Evangelia zilei:

Despre iubire, milã şi milostenie

Mări­mea textului:
Mic | Mare

 

 

 

Unde este iubire acolo este Dumnezeu* Sfân­tul Apos­tol Ioan, uce­ni­cul iubit al lui Hris­tos, a luat dra­gos­tea lui Hris­tos şi a vor­bit des­pre dra­gos­te. A împă­rţit dra­gos­tea, a răspândit‑o în lume şi lumea s‑a îmbo­gă­ţit prin cunoa­ş­te­rea iubi­rii lui Dum­ne­zeu. Ne spu­ne: “Iubi­ţi­lor, să ne iubim unii pe alţii, pen­tru că dra­gos­tea este de la Dum­ne­zeu şi ori­ci­ne iubeş­te este năs­cut de Dum­ne­zeu şi cunoa­ş­te pe Dum­ne­zeu. Cel ce nu iubeş­te n‑a cunos­cut pe Dum­ne­zeu pen­tru că Dum­ne­zeu este iubire“.
* Când dra­gos­tea exis­tă între oameni, îi uneş­te, le uneş­te ini­mi­le. Vrei să vezi dacă‑L iubeşti pe Dum­ne­zeu? Vezi asta din cât îl iubeşti pe fra­te­le tău. Dra­gos­tea ade­vă­ra­tă se vede când aproa­pe­le tău nu se poar­tă bine cu tine, când te învi­nu­ieş­te. Atunci se dove­deş­te cât îl iubeşti tu pe acest om.
* Dum­ne­zeu, pe omul care plea­că de lân­gă El şi tră­ieş­te depar­te, în păcat, îl vizi­tea­ză în dife­ri­te feluri, ca să‑l adu­că aproa­pe de El şi să‑l milu­ias­că. Dacă nu facem şi noi la fel, nu avem dra­gos­te în sufle­tul nos­tru, nu sun­tem ai lui Dumnezeu.
* Omul care iubeş­te nu sufe­ră. Sufe­ră ace­la care ură­ş­te, care sim­te rău­ta­te, care este întu­ne­cat de rele, care este cuprins de invi­die şi gelo­zie. Rău­ta­tea este apă­să­toa­re, dra­gos­tea şi vir­tu­tea sunt uşoa­re. Dra­gos­tea lui Dum­ne­zeu este odih­nă duhovnicească.
* Să ne rugăm la Dum­ne­ze­ul iubi­rii să intre în noi, să‑L simţim şi, când Îl simţim pe Dum­ne­zeu, ne vom dărui şi noi fra­te­lui nos­tru… Pen­tru a ne izbă­vi de dato­ria păca­te­lor noas­tre tre­bu­ie să ne dăruim aproa­pe­lui nostru…
* Omul cre­ş­tin tre­bu­ie să măsoa­re, să cân­tă­reas­că iubi­rea lui Dum­ne­zeu şi să ia pozi­ţia cuve­ni­tă. Răs­pun­sul omu­lui la iubi­rea lui Dum­ne­zeu este să‑L mulţu­meas­că pe Dum­ne­zeu. Dum­ne­zeu este mulţu­mit când omul face voia Lui, adi­că atunci când împli­neş­te porun­ci­le Lui. Porun­ca dra­gos­tei şi porun­ca sme­re­ni­ei. Când omul are sme­re­nie şi dra­gos­te rămâ­ne în Dum­ne­zeu şi Dum­ne­zeu în el.
Sme­re­nia şi iubi­rea lui Hris­tos tre­bu­ie să ne cutre­mu­re şi să ne înveţe. Dacă Dum­ne­zeu cel fără de păcat S‑a sme­rit într-atât, din iubi­re pen­tru noi, încât a murit pe cru­ce, noi, care sun­tem din fire umili, oameni de lut, cât ar tre­bui să ne sme­rim şi să urmăm exem­plul Lui mântuitor?
* Iubi­rea către Dum­ne­zeu şi către aproa­pe­le sunt cele două mari vir­tu­ţi pe care se spri­ji­nă tot edi­fi­ci­ul duhov­ni­cesc. Dacă lip­sesc aces­te două mari vir­tu­ţi, toa­te cele­lal­te nu au nici un fundament.
* Când harul lui Dum­ne­zeu aprin­de ini­ma, omul duhov­ni­cesc sim­te dra­gos­te nesfârşi­tă pen­tru fra­te­le său. Sim­te înlă­un­trul său că îi îmbră­ţi­şea­ză pe toţi, şi fra­ţi, şi pri­e­te­ni, şi duş­mani, şi toa­tă zidi­rea neînsufleţită.
* Dra­gos­tea cere efort la înce­put, dar pe urmă dă mul­tă odih­nă… Când un om are înde­lun­gă răb­da­re şi bună­ta­te, aces­tea ara­tă că are iubi­re în el. Iar când nu are înde­lun­gă răb­da­re, milă şi bună­ta­te, este lip­sit de dra­gos­te, lip­sit de Dum­ne­zeu. Sfân­tul Cos­ma Eto­li­a­nul ne spu­ne: “Am văzut două iubiri care mân­tu­iesc şi aces­tea sunt iubi­rea către Dum­ne­zeu şi iubi­rea către aproapele“.
Ce ne cere Dum­ne­zeu? Să‑L iubim cu toa­tă ini­ma, pute­rea şi fiinţa noas­tră; să‑l iubim pe aproa­pe­le nos­tru ca pe noi înşi­ne. Să ne schim­băm pur­ta­rea şi Ace­la ni se dăru­ieş­te nouă, ne des­chi­de rai­ul. Şi totu­şi nu facem asta, şi ne chinuim.
* De ace­ea noi, cre­ş­ti­nii, prin ilu­mi­na­rea lui Dum­ne­zeu, putem mul­te. Putem face mul­tă milos­te­nie şi înde­o­se­bi milos­te­nie sufle­teas­că, care are o valoa­re uri­a­şă. Tre­bu­ie să înce­pem toţi o nouă cru­ci­a­dă de milos­te­nie pen­tru aproa­pe­le nos­tru. Să‑l aju­tăm pe aproa­pe­le nos­tru nu atât pe plan eco­no­mic, cât duhovnicesc.

