Povete pãrinteşti

* Tre­bu­ie să avem lua­re-amin­te şi rugă­ciu­ne. Una aju­tă pe cea­lal­tă, pre­cum se aju­tă mâi­ni­le una pe alta; lua­rea-amin­te adu­ce rugă­ciu­nea şi rugă­ciu­nea adu­ce luarea-aminte.
* Rugă­ciu­nea să fie spu­să încon­ti­nuu, fie gră­i­tă, fie în min­te; să nu se opreas­că nici­o­da­tă; între­ru­pe­rea rugă­ciu­nii şi trân­dă­via sunt ca şi când cine­va ar pur­ta arma sa pe umăr, în vre­me ce duş­ma­nul îl uci­de; pe când, dacă îşi ţine mereu dege­tul pe tră­gaci, înda­tă ce apa­re duş­ma­nul el tra­ge pri­mul şi îl omoară.
* Dia­vo­lul tre­mu­ră la nume­le lui Iisus Hris­tos şi când rugă­ciu­nea se face ast­fel încât cine­va să înţe­lea­gă ce a cerut, adi­că să fie conş­ti­ent, atunci fri­ca dia­vo­lu­lui este mult mai mare.
* Spu­neţi rugă­ciu­nea; aceas­ta sfinţeş­te gura, sfinţeş­te aerul, sfinţeş­te locul în care a fost rostită.
* Prin citi­re, prin con­vor­biri duhov­ni­ceşti, îl loveşti pe vră­j­maş în cap, pes­te picioa­re, pes­te mâini. Prin rugă­ciu­nea minţii îl loveşti în ini­mă, de ace­ea şi rea­cţio­nea­ză atât de cumplit.
* Rugă­ciu­nea să fie spu­să într-una, zi şi noap­te, din gură, din min­te, din suflet. Să nu lăsăm min­tea fără ocu­pa­ţie, ci să lucre­ze la rugă­ciu­ne sau la con­tem­pla­re, pen­tru că alt­fel vine semă­nă­to­rul cel rău şi sea­mă­nă tul­bu­ra­re în suflet. Mona­hul care nu zice rugă­ciu­nea este monah doar pe dinafară.
* Nume­le lui Iisus sfinţeş­te gura, min­tea şi ini­ma; dia­vo­lul se stră­du­ieş­te să opreas­că rugă­ciu­nea prin dife­ri­te griji, tre­buri şi nevoi; după ce a fost legat, ca să zicem aşa, stă­pâ­nul casei, les­ne este după ace­ea să-şi facă trea­ba; de ace­ea tre­bu­ie izgo­ni­tă ime­di­at din min­te ori­ce închi­pu­i­re, ori­ce lucru. În vre­mea rugă­ciu­nii, nimic să nu pre­o­cu­pe min­tea, să nu exis­te nici un lucru pămân­tesc de care min­tea să se îngri­jeas­că. Spu­ne: “da, dia­vo­le, mâi­ne, când îmi voi ter­mi­na rugă­ciu­nea, le voi face pe toa­te; dar acum exist doar eu şi Dum­ne­zeu, nimic altceva“.
* Dia­vo­lul ia min­tea şi o duce unde vrea el; când min­tea se întoar­ce, adu­ce în suflet toa­tă mize­ria şi pro­voa­că mala­dii şi boa­lă în suflet. Lea­cul, tera­pia, arma împo­tri­va risi­pi­rii minţii este trezvia. Dia­vo­lul îşi maci­nă toa­te pute­ri­le lui ca să dis­tru­gă trezvia.
* Vin­de­ca­rea defi­ni­ti­vă de patimi se face prin opri­rea nălu­ci­ri­lor, adi­că a risi­pi­rii minţii. Păca­tul nu se poa­te face dacă nu se pri­meş­te mai întâi­gân­dul păca­tu­lui. Mai întâi se pre­dă omul cel lăun­tric, prin nălu­ci­re, şi apoi urmea­ză păca­tul din afară.
* Dacă min­tea nu se cură­ţeş­te de nălu­ciri, Dum­ne­zeu nu scrie pe les­pe­dea minţii cuvin­te­le Sale.
* Dia­vo­lii pun o mulţi­me de pie­dici pen­tru ca omul să nu se roa­ge, deo­a­re­ce toa­te cur­se­le, toa­te cap­ca­ne­le dia­vo­li­lor, sunt dis­tru­se prin rugăciune.
* Rugă­ciu­nea este o armă ato­tpu­ter­ni­că care nu lasă păca­tul să se apro­pie. Dia­vo­lii tre­mu­ră la ros­ti­rea nume­lui lui Iisus Hristos.
* Lucra­rea trezvi­ei este meş­teşu­gul meş­teşu­gu­ri­lor şi şti­inţa şti­inţe­lor; e nevo­ie de un învă­ţă­tor potri­vit, care să cunoas­că bine meş­teşu­gul. Dar e nevo­ie şi de ascul­ta­re depli­nă, întru­cât, dacă pen­tru a învă­ţa un meş­teşug ori şti­inţă tre­bu­ie să faci ascul­ta­re către învă­ţă­tor, cât de mul­tă ascul­ta­re tre­bu­ie să faci aici, în şti­inţa duhov­ni­ceas­că, unde dia­vo­lul încear­că să stri­ce, să împie­di­ce toa­tă lucra­rea: e ca şi când, de pil­dă, mai­s­trul ar încer­ca să‑l înveţe pe uce­nic o mese­rie, iar un alt mai­s­tru, de ală­tu­ri, se stră­du­ieş­te încon­ti­nuu să defor­meze învă­ţă­tu­ri­le pri­mu­lui şi se sileş­te să‑l con­vingă pe uce­nic că alt­fel stau lucru­ri­le. Aşa­dar, gân­deş­te-te acum dacă e posi­bil ca uce­ni­cul să înveţe vreo­da­tă mese­ria ascultându‑l pe dia­vol, pe cel rătă­cit, fără să‑l ascul­te întru totul pe ade­vă­ra­tul mai­s­tru şi das­căl duhov­ni­cesc şi fără să neso­co­teas­că sfa­tu­ri­le diavolului.
* Deo­a­re­ce lucra­rea minţii noas­tre nu este desă­vârşi­tă, de ace­ea nu pri­mim mân­gâi­e­re duhov­ni­ceas­că şi cău­tăm mân­gâi­e­re prin vor­ba lun­gă, râs şi întoar­ce­re către cele din afară.
* O cuge­ta­re dia­vo­leas­că te chi­nu­ie şi, dacă nu te spo­ve­deşti sau nu te rogi, ca să fugă cuge­ta­rea, aceas­ta devi­ne tor­tu­ră; cât de înfri­coşă­tor este să fii cu diavolii!
* Sfinţii Părinţi folo­seau adu­ce­rea amin­te de moar­te ca pe o cale de trezvie şi plân­geau într-una, rugân­du-se să nu păcă­tu­ias­că. Cât tre­bu­ie să ne rugăm noi, cei bolnavi!

***
* Cu cât te oste­neşti mai mult, cu cât te nevo­ieşti mai tare, cu atât mai mare comoa­ră îţi aduni în ceruri. Har mare vine în ace­ia care s‑au chi­nu­it, care au sufe­rit mult; în ace­ia care au tre­cut prin mari ispite.
* Oste­ne­a­la, sudoa­rea, chi­nul, sme­re­nia, umi­linţa, dis­preţul de sine, aces­tea îl clă­desc pe mona­hul ade­vă­rat, aces­tea sunt cunu­ni­le veş­ni­ce. Dacă mona­hul nu este stri­vit, nu se face vred­nic de a‑L urma pe Mie­lul cel blând, în vecii veci­lor. De ace­ea dia­vo­lul cel mân­dru răz­bo­ieş­te mona­his­mul, de ace­ea îi pune pe cei din lume să neso­co­teas­că monahismul.
* Mus­tră­ri­le sunt ca apa săra­tă care păs­trea­ză dinţii puter­nici şi adu­ce sănă­ta­te şi apă­ra­re; pe când lau­de­le sunt ca dul­ciu­ri­le care dis­trug dinţii.
* Pen­tru oste­ne­li­le vir­tu­ţii vom afla odih­nă în cea­lal­tă via­ţă; tru­da aceas­ta este aurul care se adu­nă în cămă­ri­le lui Dum­ne­zeu; este sămânţa. Acum semă­năm, după moar­te vom sece­ra şi vom fi uimi­ţi de recol­tă. Cu oste­ne­li­le şi sufe­rinţe­le de aici, zidim pala­tul nos­tru din Ceruri. Acum nu se vede nimic.
* Înge­rul Dom­nu­lui scrie cât te-ai oste­nit, cât ai sufe­rit în fie­ca­re zi; şi în vre­me ce ziua se pier­de, pla­ta rămâ­ne. Când vom muri se va face soco­tea­la şi vom lua răs­pla­tă pen­tru silinţa noastră.
* Unde sunt astăzi oame­nii care, pen­tru iubi­rea lui Hris­tos, se supun chi­nu­ri­lor şi dispreţului?
* Sfinţii Părinţi s‑au stră­du­it să se oste­neas­că cât mai mult cu putinţă, pen­tru că şti­au că vor găsi mai mul­te bună­tă­ţi în cer.
* Via­ţa de acum este ca un târg; toţi schim­bă măr­furi, asu­dă, se oste­nesc ca să câş­ti­ge mai mult; după ce se ter­mi­nă târ­gul, fie­ca­re are câş­tig după cum s‑a străduit.
* Silinţa adu­ce sme­re­nie, întris­ta­re, lacri­mi; fără tru­dă, Hris­tos nu dăru­ieş­te harul Său.

***
* Ispi­te­le sunt ca furt­u­ni­le de pe mare; în vre­mea furt­u­nii lem­ne­le şi mur­dă­ri­i­le din mare sunt arun­ca­te afa­ră; marea se cură­ţeş­te şi devi­ne lini­ş­ti­tă. Prin ispi­te se face cură­ţi­rea, apro­pi­e­rea de Dum­ne­zeu, înfi­e­rea duhov-niceas­că; la urmă omul devi­ne un mic dum­ne­zeu după har. Dar să‑L rugăm pe Dom­nul să scă­păm de ispi­ta din îngă­du­inţa Sa, pen­tru că atunci mân­tu­i­rea omu­lui atâr­nă de un fir de aţă.
