Evangelia zilei:
Cautã:

Despre necazuri, ascultare şi judecare

Mări­mea tex­tu­lui:
Mic | Mare

 

 

 

Des­pre neca­zuri
Rugăciune în vreme de necaz și nefericiri* Când aveţi un necaz, o ispi­tă, o supă­ra­re sufle­teas­că, eco­no­mi­că, tru­peas­că, fie că‑i boa­lă, fie ispi­tă sau ori­ce alt rău, înge­nun­chea­ţi şi ruga­ţi-vă să se facă voia lui Dum­ne­zeu şi nu a voas­tră… Dom­nul, Care a îngă­du­it ispi­ta, îi dă tot­o­da­tă omu­lui şi mij­lo­cul prin care să o depă­şeas­că.
* În ori­ce ispi­tă am cădea, dacă nu înge­nun­chem, dacă nu ridi­căm mâi­ni­le şi nu văr­săm lacri­mi de implo­ra­re, ispi­ta nu se înde­păr­tea­ză… Aju­to­rul îl vom lua de la Hris­tos numai prin rugă­ciu­ne.
* Dacă sun­tem nepă­să­tori şi trân­davi în înfrun­ta­rea ispi­te­lor, aces­tea se întă­resc, devin mai ame­ninţă­toa­re, şi păca­tul devi­ne mai pri­mej­di­os.
* Rugă­ciu­ni­le pe care le facem cu căl­du­ră, de bună­vo­ie, cu dure­re şi lacri­mi vor fi ascul­ta­te.
* E cu nepu­tinţă ca Dum­ne­zeu să‑l lase să pia­ră pe omul pocă­inţei şi al rugă­ciu­nii; e impo­si­bil.
* Ceea ce vrea Hris­tos de la noi e să înţe­le­gem păcă­toşe­nia noas­tră, să avem cunoa­ş­te­re de sine, să cerem ier­ta­re şi să‑L iubim sin­cer. Aceas­tă iubi­re o cere Dum­ne­zeu de la om, că alt­fel îl iubim pe dia­vol şi ne ducem în iad.
* Dum­ne­zeu nu va neso­co­ti rugă­ciu­nea sme­ri­tă în duhul ade­vă­ru­lui, ci se va îngriji şi o va răs­plăti. Când rugă­ciu­nea noas­tră este sme­ri­tă, când este însoţi­tă de fap­te­le iubi­rii şi milos­te­ni­ei, Dum­ne­zeu o va ascul­ta şi va răs­pun­de.
* Prin ispi­te­le de folos tre­bu­ie să tre­cem ca să ne mân­tu­im, dar să ne rugăm la Dum­ne­zeu să nu ne lase să tre­cem prin cele fără de folos şi pri­mej­di­oa­se.

Des­pre ascul­ta­re
* Ascul­ta­rea dăru­ieş­te lip­sa de griji, căci gri­ja este o tuber­cu­lo­ză duhov­ni­ceas­că, care încet-încet, pre­cum micro­bul tuber­cu­lo­zei otră­veş­te via­ţa omu­lui, sufle­tul şi tru­pul, şi trep­tat adu­ce moar­tea. Aşa face gri­ja vieţii, îl maci­nă pe om ca micro­bul şi îi uci­de sufle­tul.
* Ascul­ta­rea se rapor­tea­ză la Hris­tos şi nu la omul de care ascul­tă cine­va. Şi când uce­ni­cul ascul­tă fără gân­duri ascun­se, ci doar din iubi­rea pen­tru Hris­tos, atunci ascul­ta­rea lui este cuvi­in­cioa­să îna­in­tea lui Hris­tos. Să ascul­tăm doar din iubi­re pen­tru Hris­tos, şi ast­fel dru­mul nos­tru către Hris­tos va deve­ni sta­tor­nic şi fără povâr­ni­şuri.
* Care om de pe pământ nu a făcut greşeli şi nu a fost rănit în lup­ta cu dia­vo­lii, cu pati­mi­le şi cu lumea? Nu e vor­ba des­pre aces­te răni, ci des­pre fap­tul că tre­bu­ie să vedem încon­ti­nuu locul unde tre­bu­ie să ajun­gem. Cu cele două vir­tu­ţi, ascul­ta­rea din iubi­re pen­tru Hris­tos şi rugă­ciu­nea, vom reu­şi să dobân­dim iubi­rea lui Hris­tos. Şi când iubi­rea lui Dum­ne­zeu va veni în sufle­tul nos­tru, atunci vom pri­mi lumi­nă pe dru­mul nos­tru. Atunci dra­gos­tea lui Hris­tos înde­păr­tea­ză ori­ce gre­u­ta­te şi simţim că sun­tem foar­te feri­ci­ţi în via­ţă.
Ascul­ta­rea îl sme­reş­te pe om şi sme­re­nia alun­gă ori­ce lucra­re ispi­ti­toa­re. Unde este sme­re­nie, dia­vo­lul pie­re. Unde este mân­drie şi ego­ism, aco­lo îşi face apa­ri­ţia dia­vo­lul, ispi­te­le şi pati­mi­le. Ascul­ta­rea este o vir­tu­te foar­te fru­moa­să, deo­a­re­ce îl îna­r­mea­ză pe om cu mul­tă sme­re­nie atunci când ascul­tă din iubi­re pen­tru Hris­tos, cu lua­re-amin­te.

Des­pre jude­ca­re
* Părin­te­le Ceresc a lăsat jude­ca­ta Fiu­lui, ca Aces­ta să jude­ce lumea, şi Hris­tos ne spu­ne să nu jude­căm. Vine omul şi ia jude­ca­ta lui Dum­ne­zeu şi jude­că. Fiul lui Dum­ne­zeu nu jude­că, dar jude­că omul!
* Rădă­ci­na păca­tu­lui jude­că­rii înce­pe din ego­ism şi mân­drie, care sunt mari boli duhov­ni­ceşti. Toa­te pati­mi­le, păca­te­le şi căde­ri­le îşi au punc­tul de ple­ca­re în ego­ism.
* Să nu jude­căm şi să nu osân­dim, căci aces­ta este păcat înfri­coşă­tor. Avem atâ­tea păca­te asu­pra noas­tră, sun­tem atât de împo­vă­ra­ţi, avem atâ­tea greşeli per­so­na­le, şi nu tre­bu­ie ca din cea mai mică pri­ci­nă, când auzim ceva, să înce­pem să bâr­fim, şi în felul aces­ta să‑i dăm dia­vo­lu­lui drep­tul de a scrie învi­nu­iri în catas­ti­ful greşe­li­lor noas­tre. Să nu jude­căm les­ne. Părin­te­le meu Iosif spu­nea: “Omul care nu‑l jude­că pe fra­te­le său se va mân­tui. Căci dacă îşi câr­mu­ieş­te cum se cuvi­ne lim­ba sa, înseam­nă că se câr­mu­ieş­te pe sine după voia lui Dum­ne­zeu“.
Mân­tu­i­rea noas­tră este foar­te impor­tan­tă şi este o lucra­re pli­nă de pri­mej­dii.

Print Friendly, PDF & Email
Dis­tri­bu­ie:

Lasã un Rãspuns:

Lasă un Răspuns: