Despre pocãintã şi spovedanie

* Tai­na pocă­inţei este cea mai mare şi mai bine­cu­vân­ta­tă tai­nă, care ne pre­gă­teş­te minu­nat pen­tru ceruri… Nici un păcat de pe pământ nu este de neier­tat pen­tru omul care s‑a pocă­it şi pen­tru Dum­ne­ze­ul iubi­rii Care îl pri­meş­te… Dum­ne­zeu este mulţu­mit şi Îşi află odih­nă în omul care se pocă­ieş­te, ori­cât de păcă­tos ar fi fost el. Pocă­inţa este mereu des­chi­să pen­tru fie­ca­re om păcă­tos. Dum­ne­zeu voieş­te doar măr­tu­ri­si­rea greşe­lii. De aici îna­in­te se sfârşesc toa­te. Prin sme­re­nie, ajun­gem la spo­ve­da­nie şi spo­ve­da­nia adu­ce cură­ţia, iar cură­ţia adu­ce vede­rea lui Dumnezeu.
* Lacri­mi­le sufle­tu­lui pocă­it cură­ţesc ini­ma, min­tea, sufle­tul, tru­pul, via­ţa, cuvân­tul, cură­ţesc chiar şi fie­ca­re gest al omului.
* Nici­o­da­tă să nu pier­dem nădej­dea. Ori­cât am cădea şi ne-am răni, să nu dez­nă­dăj­duim. De vre­me ce Dum­ne­zeu ne dăru­ieş­te via­ţa, aceas­ta con­sti­tu­ie o garanţie a lui Dum­ne­zeu că ne aşteap­tă. Dacă Dum­ne­zeu nu ar fi prea­mi­los­tiv, nimeni nu s‑ar mân­tui… Hris­tos ne aşteap­tă, nu tre­bu­ie să întâr­zi­em şi să amânăm.
* Dacă harul lui Dum­ne­zeu nu ne lumi­nea­ză, nu ne vom schim­ba. Dacă ne schim­băm, dacă ne pocă­im, dacă ne gân­dim să ne întoar­cem, este harul lui Dum­ne­zeu. Însă pen­tru ca harul lui Dum­ne­zeu să vină la noi, tre­bu­ie să fim pri­mi­tori… Nepă­sa­rea şi trân­dă­via împie­di­că bună­tă­ţi­le lui Dum­ne­zeu să vină spre noi.
* Pos­tul Mare este peri­oa­dă de cură­ţie, lacri­mi, rugă­ciu­ne şi apro­pi­e­re de Dum­ne­zeu. Bise­ri­ca, ca mamă duhov­ni­ceas­că ce ne este, are gri­jă de sănă­ta­tea sufle­tu­lui nos­tru şi, prin­tre alte lea­curi, ne ofe­ră şi lea­cul pos­tu­lui, al rugă­ciu­nii, al milos­te­ni­ei, al spo­ve­da­niei şi al Sfin­tei Împărtăşanii.
* Pos­tul, prin­tre alte­le, înfrâ­nea­ză pofte­le dobi­to­ceşti pe care le avem şi este mereu de folos sufle­tu­lui şi trupului.
* Toţi sun­tem păcă­toşi. Nici unul nu a umblat pe pământ fără de păcat, numai Dum­ne­ze­ul-om, Iisus Hris­tos. Prin urma­re, toţi avem nevo­ie de pocă­inţă şi de întoar­ce­re la Dum­ne­zeu, şi doar prin pocă­inţă sin­ce­ră şi spo­ve­da­nie ne vom cură­ţi. Căci ori­ci­ne vine în lumi­na sfin­tei spo­ve­da­nii va pri­mi ier­ta­re de la Dum­ne­zeu prin repre­zen­tan­tul Său – duhovnicul.
