­ri­că. Acum nu mă va zdrun­ci­na din cre­din­tă nicio pute­re diavolească.
N. A. Kuli­ni­cin, ora­şul Riazan

Lec­tia
Când în Kali­nin­grad s‑a târ­no­sit o nouă bise­ri­că în cin­stea Mân­tu­i­to­ru­lui Hris­tos, eu m‑am dus la pri­ma slu­j­bă. La pan­gar aten­tia mi‑a fost atra­să de o icoa­nă a Sfân­tu­lui Nico­lae. tot dru­mul spre casă mă încă­l­zea sen­ti­men­tul de evla­vie pen­tru noua icoa­nă. Când însă am intrat cu ea în casă, fii­ca mea a luat icoa­na în mâini şi ime­di­at a dat‑o la o par­te cu dis­pret, spu­nând: „De ce ai mai cumpărat‑o? Şi aşa ai prea mul­te icoa­ne şi mai spui că nu ai bani nici măcar de pâi­ne!” Cu dure­re în suflet, i‑am răs­puns: „Eu nu-ti impun să crezi. Dar des­pre Dum­ne­zeu şi icoa­ne te rog să nu vor­beşti nici­o­da­tă urât. Nu jude­ca ceea ce nu ştii!” Câte­va ore mai târ­ziu, maşi­na în care se afla ea a avut un acci­dent. Din­tre pasa­ge­rii celor două maşini care s‑au cioc­nit, doar ea a sufe­rit; cei­lalti s‑au ales numai cu o spe­ri­e­tu­ră, pe când fii­ca mea avea frac­tu­ră de bazin, o puter­ni­că como­tie cere­bra­lă, răni la cap, la fată, la mâini şi la picioa­re. I‑am spus că toa­te aces­tea i‑au fost date ca o lec­tie pen­tru ati­tu­di­nea ei nese­ri­oa­să fată de icoa­ne şi cre­din­tă. M‑am rugat Sfân­tu­lui Nico­lae pen­tru ier­ta­rea şi însă­nă­toşi­rea ei. In pre­zent, fii­ca mea este sănă­toa­să. Din păca­te, ea nu a ajuns încă la o cre­din­tă fer­mă, deşi nu mai are nicio îndoială.
Liub­ovi Niki­ti­na, ora­şul Kaliningrad

De par­tea cea­lal­tă a râu­lui Ujeni
Intr-un sat înde­păr­tat şi uitat de lume, Zau­jeni, care este situ­at la poa­le­le pădu­ri­lor săl­ba­ti­ce din regiu­nea tveri, de par­tea cea­lal­tă a râu­lui Ujeni, se află o cape­lă, aproa­pe rui­na­tă, ridi­ca­tă în cin­stea Sfân­tu­lui Nico­lae. In ea se găsea o icoa­nă mare a sfân­tu­lui, cin­sti­tă de către toti locu­i­to­rii. Cape­la a fost înăl­ta­tă în seco­lul al XIX-lea. In zile­le când ea func­tio­na, aici veneau să se roa­ge atât tăra­nii din sat, cât şi cei din sate­le de prin împre­ju­ri­mi. Săr­bă­to­ri­le Sfân­tu­lui Nico­lae erau con­si­de­ra­te aici aproa­pe cele mai impor­tan­te. In ace­le zile se orga­ni­zau mese mari şi petre­ceri. Majo­ri­ta­tea băr­ba­ti­lor din sat pur­tau nume­le Nicolae.
In anii grei, când bise­ri­ca era pri­go­ni­tă, tăra­nii din Zau­jeni au hotă­rât să nu per­mi­tă pro­fa­na­rea cape­lei. Mul­te din icoa­ne au fost ascun­se prin case. Icoa­na mare a Sfân­tu­lui Nico­lae şi a vie­tii sale a fost lua­tă de un mare rugă­tor, tăra­nul Nico­lae. Cape­la a fost închi­să, dar fie­ca­re tăran din Zau­jeni con­ti­nua să se roa­ge şi să‑l cin­steas­că pe Sfân­tul Nico­lae la el acasă.
Se rela­tea­ză un fapt în urma căru­ia icoa­na mare a fost con­si­de­ra­tă făcă­toa­re de minuni. In pri­mii ani de după răz­boi, într-un grajd de vite a izbu­c­nit un incen­diu. Focul se răs­pân­dea cu iutea­la ful­ge­ru­lui şi era gata să cuprin­dă nu numai case­le înve­ci­na­te cu graj­dul, ci si mai depar­te, întreg satul. Maşini de pom­pieri în sat nu exis­tau, iar tăra­nii nu erau în sta­re să lup­te sin­guri cu focul. Lumea intra­se în pani­că. Atunci buni­cul meu a luat în mâini icoa­na ocro­ti­to­ru­lui său ceresc şi, cu rugă­ciu­nea pe buze, s‑a îndrep­tat spre par­tea satu­lui cuprin­să de flă­cări. Pes­te putin timp, focul a înce­put să se poto­leas­că şi să se stingă. Satul a fost sal­vat dato­ri­tă mij­lo­ci­rii Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni.
După aceas­tă minu­ne, prin inter­me­di­ul icoa­nei, mul­tă lume se adre­sa sfântului.
Oameni bol­navi sau îngre­u­nati cu neca­zu­ri­le de zi cu zi pri­meau de fie­ca­re dată vin­de­ca­re şi mân­gâi­e­re. Ina­in­te de a călă­tori, fie­ca­re tăran se însem­na cu sem­nul cru­cii şi ros­tea rugă­ciu­nea bine­cu­nos­cu­tă: „Nico­lae, Plă­cu­tu­le al lui Dum­ne­zeu, ocro­teş­te-mă în tim­pul călă­to­ri­ei!” După moar­tea buni­ci­lor, icoa­na a ajuns la mine. La înce­pu­tul ani­lor ’90 eu am adus‑o în San­kt- Petersburg.
Igor Kuzmin, ora­şul Sankt-Petersburg

Niko­la – dătă­to­rul de pâine
Cum intri în bise­ri­că, în par­tea dreap­tă se află icoa­na Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni. Chi­pul este aproa­pe şters, culo­ri­le au căpă­tat o nuan­tă cenu­şie, însă pri­vi­rea a rămas cla­ră, vie şi blân­dă. Chiar de la înce­put icoa­na mi‑a atras aten­tia. Avea în ea ceva sim­plu, sigur şi nece­sar, cum este şi o buca­tă de pâine.
– Aces­ta este Niko­la, dătă­to­rul de pâi­ne! mi‑a expli­cat o călugărită.
– Niko­la, dătă­to­rul de pâi­ne? am între­bat eu. E pri­ma dată când aud ca o icoa­nă să fie numi­tă astfel.
– Nici noi nu am auzit, până când nu a fost adu­să aici, a spus măi­cu­ta şi a scos cuti­u­ta pen­tru lumâ­nări. Priviti!
In cuti­u­tă se aflau niş­te fâşii sub­tiri de hâr­tie. Ciu­dat. .. toa­te rude­le mele, multi ani la rând, au tră­it pe car­te­le pen­tru pâi­ne. Am auzit mul­te isto­ri­siri şi întâm­plări, însă car­te­le­le nu le-am văzut nici­o­da­tă. Prin­tre lucru­ri­le vechi din podul casei găseam bile­te vechi de film, bonuri de manu­fac­tu­ră, chiar şi bani ieşi­ti demult din cir­cu­la­tie, însă car­te­le pen­tru pâi­ne – nici­o­da­tă. Le aveam în fata mea pen­tru pri­ma dată.
O car­te­lă era pe nume­le Eli­sa­ve­tei Efi­mov­na Hme­li­o­va – în noiem­brie 1941 ea tre­bu­ia să pri­meas­că 400 gra­me de pâi­ne. A doua, pe nume­le Mari­ei Petrov­na Pav­lo­va – noiembrie
1941, ratia întrea­gă (800 gra­me). Aces­tor două car­te­le nu le‑a fost dat să fie între­bu­in­ta­te. Pe
16 octom­brie arma­te­le ger­ma­ne îna­in­tau spre Geor­gia, Budo­go­rosci şi tih­vin, iar pe 8 noiem­brie au ocu­pat ora­şul, încer­când să supu­nă Lenin­gra­dul la o a doua blocadă.
Pe pere­te se afla icoa­na înn­e­gri­tă a Sfân­tu­lui Nicolae.
– Cum a ajuns aici?
– Nu ştiu, a dat din cap mai­ca. Feme­i­le care au adus‑o ne-au isto­ri­sit această
întâmplare…
– Care anume?
– Ele, la rân­dul lor, au auzit‑o în copi­lă­rie de la părin­ti. Aşa a fost: nem­tii se apro­piau de oraş. Feme­i­le căro­ra le apar­tin aces­te car­te­le au nime­rit sub ocu­pa­tie. Nu aveau ce mân­ca, întru­cât nem­tii nu mai dădeau pâi­ne pe baza car­te­le­lor. Măcar să moa­ră toti de foa­me! îi con­dam­na­se­ră ei pe local­nici. A plâns Eli­sa­ve­ta Efi­mov­na (ei îi apar­ti­nea icoa­na), şi‑a pus car­te­la în cuti­u­ta pen­tru lumâ­nări, s‑a rugat Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni, şi s‑a cul­cat. Dimi­ne­a­ta, pe masă a găsit pâi­ne, 400 gra­me de pâi­ne! Chiar în acel moment a venit la ea Maria Petrov­na. „Masa, tu ai adus pâi­nea?”, a întrebat‑o Eli­sa­ve­ta Efi­mov­na. „Nu”, a urmat răs­pun­sul. „Atunci de unde? Stau sin­gu­ră şi nu aveam pâi­ne.” Eli­sa­ve­ta Efi­mov­na i‑a poves­tit minu­nea şi Maria Petrov­na a rugat‑o să pună şi car­te­la ei în cuti­u­ta pen­tru lumânări.
Aşa au supra­vi­e­tu­it cele două femei ocu­pa­ti­ei, a spus mai­ca. Cum s‑a întâm­plat aceas­tă minu­ne, nu ştiu, însă în fie­ca­re dimi­ne­a­tă în casă apă­rea o buca­tă de pâi­ne. Sfân­tul Niko­la, dătă­to­rul de pâi­ne, le hră­nea. Ce‑i drept, nu pen­tru mult timp, căci ocu­pa­tia a durat doar o lună. In decem­brie arma­te­le noas­tre au eli­be­rat tihvinul.
Mai­ca şi‑a făcut sem­nul cru­cii, a luat bonu­ri­le de hâr­tie din mâi­ni­le mele şi cu gri­jă le-
a aşe­zat îna­poi, în cutiută.
„Indrep­tă­tor cre­din­tei şi chip blân­de­te­lor, a înce­put ea să cân­te apoi, învă­tă­tor înfrâ­nă­rii te‑a ară­tat pe tine tur­mei tale ade­vă­rul lucru­ri­lor. Pen­tru aceas­ta ai câş­ti­gat cu sme­re­nia cele îna­l­te, cu sără­cia cele boga­te. Părin­te ierar­he Nico­lae, roagă‑L pe Hris­tos Dum­ne­zeu să mân­tu­ias­că sufle­te­le noastre!”
„Sfin­te Nico­lae, roa­gă-te lui Dum­ne­zeu pen­tru mine, păcă­to­sul!”, şop­team eu, însem­nân­du-mă cu sem­nul crucii.
Pri­veam ochii sfân­tu­lui, lumi­nati de bună­ta­te şi înte­lep­ciu­ne, plini de căl­du­ra pâinii.
Nico­lae Konea­ev, ora­şul Sankt-Petersburg