* Harul expe­rienţei de după ispi­tă are valoa­re mult mai mare decât harul care vine şi se face din mulţu­mi­re şi feri­ci­re; căci acest har plea­că pes­te puţin timp, pe când harul expe­rienţei rămâ­ne toa­tă via­ţa omului.
* Folo­sul ispi­te­lor este mare, dacă ele pro­vin de la Dum­ne­zeu, spre învă­ţă­tu­ră. Prin ispi­te se dobân­deş­te vir­tu­tea. Dar să ne rugăm ca ispi­te­le să nu vină din îngă­du­inţa lui Dum­ne­zeu, căci aces­tea sunt mai pre­sus de pute­ri­le noas­tre. Dum­ne­zeu îngă­du­ie ase­me­nea ispi­te din pri­ci­na ego­is­mu­lui nos­tru; desi­gur toţi avem ego­ism, dar aici e vor­ba de ego­is­mul care şi‑a făcut locaş înlă­un­trul nos­tru şi nu vrem în nici un fel să‑l dăm afa­ră şi atunci Dum­ne­zeu îngă­du­ie să vină pes­te noi ispi­te care sunt mai pre­sus de pute­ri­le noas­tre. Atunci două lucruri se pot întâm­pla: ori te sme­reşti şi Dum­ne­zeu te iar­tă, ori, dato­ri­tă mare­lui păcat al ego­is­mu­lui, te faci şi mai rău şi atunci se ajun­ge la sinu­ci­deri, ieşiri din mona­hism etc. De ace­ea să‑L rugăm pe Dom­nul să ne izbă­veas­că de ase­me­nea ispite.
* Jude­ca­rea este ego­ism; nu vezi greşe­li­le tale, ci pe ale celui­lalt. Un părin­te ce avea darul îna­in­te-vede­rii a văzut harul ple­când de la un monah pen­tru că îl jude­ca­se pe un alt monah. Un avva s‑a mân­tu­it şi nume­le i‑a fost scris în car­tea vieţii întru­cât nu i‑a jude­cat pe fra­ţii ce se pur­tau necu­vi­in­cios. Un alt avva a fost pedep­sit trei ani de către un înger pen­tru că a căzut în jude­ca­rea aproapelui.
* Ispi­te­le care vin la om au sco­pul de a‑l smeri.
* Mi‑a spus părin­te­le meu: “Din ispi­te­le mari am pri­mit har mare, am simţit harul, l‑am atins. De ace­ea tre­bu­ie să avem răb­da­re şi să îndu­răm cu nădej­de ispitele“.

***
* Într‑o şcoa­lă, unii sunt nota­ţi foar­te bine, alţii bini­şor iar alţii sunt res­pinşi. Ace­la­şi învă­ţă­tor, ace­lea­şi poveţe. E de vină învă­ţă­to­rul sau ele­vul? Ele­vul sili­tor citeş­te zi şi noap­te, se nevo­ieş­te, nu doar­me noap­tea şi ast­fel sporeşte.
* Să nu pier­dem nici un minut; vom cere un minut din tim­pul nos­tru pier­dut şi nu ni se va da; de ace­ea, în fie­ca­re minut din via­ţă să facem lucra­rea cea bună.

***
* Dia­vo­lul ură­ş­te mult schi­ma înge­reas­că, hai­na nea­gră, şi o răz­bo­ieş­te; ştie că mona­hii vor lua locul pe care el l‑a avut (vor înlo­cui tag­ma înge­ri­lor ce au căzut). Nume­le mona­hi­lor sunt scri­se în car­tea înge­ri­lor. De ace­ea tur­bea­ză dia­vo­lul şi îi face şi pe oameni să tur­be­ze împo­tri­va schi­mei monahale.
* La rasă tre­bu­ie să cuge­tăm că este hai­na cin­sti­tă pe care au purtat‑o mii de sfinţi şi făcă­tori de minuni; mulţi din­tre ei au fost împă­ra­ţi, prinţi, epi­scopi, minţi luminate.
* Cât tre­bu­ie să‑i mulţu­mim lui Dum­ne­zeu pen­tru marea cin­ste pe care ne‑a făcut‑o chemân­du-ne în aşe­za­rea mona­ha­lă, din­tre mili­oa­ne de alţi oameni! Nu cum­va sun­tem noi nevred­nici de o ase­me­nea cinste?!
* Zic Părinţii: dacă oame­nii ar cunoa­ş­te sla­va pe care o vor pri­mi mona­hii în cea­lal­tă via­ţă, ar ple­ca toţi în pus­tie ca să se facă monahi. Iară­şi, dacă ar fi cunos­cut răz­bo­i­ul venit din par­tea vră­j­ma­şu­lui şi sufe­rinţe­le, nimeni nu ar fi ple­cat din lume.
* Pen­tru a dobân­di iubi­rea către Dum­ne­zeu şi pen­tru a se mân­tui, Părinţii au pără­sit lumea şi pe cele lumeşti şi au ple­cat în pus­tie; şi dacă atunci ar fi stri­gat: “Ple­ca­ţi din lume!“, când vir­tu­tea era mare, cu atât mai mult ar stri­ga astăzi, când în lume exis­tă o decă­de­re aşa de cumplită.

***
* Dum­ne­zeu vrea să mân­tu­ias­că sufle­tul, dar aces­ta tre­bu­ie să con­lu­cre­ze cu Dum­ne­zeu; dacă sufle­tul nu vrea să con­lu­cre­ze cu Dum­ne­zeu, nu se va mântui.