***
* Milos­te­nia se răs­plă­teş­te în aceas­tă lume, iar în cea­lal­tă ni se dă îna­poi însu­ti­tă. Să ne îngri­jim mereu de săraci şi să‑i aju­tăm, căci ei mij­lo­cesc pen­tru noi la Dum­ne­zeu. Milos­te­nia are mare pute­re. Sun­tem datori să facem mai întâi milos­te­nie sufle­teas­că, să ară­tăm iubi­re către oameni, şi apoi, cu sin­ce­ri­ta­te, dra­gos­te şi dis­cer­nământ, să‑i aju­tăm pe ei.
* Oame­nii lui Dum­ne­zeu tre­bu­ie să aibă dra­gos­te. Dra­gos­tea are lim­ba­jul ei, lim­ba­jul lui Hris­tos, şi cine îl are pe aces­ta este bine călă­u­zit în lucră­ri­le lui.
* Milos­te­nia for­ma­lă nu are mare însem­nă­ta­te. Însem­nă­ta­te are când mila conţi­ne în ea dra­gos­te şi, miş­ca­tă de aceas­tă dra­gos­te, îl milu­ieş­te pe sărac.
* Dom­nul nu dă impor­tanţă lucru­lui mult sau puţin, ci intenţi­ei pen­tru milos­ti­vi­re, şi pe aceas­ta o preamăreşte.
* Milos­te­nia noas­tră tre­bu­ie să izvo­ras­că din iubi­rea de oameni, care au nevo­ie nu numai de lucruri mate­ri­a­le, ci şi de aju­tor sufle­tesc. Să‑i aju­tăm şi duhov­ni­ceş­te. Când îi dăm curaj şi pute­re unui om dez­nă­dăj­du­it să con­ti­nue lup­ta sa, grea­ua lui încer­ca­re, şi în felul aces­ta îl scă­păm de pri­mej­dia unei catas­tro­fe, aceas­tă milos­te­nie este foar­te mare. De ace­ea ori­ce ofe­rim aproa­pe­lui nos­tru să izvo­ras­că din ini­ma noas­tră şi să nu fie o fap­tă for­ma­lă. Să cunoa­ş­tem bine că răs­pla­ta milos­te­ni­ei noas­tre, de la Însu­şi Dum­ne­zeu, este însu­ti­tă. Dăru­ieşti ceva şi Dum­ne­zeu îţi dă de o sută de ori mai mult. Ori­ce dăruim săra­ci­lor ni se va da înmulţit în ceruri; şi, când sufle­tul o să ple­ce din aceas­tă via­ţă, îşi va ridi­ca răs­pla­ta milos­te­ni­ei lui.
* Noi sun­tem ţinu­ţi în via­ţă de mila lui Dum­ne­zeu. Zi şi noap­te cerem milă şi ier­ta­re. Le vom pri­mi atunci când şi noi le vom înfăp­tui la rân­dul nostru.
* Milos­te­nia urcă până la tro­nul lui Dum­ne­zeu. Face să cobo­a­re mila lui Dum­ne­zeu la om. Milă face, milă găseş­te. Iubi­re răs­pân­deş­te, iubi­re primeşte.
* La a Doua Veni­re, Hris­tos va prea­mări şi va osân­di. Îi va prea­mări pe cei de‑a dreap­ta, deo­a­re­ce au ară­tat iubi­re şi milos­te­nie celor înfo­me­ta­ţi şi înse­ta­ţi, stră­i­ni­lor, bol­na­vi­lor şi întem­ni­ţa­ţi­lor, şi îi va osân­di pe cei de‑a stân­ga, pen­tru că nu au avut aces­te virtuţi.