Cei ce cân­tă minu­ni­le tale
Un pri­e­ten de-al meu avea un mare necaz. Era chiar în pri­mii ani de după răz­boi. Nu avea nicio vină şi se ruga fier­bin­te Sfân­tu­lui Nico­lae, cerându‑i aju­tor. Obo­sit, el s‑a cul­cat. In vis a văzut cum pe cer erau o mul­ti­me de sfin­ti, iar prin­tre ei Sfân­tul Nico­lae stră­lu­cea cel mai tare. Pri­e­te­nul meu se gân­dea: „Ce mân­gâi­e­re că avem un aşa mij­lo­ci­tor şi apă­ră­tor!” Când s‑a tre­zit, s‑a însem­nat cu sem­nul cru­cii şi a spus: „Sla­vă Dom­nu­lui! Dum­ne­zeu m‑a milu­it!” Intr- ade­văr, Dum­ne­zeu l‑a ocro­tit şi l‑a miluit.
Altă întâm­pla­re des­pre ocro­ti­rea minu­na­tă a Sfân­tu­lui Nico­lae: Demult, o bătrâ­ni­că evla­vi­oa­să îngri­jea de un copil. Când părin­tii lui ple­cau la ser­vi­ciu, ea des­chi­dea un gea­man­tan, pe capa­cul căru­ia era lipi­tă icoa­na Sfân­tu­lui Nico­lae şi se ruga. Copi­lul, jucân­du- se, vedea toa­te aces­tea. După ce ter­mi­na rugă­ciu­nea, bătrâ­ni­ca ascun­dea geamantanul.
Intr‑o zi, după ser­vi­ciu, părin­tii erau ocu­pati cu mena­jul. Gea­mu­ri­le de la bal­con erau des­chi­se. Copi­lul a ieşit pe bal­con şi pri­vea în jos, la copi­ii care se jucau şi râdeau în cur­te. A vrut şi el să se joa­ce cu ei. A adus un sca­un, s‑a urcat pe el – copi­lul avea patru ani – şi a sărit de la eta­jul al patrulea.
S‑a adu­nat mul­tă lume. toti stri­gau: „A căzut un copil!” Părin­tii au obser­vat lip­sa copi­lu­lui de pe bal­con. S‑au repe­zit afa­ră. Băie­te­lul era jos, viu, fără nicio vână­ta­ie. Mama l‑a luat în brate:
– Fecio­ra­şu­le, cum de-ai rămas în viată?
– Buni­cu­tul m‑a prins! a urmat răspunsul.
– Care bunicut?
– Cel din gea­man­ta­nul buni­cu­tei. Au venit acasă.
– Buni­cuto, des­chi­de geamantanul!
Ea îşi păs­tra în tai­nă cre­din­ta, însă atunci a fost nevo­ită să se des­co­pe­re. Copi­lul a spus, ară­tând la icoa­na din geamantan:
‑Acest bunic m‑a prins!
Arhi­man­dri­tul Ambro­sie (Iura­sov)

Bise­ri­ca Sfân­tul Nicolae
De pro­fe­sie, sunt spe­cia­list pe pro­ble­me soci­a­le într-un sat. Prin Pro­nia dum­ne­ze­ias­că mi s‑a încre­din­tat un monu­ment arhi­tec­to­nic – ansam­blul bise­ri­cesc Sfân­tul Nico­lae, alcă­tu­it din două bise­rici: una de vară şi alta de iar­nă. Din cau­za lip­su­ri­lor finan­ci­a­re, aces­te bise­rici erau într‑o sta­re jalnică.
De patru ani tre­bu­ia să rezolv pro­ble­me de ordin orga­ni­za­toric. Câte ceva am reu­şit să facem, dar a rămas încă mult de lucru. Bise­ri­ca are cinci alta­re: al Sfân­tu­lui Nico­lae, care func­tio­nea­ză, al Sfân­tu­lui Mare Muce­nic Dimi­trie, Izvorâ­to­rul de mir – din bise­ri­ca de iar­nă, al Invi­e­rii Dom­nu­lui, al Muce­ni­ci­lor Fior şi Lavr, al Cuvi­o­su­lui Ser­ghie de Rado­nej. Din an- sam­blu mai fac par­te şi por­ti­le lui Avra­am, care sunt la intra­rea în cimi­tir, şi clă­di­rea şco­lii duminicale.
Bise­ri­ca s‑a con­stru­it din dona­ti­i­le oame­ni­lor. Ince­pu­tul con­struc­ti­ei datea­ză din 1776, iar pres­to­lul în cin­stea Sfân­tu­lui Nico­lae a fost sfin­tit în 1786. Doar el a rămas nea­tins de rău­fă­că­tori, împre­u­nă cu toa­te obiec­te­le sfin­te – o minune!
Erau tim­puri când aceas­tă bise­ri­că era sin­gu­ra care func­tio­na în întreg raio­nul Soli­gal­sk. Până la revo­lu­tie, aici erau cinci­zeci de bise­rici. In anii 1939–1944 bise­ri­ca noas­tră a fost închi­să, iar părin­te­le, care era îna­in­tat în vâr­stă, dat afa­ră din casă. Pe atunci paroh al bise­ri­cii era pre­o­tul Ale­xan­dr Iva­no­vici Kas­to­r­ski. La doi kilo­me­tri de bise­ri­că, el a cum­pă­rat o căsu­tă, iar mai târ­ziu încă una, chiar lân­gă bise­ri­că. Oame­nii poves­teau cum părin­te­le slu­jea chiar în aceas­tă căsută.
Bine­în­te­les că nu toti încă­peau înă­un­tru, de ace­ea multi rămâ­neau afa­ră. Deşi după acte, părin­te­le Ale­xan­dr figu­ra ca fiind exi­lat în satul Ver­ho­vie, el con­ti­nua să slu­jeas­că pe la case. Avea picioa­re­le bol­na­ve şi nu putea să urce scă­ri­le. Oame­nii îşi înfru­mu­se­tau cur­ti­le pen­tru sfin­ti­rea apei.
Ina­in­te de răz­boi, părin­te­le Ale­xan­dr a fost ares­tat pen­tru agi­ta­tie reli­gi­oa­să. Dar oame­nii con­ti­nu­au să‑l vizi­te­ze la închi­soa­re şi să‑i ducă de-ale gurii. Se spu­ne că în acea peri­oa­dă toti deti­nu­tii din închi­soa­re mân­cau pe sătu­ra­te. Din cau­za vâr­stei îna­in­ta­te, el a fost eli­be­rat. Părin­te­le Ale­xan­dr a slu­jit în Bise­ri­ca Sfân­tul Nico­lae până la moar­te. S‑a stins din via­tă la vâr­sta de 85 de ani.
Gali­na Gro­mo­va, satul Bur­du­ko­va, regiu­nea Kostroma

Foto­gra­fia
In Sama­ra, parohul Bise­ri­cii Vera, Nadej­da, Liubovi9 şi mama lor, Sofia, pre­o­tul Vitali Kala­ş­ni­kov, îi cunu­na pe Ser­ghie şi Olga. A doua zi, tână­rul căsă­to­rit a venit la bise­ri­că şi i‑a ară­tat pre­o­tu­lui o foto­gra­fie făcu­tă în tim­pul cunu­ni­ei, cu un apa­rat „Pola­ro­id” obi­ş­nu­it. In par­tea stân­gă a foto­gra­fi­ei se vedeau clar con­tu­ru­ri­le unei figuri ome­neşti, ase­mă­nă­toa­re, după afir­ma­ti­i­le pre­o­tu­lui Vitali, cu Sfân­tul Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni: aure­o­la, bar­ba, cute­le veş­min­te­lor… Uimit, pre­o­tul s‑a îndrep­tat spre unul din pere­tii bise­ri­cii, unde era înfă­ti­şat Sfân­tul Nico­lae – era exact copia de pe foto­gra­fie! Sin­gu­ra dife­ren­tă era că pe foto­gra­fie se vedea în mâna stân­gă a sfân­tu­lui Poti­rul pen­tru Sfân­ta Impăr­tă­şa­nie, iar în cea dreap­tă, Evan­ghe­lia. Con­form tra­di­ti­ei pic­tu­rii bise­ri­ceşti orto­do­xe, cu Poti­rul în mână este înfă­ti­şat doar Sfân­tul Ioan de Kronstadt.
In foto­gra­fie chi­pul sfân­tu­lui părea că plu­tea în văz­duh, vizavi de pere­te­le unde încă îna­in­te de revo­lu­tie era o sobă. Când după zece ani s‑a recon­stru­it bise­ri­ca, zida­rii au ten­cu­it pere­te­le care nu avea nicio pictură.
Curi­oşi, slu­ji­to­rii bise­ri­cii au hotă­rât să veri­fi­ce dacă nu cum­va a fost vreo coin­ci­den­tă. Ei au foto­gra­fi­at ace­la­şi loc, unde a apă­rut chi­pul sfân­tu­lui. Pe foto­gra­fii au văzut exact ace­la­şi lucru.

9 Cre­din­tă, nădej­de şi iubire.

Un fapt curi­os: bise­ri­ca a fost sfin­ti­tă în 1898 cu hra­mul Nikolo-Sofiiski.
După aceas­tă întâm­pla­re, eno­ri­a­şii s‑au adre­sat con­du­ce­rii epar­hia­le, ca să‑i fie întors bise­ri­cii nume­le vechi.
„A mai fost o minu­ne, când s‑a înăl­tat tur­la bise­ri­cii, poves­tea părin­te­le Vitali. Chiar dea­su­pra ei, pe cer, a apă­rut o urmă ca a unui avion cu reac­tie, în chi­pul unei cruci cu opt col­turi, îndrep­ta­tă spre răsărit.”
Andrei Polânski

Visul
Pe când eram direc­to­rul unei case de cul­tu­ră, am fost invi­tat într-un an să petrec Reve­li­o­nul la res­ta­u­rant. Deşi era în Pos­tul Cră­ci­u­nu­lui, m‑au ispi­tit banii pro­pu­şi şi am căzut de acord. In aju­nul petre­ce­rii am avut un vis. In bise­ri­ca noas­tră se află moa­ş­te­le Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni. toti cei pre­zen­ti în bise­ri­că se apro­piau şi le săru­tau. A venit şi rân­dul meu. Dar atunci când am vrut să sărut moa­ş­te­le, Sfân­tul Nico­lae s‑a ridi­cat, m‑a împins la o par­te şi a înce­put să mă cer­te în fata tuturor.
De ruşi­ne şi de fri­că, m‑am tre­zit si mult timp nu am putut să adorm. Mă rugam şi plân­geam, însă nu mi-am schim­bat hotă­rârea. Nu voiam să ratez şan­sa de a câş­ti­ga jumă­ta­te din sala­riu într‑o sin­gu­ră sea­ră. Mult timp sen­ti­men­tul de fri­că şi ruşi­ne nu m‑a pără­sit. Din cau­za lui am avut şi alte neca­zuri, căci nu poti rămâ­ne curat în timp ce te sca­lzi într‑o băltoacă.
toti banii câş­ti­gati au mers pen­tru medi­ca­men­te­le fii­cei mele, care s‑a îmbol­nă­vit din senin. Eram dis­pe­rat, fiind conş­ti­ent de păca­tul meu. Niş­te oameni cu suflet bun mi-au dat o ico­ni­tă şi via­ta sfân­tu­lui. Pe icoa­nă era exact chi­pul sfân­tu­lui din visul meu. In fie­ca­re zi îi cer ier­ta­re sfân­tu­lui pen­tru că îi port cu nevred­ni­cie nume­le, îi cer aju­to­rul şi ocro­ti­rea. Şi ştiu ca, deşi sunt păcă­tos, plă­cu­tul lui Dum­ne­zeu nu mă va lăsa să pier.
Nico­lae Iva­nen­ko, ora­şul Vele­l­ka, regiu­nea Min­sk (Bie­lo­ru­sia)

In acel cum­plit an
Răz­boi. toam­na târ­zie a anu­lui 1942. Ne aflam sub ocu­pa­tie. Şco­li­le din Leto­nia nu func­tio­nau. La lucru se putea anga­ja doar în Bie­lo­ru­sia, dar până aco­lo era greu de ajuns. Intr- un moment de dis­pe­ra­re, m‑am apro­pi­at de icoa­ne şi am înce­put să mă rog Sfân­tu­lui Nicolae:
„Părin­te Nico­lae, pe toti îi ajuti. Nici­o­da­tă nu m‑am adre­sat tie. Aju­tă-mă! Am rămas sin­gu­ră cu mama bol­na­vă, nu am nici tată, nici fra­te, nici sot. Fii-mi tu tată, aju­tă-mă! tu, care nu refuzi pe nimeni, nu mă refu­za nici pe mine!” In ace­ea­şi zi noi am putut ple­ca în Bie­lo­ru­sia. Aco­lo, într-un sat, m‑am anga­jat ca admi­nis­tra­to­ră într‑o şcoală.
Locu­iam la un tăran, care ne şi hră­nea. Pen­tru aceas­ta eu îi plă­team cu lem­ne­le pe care le pri­meam de la şcoa­lă şi care erau greu de găsit. Pe la mij­lo­cul ier­nii s‑a zvo­nit că nu vor mai fi lem­ne. Imi făceam griji. Din nou m‑am adre­sat Sfân­tu­lui Nico­lae: „tăi­cu­tu­le! Scoa­te- mă din încur­că­tu­ră, aju­tă-mă să găsesc lem­ne! Căci nu mai am cu ce plăti gaz­dei, care ne şi hră­neş­te!” Pes­te câte­va zile am fost înş­ti­in­tati că ni s‑a ofe­rit un alt teren pen­tru lem­ne, dar că
aco­lo în acel moment se aflau par­ti­zani. Eu con­ti­nu­am să mă rog: „Aju­tă-mă, sin­gu­ră nu pot face nimic…” De câte­va zile stă­team fără lem­ne. De frig, apa înghe­ta noap­tea în cameră.
Intr‑o dimi­ne­a­tă, gaz­da a ple­cat să cau­te lem­ne. La scurt timp, am zărit prin geam că spre casa noas­tră se îndrep­ta o căru­tă cu lem­ne. Am aflat că aces­te lem­ne erau pen­tru mine. Căru­ta­şul mi‑a poves­tit urmă­toa­re­le: „Ieri a tre­bu­it să duc lem­ne în raion. Am încăr­cat căru­ta şi am por­nit la drum. Deo­da­tă calul s‑a oprit şi nu a vrut să mai mear­gă. S‑a cul­cat pe pământ şi gata! Nu puteam să fac nimic. tot l‑am îmbol­dit să facă măcar câti­va paşi. Aşa am ajuns cu greu la voi în sat. Când s‑a întu­ne­cat, niş­te oameni m‑au găz­du­it pes­te noap­te. Dimi­ne­a­tă am hotă­rât să por­nesc spre casă, iar de aco­lo, în raion. Am ajuns la drum, dar calul meu se cul­că din nou. In întâm­pi­na­re mi‑a ieşit un învă­tă­tor de la şcoa­la dumi­ta­le. El mi‑a spus să ti le aduc: «Ori­cum tre­bu­ia să le pri­meas­că, iar eu voi sem­na în acte că lem­ne­le au ajuns la destinatie»”.
L‑am ospă­tat pe tăran, i‑am ară­tat dru­mul pe care tre­bu­ia s‑o apu­ce şi el a ple­cat. Eu am intrat în casă, am înge­nun­che­at în fata icoa­nei şi am izbu­c­nit în plâns. Aş fi intrat în pământ ca să‑i mul­tu­mesc neîn­ce­tat celui pe care l‑am rugat să-mi fie tată în acel cum­plit an… Imi pla­ce să-mi amin­tesc aceas­ta întâm­pla­re, care îmi încă­l­zeş­te întot­de­u­na sufle­tul. Plâng şi acum, când scriu aces­te rânduri.
Din amin­ti­ri­le Pav­lei Iva­nov­na Kru­ko­v­s­ka­ia f f 7995 j,
t.S. Kuzmici, or. Pskov