* Dacă oame­nii ar cunoa­ş­te măreţia Rai­u­lui, ar jert­fi totul pen­tru a‑l dobândi.
* Harul Dom­nu­lui este ace­la care ne ţine; lutul nu se sfă­râ­mă când îl spri­ji­nă harul lui Dum­ne­zeu. Dar dacă are îndrăz­ne­a­lă în sine, omul cade înda­tă; să nădăj­duim doar în pute­rea lui Dumnezeu.
* Cu ade­vă­rat nespu­se, nesfârşi­te, necu­prin­se cu min­tea, necu­ge­ta­te şi veş­ni­ce sunt bună­tă­ţi­le Rai­u­lui; de ace­ea tre­bu­ie să ne dăm toa­tă stră­da­nia, toa­tă silinţa, ori­cât de greu ar fi pen­tru a câş­ti­ga via­ţa veş­ni­că. Aco­lo nu este nici dure­re, nici întris­ta­re, nici sus­pin, ci via­ţă fără de sfârşit.
* Bună­tă­ţi­le pe care le‑a pre­gă­tit Dum­ne­zeu pen­tru copi­ii lui sunt de ase­me­nea, valo­roa­se şi de mare cin­ste, dar min­tea noas­tră nu le poa­te pricepe.
* Din bucu­ria cereas­că şi din feri­ci­rea negră­i­tă ne dăm sea­ma că Împă­ră­ţia lui Dum­ne­zeu este înlă­un­trul nostru.

***
* Dacă ai sme­re­nie, ai sfinţe­nie şi dacă ai sfinţe­nie eşti smerit.
* Dacă nu te slă­veş­te Dum­ne­zeu, sla­va oame­ni­lor este deşar­tă, amă­gi­toa­re. Dum­ne­zeu nu vede faţa, ci numai ini­ma omu­lui, ori­ci­ne ar fi acesta.
* Adân­ceş­te-te în sme­re­nia nesfârşi­tă a lui Dum­ne­zeu. Dom­nul a luat trup ca să vină pe pământ, a îmbră­cat firea ome­neas­că, pen­tru că Dum­ne­zeu este încon­ju­rat de ase­me­nea foc încât tre­bu­ia să ardă pămân­tul şi pe oameni: “E cu putinţă să‑L vezi pe Dum­ne­zeu şi să tră­ieşti?“. Cu ade­vă­rat, cât de mare a fost sme­re­nia lui Dum­ne­zeu! Dum­ne­ze­ul sla­vei S‑a năs­cut şi a îngă­du­it să fie biciu­it de făp­tu­ra mâi­ni­lor Sale. Făcă­to­rul tutu­ror este neso­co­tit, este pără­sit de uce­ni­cii Săi, care au pro­mis că vor muri împre­u­nă cu El. E atât de greu ca omul să se încli­ne în faţa aces­tei sme­re­nii a lui Iisus Hris­tos, să se sme­reas­că, să se neso­co­teas­că? Nu, desi­gur. Dom­nul Însu­şi a ară­tat: sme­re­nie nesfârşi­tă, iubi­re nesfârşi­tă şi supu­ne­re nemărginită.
Aces­te trei vir­tu­ţi sunt abso­lut nece­sa­re pen­tru ca omul să se mântuiască.
* Sme­reş­te-te cât poţi de mult; chiar de vei cere să fii soco­tit ca o poci­ta­nie, ca ceva scâr­bos. Chiar Apos­to­lul Pavel a spus: “Ca un gunoi ne-am făcut… nebuni pen­tru Hristos“.
* Cine eşti tu, vier­me­le pămân­tu­lui, plin de atâ­tea păca­te, care nu vrei să te sme­reşti, să te dis­preţu­ieşti, când Făcă­to­rul, Dom­nul Care e slă­vit de îngeri S‑a sme­rit, a fost scui­pat, dez­bră­cat în faţa oame­ni­lor şi răstignit?
* Un monah s‑a dus la un părin­te sfânt şi l‑a între­bat: “Cum ai dobân­dit o sme­re­nie aşa de mare şi atâ­tea haris­me, părin­te?“. Fiul meu, i‑a spus părin­te­le, eu sunt plin de slă­bi­ciuni şi nepu­tinţe, sunt mai rău decât toţi“. Mona­hul a stă­ru­it. Atunci părin­te­le îi zice: “Pri­ma­rul satu­lui este ca împă­ra­tul în satul lui; însă când împă­ra­tul îl chea­mă în capi­ta­lă şi se întâl­neş­te cu mini­ş­tri şi gene­rali, atunci vede că e un nimic, un zero; ast­fel, cu cât se apro­pie cine­va de Dum­ne­zeu, cu atât se sme­reş­te mai mult“.
* Sme­re­nia este cea mai impor­tan­tă din­tre vir­tu­ţi; când o dobân­deşti, vră­j­ma­şul nu poa­te să te loveas­că. Se dobân­deş­te încet-încet, îţi tre­bu­ie ani întregi pen­tru a o dobân­di pe deplin; însă când o dobân­deşti, nu mai e nevo­ie de stră­da­nie, va lucra de la sine.