* Ori­cât ne-am mur­dări şi ori­cât am păcă­tui, când ne pocă­im, când ne întoar­cem, când cădem la Dum­ne­zeu cu pocă­inţă cura­tă şi măr­tu­ri­si­re ade­vă­ra­tă, e cu nepu­tinţă să nu pri­mim ier­ta­re de la Dumnezeu.
* Tre­bu­ie să cre­dem pe deplin în pute­rea Tai­nei, că toa­te pri­mesc ier­ta­re şi se şterg, şi car­tea păca­te­lor noas­tre devi­ne albă. Ceea ce nu a fost măr­tu­ri­sit, aceas­ta se va jude­ca. Ori­ce greşe­a­lă care a tre­cut prin tri­bu­na­lul spo­ve­da­niei este ştear­să şi omul tre­ce cu bine.
* Vir­tu­tea pocă­inţei nici­o­da­tă nu ajun­ge la desăvârşire.
* Cuge­ta­rea la răs­tig­ni­rea, pune­rea în mor­mânt şi Învi­e­rea lui Hris­tos, şi la alte cuge­tări sfin­te să nu înce­te­ze nici­când din lucra­rea noas­tră lăun­tri­că, deo­a­re­ce toa­tă aceas­tă lucra­re este: păzi­rea minţii, a ini­mii şi a tru­pu­lui. Când aceas­tă lucra­re se înfăp­tu­ieş­te, cea­lal­tă, a dia­vo­lu­lui, este alun­ga­tă. Împie­di­căm cuge­te­le rele şi nu le lăsăm să se apro­pie de noi. Şi fie­ca­re cuget rău este o muş­că­tu­ră a dia­vo­lu­lui. Şi fie­ca­re muş­că­tu­ră a dia­vo­lu­lui are înă­un­tru otra­vă duhov­ni­ceas­că. Otră­veş­te ini­ma cu licoa­rea plă­ce­rii păti­ma­şe. Otră­veş­te, de ase­me­nea, şi cuge­tul, căci fie­ca­re ima­gi­ne scâr­bo­a­să conţi­ne în ea chiar aceas­tă otravă.
* Când cuge­te­le rele ne înţea­pă cu otra­va plă­ce­rii şi le alun­găm, când alun­găm ima­gi­nea rea, păcă­toa­să, păti­ma­şă şi scâr­bo­a­să din închi­pu­i­rea noas­tră, atunci vom scă­pa de moar­tea sufle­teas­că adu­să de păcat.
Aceas­ta o vom izbuti când vom lucra trezvia. Când ne vom adu­ce amin­te de moar­te, de jude­ca­ta lui Dum­ne­zeu, de iad, de rai, de veş­ni­cie. Însă când lăsăm min­tea noas­tră libe­ră, fără lua­re-amin­te, aceas­tă liber­ta­te o va con­du­ce la risi­pi­re. Risi­pi­rea va adu­ce scâr­bo­şe­nie, şi în con­ti­nu­a­re pier­za­nie. Dar când sun­tem cu lua­re-amin­te la ce ni se întâm­plă, când lucrăm trezvia şi pri­ve­ghem pen­tru sufle­tul nos­tru, atunci oprim tot acest şir de păcate.
* Car­tea cura­tă a fap­te­lor noas­tre se pre­gă­teş­te de aici, pre­cum paşa­por­tul… Când paşa­por­tul sufle­tu­lui nos­tru va fi bine întoc­mit faţă de Legea dum­ne­ze­ias­că, nu ne vor putea opri vameşii văz­du­hu­lui care împie­di­că mer­sul sufle­tu­lui spre înălţimi.
* Omul care-şi plân­ge păca­te­le sale nu pie­re. Omul care plân­ge nu pier­de râv­na şi fri­ca dum­ne­ze­ias­că din via­ţa sa. Lacri­mi­le pocă­inţei sunt o îmbă­ie­re a sufletului.
* Pocă­inţa sin­ce­ră şi ade­vă­ra­tă ia locul pri­mu­lui botez, pe care l‑am mur­dă­rit cu toţii, ca niş­te păcătoşi.