Duş­ma­nii Bisericii
Până la sfârşi­tul ani­lor ’50 la noi se slu­jea în Bise­ri­ca Sfân­tul Nico­lae. Incă îna­in­te de a fi dărâ­ma­tă, un oare­ca­re Ias­tre­bov a tras cu arma în cru­ci­le bise­ri­cii. Pes­te câte­va zile a nime­rit sub roti­le unei căru­te şi a rămas fără picioa­re. Stri­ga de dure­re, dar multi din cei care erau de fată în momen­tul acci­den­tu­lui nu s‑au putut apro­pia de el. O pute­re nevă­zu­tă îi oprea. Nici sotia lui nu a putut face nimic ca să‑l sal­veze. El a rămas aco­lo, sub roti, mult timp. Intr- un târ­ziu a fost totu­şi scos, dar picioa­re­le i‑au rămas tepe­ne până la sfârşi­tul vie­tii. A tră­it putin. Până azi multi săte­ni îşi amin­tesc des­pre aceas­ta întâm­pla­re. Nu au murit de moar­te bună nici cei care au par­ti­ci­pat la dărâ­ma­rea bisericii.
Via­ce­slav, regiu­nea Ivanovo

Pe râul Belaia
S‑a întâm­plat în ora­şul nos­tru, în tim­pul pute­rii sovi­e­ti­ce. O fami­lie locu­ia pe malul râu­lui Bela­ia. Băi­a­tul lor a găsit o icoa­nă a Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni, şi a adus‑o aca­să. Mama a agă­tat icoa­na pe pere­te. Sea­ra, tatăl s‑a întors de la ser­vi­ciu si, când a văzut‑o, a arun­cat icoa­na la coşul de gunoi. Pes­te câte­va zile, sotul şi sotia se aflau într‑o bar­că. Voiau să ajun­gă pe malul celă­lalt, unde se afla o păşu­ne. La jumă­ta­tea râu­lui, vaca a aple­cat bar­ca şi a răsturnat‑o. Sotia şi vaca au reu­şit să iasă la mal, însă sotul s‑a înecat.
R. F. Guse­va, ora­şul Ufa

Vede­nia
O feme­ie avea un fiu bol­nav. Băi­a­tul avea nouă ani şi nu putea să mear­gă. Mama se ruga cu lacri­mi Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni. Intr‑o sea­ră, când s‑a întors aca­să de la ser­vi­ciu, mama a auzit cum fiul ei vor­bea cu cine­va. L‑a între­bat cu cine a vor­bit, iar băi­a­tul i‑a spus că l‑a vizi­tat un bătrân, care semă­na cu cel de pe icoa­nă şi că s‑au jucat împre­u­nă. După aceas­tă vede­nie, copi­lul a înce­put să meargă.
V.V. Suho­ro­slo­va, ora­şul Permi

Buni­cul cu bar­bă alba
Aveam cinci ani când, în tim­pul som­nu­lui, m‑am spe­ri­at şi din aceas­tă cau­ză m‑am îmbol­nă­vit. Aveam ade­sea cri­ze şi dureri mari de cap. Oda­tă, în tim­pul răz­bo­i­u­lui, când toc­mai îmi reve­neam după o ast­fel de cri­ză, în fată mi‑a apă­rut un bătrân cu bar­bă albă:
– Ce s‑a întâm­plat, dră­gu­tă, nu cum­va eşti bolnavă?
– Cine eşti, buni­cu­le? l‑am între­bat eu.
– Sunt Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni. tre­bu­ie să te rogi lui Dum­ne­zeu şi nu vei mai fi bolnavă.
Bătrâ­nul a dis­pă­rut, iar eu am chemat‑o pe mama şi i‑am poves­tit ce mi s‑a întâm­plat. Ea m‑a pus să‑i jur că voi mer­ge la bise­ri­că. Dar era răz­boi şi ne aflam sub ocu­pa­tia nemtilor.
După răz­boi m‑am căsă­to­rit, însă nu aveam copii. Când a fost eli­be­rat ora­şul Petro­za­vo­d­sk, m‑am dus la bise­ri­că, am plătit o slu­j­bă cu Aca­tis­tul Sfân­tu­lui Nico­lae, am aprins o lumâ­na­re şi am împo­do­bit icoa­na sfân­tu­lui cu un ştergar.
După slu­j­bă m‑am dus la o pri­e­te­nă şi m‑am cul­cat putin. Din nou mi‑a apă­rut în somn bătrâ­nul cu bar­bă albă:
– Ei, dră­gu­tă, acum eşti sănă­toa­să. Con­ti­nuă să faci cum ai făcut azi. Iar cine te va obij­dui, va suferi toa­tă via­ta lui. tu să nu certi pe nimeni, ci doar să spui: „Doam­ne, milu­ieş­te- i pe cei ce mă urăsc”.
De atunci nu l‑am mai văzut. M‑am însă­nă­toşit. Am cinci copii: patru băieti şi o fată.
N. G. Paikaceva

Prin mila Sfân­tu­lui Nicolae
Pri­ma mea întâl­ni­re cu Sfân­tul Nico­lae a avut loc în copi­lă­rie. Noi, copi­ii, pe când ne jucam în casa stră­bu­ni­cii, am găsit icoa­na sfân­tu­lui şi am adus‑o în came­ra noas­tră. De atunci au tre­cut multi ani. Prin mila lui Dum­ne­zeu, Sfân­tul Nico­lae m‑a sal­vat de o boa­lă grea.
In 1995, după o ope­ra­tie, am sim­tit o dure­re acu­tă în plămâni. Mi-au făcut o radi­o­gra­fie, în urma căre­ia au depis­tat o infil­tra­tie. Şi, după cum se întâm­plă de obi­cei, medi­cii, fără să cer­ce­te­ze cazul, m‑au tri­mis la sana­to­riu, unde am stat o peri­oa­dă, în niş­te con­di­tii groaz­ni­ce, fiind dia­gnos­ti­ca­tă cu tBC. La un moment dat am vrut să fug de acolo.
In salon cu mine stă­tea o feme­ie cre­din­cioa­să, care mi‑a dat car­tea ei de rugă­ciuni şi m‑a sfă­tu­it să mă rog Sfân­tu­lui Nicolae.
Pes­te câte­va zile, prin mila lui Dum­ne­zeu şi rugă­ciu­ni­le Sfân­tu­lui Nico­lae, eram deja aca­să, vie şi sănă­toa­să. Pe plămâni mi‑a rămas doar o cicatrice.
Vă ima­gi­nati?! După sep­ti­ce­mie, la câte­va zile după ope­ra­tie, slă­bi­tă, cu un plămân bol­nav, am nime­rit într-un focar de tuber­cu­lo­ză şi am reu­şit să supravietuiesc!
Roa­ba lui Dum­ne­zeu Iri­na, ora­şul Sera­fi­mo­vici, regiu­nea Volgograd

Băta­ia în geam
S‑a întâm­plat la înce­pu­tul răz­bo­i­u­lui, într-un oră­şel de lân­gă Mosco­va, Bala­şih. In fami­lia Solo­vi­ov erau patru copii. Iar­na, mama s‑a îmbol­nă­vit grav, era pe moar­te. Fii­ca ei de zece ani, Paras­che­va, stă­tea la geam şi plân­gea. Deo­da­tă ea a auzit o băta­ie în geam. Paras­che­va a şters uşor cu dege­tul un colt din gea­mul înghe­tat şi a văzut un bătrân care avea pes­te umăr o pan­gli­că. El i‑a spus:
– Feti­to, nu plân­ge! Mama ta nu va muri.
Paras­che­va s‑a lini­ş­tit şi s‑a dus să le poves­teas­că veci­ni­lor întâmplarea.
– Mama nu va muri. Mi‑a spus un bătrân.
– Care bătrân?
– Cel care a bătut la noi în geam. Avea o pan­gli­că pe umăr. El mi‑a spus că mama nu va muri.
I‑au ară­tat câte­va icoa­ne. Intr-una din ele l‑a recu­nos­cut pe Sfân­tul Nico­lae, care era înfă­ti­şat cu omo­for şi cu Evan­ghe­lia în mână.
Vino­gra­do­va, ora­şul Lipeîk

Cine m‑a che­mat în ajutor?
Nu depar­te de malul mării locu­ia o tână­ră fami­lie. Se apro­pia ziua de naş­te­re a unu­ia din soti şi au hotă­rât să o săr­bă­to­reas­că pe o plu­tă, împre­u­nă cu pri­e­te­nii. tine­rii au con­stru­it o plu­tă şi, când a sosit ziua mult aştep­ta­tă, au săr­bă­to­rit. Vese­lie, bău­tu­ră şi mân­ca­re mul­tă. Deo­da­tă cerul s‑a întu­ne­cat, au apă­rut nori negri, a înce­put să tune şi să plo­uă. Pri­e­te­nii s‑au gră­bit să ajun­gă la mal, iar sotii, nu se ştie din ce cau­ză, au mai rămas pe plu­tă. Un val puter­nic a lovit însă plu­ta şi i‑a scos în lar­gul mării. Era întu­ne­ric beznă.
Brusc, sotul şi‑a amin­tit că în cele mai gre­le momen­te oame­nii îl chea­mă în aju­tor pe Sfân­tul Nico­lae. Sotii nu cre­deau în Dum­ne­zeu, nu şti­au rugă­ciuni, dar s‑au rugat cu pro­pri­i­le cuvin­te. Pes­te câte­va cli­pe s‑a auzit zgo­mo­tul unei bărci cu motor şi o voce care li se adresa:
„Cine m‑a che­mat, ce s‑a întâm­plat?” tine­rii, cu lacri­mi în ochi, i‑au spus neca­zul. Bătrânul
le‑a întins o funie şi ei au legat‑o de plută.
Cât timp a tre­cut, nu se ştie. In depăr­ta­re s‑a auzit lătrat de câini. Când au ajuns pe mal, tine­rii l‑au invi­tat pe bătrân la ei. Insă el le‑a răs­puns că nu poa­te rămâ­ne, pen­tru că tre­bu­ia să‑i aju­te şi pe alti oameni. Ei l‑au între­bat unde să‑l cau­te, ca să‑i mul­tu­meas­că. Bă- trâ­nul le‑a dat o adre­sa din­tr-un alt oraş.
După un timp, tine­rii au ple­cat în acel oraş. Au ajuns aco­lo, au găsit stra­da şi casa, care, de fapt, era o bise­ri­că, şi au înce­put să între­be de bătrân. Nimeni nu‑l cunoş­tea. Pe când se uita prin bise­ri­că, sotia a recu­nos­cut într-una din icoa­ne pe cel care îi sal­va­se. Aces­ta era Sfân­tul Nico­lae. tine­rii au lăsat daru­ri­le şi au adus mul­tu­mi­re lui Dum­ne­zeu şi sfântului.
G. Bula­no­va, regiu­nea Volgograd

Casa neîn­cu­ia­tă
O feme­ie s‑a dus în pele­ri­naj la o mănăs­ti­re şi abia la sfârşi­tul zilei şi‑a amin­tit că lăsa­se uşa casei des­cu­ia­tă. Casa era la capă­tul ora­şu­lui Kirov şi în afa­ră de ea, nu mai locu­ia nimeni aco­lo. Ce să facă? toti o sfă­tu­iau să se întoar­că, însă ea le‑a spus: „Nu, nu mă voi întoar­ce. Facă-se voia Dom­nu­lui!” Şi şi‑a con­ti­nu­at dru­mul. Pes­te o săp­tămâ­nă s‑a întors aca­să. Uşa era larg des­chi­să. A înte­les că înă­un­tru era cine­va. S‑a oprit spe­ri­a­tă în prag. Din casă a ieşit un băr­bat tânăr, care s‑a arun­cat la picioa­re­le ei.
– Lasă-mă să plec, stri­ga el, în nume­le lui Dum­ne­zeu, lasă-mă să plec! Iti întorc tot ce- am luat, numai lasă-mă să plec!
– Uşa este des­chi­să, pleacă!
– Nu pot! Bătrâ­nul nu mă lasă.
– Care bătrân?
– Unul… aşa, mic de sta­tu­ră. Eu am intrat în casa ta, am golit fri­gi­de­rul, am mai luat câte ceva, uite, nici nu le-am atins şi am dat să ies. Când colo, în uşă stă­tea el. Nu sco­tea un cuvânt. Mi s‑a făcut fri­că. Am încer­cat să ies noap­tea – el tot aco­lo stă­tea. Dacă vrei, du-mă la militie!
– Uite ce-ti mai tre­ce prin cap! Plea­că. Nu ai dat foc casei, şi-ti mul­tu­mesc pen­tru asta!
– Mi‑e fri­că de bătrân.
Feme­ia a spus o rugă­ciu­ne şi a lăsat hotul să plece.
„Pavo­slav­nâi Suzdali”

Bătrâ­nul
Imi amin­tesc că în copi­lă­rie mama mi‑a poves­tit că se duse­se în pădu­re după ciu­perci şi se rătă­ci­se. S‑a aşe­zat pe o butu­ru­gă şi a înce­put să plân­gă. Nu a tre­cut mult timp şi s‑a pome­nit lân­gă ea cu un bătrân care avea o bar­bă albă. Par­că îl mai văzu­se unde­va. El a
întrebat‑o: „De ce plângi?” „M‑am rătă­cit, i‑a răs­puns mama, nu ştiu cum să ies din pădu­re şi deja a înce­put să se întu­ne­ce”. „Ia‑o pe cără­ru­ia aceas­ta şi mergi tot îna­in­te. Vei ajun­ge în satul tău.”
Şi, într-ade­văr, mama a zărit cără­ru­ia şi s‑a bucu­rat mult. Cât des­pre bătrân, el a dis­pă­rut de par­că nici n‑ar fi fost. Mama a ajuns aca­să cu bine. tatăl i‑a spus: „Sim­team că ai pătit ceva şi m‑am rugat Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni”.
Eka­te­ri­na Pli­pen­ko, ora­şul Iaroslav

Seri­o­ja
Aceas­tă întâm­pla­re a avut loc în satul nos­tru, în ziua de 22 mai 1956. O feme­ie, Anto­ni­na, cu fiul său, Seri­o­ja, în vâr­stă de trei ani, lân­gă ea, s‑a apu­cat să-şi împre­j­mu­ias­că gră­di­na. Buni­ca ei, o feme­ie cre­din­cioa­să, a atentionat‑o să nu lucre­ze în ziua Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni. Anto­ni­na i‑a răs­puns că săr­bă­tori sunt mul­te, iar mun­ca nu aşteap­tă, şi s‑a apu­cat de lucru. Pes­te 15–20 de minu­te feme­ia s‑a alar­mat brusc: „Unde‑i Seri­o­ja?” Copi­lul nu era nică­ieri. A cău­tat pes­te tot. Veci­nii şi noi, ele­vii, ne-am por­nit să cău­tăm băie­te­lul în pădu­re, însă fără niciun rezultat.
A tre­ia zi, vân­ză­toa­rea de la maga­zi­nul din sat a ple­cat pe cal în satul vecin, după mar­fă, şi la 11 km de sat l‑a zărit pe Seri­o­ja. Stă­tea nu depar­te de drum, pe un muşu­roi de fur­nici. Băie­te­lul măr­tu­ri­sea că un bătrân îl lăsa­se aco­lo, spunându‑i: „Stai aici. Vor veni oame­nii şi te vor găsi”. Uimi­tor era că fur­ni­ci­le nici nu îl atin­se­se­ră, deşi era îmbră­cat subtire.
Cu tim­pul, săte­nii au ajuns la con­clu­zia că acest bătrân nu putea fi altul decât Sfântul
Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni.
Roa­ba lui Dum­ne­zeu Gali­na, regiu­nea Kemerovo

Ocro­ti­to­rul ceresc
Am rămas fără ser­vi­ciu. Pro­duc­tia uzi­nei unde am lucrat aproa­pe 16 ani s‑a oprit. Câş­ti­gam bani prin diver­se locuri, cum şi unde puteam, iar ca să mă anga­jez în spe­cia­li­za­rea mea nu era nicio nădej­de, mai ales că mă apro­pi­am de 50 de ani. Situ­a­tia în fami­lie era cri­ti­că. Părin­te­le de la bise­ri­că, aflând de situ­a­tia mea, m‑a sfă­tu­it să mă rog Sfân­tu­lui Nico­lae şi să‑i citesc în fie­ca­re zi aca­tis­tul. I‑am urmat sfatul.
Pes­te câte­va zile am fost anun­tat că eram aştep­tat să fiu anga­jat con­form spe­cia­li­ză­rii mele. Inte­re­sant este fap­tul că la între­prin­de­rea unde am înce­put să lucrez era ordi­nul ca să nu fie anga­jati oameni „de pe stra­dă” şi, când îmi sem­na cere­rea, şeful mă tot între­ba cine este patro­nul meu.
De aceas­tă minu­ne m‑am învred­ni­cit eu, nevred­ni­cul, din par­tea Sfân­tu­lui Nicolae.
Ale­xei Popov, ora­şul Volgograd

Lupii
Toa­tă via­ta, şi a tră­it 80 de ani, mama a cre­zut în aju­to­rul Sfân­tu­lui Nico­lae, căru­ia ade­sea i se ruga. Când din cau­za bătrâ­ne­tii şi a boli­lor nu mai putea să mear­gă la bise­ri­că, ea citea şi cân­ta aca­tis­te aca­să. Mi‑a poves­tit mul­te des­pre aju­to­rul sfân­tu­lui, dar eu am reti­nut o anu­me istorisire.
S‑a întâm­plat pe la sfârşi­tul anu­lui 1941, în regiu­nea Iaro­slav, unde fuse­se­răm eva­cu­ati. Am pri­mit o înş­ti­in­ta­re că tata s‑a pier­dut fără urmă. Mama tre­bu­ia să mear­gă în cen­trul raio­nal. Nu exis­ta niciun mij­loc de trans­port până aco­lo, aşa că de la colhoz i‑au dat un cal înhă­mat la o sanie.
Sea­ra târ­ziu, când se întorcea aca­să prin pădu­re, a obser­vat cum o hai­tă de lupi îi încon­ju­ra sania. Mama a înce­put să se roa­ge Sfân­tu­lui Nico­lae. A lăsat hătu­ri­le din mâini şi a închis ochii. Când i‑a des­chis, calul aler­ga din toa­te pute­ri­le, iar lupii nu se mai vedeau. In depăr­ta­re se zărea satul, unde era aştep­ta­tă de copii.
Spre sfârşi­tul vie­tii, mama s‑a îmbol­nă­vit grav. Cel mai mult se temea să nu ne împo­vă­re­ze pe noi. Se ruga mult, chiar şi în ziua mor­tii sale, pe 22 mai, ziua cin­sti­rii Sfân­tu­lui Nico­lae, şi spre dimi­ne­a­tă s‑a stins încet din viată.
Roa­ba lui Dum­ne­zeu Gali­na, ora­şul Sankt-Petersburg

Refe­ra­tul preotului
Bise­ri­cii Schim­ba­rea la Fată din ora­şul Pen­za, Ghe­ra­sim Iako­v­le­vici Duba­so­v­s­ki, din par­tea asesorului10 Subocev
In 1818, la genun­chiul drept mi s‑a des­chis o rană, din cau­za căre­ia sufe­ream atât de mult, încât, spri­ji­nit în bas­ton, de-abia puteam să calc, dure­rea fiind insu­por­ta­bi­lă. Prin gri­ja şefi­lor mei, au fost con­sul­tati dife­ri­ti medici.
Dorind să-mi sal­veze via­ta şi temân­du-se să nu încea­pă can­gre­na, medi­cii au hotă­rât să-mi ampu­te­ze picio­rul bol­nav. Ime­di­at şi-au luat instru­men­te­le nece­sa­re şi opi­ul, însă, prin lucra­rea lui Dum­ne­zeu, eu m‑am împo­tri­vit, spu­nân­du-le că mai bine mor, decât să rămân fără picior.
toa­te tra­ta­men­te­le s‑au dove­dit însă ine­fi­cien­te. Aşa am sufe­rit mai mult de un an.
Intr‑o noap­te de iar­nă, mă întorceam de la slu­j­bă aca­să (locu­iesc aproa­pe de cape­la Pre­o­bra­jen­sk). In momen­tul când tre­ceam pe lân­gă poar­ta cape­lei, din urmă m‑a ajuns un bătrân, îmbră­cat tără­neş­te. Deo­a­re­ce era o noap­te cu lună, am putut să‑i văd bine fata. M‑a între­bat de boa­la mea şi de tra­ta­men­te­le pe care le-am urmat. I‑am poves­tit tot, iar când am ajuns în drep­tul cape­lei, bătrâ­nul mi‑a spus: „Dacă nu te-au putut vin­de­ca medi­cii, te va aju­ta aceas­tă cape­lă. Să iei din ea apă şi pământ. Cu apa să speli rana, iar pămân­tul să‑l pre­sari pes­te ea”.
Apoi par­că am leşi­nat, iar când mi-am reve­nit şi m‑am uitat în jur, înso­ti­to­rul meu dis­pă­ru­se. Nici până astăzi nu pot pri­ce­pe cum s‑a întâm­plat aceas­ta. Bătrâ­nul nu mai era nici în fata, nici în spa­te­le meu. In dreap­ta aveam un mal abrupt, iar în stân­ga, un deal ase­mă­nă­tor, şi deci nu ar fi avut pe unde să trea­că. Din aceas­tă cau­ză eram foar­te spe­ri­at, ceea ce au ob-
10 Kole­j­s­kii ases­sor – al optu­lea din cele 14 gra­de ale ierar­hi­ei civi­le din Rusia taris­tă (nota trad.).
ser­vat şi veci­nii mei în momen­tul când am ajuns aca­să. La între­bă­ri­le lor, eu le-am poves­tit tot ce mi se întâm­pla­se. Gaz­da mea a ple­cat ime­di­at la cape­lă, a luat un pumn de pământ şi, într- un vas, apă. După ce a uscat pămân­tul pe sobă, mi‑a cură­tat rana cu apă şi a pre­să­rat pământ pes­te ea, după care mi‑a ban­da­jat în câr­pe picio­rul. Noap­tea am dor­mit lini­ş­tit, ceea ce nu mi se mai întâm­pla­se de foar­te mult timp. A doua zi dimi­ne­a­ta şi sea­ra urmă­toa­re a urmat ace­ea­şi pro­ce­du­ră, iar mai mult nu a mai fost nevo­ie, pen­tru că picio­rul mi se videcase.
Câte­va săp­tămâni mai târ­ziu, întâm­plă­tor, am intrat în cape­lă, unde se afla icoa­na Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni. Am rămas înmăr­mu­rit când am recu­nos­cut în Sfân­tul Nico­lae pe acel bătrân. Ade­vă­rul celor rela­ta­te de mine sunt gata să il con­firm prin jurământ.
„Pen­zen­ski vre­men­nik”, 1849

Via­ta
Când ne-am căsă­to­rit, nu aveam casa noas­tră şi de ace­ea locu­iam la soa­cra mea. Via­ta de fami­lie nu mer­gea. După trei ani, am hotă­rât să divor­tez. Fiul nos­tru avea doi ani. In vis sau în rea­li­ta­te, nu ştiu, mi‑a apă­rut Sfân­tul Nico­lae, într-un veş­mânt gri, împo­do­bit cu cruci, şi mi‑a spus: „Să nu‑l pără­seşti!” Fireş­te, nu am îndrăz­nit să nu‑i dau ascul­ta­re, mai ales că, deşi putin, eram totu­şi cre­din­cioa­să: în copi­lă­rie, buni­ca mea, o caza­că de pe Don, m‑a edu­cat în cre­din­ta creştină.
Noi locu­iam pe atunci aproa­pe de Bise­ri­ca Sfin­tii 12 Apos­toli, în ora­şul tuia. Dese­ori, buni­ca mă lua cu ea la bise­ri­că. Imi plă­cea să asist la cunu­nii, iar când obo­seam, plân­geam la ure­chea ei: „Buni­co, mă dor picioa­re­le”. Ea îmi răs­pun­dea: „Stai în genunchi şi nu te vor mai durea.”
Pes­te un timp, îra­pre­u­nă cu sotul meu am ple­cat mai întâi în poitul Varv­no, iar după ace­ea, în regiu­nea Maga­dan. Am tră­it împre­u­nă trei­zeci şi doi de ani, până la moar­tea sotu­lui, pe 19 decem­brie (stil vechi), în ziua Sfân­tu­lui Nicolae.
I. J. Kosii­u­num, regiu­nea Kaliningrad

Rugă din adân­cul mării
In Marea Egee, la cinci kilo­me­tri de insu­la Paros, s‑a scu­fun­dat o cora­bie. Din cinci sute de pasa­geri, au pie­rit vreo opt­zeci. In întu­ne­ric, cora­bia s‑a lovit de o stân­că. S‑a făcut o spăr­tu­ră mare, prin care a înce­put să pătrun­dă apa. Căpi­ta­nul a dat coman­da ca toti pasa­ge­rii să pără­seas­că vasul. Multi din­tre ei dor­meau. Lumi­ni­le s‑au stins. A înce­put pani­ca gene­ra­lă, fie­ca­re gră­bin­du-se, după cum putea, să sară în apa învolburată.
Prin­tre ei era şi o feme­ie de vreo 50 de ani. Neş­ti­ind să înoa­te, era cât pe ce să se îne­ce. Ea însă nu voia să moa­ră şi din toa­te pute­ri­le a înce­put să stri­ge: „Doam­ne, dacă este voia ta cea sfân­tă, sal­vea­ză-mă! Sfin­te Nico­lae, aju­tă-mă, nu vreau să mor!” Deo­da­tă s‑a apro­pi­at de ea o bar­că. Cele cinci per­soa­ne care se găseau în ea cu greu au scos‑o din apă.
Des­pre aceas­tă minu­ne, ea a poves­tit la o emi­siu­ne tele­vi­za­tă. Ast­fel, teles­pec­ta­to­rii au fost mar­tori ai cre­din­tei vii a aces­tei femei, a cărei rugă­ciu­ne a ajuns până la cer şi a pri­mit aju­tor gra­b­nic de la Dum­ne­zeu şi de la Sfân­tul Nicolae.
Evan­ghe­lia Lego­po­u­lu, Grecia

