Ce au fãcut slugile cu cele primite? (Pilda talantilor)
Dumnezeu crează inegalitatea; oamenii cârtesc, nu le place. Dar sunt oamenii mai înţelepţi decât Dumnezeu ?
Dacă Dumnezeu a făcut inegalitatea, înseamnă că aşa e bine, înseamnă că inegalitatea este mai decât egalitatea. Dumnezeu creeaza inegalitatea spre binele omului, dar acesta nu-şi da seama ca este buna.
Dumnezeu crează inegalitatea pentru că este frumoasa, dar omul nu-şi dă seama de frumuseţea ei.
Dumnezeu crează inegalitatea din iubire, care ea însăşi creste si se hrăneşte din inegalitate – dar oamenii nu văd iubirea din ea.
Orbenia se răzvrăteşte împotriva vederii, nebunia împotrivii inţelepciunii, răul împotriva binelui, urâtul împotriva frumosului, ura împotriva dragostei.
Adam şi Eva s‑au dat pe mâna Satanei ca să ajungă deopotrivă cu Dumnezeu. Cain l‑a ucis pe fratele sau Abel pentru că jertfele lor nu erau deopotrivă de plăcute lui Dumnezeu.
De atunci şi până acum păcătoşii sunt în război cu inegalitatea.
Dumnezeu însă a creat inegalitatea mai înainte de ei, pentru că şi pe îngeri i‑a făcut Dumnezeu neegali.
Dumnezeu vrea că oamenii să nu fie la fel în cele dinafară, adică în bogăţie, putere, stare, învăţătură şi aşa mai departe, dar nu ca sa se ia la întrecere unii cu alţii. „Nu te aşeza în locul cel dintâi”, porunceste Domnul (Luca 14, 8).
Dumnezeu vrea ca oamenii să se ia la intrecere în înmulţirea virtuţilor lăuntrice: credinţă, bunătate, mila, dragoste, blândeţe, smerenie şi ascultare.
Dumnezeu dă şi darurile dinafară şi cele dinlăuntru, desi mai mare preţ pune pe acestea din urmă. Daruri exterioare a dat şi dobitoacelor, dar daruri duhovniceşti a revărsat numai în om.
Omului i‑a dat aşadar mai mult decât dobitoacelor, de aceea şi cere de la om mai mult. Ceea ce a dat omului pe deasupra sunt darurile duhului.
Darurile dinafară le‑a dat Dumnezeu omului întru slujirea celor dinlăuntru, pentru că tot ce este înafară slujeşte lăuntricului.
Tot ce e vremelnic slujeşte veşniciei, tot ce e muritor slujeşte nemuririi. Aşa s‑a hărăzit de la Dumnezeu. Omul care o ia pe cealaltă cale, risipindu-şi zestrea de duh ca să-şi agonisească bunuri trecătoare, averi, putere, vază şi slavă lumească, este ca un fiu care, moştenind de la tatăl său aur mult, îl cheltuieşte cumpărându-şi praf şi cenusa.
Omul care a simţit darul lui Dumnezeu în suflet, nu mai pune mult preţ pe lucrurile dinafară, la fel cum cineva, trecând prin scoli înalte, nu se laudă cu şcoala primară.
Nebunul, nu înţeleptul, se lupta pentru cele dinafară. Inţeleptul se prinde în lupta cea cea buna intru înmultirea celor duhovniceşti. Toti cei ce se irosesc în lupta pentru cele dinafară nu pot, sau le e frică să privească înlăuntrul lor şi ramân nelucrători pe cel mai de seamă tărâm al omenescului.
Dumnezeu nu caută nici la ceea ce este, nici la ceea ce are omul în această lume: nici cum se îmbracă, nici ce mănâncă, nici cum e văzut de alţii.
Dumnezeu caută numai si numai la inima omului.
Altfel spus, pe Dumnezeu nu‑L câştigi cu agonisita cea dinafara ci cu buna sporire a celor dinlăuntru, cu îmbogăţirea în duh si în adevăr. Despre aceasta ne vorbeşte Evanghelia de astăzi.
Pilda Talanţilor, sau a darurilor duhovniceşti cu care Dumnezeu a înzestrat sufletul, e foarte grăitoare în privinţa inegalităţii fireşti dintre oameni. Dar nu numai atât. In zbor vulturesc, pilda aceasta zboară deasupra întregii întinderi a istoriei sufletului omenesc din început şi până la sfârşit. De-ar fi să înţeleagă cineva pe deplin şi să împlinească învăţătura fie şi numai a singurei pildei acesteia, si-ar dobândi cu ea mântuirea în împărăţia lui Dumnezeu.
„Impărăţia cerurilor este ca un om care, plecând departe, şi‑a chemul slugile si le‑a dat pe mâna avuţia sa. Unuia i‑a dat cinci talanii, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui şi a plecat”.
„Un om”: aici trebuie să înţelegem pe Dumnezeu Atotputernicul, Dătătorul tuturor darurilor.
„Slugile” sunt îngerii şi oamenii.
Plecarea „departe” e îndelunga răbdare a lui Dumnezeu.
„Talantii” sunt darurile duhovniceşti, zestrea făpturilor înţelegătoare. Iar că toate aceste daruri sunt mari, se vede din aceea că toate sunt numite „talanţi”, talantul fiind o măsură de foarte mare preţ, valorând cinci sute de galbeni.
Stăruim asupra faptului că Mântuitorul anume a numit darurile lui Dumnezeu „talanţi”, ca să arate cu câtă dărnicie a înzestrat milostivul Ziditor pe fiecare din făpturile Sale. Atât de mari suni aceste daruri, că fie numai şi unul singur îi e omului de ajuns.
Prin „omul” din parabolă se mai înţelege şi Insuşi Domnul nostru Iisus Hristos, cum se vede şi din Evanghelia după Luca: „Un om de neam mare” (Luca 19, 12).
Acest „om de neam mare” nu e altul decât Insuşi Hristos, Fiul Unul-Născut al Celui Preaînalt. Lucrul acesta se vede şi din celelalte cuvinte ale pildei: „Un om de neam mare s‑a dus într‑o ţară îndepărtată, ca să-şi ia domnie si sa se întoarcă”.
Domnul S‑a suit la cer ca să primească Impărăţia, şi a făgăduit carpenilor că se va întoarce pe pământ ca Judecător. Inţelegând prin omul din pilda pe Hristos, vedem în slugile Sale pe apostoli, pe preoţi şi pe toţi credincioşii.
Duhul Sfânt a revărsat multe deosebite daruri asupra tuturor acestora, aşa încât oamenii să se întregească unul prin altul şi astfel să ajungă împreună la creştere duhovnicească şi la desăvârşire.
„Darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh. Şi felurite slujiri sunt, dar acelaşi Domn. Şi lucrările sunt felurite, dar este acelaşi Dumnezeu care lucrează toate în toţi. Si fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folos… Şi toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia deosebi, după cum voieşte” (I Corinteni 12, 4–7; 11).
La Botez, toţi credincioşii primesc din belşug aceste daruri, care se înmulţesc şi se împuternicesc prin celelalte Taine ale Bisericii.
Prin „cinci talanţ“i comentatorii înţeleg cele cinci simţuri, prin „doi talanţi” sufletul şi trupul, şi prin „un talant” fiinţa cea una a omului.
Cele cinci simţuri i s‑au dat omului ca să se folosească de ele spre mântuire. Omul trebuie să‑L slujească pe Dumnezeu cu trup şi suflet, să se îmbogăţească întru cunoştinţa lui Dumnezeu şi întru fapte bune. Omul întreg trebuie să fie al lui Dumnezeu.
In copilărie omul trăieşte prin cele cinci simţuiri; mai târziu îşi dă seama de dualitatea sa, de lupta între trup şi duh; iar omul în toată firea se simte unul duhovniceşte, biruitor asupra împărţirii de sine în cinci sau în doi. Dar tocmai acum, la împlinire, când se crede învingător, îl paşte cea mai mare primejdie: mândria, dispreţul faţă de ceilalţi, neascultarea faţă de Dumnezeu. Odată ce a ajuns pe cele mai mari înălţimi, cade în pierzarea cea mai adâncă şi îşi îngroapă în pământ talantul său.
Dumnezeu dăruieşte fiecăruia după putere: cât poate să ducă şi să folosească fiecare. Darurile le împarte, fireşte, potrivit iconomiei Sale, după cum nici într‑o casă nu au toţi aceleaşi înzestrări şi aceleaşi îndatoriri, ci fiecare lucrează după rostul său.
„Şi a plecat”. De aici se vede iuţeala cu care lucrează Dumnezeu. Când Ziditorul a făcut lumea, a făcut‑o repede. Si când Mântuitorul Iisus a venit pe pământ întru înnoirea lumii, repede şi‑a săvârşit lucrul Său: a dezvăluit şi a înmânat darurile Sale „si a plecat”.