Să cerem aşa­dar de la Dum­ne­zeu să ne dea duh de iubi­re, căci cel care are iubi­re ştie cum să miluiască.
* Noi toţi să‑i miluim pe seme­nii noş­tri şi înde­o­se­bi pe cei care sunt înde­păr­ta­ţi de Dum­ne­zeu… Nimic în lume nu poa­te sta în faţa valo­rii şi mân­tu­i­rii unui suflet. Să ne stră­duim să‑i miluim pe oame­nii care sunt săraci la suflet, şi răs­pla­ta noas­tră va fi foar­te mare îna­in­tea lui Dum­ne­zeu. Să‑l aju­tăm pe aproa­pe­le nos­tru cât putem, pe plan mate­ri­al şi duhovnicesc.
* Dure­rea pres­chim­bă sufle­tul omu­lui, îl face sen­si­bil, şi ast­fel pri­meş­te să ascul­te cuvân­tul lui Dum­ne­zeu. Aşa­dar când dure­rea face pre­gă­ti­rea şi se apro­pie de un om al lui Dum­ne­zeu, aju­tă la mân­tu­i­rea lui…
* Milos­te­nia nu con­stă doar în cele mate­ri­a­le, ci mai mult în cele duhov­ni­ceşti. V‑aţi gân­dit vreo­da­tă să vă ruga­ţi pen­tru sufle­te­le care sunt în aştep­ta­rea osân­dei lui Dum­ne­zeu? Pen­tru ace­le sufle­te cine se va ruga? Aici este marea milos­te­nie. Aceas­tă milos­te­nie este cea mai mare pe care o poa­te înfăp­tui creştinul.
* Hris­tos a murit pe cru­ce pen­tru fie­ca­re suflet şi cere pri­ci­nă ca să‑i milu­ias­că pe aceşti oameni. Dum­ne­ze­ias­ca drep­ta­te cau­tă să găseas­că pri­ci­nă pen­tru scă­pa­rea omu­lui de la osân­dă. Iar noi, oame­nii, întu­ne­ca­ţi de păcat, de neş­ti­inţă, nu dăm nici un motiv pen­tru care iubi­rea lui Hris­tos să milu­ias­că aces­te suflete.
* Dum­ne­zeu iubeş­te milos­te­nia din sufle­tul omu­lui mai mult decât ori­ce altă vir­tu­te. Milos­te­nie faci? Milos­te­nie vei găsi.
Deo­a­re­ce nu avem iubi­re, nu avem milos­te­nie în suflet. Să cerem de la Dum­ne­zeu să ne dea ilu­mi­na­rea, harul şi pute­rea. Să ne dea harul milos­te­ni­ei, ca să miluim ace­le sufle­te care sunt în cea­lal­tă lume. Şi dacă noi nu le vom uita, nici pe noi nu ne va uita Hristos…
* Când cine­va dăru­ieş­te celui­lalt din puţi­nul lui, asta are valoa­re. Cei doi bănu­ţi ai vădu­vei au fost lău­da­ţi, nu cei mulţi pe care i‑au dat alţii. Şi dacă din puţi­nul nos­tru dăruim celui­lalt, Dum­ne­zeu este drept, odih­na şi bucu­ria ace­lor sufle­te ne vor adu­ce nouă folos. Ace­ia îşi află odih­nă, noi pri­mim răsplată.

Dis­tri­bu­ie:

Lasã un Rãspuns:

Lasă un Răspuns: