Despre smerenie, osãndire de sine şi egoism

* Cel care ne neso­co­teş­te, ne nedrep­tă­ţeş­te şi ne învi­nu­ieş­te, arde rana ego­is­mu­lui nos­tru ca să ne facem bine. Dum­ne­zeu îi îngă­du­ie ca să ne însă­nă­toşim, pen­tru că atâ­ta timp cât avem ego­ism, avem şi dureri. Când va veni vre­mea în care ne vom smeri, nu ne va mai durea, şi atunci ne va cuprin­de pacea şi liniştea.
* Ce a zis Sfân­tul Anto­nie cel Mare? “Înda­tă ce am luat gre­u­ta­tea lucru­lui şi am aruncat‑o asu­pra mea, lini­ş­tea mi s‑a aşe­zat în suflet. Din cli­pa în care am arun­cat gre­u­ta­tea pe altul şi am spus, aces­ta e de vină şi nu eu, atunci am simţit în mine supă­ra­re şi amă­ră­ciu­ne“. Iată care este dru­mul: arun­că vina pe tine, osân­deş­te-te şi spu­ne “Eu sunt de vină pen­tru păca­te­le mele. Dum­ne­zeu a îngă­du­it asta spre îndrep­ta­re, pen­tru că sunt plin de ego­ism, şi de ace­ea mi s‑a întâm­plat…“. Dacă zicem “de ce să-mi facă asta?“ şi alte­le ase­me­nea, tră­im în boa­la ego­is­mu­lui nostru.
* Tru­fia este o boa­lă greu de deo­se­bit pen­tru că este duhul abia văzut al mân­dri­ei. Se ara­tă prin patimi şi cuge­te, şi doc­to­rul duhov­ni­cesc o zăreş­te şi înce­pe să cer­ce­te­ze pen­tru a găsi cauza.
* Dacă vrem să umi­lim pati­mi­le şi pe dia­vol, să umi­lim cuge­tul nos­tru, să facem ceea ce e nevo­ie, ceea ce porun­ceş­te Dumnezeu.
* Chiar şi între soţi, când se iveş­te scan­da­lul? Când se iscă cer­tu­ri­le? Când apar înju­ră­tu­ri­le? Când un ego­ism se opu­ne celui­lalt. Zice unul, zice celă­lalt, şi se face foc şi pul­be­re, şi fami­lia e arun­ca­tă în aer. Ce tre­bu­ie să facem în aceas­tă situ­a­ţie? Când unul din ei vede că celă­lalt e înfu­ri­at, să închi­dă gura, să se lini­ş­teas­că, să se roa­ge pen­tru celă­lalt, şi ast­fel pacea va reveni.
Ce face ami­ra­lul când vede valu­ri­le spu­me­gând? Dacă înce­pe să se lup­te cu valu­ri­le, făcând pe vitea­zul, va dis­tru­ge cora­bia. Ce face cel cu expe­rienţă? Opreş­te moto­rul şi lasă cora­bia să mear­gă după cum o duc valu­ri­le. Şi, când marea se lini­ş­teş­te, por­neş­te încet moto­rul şi ast­fel sal­vea­ză şi cora­bia şi echi­pa­jul. De ace­ea e nevo­ie de înţe­lep­ciu­ne când se întâm­plă un ase­me­nea caz între două per­soa­ne ego­is­te; unul din­tre ei tre­bu­ie să cuge­te, să opreas­că moto­rul, şi încet-încet să mear­gă împre­u­nă cu valul, să lase ego­is­mul şi stri­gă­te­le celui­lalt să se sfârşeas­că şi, când ace­la se va lini­şti, vor găsi rezol­va­rea neînţe­le­ge­rii. Aşa tre­bu­ie să facă soţii în fami­lie, şi nu numai ei, ci în gene­ral oame­nii din obş­te şi din stat.