Nu a per­mis săvârşi­rea păcatului
I s‑a întâm­plat unei cunoş­tin­te de-ale mele în 1988. Fiind o per­soa­nă putin cre­din­cioa­să, a hotă­rât, deşi era feme­ie mări­ta­tă, să ple­ce în alt oraş, pen­tru a se întâl­ni cu băr­ba­tul iubit, şi el căsă­to­rit. Pe atunci se făcea rost cu mare gre­u­ta­te de un bilet de avion. Cu- noş­tin­ta mea a luat cu sine o ico­ni­tă a Sfân­tu­lui Nico­lae şi a ple­cat la aeroport.
Bile­te nu erau nici pen­tru acea zi, nici pen­tru urmă­toa­rea. Feme­ia a luat în mâini ico­ni­ta şi i s‑a adre­sat sfân­tu­lui cu cuvin­te­le: „Nico­lae, Făcă­to­ru­le de minuni, doar tu poti! Fă o minu­ne! Aju­tă-mă să fac rost de un bilet!” După ce a spus ea aces­te cuvin­te, în sală s‑a anun­tat că este un bilet pen­tru ziua urmă­toa­re, exact la cur­sa de care avea ea nevo­ie. Bucu­roa­să pes­te măsu­ră, a cum­pă­rat biletul.
Dar mai inte­re­sant a fost ceea ce s‑a petre­cut a doua zi. Venind la ora indi­ca­tă la aero­port, feme­ia aştep­ta să se afi­şe­ze cur­sa pen­tru ruta ei. A venit şi tim­pul deco­lă­rii avio­nu­lui, dar afi­şa­rea tot nu se pro­du­cea. Ingri­jo­ra­tă, s‑a adre­sat la ghi­şe­ul de infor­ma­tii. Aici a aflat că în ziua res­pec­ti­vă niciun avion nu avea ruta respectivă.
Lucră­to­rii aero­por­tu­lui se mirau cine putea să anun­te şi să vân­dă un ast­fel de bilet. Ei o încre­din­tau că aşa ceva nu se putea întâm­pla, dar după ce au văzut bile­tul şi au veri­fi­cat pe cal­cu­la­tor, şi-au cerut scu­ze şi i‑au retur­nat banii.
Ast­fel Sfân­tul Nico­lae a făcut o minu­ne, dar în ace­la­şi timp a înteleptit‑o pe feme­ie, căci o ase­me­nea călă­to­rie ar fi dus la păcat, ceea ce el nu putea îngă­dui. In con­se­cin­tă, a împiedicat‑o să păcătuiască!
tatia­na Ste­pa­nov­na, ora­şul Sankt-Petersburg

Vân­ză­to­rul de piei
Un vân­ză­tor de piei se pre­gă­tea să ple­ce să-şi vân­dă mar­fa, dar a întâr­zi­at din­tr-un motiv oarecare.
Era iar­nă, se întu­ne­ca repe­de şi a hotă­rât să înnop­te­ze în pri­mul sat care îi va ieşi în cale. A întâl­nit un om şi ace­la i‑a ară­tat o casă în care îl puteau pri­mi. A intrat în cur­te, a deshă­mat caii si cum a intrat în casă, s‑a cul­cat pe cup­tor. Era pe cale să adoar­mă, când a auzit cum cine­va a intrat în casă şi a între­bat în şoaptă:
– A adormit?
Gaz­de­le i‑au răspuns:
– A adormit.
– Unde‑i topo­rul? Eu acum, dintr‑o lovitură…
A înte­les omul nos­tru că nime­ri­se la oameni răi. Voia să se roa­ge, dar nu‑i venea în min­te nicio rugă­ciu­ne. Şi‑a amin­tit doar de Sfân­tul Nico­lae şi a înce­put să şop­teas­că înfri­gu­rat: „Nico­lae, Făcă­to­ru­le de minuni, sca­pă-mă de moar­te năpra­s­ni­că! Până la sfârşi­tul vie­tii te voi cinsti!”
Gaz­de­le deja se pre­gă­ti­se­ră să‑l omoa­re, când de afa­ră a răsu­nat o voce:
– Hei! Inha­mă caii! Nu mai dormi! Pe tine te mai aştep­tăm! Gaz­de­le, nedu­me­ri­te, se între­bau: „Oare nu fuse­se singur?”
Vân­ză­to­rul de piei s‑a însem­nat cu sem­nul cru­cii, a sărit de pe cup­tor şi a ieşit afa­ră în mare gra­bă, stri­gând din răsputeri:
– Aştep­tati-mă şi pe mine!
Afa­ră, în jur, tipe­nie de om. A înhă­mat caii şi res­tul nop­tii l‑a petre­cut pe drum. A plâns toa­tă calea, mul­tu­mind Sfân­tu­lui Nico­lae. Spre dimi­ne­a­tă a ajuns aca­să şi a poves­tit tutu­ror cele întâmplate.
Până la sfârşi­tul vie­tii el şi‑a tinut pro­mi­siu­nea: în zile­le de săr­bă­toa­re adu­na toti copi­ii din sat şi le împăr­tea dul­ciuri. Intâm­pla­rea aceas­ta se poves­teş­te şi azi. Sotia lui încă mai trăieşte.
Roa­ba lui Dum­ne­zeu Vasi­li­sa, ora­şul Pog­vis­t­ne­vo, regiu­nea Samara

Buni­ca Ecaterina
In gră­di­nă înflo­rea lil­i­a­cul, iar în casă murea buni­ca Ecaterina.
Avu­se­se o via­tă grea. Fuse­se milos­ti­vă cu oame­nii, blân­dă şi mun­ci­toa­re. Se stră­du­ia să‑i aju­te pe toti. Nu voia să fie nimă­nui o pova­ră şi, când s‑a îmbol­nă­vit, a înce­put să se roa­ge: „Sfin­te părin­te Nico­lae, milos­ti­ve, ia-mă la tine!” Plân­gea fii­ca, tăceau nepotii.
Cu putin timp îna­in­te de ziua Sfân­tu­lui Nico­lae, buni­ca i‑a şop­tit fii­cei sale: „Valea, mi s‑a spus că tre­bu­ie să mă spo­ve­desc îna­in­te de moar­te”. Fata ar fi vrut să‑i amintească:
„Mamă, la noi nimeni nu a fost spo­ve­dit! Cine putea să-ti spu­nă aşa ceva?”, însă a tăcut şi, plân­gând, a ieşit afa­ră, ca să înde­pli­neas­că ulti­ma rugă­min­te a mamei sale iubi­te. Dar de cine să întrebe?
In oraş nu era nicio bise­ri­că, tră­iau tim­puri gre­le, când era peri­cu­los şi să stai de vor­bă cu un pre­ot. Dar, pen­tru a fi cu ini­ma împă­ca­tă, a întrebat‑o pe pri­ma feme­ie care i‑a ieşit în cale: „Nu şti­ti la cine a venit părin­te­le?” „La ce vă tre­bu­ie?” Ea i‑a poves­tit neca­zul său. Feme­ia a condus‑o la casa unde veni­se pre­o­tul la rugă­min­tea credincioşilor.
Buni­ca Eca­te­ri­na s‑a spo­ve­dit, s‑a împăr­tă­şit şi, trei zile mai târ­ziu, în ziua pomenirii
Sfân­tu­lui Nico­lae, în zori, s‑a stins din viată.
Roa­ba lui Dum­ne­zeu Nadej­da, regiu­nea Krasnodar