* Conş­ti­en­ti­za­rea stă­rii de păcă­toşe­nie i‑a aju­tat pe mulţi să devi­nă mai sme­ri­ţi şi sme­re­nia este cea care‑l fami­li­a­ri­zea­ză mai tare pe omul păcă­tos cu Dumnezeu.
* Ori­ce vine în lumi­na spo­ve­da­niei, ori­câ­te păca­te sunt măr­tu­ri­si­te, pri­mesc auto­mat ier­ta­re, însă vin­de­ca­rea răni­lor sufle­teşti se face în timp, după cât de mult s‑a rănit pe sine acela.
* Pocă­inţa îndu­re­ra­tă şter­ge păca­te­le şi Dum­ne­zeu le uită, ca şi când nu ar fi avut loc.
* Deo­a­re­ce noi, oame­nii, sun­tem păcă­toşi, avem drep­tul să ne pocă­im şi să ne sfinţim. Păca­te­le sunt ale noas­tre, sfinţi­rea este a lui Dumnezeu.
* Să aler­găm cu toţii, ca păcă­toşi ce sun­tem, la Tai­na ato­tpu­ter­ni­că a Sfin­tei Spo­ve­da­nii, ca să ne îmbă­iem şi să ne mân­tu­im fără plată.
* Încre­de­rea în sine­le nos­tru este ego­ism şi mân­drie. Când se urmea­ză pil­da Sfân­tu­lui Apos­tol Petru, care a plâns amar­nic, vina se şter­ge. Lacri­mi­le spa­lă greşe­a­la, ori­cât de rea, mur­da­ră, învră­j­bi­tă, crun­tă şi pli­nă de ură ar fi ea. Greşe­a­la pe care am făcut‑o se spa­lă cu lacri­mi­le ama­re ale pocă­inţei şi omul revi­ne la sta­rea lui de dinainte.
* Stă­ru­ind, pome­nind nume­le lui Dum­ne­zeu, se sfinţeş­te min­tea, ini­ma şi gura omu­lui… Lucrul de care sun­tem che­ma­ţi să ne îngri­jim foar­te mult este lup­ta pen­tru mântuire.
* Ori­ce ne-ar face, să‑i ier­tăm şi să ne rugăm pen­tru vră­j­ma­şii noş­tri, pen­tru toţi. Dar dacă ne rugăm doar cu buze­le şi în inte­ri­or avem ură şi nu ier­tăm, nu facem nimic.
* Să ne nevo­im acum şi să facem pre­gă­tiri pen­tru Cer. Căinţa de după moar­te nu ne va folo­si deloc.
* Când omul se pocă­ieş­te de păca­te şi se întoar­ce către Dum­ne­zeu, iubi­rea lui Dum­ne­zeu îşi întin­de bra­ţe­le şi‑l îmbră­ţi­şea­ză pe omul păcă­tos care se întoar­ce, şi ori­câ­te mur­dă­rii şi pete ar avea, se cură­ţeş­te şi devi­ne porum­bel nepri­hă­nit… Pocă­in­du-se sin­cer, omul ajun­ge la o măsu­ră îna­l­tă a vir­tu­ţii şi se mântuieşte.
* Sfinţii Părinţi erau severi cu ei înşi­şi, dar cu alţii erau foar­te îngă­du­i­tori, căci îi vedeau cu duhul iubi­rii lui Dumnezeu.
* Atât de fru­mos este Dum­ne­zeu! Avem o cre­dinţă atât de fru­moa­să, avem o Orto­do­xie atât de minu­na­tă, avem un ase­me­nea Dum­ne­zeu, dar nu vrem să‑L înţelegem.
* Nu exis­tă suflet de cre­ş­tin orto­dox pen­tru care, atunci când aces­ta îşi plân­ge păca­te­le, Dum­ne­zeu să nu ico­no­mi­seas­că mij­loc de mân­tu­i­re. Când omul cau­tă mân­tu­i­rea, găseş­te căi şi mij­loa­ce ca să atra­gă mila lui Dum­ne­zeu asu­pra sa, de ace­ea tre­bu­ie să nu trân­dă­vim, ci să ne pregătim.