* Care este cau­za cer­tu­ri­lor, des­pă­rţi­ri­lor şi divorţu­ri­lor? Ego­is­mul… Când dra­gos­tea plea­că, plea­că şi Dumnezeu.
* Fără sme­re­nie nici o lucra­re nu împră­ş­tie mireas­mă. E ca şi când am spu­ne: “nici o mân­ca­re nu este gus­to­a­să dacă nu pui sare“. Dacă nu pui sme­re­nie în lucra­rea ta, mică sau mare, nu are nici un sens. Nici gust, nici bună-mireas­mă, nici fru­mu­seţe, pen­tru că nu are în ea conţi­nu­tu­ri­le potri­vi­te, care vin­de­că. Căci mân­dria este otra­vă, dis­tru­ge totul, ori­ce conţi­nut de folos ar cuprin­de sufle­tul, îl otră­veş­te, îl anu­lea­ză defi­ni­tiv. Vedem lucrări mari ale oame­ni­lor care, nea­vând sme­re­nie în ele, sunt nefo­lo­si­toa­re. Dum­ne­zeu le res­pin­ge pe toate.
* Fără să ai mân­drie, nu‑l poţi jude­ca pe om. Sme­re­nia este ace­ea care îl sca­pă pe om. De ace­ea şi părinţii zic: “fap­te­le lip­si­te de sme­re­nie nu‑l fac pe om fiu al lui Dum­ne­zeu; însă sme­re­nia fără fap­te îl face pe om fiu al lui Dumnezeu“.
* Nimeni nu poa­te urca spre înă­lţimi dacă nu cobo­a­ră, dacă nu se aplea­că, dacă nu înge­nun­chea­ză, dacă nu este chi­nu­it de pre­o­cu­pa­rea de a izgo­ni toa­te ispi­te­le. Nu e de-ajuns să se cunoas­că pe el, slă­bi­ciu­ni­le şi nepu­tinţe­le lui, ci tre­bu­ie să aibă fap­te bune.
* Fără sme­re­nie nu îna­in­tăm. Ispi­te­le pre­gă­tesc sme­re­nia. Fără ispi­te nu se câş­ti­gă sme­re­nia. Vom tre­ce prin tru­da şi caz­na tăie­rii pro­pri­ei voinţe. Ne vom smeri cuge­tul şi ast­fel vom urca spre înă­lţimi. Alt drum nu exis­tă. Sme­rin­du-ne ne vom înă­lţa. Dacă nu ne sme­rim, vom rămâ­ne jos, în patimi şi nepu­tinţe, şi în aces­tea vom muri.
* Când vin ispi­te­le asu­pra noas­tră, să nu ne cer­tăm cu alţii. Să ne întoar­cem diop­tria înlă­un­trul nos­tru ca să vedem sta­rea noas­tră scăl­da­tă de patimi, de unde înce­pe tul­bu­ra­rea ini­mii. Când avem lumi­nă, vedem că pri­ci­na îşi are izvo­rul în ini­mă, în sta­rea pli­nă de patimi. În omul vechi care tră­ieş­te în noi.
* Când omul nu rab­dă dure­rea cer­ce­tă­rii, a mus­tră­ri­lor, a tăie­rii pro­pri­ei voi, a neso­co­tinţei, a iro­ni­ei celor­la­lţi, atunci va rămâ­ne în patimi, bol­nav, şi la sfârşi­tul vieţii va vedea cu lim­pe­zi­me că nu a lucrat cum tre­bu­ia pen­tru mân­tu­i­rea sa… Fără răb­da­rea dure­rii, omul nu se vin­de­că. Tre­bu­ie să răb­dăm încer­că­ri­le tămă­du­i­toa­re ale lui Dumnezeu.
* Ascul­ta­rea este pen­tru noi mân­tu­i­re. Este sigu­ranţă. Omul care ascul­tă se găseş­te în lini­ş­te duhovnicească.
* Să fim cu lua­re-amin­te la pur­ta­rea noas­tră, să nu fie necu­vi­in­cioa­să, ci să tră­im cu cuminţe­nie şi atenţie. Să nu facem ceva fără ascul­ta­re şi bine­cu­vân­ta­re. Un vapor nu se scu­fun­dă numai din cau­za unei rup­turi mari, ci şi din cau­za mai mul­tor cră­pă­turi mici. Aşa şi greşe­li­le mici, când se repe­tă, devin o gre­u­ta­te mare şi ne scu­fun­dă sufletul.
* Sme­re­nia se dobân­deş­te când cerem ier­ta­re, când luăm greşe­li­le asu­pra noas­tră. Dobân­dim sme­re­nia când ne spo­ve­dim şi pri­mim poveţe­le duhov­ni­cu­lui. Atunci dobân­dim şi dis­cer­nămân­tul, care se naş­te din sme­re­nie, iar sme­re­nia este rodul spovedaniei.
* Noi toţi sufe­rim de ego­is­mul şi mân­dria noas­tră, şi toc­mai de ace­ea sun­tem bol­navi sufle­teş­te. Om sănă­tos înseam­nă om sme­rit. Sănă­ta­te sufle­teas­că este când omul este eli­be­rat de păca­te, când nu are boli sufle­teşti. Când nu sufe­ră nici de gelo­zie, nici de invi­die, nici de jude­ca­rea aproa­pe­lui, nici de obrăz­ni­cie, nici de mân­drie şi ego­ism. Doar cel pe deplin sănă­tos este omul sme­rit al lui Hristos.
* Nu exis­tă amă­gi­re fără tru­fie şi mân­drie. În amă­gi­re nu se găseş­te nici urmă de sme­re­nie şi de ace­ea cel amă­git nu accep­tă nimic!
* Să nu neso­co­tim înde­lung-răb­da­rea lui Dum­ne­zeu. Hris­tos apre­cia­ză foar­te mult stră­da­nia omu­lui. Şi, când cre­ş­ti­nul se stră­du­ieş­te, Dum­ne­zeu îi va da putinţa şi oca­zia de a se îndrep­ta. Să cer­ce­tăm iubi­rea şi îndru­ma­rea lui Dum­ne­zeu, ca să ne sme­rim sufle­teş­te în faţa Lui.
* Ego­is­mul este cau­za tutu­ror rele­lor şi rana îngro­zi­toa­re care ne pro­voa­că toa­te dure­ri­le păca­te­lor. Sme­re­nia este vir­tu­tea cea mai îmbu­cu­ră­toa­re. În omul sme­rit, dia­vo­lul nu poa­te intra niciodată.
* Nenu­mă­ra­te sunt mile­le lui Dum­ne­zeu şi din iubi­re pen­tru noi S‑a răs­tig­nit. Poa­te o ase­me­nea iubi­re să con­du­că la nedrep­ta­te? Dum­ne­zeu este Ace­la­şi, nu Se schim­bă nici­o­da­tă. Dacă nu avem în noi conş­ti­inţa iubi­rii lui Dum­ne­zeu, ne vom clătina.
* Ca să fim feri­ci­ţi, tre­bu­ie să ne apro­pi­em de lumi­na şi bucu­ria lui Dum­ne­zeu, prin rugă­ciu­ne şi via­ţă vir­tu­oa­să, şi să ne stră­duim să supu­nem conş­ti­inţa, când ne cer­ce­tea­ză, prin ascultare.
* Pe pământ, lucru­ri­le nu sunt sta­tor­ni­ce, lumea când îl îna­lţă pe om, când îl umi­leş­te, şi asta se întâm­plă pen­tru că omul este nesta­tor­nic. Nesta­tor­ni­ce sunt lucră­ri­le lui, gân­du­ri­le lui, nesta­tor­ni­ce sunt cele ce se petrec în via­ţa lui în aceas­tă lume. Minu­na­tă este sme­re­nia Hris­to­su­lui nos­tru. Întrea­ga via­ţă a Dom­nu­lui nos­tru nu este alt­ce­va decât un exem­plu de sme­re­nie, ca să ne aju­te să ne sme­rim cuge­te­le noas­tre, căci mereu vrem să avem mai mult şi să satis­fa­cem ego­is­mul nos­tru întunecat.
* Via­ţa lui Hris­tos, de la Naş­te­rea Lui şi până la răs­tig­ni­re, nu este alt­ce­va decât o lecţie cutre­mu­ră­toa­re de sme­re­nie. Prin sme­re­nie l‑a învins Hris­tos pe dia­vol. Iar omul a fost înfrânt de dia­vol prin ego­is­mul său.
* Aşa şi acum, când facem ascul­ta­re la stri­gă­te­le dia­vo­lu­lui, la cuge­te­le rele la care ne îndeam­nă, la mân­drie, la ego­ism, la împo­tri­vi­re, ne înfu­mu­răm. Şi, fiind înfu­mu­ra­ţi, facem greşeli în gân­di­re, în vor­bi­re, facem ges­turi urâ­te şi mul­te altele.
* Sme­re­nia nu ne lasă să alu­ne­căm, să păcă­tu­im grav. Însă când ne cuprin­de mân­dria, căde­rea noas­tră va fi prăpăstioasă.
* Hris­tos a pro­po­vă­du­it pre­tu­tin­deni iubi­rea şi ier­ta­rea, prin sme­re­nia Lui. De ace­ea sme­re­nia este fru­mu­seţea creştinilor.
* Întrea­ga înfă­ţi­şa­re a lui Hris­tos este sme­ri­tă, sim­plă, fără slă­viri şi cin­stiri… Prin sme­re­nie vine la păti­mi­rea mân­tu­i­toa­re. L‑a înfrun­tat pe dia­vol în faţă, cu sme­re­nie, şi l‑a dezarmat.
* Sme­re­nia ade­vă­ra­tă şi sin­ce­ră, izvorâ­tă din expe­rienţă, este veş­mânt dum­ne­ze­iesc. Cel ce este înveş­mân­tat cu sme­re­nie ade­vă­ra­tă este înveş­mân­tat cu Dumnezeu.
* În firea ome­neas­că şi‑a ascuns Hris­tos Dum­ne­zeu dum­ne­zei­rea Sa, şi a cobo­rât pe pământ şi a vor­bit cu omul. În firea ome­neas­că şi cu sme­re­nie a dat marea lup­tă cu dia­vo­lul, şi ca înving­ă­tor al lup­tei l‑a câş­ti­gat pe om cu Sân­ge­le Lui şi ne‑a adus la Dum­ne­zeu Tatăl…
* Dum­ne­zeu l‑a biru­it pe dia­vol cu sme­re­nia Lui; şi noi, îmbră­ca­ţi cu sme­re­nia, îl vom birui pe vră­j­maş. Dar din păca­te, pe noi ne învin­ge dia­vo­lul, pen­tru că sun­tem ego­işti. Ego­is­mul nos­tru devi­ne pri­ci­na dato­ri­tă căre­ia dia­vo­lul ne loveş­te cu cuge­te necu­ra­te, patimi, nepu­tinţe, întru­cât nu dis­pu­nem de veş­mânt dum­ne­ze­iesc prin pute­rea căru­ia să‑l izgo­nim pe dia­vol de lân­gă noi. Se apro­pie de noi pen­tru că nu avem veş­mân­tul dum­ne­zei­rii, sme­re­nia ade­vă­ra­tă în ini­ma noastră.
* Când noi, oame­nii, lup­tăm de par­tea ego­is­mu­lui, dia­vo­lul ne înşe­a­lă, şi noi nu îl pri­ce­pem… La ase­me­nea neso­co­tinţă ne adu­ce ego­is­mul nos­tru înfri­coşă­tor. De ace­ea Hris­tos a venit pe pământ, ca să ne sal­veze şi să ne dea şi lea­cul pen­tru a ne face bine. A venit să ne îna­r­meze cu arme­le lumi­nii ca să‑l răz­bo­im pe vră­j­maş. Şi arme­le lumi­nii sunt în mâi­ni­le noas­tre. Să înge­nun­chem şi să ne rugăm cu lacri­mi, iată o armă; altă armă este sme­ri­ta cuge­ta­re, apoi arme sunt şi iubi­rea, stu­di­e­rea Sfin­tei Scrip­turi, par­ti­ci­pa­rea la slu­j­be­le Bise­ri­cii, spo­ve­da­nia, Sfân­ta Împăr­tă­şa­nie. Şi ce nu avem? Avem cuvin­te­le duhov­ni­ceşti, avem trezvia, atunci când cer­ce­tăm omul lăun­tric ca să nu pri­mim microbi. Aceas­ta este lucra­rea pri­ve­ghe­rii: să ţină depar­te pe ori­ce vră­j­maş. Şi ast­fel păs­trăm în noi dum­ne­ze­ias­ca pace.
* Dum­ne­zeu, dra­gii mei, cu toa­tă sla­va Sa, este sme­rit, iar noi, oame­nii săr­mani, plăs­mui­ţi din lut, ne înă­lţăm frun­tea şi cerem drep­ta­te, şi atunci cădem în neso­co­tinţă, care ne face să fim încon­ti­nuu vino­va­ţi în faţa sme­re­ni­ei lui Dumnezeu.
* Când din­a­dins nu ofe­rim, când fără să ne dăm sea­ma ne revol­tăm, atunci vom mer­ge cu trai­sta goa­lă. N‑o să avem nimic să‑i ofe­rim lui Hris­tos. Ce‑i vom da? În loc să avem în trai­stă aur, dia­man­te, lucruri fru­moa­se şi preţi­oa­se, vom avea paie, gunoa­ie, res­turi. Aces­tea vor fi lucră­ri­le noas­tre. Şi ne va zice Hris­tos: “Bine, în toţi anii pe care i‑aţi tră­it, pe care vi i‑am dat, atât aţi reu­şit? Asta aţi lucrat? Asta Mi-aţi adus?“… Atunci conş­ti­inţa ne va spu­ne ade­vă­rul. Atunci vom avea mar­to­rul acu­ză­rii care este conş­ti­inţa şi omul va tăcea, îşi va închi­de gura, nema­ia­vând nimic cu care să se apere.
* Dacă nu ne sme­rim cuge­tul şi dacă nu cre­dem neşo­vă­iel­nic că sun­tem mici şi neîn­sem­na­ţi, că sun­tem cei mai păcă­toşi, nu vom putea simţi bucu­ria Învi­e­rii. Dum­ne­zeu ascul­tă rugă­ciu­nea celui sme­rit. Doar prin sme­re­nie se cură­ţeş­te ini­ma. Fie­ca­re vir­tu­te, stră­da­nie şi tru­dă are ca scop cură­ţi­rea ini­mii. Iar sme­re­nia este medi­ca­men­tul cel mai puter­nic. Ceru­ri­le s‑au des­chis şi Hris­tos a cobo­rât între noi şi noi, oame­nii, nu ne închi­năm fru­nţi­le în faţa Dom­nu­lui. Nu ne sme­rim cuge­te­le, ci lăsăm să tră­i­as­că în noi duhul mândriei.
* În vre­me ce Dum­ne­zeu, Care a făcut cerul şi pămân­tul, a zis că este sme­rit şi blând, noi, cei mici, păcă­toşi, plini de patimi, milui­ţi din belşug de Dum­ne­zeu, ne mân­drim şi ne închi­puim că sun­tem cine­va?… Ego­is­mul spur­cat este ace­la care fău­reş­te toa­te rele­le din via­ţa noastră.
* Cei sme­ri­ţi Îl vor vedea pe Dum­ne­zeu în lumea cea­lal­tă. Cei mân­dri vor fi lăsa­ţi afa­ră din împă­ră­ţia Cerurilor.
* Să ne lup­tăm împo­tri­va ego­is­mu­lui îna­r­ma­ţi cu rugă­ciu­nea. “Doam­ne Iisu­se Hris­to­a­se, milu­ieş­te-mă“ să nu se opreas­că, dacă e posi­bil, zi şi noap­te. Când rugă­ciu­nea lip­seş­te din suflet, aces­ta devi­ne locaş al boli­lor molip­si­toa­re. E nevo­ie de lup­tă pen­tru a‑L slă­vi pe Dum­ne­zeu în Sfân­ta Tre­i­me, şi cu gla­sul şi cu duhul.
* Aşa cum Hris­tos ne‑a învă­ţat prin exem­plul Său, sun­tem che­ma­ţi şi noi să urmăm sme­re­nia, ier­ta­rea, iubi­rea şi înde­lung-răb­da­rea Sa. Şi pre­cum Tatăl nos­tru ceresc este îndu­ră­tor, milos­tiv, înde­lung-răb­dă­tor şi prea­bun, aşa tre­bu­ie să fim şi noi cu seme­nii noş­tri, pen­tru ca Hris­tos să ne des­chi­dă porţi­le Împă­ră­ţi­ei Lui. Aici e toa­tă înţe­lep­ciu­nea. Ecu­a­ţia preţi­oa­să a mân­tu­i­rii omu­lui se află în fra­za: ori­ce dai, vei lua.
* Să ajun­gem la o ase­me­nea iubi­re şi sme­re­nie încât să ne rugăm pen­tru fra­ţii noş­tri cu lacrimi.
* Dacă nu ne sme­rim şi nu‑l ier­tăm pe fra­te­le nos­tru, nu vom fi în sta­re să‑L urmăm pe Hris­tos în lucră­ri­le Lui şi să ne aflăm împre­u­nă cu El.
* Dacă vreţi să aveţi pace în casa voas­tră, la lucru, ori­un­de aţi fi, sme­ri­ţi-vă. Doar în anu­mi­te cazuri ne putem dezvinovăţi…
* Sme­ri­ta cuge­ta­re este cea mai mare vir­tu­te. Pe aceas­ta a îmbrăcat‑o Cuvân­tul lui Dum­ne­zeu şi a venit pe pământ, a luat trup şi l‑a biru­it pe dia­vol. Aşa şi noi, dacă vom îmbră­ca sme­ri­ta cuge­ta­re, îl vom birui pe dia­vol, vom birui pati­mi­le noas­tre, vom deve­ni şi noi hris­to­şi şi dum­ne­zei după har.
* Să cre­dem că, dacă avem sme­re­nie, vom atra­ge harul-aceas­tă mare pute­re a lui Hris­tos. Prin sme­re­nie vom atra­ge pute­rea lui Hris­tos şi vom învinge.
* Să stu­di­em cele care ne-au fost date spre învă­ţă­tu­ră, ca să se mode­le­ze în noi Hris­tos în vir­tu­ţi­le Lui.
* Înda­tă ce înce­pem jus­ti­fi­că­ri­le, “eul“ şi “de ce-ul“, sme­re­nia îşi ia zbo­rul şi plea­că. Numai prin sme­re­nie şi pocă­inţă sun­tem con­du­şi cu sigu­ranţă la intra­rea în Împă­ră­ţia lui Dumnezeu.
* Noi putem să adu­cem harul lui Dum­ne­zeu în aju­to­rul nos­tru când avem sme­re­nie şi cerem spri­jin de la Dumnezeu.
* La toa­te găsim vin­de­ca­re, dar nu vrem să ne tru­dim pen­tru a ajun­ge la vindecare.
* Osân­di­rea de sine are înlă­un­trul ei umi­linţă, are harul sme­re­ni­ei, care este mireas­ma lui Hristos.
* Nu tre­bu­ie nici să‑l dez­nă­dăj­duim şi nici să‑l lău­dăm pe om îna­in­te de sfârşit şi îna­in­te de moar­te. Toa­tă spo­ri­rea, tot rezul­ta­tul duhov­ni­ci­ei omu­lui con­stă în dobân­di­rea sme­re­ni­ei, care conţi­ne dis­cer­nământ. Dis­cer­nămân­tul se schim­bă şi se anu­lea­ză când omul este cuprins de duhul mândriei.
* Dacă nu hră­nim fia­ra ego­is­mu­lui cu delă­sări, încet-încet va fi stâr­pi­tă cu harul lui Dumnezeu.
* Ori­ce om mân­dru şi ego­ist se înde­păr­tea­ză de Dum­ne­zeu, pe când omul sme­rit se face iubit şi îndră­git de Dumnezeu.
* Harul lui Dum­ne­zeu tre­bu­ie să vină ca să ne înde­păr­tăm de omul vechi, ca să ne facem oameni ai lui Hris­tos, ai Ade­vă­ru­lui şi Învi­e­rii. Lup­ta nu este uşoa­ră, şi izbân­da şi tri­um­ful împo­tri­va ego­is­mu­lui – aceas­tă fia­ră cu mul­te cape­te – nu se obţi­ne în timp scurt. Lup­ta noas­tră tre­bu­ie să fie con­ti­nuă şi rugă­ciu­nea neîntreruptă.
* Lea­cul prin­ci­pal împo­tri­va ego­is­mu­lui este sme­re­nia şi blân­deţea, pen­tru că ne dăru­iesc odih­nă duhov­ni­ceas­că în suflet şi lumi­nă, încât să vedem lucru­ri­le mai lim­pe­de. Dia­vo­lii tre­mu­ră în faţa smereniei.
* Când omul pune încu­ie­toa­re gurii şi lim­bii sale, sca­pă de o mulţi­me de păcate.
* Mân­dria şi ego­is­mul îl maci­nă pe om în inte­ri­or, şi duhoa­rea ajun­ge şi se sim­te în fap­te şi în vor­be, şi ne facem de râs.
* Dacă ini­ma nu s‑a cură­ţit, dacă nu a scă­pat de ego­is­mul scâr­bos, de tră­i­rea mân­dră, şi dacă în ea nu şi‑a făcut sălaş sme­re­nia lui Hris­tos, lumi­na Învi­e­rii nu e văzu­tă de ochii sufle­tu­lui, nu e simţi­tă de ini­mă. Hris­tos ne‑a ară­tat dru­mul cură­ţi­ei. “Învă­ţa­ţi-vă de la Mine că sunt blând şi sme­rit cu ini­ma, şi veţi afla odih­nă sufle­te­lor voastre“.
* Ce dove­desc greşe­li­le şi păca­te­le noas­tre? Dove­desc ego­ism… Astăzi Dum­ne­zeu tre­bu­ie să ne tri­mi­tă milă nesfârşi­tă ca să ne curăţească.
* Când lip­seş­te rugă­ciu­nea, asce­za, păzi­rea minţii, pocă­inţa, pri­ve­ghe­rea, spo­ve­da­nia, Sfân­ta Împăr­tă­şa­nie, stu­di­e­rea cuvân­tu­lui dum­ne­ze­iesc, atunci rău­ta­tea va pătrun­de adânc în noi. Lip­su­ri­le devin cau­za intră­rii relelor…
* Nu avem acea osân­di­re de sine care să zdrun­ci­ne sufle­tul din teme­lie şi să‑l facă să se sme­reas­că şi să plân­gă. Adi­că avem un sim­plu simţământ al păca­te­lor şi al păcă­tu­i­rii. Acest simţământ nu este pro­fund şi de ace­ea nu avem în ochii noş­tri lacri­mi­le ce izvo­răsc din adânc, şi folo­sul este foar­te mic.