Despre Ortodoxie

Iubi­ţii mei fii, ce este Orto­do­xia? Sun­tem orto­do­cşi şi în gene­ral nu cunoa­ş­tem înă­lţi­mea, pro­fun­zi­mea, lăr­gi­mea Orto­do­xi­ei. Va tre­bui să o vedem în toa­tă sfinţe­nia ei.
Orto­do­xia este ade­vă­rul des­pre Dum­ne­zeu, des­pre om şi des­pre lume, aşa cum ni l‑a dat Însu­şi Dum­ne­zeu cel Întru­pat prin învă­ţă­tu­ra Sa desă­vârşi­tă. Aşa cum l‑a expri­mat mai târ­ziu cuge­tul şi ini­ma dum­ne­ze­ies­cu­lui Pavel. Aşa cum l‑a des­cris uce­ni­cul iubi­rii şi alţi apos­toli şi evan­ghe­li­şti cu lumi­na cereas­că a Sfân­tu­lui Duh. Orto­do­xia este acea sin­te­ză minu­na­tă din­tre dog­mă şi obi­ce­iuri, din­tre teo­rie şi prac­ti­că. Aşa cum ne‑a fost pre­da­ni­si­tă de către părinţii duhov­ni­ceşti ai Ale­xan­dri­ei, Con­stan­ti­no­po­lu­lui, Capa­do­ci­ei, Siri­ei şi, mai târ­ziu, ai Sfân­tu­lui Munte.
Toţi aceş­tia, de la Sfân­tul ierarh Poli­carp, care a fost, după cum şti­ţi, uce­ni­cul apos­to­li­lor, şi până la Sfân­tul Nico­dim Aghi­o­ri­tul, care a ador­mit la înce­pu­tul seco­lu­lui al XIX-lea, cu înţe­lep­ciu­nea şi sfinţe­nia lor, cu jert­fe­le şi nevo­inţe­le pe care le-au îndu­rat, ne-au înmâ­nat preţi­oa­sa moş­te­ni­re a cre­dinţei şi vieţii drep­te, comoa­ra tra­di­ţi­ei orto­do­xe. Orto­do­xia este ceea ce au expri­mat ofi­ci­al Sfin­te­le Sinoa­de, ace­le adu­nări bine­cu­vân­ta­te for­ma­te din mem­bri ai Bise­ri­cii lui Hris­tos veni­ţi din toa­tă lumea. Atunci pur­tă­to­rii de Dum­ne­zeu părinţi, “înzes­tra­ţi cu toţii cu şti­inţa sufle­tu­lui şi Duhul dum­ne­ze­iesc“, au dis­cu­tat des­pre mari­le pro­ble­me care îl pre­o­cu­pă pe omul duhov­ni­cesc, şi au aşe­zat pos­ta­men­tul, teme­lia civi­li­za­ţi­ei duhovniceşti.
Orto­do­xia a fost pece­tlu­i­tă cu sân­ge de muce­ni­cii tutu­ror vre­mu­ri­lor. De toa­tă oas­tea sfân­tă for­ma­tă din mili­oa­ne de eroi şi măr­tu­ri­si­tori, băr­ba­ţi, femei şi copii. De la are­ne­le Romei până în lagă­re­le de con­cen­tra­re din Rusia, toţi au dove­dit că învă­ţă­tu­ra cre­ş­ti­nă nu este o sim­plă teo­rie, ci ade­văr şi via­ţă. Cel mai fru­mos ero­ism, izbân­da împo­tri­va vio­lenţei cru­de şi a pute­rii mate­ri­a­le, domnia şi împă­ră­ţia Duhului. 

A venit apoi să lau­de Orto­do­xia cul­tul bise­ri­cesc, cu minu­na­ta sa poe­zie şi imno­gra­fia sa insu­fla­tă de Dum­ne­zeu, care îmbi­bă fires­cul cu supra­fi­res­cul, lumes­cul cu ceres­cul, indi­vi­du­a­lul cu obş­tes­cul, fami­li­a­ris­mul cu res­pec­tul pro­fund, ceea ce este vădit cu ceea ce este tai­nic. Într‑o atmosfe­ră de înă­lţa­re şi sfinţe­nie este înfă­ţi­şa­tă în cult jert­fa Dum­ne­ze­u­lui-om, dra­ma dum­ne­ze­ias­că a Litur­ghi­ei, la fie­ca­re Litur­ghie la care par­ti­ci­pă cre­din­cioşii. De ase­me­nea, aco­lo sunt lău­da­te şi slă­vi­te izbân­zi­le mai-mari­lor cre­dinţei şi ale Stă­pâ­nei aşe­ză­mân­tu­lui bise­ri­cesc, Preasfân­ta Năs­că­toa­re de Dum­ne­zeu, Fecioa­ra Maria. Aco­lo este prea­mă­ri­tă dog­ma, nu numai ca ade­văr, ci şi ca răs­puns la che­ma­rea oamenilor.
Dar nici ide­a­lul pen­tru care s‑a lup­tat mona­his­mul nu este dife­rit de ros­tul Orto­do­xi­ei. După cer­ce­tă­to­rii de spe­cia­li­ta­te, mona­his­mul orto­dox a con­sti­tu­it oas­tea duhov­ni­ceas­că ce s‑a lup­tat pen­tru dobân­di­rea liber­tă­ţii duhov­ni­ceşti, pen­tru desă­vârşi­rea omu­lui. Sco­pul lui a fost să dea chip sufle­tu­lui pen­tru înno­irea minţii. Exact în acest punct este ini­ma duhu­lui mona­hal, este sco­pul şi izbân­da mona­his­mu­lui. Nevo­inţe­le duhov­ni­ceşti ale asceţi­lor sunt noi­le lup­te duhov­ni­ceşti ale duhu­lui. Îl con­duc pe om întru totul spre via­ţa iubi­toa­re de înţe­lep­ciu­ne, spre îndum­ne­zei­re. Dru­mul mona­his­mu­lui este dru­mul cură­ţi­rii şi întoar­ce­rii la Dumnezeu.
Orto­do­xia a dat sem­ni­fi­ca­ţia sfinţe­ni­ei nu numai asceţi­lor, ci între­gii lumi creştine.
Prin aceas­tă sem­ni­fi­ca­ţie a înă­lţat obi­ce­iu­ri­le soci­e­tă­ţii. Vedem acest lucru înde­o­se­bi în per­ce­pţia soci­a­lă. Ele­men­tul de bază al Orto­do­xi­ei este iubi­rea de oameni, lua­tă în cel mai pro­fund sens al ei. Nu numai ca milos­te­nie, ci în gene­ral, ca afe­cţiu­ne. Ocro­ti­rea soci­a­lă este des­co­pe­ri­tă în ulti­me­le dece­nii. Dar a luat naş­te­re la Ieru­sa­lim, după Învi­e­rea Mân­tu­i­to­ru­lui. Aco­lo s‑au făcut pri­me­le can­ti­ne, în care au slu­jit pri­mii şap­te dia­coni, după cum apa­re în Fap­te­le Apos­to­li­lor. Apos­to­lul nea­mu­ri­lor, Pavel, a fost tot­o­da­tă şi pri­mul lucră­tor soci­al. Oda­tă cu pro­po­vă­du­i­rea Evan­ghe­li­ei, a înfăp­tu­it şi che­ta dra­gos­tei, numi­tă în mul­te feluri. Lucră­tori soci­ali au fost şi urma­şii apos­to­li­lor, epi­sco­pii. Nu exis­tă o sugru­ma­re mai crun­tă a ade­vă­ru­lui decât să susţi­nă cine­va că Părinţii Bise­ri­cii s‑au ocu­pat doar cu dog­ma şi nimic alt­ce­va. În tim­pul sinoa­de­lor, în Ceza­re­ea a apă­rut, după cum se ştie, Vasi­li­a­da, sub călă­u­zi­rea Sfân­tu­lui Vasi­le cel Mare. În Con­stan­ti­no­pol fun­cţio­nau can­ti­ne pen­tru şap­te mii de săraci, iar în Ale­xan­dria s‑au înte­me­iat pri­me­le mater­ni­tă­ţi. Nu numai epi­sco­pii, ci şi împă­ra­ţii şi chiar mona­hii par­ti­ci­pau la ast­fel de lucrări ale dra­gos­tei. Pen­tru toţi aceş­tia Orto­do­xia a fost în ace­la­şi timp şi dreap­tă lucrare. 

Un alt ele­ment impor­tant al Orto­do­xi­ei a fost întot­dea­u­na ero­is­mul pe care îl vedem în muce­ni­cie. Dar nu s‑a oprit numai la jert­fa sân­ge­lui. Fiii Orto­do­xi­ei au ară­tat mereu curaj şi vite­jie în faţa ori­că­rui fel de sama­vol­ni­cie, fie că pro­ve­nea de la Iuli­an, împă­ra­tul cel nele­giu­it, fie de la arieni şi mono­fi­zi­ţi ori de la ico­no­cla­şti şi de la mona­hii atra­şi de rătă­ci­ri­le lati­ni­lor. Aceas­tă mulţi­me de eroi ai Bise­ri­cii Orto­do­xe nu‑i cuprin­de doar pe Sfân­tul Ata­na­sie, Sfân­tul Vasi­le şi Sfân­tul Ioan Gură de Aur, ci şi pe Sfân­tul Teo­dor Stu­di­tul, egu­me­nul mănăs­ti­rii Stu­dion, împre­u­nă cu toţi mona­hii ei, pe Maxim Măr­tu­ri­si­to­rul şi pe mare­le erou – Sfân­tul Mar­cu Euge­ni­cu, Mitro­po­li­tul Efesului.
O carac­te­ris­ti­că a Orto­do­xi­ei a fost din­tot­dea­u­na şi iera­pos­to­lia către bar­bari, com­bi­na­tă cu civi­li­za­rea. Bise­ri­ca noas­tră, fără să facă vreo­da­tă pro­ze­li­tism, a răs­pân­dit lumi­na Evan­ghe­li­ei şi a scri­e­ri­lor, a iubi­rii şi blân­deţii. Aceas­tă cale spre învă­ţă­tu­ră şi civi­li­za­re ne este ară­ta­tă înde­o­se­bi de Sfinţii trei ierarhi prăz­nui­ţi astăzi, care au ilu­mi­nat toa­tă făp­tu­ra cu raze­le vii ale drep­tei învă­ţă­turi des­pre Dum­ne­zeu şi om. Sfinţii trei ierarhi sunt marii aştri ai tărâ­mu­lui duhov­ni­cesc al Bisericii. 

Orto­do­xia a fost întot­dea­u­na calea împă­ră­teas­că a Evan­ghe­li­ei. A păs­trat curat şi auten­tic duhul cre­ş­ti­nis­mu­lui în faţa mis­ti­cis­mu­lui întu­ne­cat al ere­zi­i­lor din Răsă­rit, a cen­tra­li­ză­rii papa­lo-ceza­re­e­ne a lati­ni­lor şi a subiec­ti­vis­mu­lui raţio­na­list al pro­tes­tan­tis­mu­lui. A păs­trat mereu măsu­ra şi armo­nia, n‑a făcut nimic greşit. Pen­tru că Părinţii au fost miş­ca­ţi de duh, au fost călă­u­zi­ţi de Dum­ne­zeu în chip sfânt şi duhovnicesc.
Orto­do­xia nu a neso­co­tit omul, nici înţe­lep­ciu­nea, nici natu­ra, nici arta, nu a fost neo­me­noa­să. Le‑a expli­cat pe toa­te şi a cre­at cul­tu­ra. După cum spu­ne tro­pa­rul Sfinţi­lor trei ierarhi, a întă­rit firea celor ce sunt şi obi­ce­iu­ri­le oame­ni­lor le‑a îndreptat.
Orto­do­xia este marşul omu­lui către Făcă­to­rul lui, către îndum­ne­zei­re. Îl con­du­ce pe om la dezvol­ta­rea lui depli­nă întru Hris­tos şi pen­tru Hris­tos. Orto­do­xia nu este numai teo­lo­gie, este tot­o­da­tă şi ade­vă­ra­tă psi­ho­lo­gie, şi uma­nism auten­tic, şi socio­lo­gie. Este un dia­mant care reflec­tă prin toa­te latu­ri­le adevărul.
Să cunoa­ş­tem deci Orto­do­xia noas­tră. Nu teo­re­tic, ci să o simţim şi să o tră­im în toa­tă pro­fun­zi­mea şi lăr­gi­mea ei. Doar aşa vom putea să o pro­vo­căm şi să‑i ară­tăm valoarea.
Orto­do­xia noas­tră nu este muzeu, nu este tre­cut, ci via­ţă, cre­a­ţie şi stră­lu­ci­re. Este mare­le nos­tru ide­al, este nădej­dea preţi­oa­să a mân­tu­i­rii noas­tre. Este mân­dria noas­tră întru Hris­tos să o pro­po­vă­duim cu ero­ism şi sla­vă, ca niş­te fii ade­vă­ra­ţi ai mari­lor eroi ai Ortodoxiei.
Orto­do­xie prea­fru­moa­să, mirea­să împo­do­bi­tă a lui Hris­tos, să nu te tăgă­duim noi, nevred­ni­cii, ci dacă vre­mu­ri­le şi împre­ju­ră­ri­le o vor cere, învred­ni­ceş­te-ne să văr­săm pen­tru tine şi ulti­ma pică­tu­ră de sân­ge din noi!