* După măsu­ra sme­re­ni­ei pe care am dobândit‑o se soco­teş­te spo­ri­rea noas­tră în via­ţa duhov­ni­ceas­că, în mona­hism; spo­ri­rea în dobân­di­rea sme­re­ni­ei duce la spo­ri­rea în dobân­di­rea virtuţilor.
* Zidu­ri­le ego­is­mu­lui sunt sfă­râ­ma­te prin trâm­bi­ţa­rea sme­re­ni­ei lui Iisus Hris­tos; sme­re­nia nesfârşi­tă şi ascul­ta­rea făcu­tă de Hris­tos dis­tru­ge zidu­ri­le egoismului.
* Este mare păcat să‑l uras­că cine­va pe fra­te­le lui (ori­ci­ne îşi ură­ş­te fra­te­le este uci­gă­tor de oameni). Şi nu numai ură, ci chiar răcea­lă sau cuge­te împo­tri­va fra­te­lui său dacă are, păcătuieşte.
* Osân­di­rea de sine adu­ce două lucruri bune, sme­re­nia şi neju­de­ca­rea aproa­pe­lui, care sunt nea­pă­rat nece­sa­re pen­tru mân­tu­i­re. Când te învi­nu­ieşti într-una pe tine, atunci nu ridici capul, te sme­reşti, nu judeci pe nimeni.
* Să exis­te între voi iubi­re sin­ce­ră şi sfân­tă; unde nu exis­tă iubi­re întru Hris­tos, nu exis­tă via­ţă duhovnicească.
* Dra­gos­tea către fra­ţi tre­bu­ie să fie puter­ni­că, sin­ce­ră, cura­tă; aceas­ta se vede când îi răb­dăm pe fra­ţi, când îi aju­tăm, când nu‑i întris­tăm. Dacă avem dra­gos­te către Dum­ne­zeu, împli­nim toa­tă legea. Dom­nul a zis: “ori­ce ofe­ri­ţi celui mai mic din­tre oameni, Mie îmi ofe­ri­ţi“. Gân­deş­te-te acum: ori­ce aju­tor îi aduci unui om săr­man, Îl slu­jeşti pe Însu­şi Hris­tos, chiar dacă de mul­te ori un aju­tor adus unui om din lume e folo­sit pen­tru a păcă­tui. Cât de mare răs­pla­tă are cel care îl aju­tă pe un monah care s‑a închi­nat pe sine lui Dumnezeu!
* Mare lucru, într-ade­văr, sa faci milos­te­nie unui om, căci vei lua răs­pla­tă în cer; cât de impor­tant e să milu­ieşti un suflet care este veş­nic şi neprihănit!
* Părinţii dădeau ori­ce, numai să nu‑l întris­te­ze pe fra­te­le lor. Nu vă amă­râţi, deci, unul pe altul.
* Să fim cu lua­re-amin­te ca să nu‑l smin­tim pe fra­te­le nostru.
* Adu­ce­rea amin­te de moar­te sen­si­bi­li­zea­ză conş­ti­inţa, lumi­nea­ză min­tea, ara­tă dru­mul cel curat.
* Loveş­te fie­ca­re cuget care vine să te uci­dă: loveşte‑l cu tăi­şul rugă­ciu­nii. Cu fie­ca­re rugă­ciu­ne îi tai picioa­re­le, mâi­ni­le, capul, în final îl faci bucă­ţi şi dacă îl cau­ţi, nu mai există.
* Prin risi­pi­rea minţii, dia­vo­lul se stră­du­ieş­te să împie­di­ce min­tea să ducă nume­le lui Iisus Hris­tos în ini­mă, adi­că împie­di­că rugă­ciu­nea curată.
* E nevo­ie de spo­ve­da­nie cura­tă. Cei ce au fost vătă­ma­ţi, răni­ţi sau omorâţi, au păţit aces­tea din cau­ză că nu şi-au măr­tu­ri­sit cum tre­bu­ie cuge­te­le lor.
* Cuge­te­le se asea­mă­nă cu vier­me­le ace­la care încet-încet mănân­că lem­nul pe dină­un­tru; ast­fel, pe dina­fa­ră lem­nul pare minu­nat, puter­nic, dar pe dede­subt a fost dis­trus, încât deo­da­tă se rupe de la jumă­ta­te. Aşa şi mona­hul şi mirea­nul care nu-şi spo­ve­desc sin­cer cuge­te­le, în final sunt nimi­ci­ţi, căci nespo­ve­dind chiar şi cel mai mic cuget, încet-încet sunt măci­na­ţi pe dinăuntru.
* Lup­tă-te din răs­pu­teri să împie­dici risi­pi­rea minţii. Risi­pi­rea minţii este păcat, este deşer­tă­ciu­ne duhovnicească.
* Fii cu lua­re-amin­te la ivi­rea cuge­te­lor, la asal­tul lor; înde­păr­tea­ză-te ime­di­at; spo­ve­deş­te-te gra­b­nic. La fel este cu bara­jul unui râu: dacă înda­tă ce a apă­rut cră­pă­tu­ra va fi repa­rat, nu e nici un peri­col, însă dacă este lăsat aşa, atunci ape­le vin cu săl­bă­ti­cie şi mătu­ră totul în calea lor; ast­fel şi cu cuge­te­le, dacă nu ne lup­tăm cu ele din­tru înce­put, dacă nu le spo­ve­dim ime­di­at, atunci vin cu furie şi dis­trug totul.