* Dacă Dum­ne­zeu vede lacri­mi­le omu­lui, pocă­inţa lui, îl iar­tă. Cu cât mai mare este pocă­inţa, cu atât se bucu­ră Dum­ne­zeu şi îşi află odih­nă în omul pocăit.
* Dum­ne­zeu îngă­du­ie de mul­te ori ca cei mân­dri să cadă, pen­tru a se sta­tor­nici mai bine în pocă­inţă pro­fun­dă, şi tot­o­da­tă pen­tru a se folo­si şi ceilalţi…
* Dum­ne­zeu ne iar­tă toa­te păca­te­le măr­tu­ri­si­te, e de-ajuns să ne pocă­im. Să cerem de la Dum­ne­zeu să ne dea pocă­inţă, întoar­ce­re, dorinţă de mân­tu­i­re, şi să ne ara­te cum să ne ispă­şim păca­te­le noas­tre încât ele să ne fie şter­se şi să găsim milă.
* Când cine­va are gri­jă să evi­te, pe cât e posi­bil, greşe­li­le, nu se va cutre­mu­ra în faţa drep­tă­ţii lui Dumnezeu.
* Sfinţii plân­geau şi noi sun­tem nepă­să­tori. Ne gân­dim la atât de mul­te lucruri, dar un lucru tre­bu­ie, şi aces­tui lucru foar­te impor­tant, pre­gă­ti­rii şi adu­ce­rii amin­te de moar­te, nu îi dăm nici o atenţie.
* Să ne rugăm ca ochii lini­ş­ti­ţi ai Hris­to­su­lui nos­tru să nu se întoar­că de la noi în cea­sul Jude­că­ţii. Să ne pri­veas­că cu vese­lie şi să ne dea de ves­te că El Îşi află odih­na în noi pen­tru că ne-am nevo­it pen­tru nume­le şi iubi­rea Sa.
* Fru­mu­seţea Feţei dum­ne­ze­ieşti a lui Hris­tos nu poa­te fi ega­la­tă de mii de raiuri!… Chi­nu­ri­le, ispi­te­le, neca­zu­ri­le şi dure­ri­le vieţii de acum sunt nimi­curi în com­pa­ra­ţie cu ceea ce a pre­gă­tit Dum­ne­zeu pen­tru cei ce‑L iubesc pe El, pen­tru copi­ii Lui!
* Când se teme un om? Se teme când îl apa­să pova­ra conş­ti­inţei. Iar pova­ra conş­ti­inţei înce­pe cu fără­de­le­gea. Cum e posi­bil ca un om să aibă mân­gâi­e­re de la Dum­ne­zeu când nu ţine porun­ci­le Lui? Când conş­ti­inţa lui îl acu­ză că este căl­că­tor de lege? Omul pri­meş­te mare bine­cu­vân­ta­re când se împa­că cu Dum­ne­zeu prin pocă­inţă ade­vă­ra­tă şi spo­ve­da­nie cura­tă; atunci cura­jul lui este de o valoa­re duhov­ni­ceas­că nepreţuită.
* Vă dăru­iesc din toa­tă ini­ma ură­ri­le mele de spo­ri­re duhov­ni­ceas­că şi fie ca lucra­rea cură­ţi­ei să fie mai rod­ni­că, tai­na pocă­inţei să se întin­dă pre­tu­tin­deni şi sufle­te­le să găseas­că aceas­tă îmbă­ie­re izbă­vi­toa­re, să se cură­ţeas­că, să devi­nă nepri­hă­ni­te şi să dobân­deas­că mân­gâi­e­rea lui Dum­ne­zeu. Să ne rugăm pen­tru toţi oame­nii care sufe­ră tru­peş­te şi sufleteşte.