Două minuni
Aces­te întâm­plări mi-au fost rela­ta­te de către roa­ba lui Dum­ne­zeu Gali­na, din satul Bogo­to­lea, regiu­nea Kra­s­no­dar. Pri­ma s‑a petre­cut pe 31 decem­brie 1945, într-un sat din Ural. Aco­lo locu­ia o vădu­vă evla­vi­oa­să, împre­u­nă cu fii­ce­le sale. Sotul une­ia era betiv şi înjura
întru­na. Când a murit vădu­va, sin­gu­rii băr­bati care mai rămă­se­se­ră în sat erau bătrâ­nii şi in- vali­zii de răz­boi. Nu era nimeni care să‑i sape groa­pa, în afa­ră de gine­re­le ei. tot înju­rând el, s‑a dus la cimi­tir. Dar, când a ridi­cat pico­nul, ace­la i‑a căzut pe mână şi l‑a lovit la deget. Băr­ba­tul, con­ti­nu­ând să înju­re, s‑a întors aca­să, aşa că fii­ca vădu­vei a fost nevo­ită să mear­gă în locul lui la cimi­tir, să sape groa­pa mamei sale.
Era un ger de cră­pau pie­tre­le. Feme­ia a ajuns la cimi­tir, a ridi­cat cu greu pico­nul, a lovit cu el pămân­tul, însă l‑a scă­pat ime­di­at din mâini. S‑a aşe­zat atunci pe un mes­tea­căn tăi­at şi a înce­put să plângă.
Deo­da­tă a sim­tit cum cine­va a atins‑o pe umăr şi a auzit o voce:
– De ce plângi, femeie?
Ea a ridi­cat capul. In fata ei stă­tea un bătrân, fără căci­u­lă, îmbră­cat într‑o hai­nă de pân­ză imper­mea­bi­lă. Ală­tu­ri de el era un băi­at de vreo 12 ani. Feme­ia le‑a spus că i‑a murit mama şi nu avea cine să‑i sape groa­pa. Bătrâ­nul a liniştit‑o, zicându‑i că o vor aju­ta ei, şi şi-au agă­tat ime­di­at desa­gi­le de cren­gi­le unui copac. Bătrâ­nul ridi­ca pico­nul cu uşu­rin­tă şi lovea cu el pămân­tul, iar băi­a­tul lua cu mâi­ni­le bolo­va­nii şi îi dădea la o par­te. Pes­te 20 de minu­te, groa­pa era gata.
– Am săpat un metru şi jumă­ta­te, a spus bătrâ­nul, mai mult nu trebuie.
– Cum să vă răsplătesc?
– Noi nu avem nevo­ie de nimic! a fost răs­pun­sul lor. Ea i‑a invi­tat la pomană.
– Dacă vom putea, vom veni! i‑a răs­puns bătrânul.
– Cu aces­te cuvin­te, ei au ple­cat. Mer­geau pe zăpa­dă de par­că ar fi mers pe un drum asfal­tat, fără să se afun­de, iar când au ajuns la o dis­tan­tă mai mare de feme­ie, au dis­pă­rut. După înmor­mân­ta­re, toti s‑au adu­nat la poma­nă, însă nimeni nu se aşe­za la masă: toti îl aştep­tau pe bătrân. Neli­ni­ş­ti­tă, fii­ca vădu­vei a ieşit în tin­dă să vadă dacă nu cum­va se zărea oas­pe­te­le în depăr­ta­re, dar a auzit o voce:
– Nu ne aştep­ta, că nu vom veni!
Pes­te un timp, ea a ple­cat în vizi­tă la o mătu­şă, o feme­ie cre­din­cioa­să. Aceas­ta a invitat‑o să intre în casă. Mare a fost mira­rea nepoa­tei când, ridi­când ochii, a recu­nos­cut într- una din icoa­ne­le afla­te pe un pere­te… chi­pul bătrâ­nu­lui care săpa­se groa­pa. Aces­ta era Sfân­tul Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni. Nu putea să trea­că nici pra­gul, căci icoa­na ema­na o lumi­nă orbi­toa­re. Din acel moment ea a cre­zut în Dum­ne­zeu şi până la sfârşi­tul vie­tii l‑a cin­stit pe Sfân­tul Nicolae.
A doua minu­ne: Intr-un sat, doi oameni s‑au dus la pes­cu­it, dar nu au prins niciun peş­te. Atunci unul din­tre ei a spus: „Hai să aprin­dem de zece rub­le lumâ­nări Sfân­tu­lui Nico­lae!” Celă­lalt pes­car s‑a învo­it. Nu a tre­cut mult timp, şi ei au prins un nise­tru de un metru si jumătate.
Câte­va zile mai târ­ziu, alti doi oameni s‑au dus la pes­cu­it. La fel, nu au prins niciun peş­te. Unul din­tre ei şi‑a amin­tit de cei doi tova­ră­şi si a spus: „Hai să aprin­dem şi noi lumâ­nări Sfân­tu­lui Nico­lae!”, însă celă­lalt, fiind beat, a înce­put să înju­re. In ace­la­şi moment, bar­ca în care se aflau ei s‑a răs­tur­nat. Nu au mai putut‑o întoar­ce şi cu mare gre­u­ta­te au ajuns la mal.
Iero­mo­nah Nifon, satul Itat, raio­nul tia­jin­sk, regiu­nea Kemerovo

Schi­loa­da
Incă din 1903, în gara ora­şu­lui Cere­po­vet este un para­clis al Sfân­tu­lui Nico­lae. El a fost con­stru­it ca oame­nii să vină să se roa­ge aici îna­in­te de călă­to­rie, să aprin­dă o lumânare.
Chiar şi în zile­le noas­tre vin oame­nii aici ca să se roa­ge sfân­tu­lui, cerându‑i să‑i ocro­teas­că în tim­pul călă­to­ri­ei, după care alear­gă gră­bi­ti la tren. Dar se întâm­plă, dacă mai rămâ­ne timp, să poves­teas­că şi câte o întâm­pla­re. Iată, de exem­plu, ce mi‑a poves­tit o femeie:
„M‑am năs­cut bol­nă­vi­cioa­să. toti cre­deau că nu voi trăi mult. Pe lân­gă cri­ze, aveam şi un stra­bism. In fami­lie mai erau cinci copii. Noi eram foar­te săraci, nici­o­da­tă nu mân­cam pe sătu­ra­te. Des­pre mine mama spu­nea: «De te-ar lua Dum­ne­zeu! La ce să mai cresc o schiloadă?»
Dar eu con­ti­nu­am să tră­iesc. łin min­te că îmi era ruşi­ne de mine însămi pen­tru fap­tul că nu muream şi le stă­team tutu­ror în cale. Câteo­da­tă, părin­tii le cum­pa­rau suro­ri­lor mele rochi­te sau pâslari, iar mie nimic, dar eu nici măcar nu mă supă­ram. Inte­le­geam: eram o schiloadă.
Pe atunci tele­vi­zoa­re nu exis­tau. La noi în casă, în col­tul roşu, con­form tra­di­ti­ei, erau icoa­ne. Oda­tă m‑am apro­pi­at şi eu de icoa­ne. Părin­te­le Nico­lae mă pri­vea. In ori­ca­re colt al casei mă duceam, el con­ti­nua să mă pri­veas­că. Şi atunci am înce­put să‑l rog: «Părin­te Nico­lae, fă ceva ca să nu mai fiu schi­loa­dă, ci să fiu şi eu ca toti copi­ii! Să nu mai am cri­ze, să nu mai fiu bol­na­vă şi ochii să mi se vin­de­ce!» łin min­te că am plâns. Nu era nimeni în casă.
A doua zi a venit la noi o feme­ie şi o ruga pe mama să mă dea ca dăda­că pen­tru copi­lul ei. Mama i‑a spus:
– Ce-ti tre­ce prin cap? Ia pe alt­ci­ne­va! Asta e schi­loa­dă şi pe dea­su­pra mai este şi bolnavă.
Ini­ma mea a înce­tat să mai bată. Pri­veam icoa­na şi mă rugam în gând: «Părin­te Niko­la, te rog, să mă ia pe mine!» Feme­ia însă insista:
– Nu, o vreau pe ea!
– Dacă‑i aşa, trea­ba ta! i‑a răs­puns mama. Numai că mi‑o vei adu­ce sin­gu­ră îna­poi pes­te două zile.
Feme­ia m‑a luat cu ea. Locu­ia în satul vecin. Avea mân­ca­re mul­tă: nu doar car­tofi şi pâi­ne, ci şi terci cu lap­te, să mănânci cât îti pofteş­te ini­ma. toti erau buni cu mine, iar copi­lul era cumin­te şi blând. Pri­mă­va­ra au venit să mă vizi­te­ze mama împre­u­nă cu suro­ri­le mele:
– Vai, Nina! Cât de bine arăti! Şi ochii ti s‑au îndrep­tat, şi ce vioa­ie eşti!
Mai tin min­te că într‑o noap­te cine­va m‑a tre­zit. Am des­chis ochii. Un bătrân stă­tea în fata mea:
– De ce mai ai nevo­ie, Nina? Cere!
– Ce să mai cer? i‑am răs­puns. Acum sunt sănă­toa­să, şi pen­tru aceas­ta îti mul­tu­mesc, părinte!
De atunci nu este săr­bă­toa­re a Sfân­tu­lui Nico­lae şi eu să nu merg la bise­ri­că. Aşa am cres­cut. Mă rog şi‑i mul­tu­mesc mult Sfân­tu­lui Nico­lae pen­tru aju­to­rul său. Imi amin­tesc că oda­tă, eram deja mări­ta­tă şi aveam copi­ii mici, într‑o sea­ră, fiind foar­te obo­si­tă şi a doua zi fiind săr­bă­toa­rea Sfân­tu­lui Nico­lae, îmi făceam griji că voi adormi şi voi întâr­zia la slu­j­bă. M- am tre­zit sim­tind cum cine­va mă tră­gea de umăr şi-mi spunea:
‑Nina, tre­zeş­te-te! Slujba!
M‑am tre­zit. Lân­gă mine nu era nimeni. Ai mei toti dor­meau. M‑am îmbră­cat şi m‑am gră­bit să ajung la bise­ri­că. Pe drum tot mai sim­team atin­ge­rea mâi­nii, iar în urechi îmi răsu­na vocea. Sfân­tul Niko­la nu mă pără­seş­te niciodată.”
Feme­ia îşi şter­gea încet lacrimile.
Z. S. Pav­lo­va, ora­şul Cerepovet