* Risi­pi­rea minţii este arma prin­ci­pa­lă a dia­vo­lu­lui; înda­tă ce aceas­ta îţi adu­ce în min­te vre­un chip sau vre­un lucru, izgo­neş­te-le! Min­tea umblă ca un hoi­nar prin veci­nă­tă­ţi şi adu­nă ca un bure­te toa­te mize­ri­i­le, adu­cân­du-le în suflet. Sileş­te-ţi deci min­tea să fie încon­ti­nuu în ini­mă şi să se ocu­pe cu rugă­ciu­nea sau cu dife­ri­te alte lucrări duhov­ni­ceşti. Min­tea s‑a obi­ş­nu­it să stea pe-afa­ră; ime­di­at ce observi demo­n­ul risi­pi­rii, adu-ţi min­tea ta în ini­mă. Opreş­te cu ori­ce preţ risi­pi­rea minţii.
* Toa­te rele­le din om pro­vin din risi­pi­rea minţii. Răz­bo­ieş­te-te cu aceas­ta, ca Dum­ne­zeu să pună în locul ei vede­ri­le Sale (con­tem­pla­ţii, revelaţii).
* Părin­te­le meu, Iosif, îşi cer­ce­ta conş­ti­inţa în fie­ca­re sea­ră; ce nu a făcut bine, ce patimi au încă pute­re asu­pra lui, şi apoi le izgonea.
* Prin spo­ve­da­nia sin­ce­ră se vin­de­că toa­te răni­le şi se iar­tă toa­te păcatele.
* Fereş­te-te de vor­ba lun­gă. Prin vor­ba lun­gă te vatămi şi pe tine, îl vatămi şi pe fra­te­le tău, pe care îl îndemni la vor­bă lun­gă. Prin vor­ba lun­gă nu simţi că păcă­tu­ieşti, nu te spo­ve­deşti, şi ast­fel în car­tea greşe­li­lor sufle­tu­lui tău se scrie un păcat care mer­ge la jude­ca­tă. De ase­me­nea, spo­ve­da­nia nede­pli­nă este păcat; dacă murim pe nea­ş­tep­ta­te, cum îi vom ascun­de lui Dum­ne­zeu, ce‑i vom spu­ne des­pre vor­ba noas­tră lun­gă nemăr­tu­ri­si­tă, des­pre spo­ve­da­nia noas­tră care nu a fost depli­nă, amă­nu­nţi­tă şi sin­ce­ră, de vre­me ce putem face o spo­ve­da­nie curată?
* Să facem în fie­ca­re zi soco­tea­la duhov­ni­ceas­că. Ce am câş­ti­gat şi ce am pier­dut: şi pen­tru fie­ca­re fap­tă bună să‑i atri­bu­im izbân­da lui Dum­ne­zeu, iar pen­tru fie­ca­re fap­tă rea să arun­căm vina pe noi înşi­ne şi să ne îndrep­tăm. Dacă nu facem soco­tea­la duhov­ni­ceas­că, exis­tă tea­ma că vom eşua.

***
* Ade­vă­rul ne eli­be­rea­ză de legă­tu­ri­le min­ciu­nii şi amă­gi­rii… Duhul lui Hris­tos ne‑a unit şi sun­tem toţi ca unul. Să ne rugăm pen­tru cei­la­lţi, ca să ne întreţi­nem unul pe altul cu dra­gos­tea şi cu uni­rea sufle­teas­că a lui Hris­tos. Să avem iubi­re unul către celă­lalt, să ne îngă­duim unul pe altul, căci fap­te­le noas­tre de mul­te ori nu sunt făcu­te cu grijă.
* Lui Hris­tos îi pare rău pen­tru noi şi nu ne pără­seş­te, dar înde­păr­tea­ză harul Său de la noi, pen­tru ca omul să se cuminţeas­că şi să înţe­lea­gă că a greşit şi să se întoar­că prin pocă­inţă pe calea dreap­tă, pen­tru ca iubi­rea bine­cu­vân­ta­tă a lui Hris­tos să revi­nă. Hris­tos este mân­gâi­e­rea şi izbă­vi­rea noastră.
* Fără învă­ţă­tu­ri­le Evan­ghe­li­ei nu avem călă­u­ză, nu avem buso­lă, nu avem nimic, nu ne putem mântui.
* Aici, la mănăs­ti­re, am venit ca la un cabi­net medi­cal, am venit să ne facem bine, nu să ne îmbol­nă­vim mai rău. La spi­tal, bol­na­vii se aju­tă unul pe altul, se com­pă­ti­mesc, îi uneş­te dure­rea. Pe noi de ce nu ne lea­gă dra­gos­tea lui Dum­ne­zeu? Am venit aici să facem sacri­fi­cii unul pen­tru altul. Fără dra­gos­te nu putem face nimic. Iubi­re desă­vârşi­tă are ace­la care se vin­de pen­tru aproa­pe­le său.
* Cine este sâr­gu­in­cios în a face ascul­ta­re este plă­cut părin­te­lui său, ia lecţi­i­le cele mai îna­l­te şi mer­ge la facul­ta­te. Când ne facem plă­cu­ţi părin­te­lui, ne facem plă­cu­ţi lui Dumnezeu.
Pen­tru Hris­tos facem ascul­ta­re, nu pen­tru om, ascul­ta­rea mer­ge la Dum­ne­zeu prin părin­te­le nostru.
* Unde exis­tă ordi­ne şi pace, aco­lo este şi Dum­ne­zeu; unde este dez­or­di­ne, aco­lo este şi tul­bu­ra­re sufle­teas­că; iar unde este tul­bu­ra­re sufle­teas­că, aco­lo este şi diavolul.
* Când exis­tă rugă­ciu­nea părin­te­lui, exis­tă ocro­ti­re şi bine­cu­vân­ta­re şi atunci omul spo­reş­te. De ace­ea nu tre­bu­ie să facem lucru­ri­le cu neo­rân­du­ia­lă şi după bunul nos­tru plac, căci aces­tea nu ne sunt de folos pe calea duhovnicească.
* Apos­to­lii şi toţi oame­nii sfinţi au aşe­zat tot ade­vă­rul evan­ghe­lic pe cre­dinţa şi nepri­hă­ni­rea vieţii. Nu poa­te exis­ta via­ţă cre­ş­ti­nă dacă nu exis­tă nepri­hă­ni­re. De ace­ea fie­ca­re din­tre noi să rămâ­nă la cele pe care i le‑a hărăzit Dum­ne­zeu. Unul este în pre­o­ţie, altul în via­ţa de fami­lie, altul în altă par­te. Aco­lo unde l‑a aşe­zat pe fie­ca­re Dum­ne­zeu, aco­lo să rămâ­nă şi să se nevo­ias­că, ca să‑L mulţu­meas­că pe Dumnezeu.
* Când Îi mulţu­mim lui Dum­ne­zeu pen­tru toa­te, îl facem pe Dum­ne­zeu să ne dea mai mul­te… Lui Dum­ne­zeu nu‑i pla­ce atunci când cârtim.
* Câţi în aceas­tă lume au răb­dat chi­nu­ri­le oame­ni­lor, câţi au fost învi­nui­ţi şi defă­i­ma­ţi, înju­ra­ţi şi îndu­re­ra­ţi, câţi au sufe­rit de boli şi de alte rău­tă­ţi, ridi­cân­du-şi cru­cea lor, au după ace­ea drep­tul de a cere învi­e­rea. De ace­ea îngă­du­ie Dum­ne­zeu să ridi­căm cru­cea şi să îndu­răm sufe­rinţe, ca să căpă­tăm drep­tul de a învia. Nu ridi­căm cru­cea? Atunci să nu aştep­tăm înviere.
Bunul Dum­ne­zeu, ca să nu rămâ­nem şi noi fără învi­e­re, ne dă să ridi­căm câte o cru­ce, pen­tru folo­sul veş­nic al sufle­tu­lui nostru.
* Efor­tu­ri­le întru Dum­ne­zeu au mare răs­pla­tă şi îl învred­ni­cesc pe om să pri­meas­că sla­vă şi cin­ste de la Dumnezeu.
* Nepri­hă­ni­rea are mare cău­ta­re la Dum­ne­zeu. E nevo­ie de lup­tă tru­peas­că şi sufle­teas­că. Să stă­pâ­nim bine gân­du­ri­le noastre.
* Când ini­ma noas­tră este cura­tă, gura noas­tră nu va ros­ti vor­be rele. Când ini­ma noas­tră este cura­tă, fru­moa­să şi înmi­res­ma­tă, fru­mu­seţe şi mireas­mă va împrăştia.
* Să cuge­tăm mereu la ulti­ma zi din via­ţa noas­tră, la ulti­me­le cli­pe; ast­fel nu vom mai păcătui.
* Dia­vo­lul întin­de cur­se zi şi noap­te, sapă tranşee, adu­nă mate­ri­a­le de lup­tă, şi noi facem învo­ia­lă cu acest vrăjmaş?
* Dia­vo­lul este unel­ti­tor şi viclean; zi şi noap­te e gră­bit, se gră­beş­te să uci­dă sufle­tul nos­tru; duhul viclean con­lu­crea­ză cu alt duh viclean, ca să dis­tru­gă sufle­tul, şi noi sun­tem nepă­să­tori de mân­tu­i­rea sufle­tu­lui nos­tru, în vre­me ce ar tre­bui să ne gră­bim; vră­j­ma­şul se stră­du­ieş­te să ne mănân­ce tim­pul, zile­le, luni­le şi anii noş­tri, până ce ajun­gem la moar­te şi atunci ne va spu­ne: “ai făcut asta, ai făcut‑o pe cea­lal­tă“, iar conş­ti­inţa va fi nevo­ită atunci să apro­be; dar dacă toa­te aces­tea sunt min­ciuni, dacă am ţinut legea, dacă am făcut ascul­ta­re, atunci dia­vo­lii nu ne vor putea face nimic cu învi­nu­i­ri­le lor min­ci­noa­se. Noi, când vedem cur­se­le sata­nei, închi­dem ochii şi mer­gem într-aco­lo; vră­j­ma­şul încear­că să ne con­vingă de lucruri neîn­te­me­ia­te şi min­ci­noa­se. Şi în timp ce dia­vo­lul are pute­re să ne prin­dă în mre­je­le sale, de cea­lal­tă par­te, noi Îl avem pe Iisus Hris­tos, călă­u­za noas­tră, Care lup­tă împre­u­nă cu noi prin harul Său, prin înge­rii Săi, prin Bise­ri­ca Sa.
* Când aici, pe pământ, prin lucrări şi fap­te bune cură­ţim sufle­tul nos­tru, aces­ta va fi pre­gă­tit să trea­că vămi­le văz­du­hu­lui… De aici va depin­de înco­tro va mer­ge omul după moarte.
* Când sun­tem pe dru­mul lui Dum­ne­zeu, sun­tem feri­ci­ţi, dar dacă mer­gem pe dru­mul dia­vo­lu­lui, ne întristăm.
* Când lip­seş­te rugă­ciu­nea, lucrul, pri­ve­ghe­rea, veghea, spo­ve­da­nia, atunci rău­ta­tea va veni în noi.
* Cre­ş­ti­nul care doreş­te să se mân­tu­ias­că tre­bu­ie să-şi schim­be gân­du­ri­le şi hotă­râri­le, să se stră­du­ias­că să tră­i­as­că mai decent, mai sim­plu. Să înce­te­ze stră­da­nia înfru­mu­seţă­rii exte­ri­oa­re şi să se înfru­mu­seţe­ze pe dinăuntru.
* Omul tre­bu­ie să se pre­gă­teas­că mai întâi prin pocă­inţă, prin pără­si­rea vieţii păcă­toa­se, prin îmbă­ie­rea cu sfân­ta spo­ve­da­nie, prin post şi rugă­ciu­ne, prin iubi­rea aproa­pe­lui, şi atunci se va apro­pia, se va împăr­tă­şi şi se va învred­nici de via­ţa veş­ni­că. Însă cel care mer­ge cu neru­şi­na­re să se împăr­tă­şeas­că atunci când se sim­te nepo­că­it, când este nespo­ve­dit şi necu­ră­ţit, ace­la nu are evla­vie faţă de ceea ce pri­meş­te. De ace­ea nu este vred­nic de via­ţa veş­ni­că, ci este vred­nic de pedeapsă.
* Pre­o­ţia este o mare treap­tă, şi prin evla­via pe care o ară­tăm către pre­o­ţi Îl cin­stim pe Însu­şi Dum­ne­zeu şi harul Sfân­tu­lui Duh.
* Dacă ini­ma omu­lui este cura­tă, atunci şi cuvin­te­le lui vor fi cuvi­in­cioa­se, şi dife­ri­te­le miş­cări şi simţuri ale tru­pu­lui vor lucra după cură­ţia şi nepri­hă­ni­rea inimii…
* Fap­te­le bune sunt rugă­ciu­nea, pocă­inţa, cân­ta­rea bise­ri­ceas­că, par­ti­ci­pa­rea la slu­j­be­le reli­gi­oa­se, sfân­ta spo­ve­da­nie, sfân­ta împăr­tă­şa­nie, aju­ta­rea celor­la­lţi pe ori­ce cale, cu cuvân­tul sau cu lucrul, şi înde­o­se­bi prin lucră­ri­le dra­gos­tei care se fac cu cuget smerit.
* Hris­to­sul nos­tru este Dum­ne­ze­ul dra­gos­tei, al îngă­du­inţei şi al iubi­rii de oameni. Este plin de ier­ta­re şi milă, dar este şi drept. Toa­te cele­lal­te haruri au pri­mit loc şi înfă­ţi­şa­re în via­ţa noas­tră. Ne şi milu­ieş­te Dum­ne­zeu, ne şi îngă­du­ie. Ne dă cu îndes­tu­la­re. Ne iar­tă mereu, dar nu şi‑a ară­tat drep­ta­tea, pen­tru ca lucra­rea iubi­rii şi îndu­ră­rii Lui să‑l poa­tă mân­tui pe om. Însă după moar­te, la a Doua Veni­re, toa­te aces­te îndu­rări vor fi înlă­tu­ra­te şi va lucra drep­ta­tea lui Dumnezeu.
* Ori­cât s‑ar stră­dui omul, dacă Hris­tos nu‑i dă bine­cu­vân­ta­rea Sa, nu va reu­şi abso­lut nimic. Rugă­ciu­nea nu are alt rost decât să che­me aju­to­rul lui Dum­ne­zeu. Iar o dată venit aju­to­rul lui Dum­ne­zeu, omul con­lu­crea­ză cu el şi are mare câş­tig duhovnicesc.
* Nepă­sa­rea, trân­dă­via şi som­nul sufle­tu­lui sunt groaz­ni­ce, sufle­tul doar­me şi păşeş­te prin via­ţă ca un robot, fără să sim­tă ros­tul şi încli­na­ţia omului.
* Dia­vo­lul nu vrea sub nici un motiv ca cre­ş­ti­nul să se roa­ge într-una la Dum­ne­zeu, deo­a­re­ce ştie că în felul aces­ta se îna­r­mea­ză cu o pute­re uri­a­şă şi îl dez­ar­mea­ză pe el.
* Înţe­le­pţii părinţi au lovit păca­tul cu îndrăz­ne­a­lă. Vin­de­ca­rea defi­ni­ti­vă a pati­mi­lor se face prin înce­ta­rea nălu­ci­ri­lor, adi­că a împră­ş­ti­e­rii minţii…