Ce au făcut slugile cu cele primite ?
„Indată, mergând, cel ce luase cinci talanţi a lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci talanţi. De asemenea şi cel cu doi a câştigat alţi doi. Iar cel ce luase un talant s‑a dus, a săpat o groapă în pământ şi a ascuns argintul stăpânului său”.
Tot schimbul şi toată îndeletnicirea între oameni nu‑i decât o icoană a ceea ce se întâmplă, sau ar trebui să se întâmple, în tărâm sufletesc.
Este de aşteptat ca cel ce moşteneşte pământuri să şi le înmulţească; cine are ogoare, sa le lucreze; cine a învăţat un meşteşug oarecare, să‑l practice spre folosul său şi al semenilor; cine e iscusit, sa invete si pe altii, cine face negoţ să-şi sporească neguţătoria.
Oamenii alearga încolo şi încoace, lucrează, strâng, schimbă, înfrumuseţează cumpără, vând. Fiecare se zbate ca să-şi câştige cele trebuinta trupului, să-şi îmbunătăţească sănătatea, să-şi asigure un trai tihnit pe cât mai multă vreme. Si toate acestea nu‑s decât o schiţă primitivă a ceea ce trebuie să facă omul pentru sufletul său, care e cu mult mai de preţ.
Oricine care a primit de la Dumnezeu cinci măsuri, sau doua sau una — de credinţă, înţelepciune, bunăvoinţă, frică de Dumnezeu, sete de neprihănire, sau smerenie, sau ascultare, trebuie sa caute ca măcar să îndoiască măsura, aşa cum au făcut cei doi slujitori şi cum fac de obicei oamenii când se îndeletnicesc cu negoţul sau cu vreun meşteşug oarecare.
Cine nu-şi înmulţeşte talantul – atât cât i‑a fost dat — se va tăia şi se va arunca în foc ca un pom sterp. Stăpânul lumii, pentru care oamenii sunt pomi de mare pret, va face cu ei ceea ce face un bun gospodar cu pomii care au fost în zadar îngrădiţi, curăţaţi şi săpaţi la rădăcină.
Vedeţi numai cum e văzut de alţii un pierde-vară care, moştenind avere, se pune pe chefuri, nimic lucrând: nici cel din urmă cerşetor nu‑i mai dispretuit decât un om ca acesta. El este chipul nepricopsitului duhovnicesc care, primind de la Dumnezeu un talant de credinţă, sau înţelepciune, sau orice alt dar, îl îngroapă nefolosit în noroiul trupului sau, nesporindu‑l prin lucrare, nearătându‑l nimănui şi nefolosind pe nimeni cu el.
„După multă vreme a venit şi stăpânul acelor slugi şi a făcut socoteala cu ele”.
Dumnezeu nu Se depărtează de om nici o clipă, cu atât mai puţin multă vreme. Ajutorul Lui curge zi de zi către oameni ca un rau în revărsare, dar Judecata Lui, socoteala cu oamenii, aceea vine după multă vreme. Dumnezeu este grabnic ajutător celor care Il caută si încet pedepsitor celor care Il mânie, celor care irosesc daniile Sale. Aici este vorba de Infricoşata Judecată, când timpul se va sfârşi şi toţi lucrătorii vor fi chemaţi ca să-şi ia plata lor.
„Şi apropiindu-se cel care luase cinci talanii, a adus alţi cinci talanii, zicând: Doamne, cinci talanti mi-ai dat, iată încă cinci talanii am câştigat cu ei. Zis‑a lui stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău. Apropiindu-se şi cel cu doi talanţi, a zis: Doamne, doi talanti mi-ai dat şi alţi doi talanţam câştigat cu ei. Zis‑a lui stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intra întru bucuria Domnului tău.
Unul câte unul, lucrătorii vin în faţa stăpânului şi dau socoteală cum au întrebuinţat cele încredinţate lor.
Cu toţii vom trece prin faţa Domnului care stăpâneşte cerul şi pământul şi, înaintea a miliarde de martori vom da socoteală de cele ce am primit. Atunci nimic nu va mai putea fi ascuns, nici îndreptat.
Pentru că Domnul va lumina cu lumina Sa pe toţi cei de faţă, încât toţi vor cunoaşte adevărul unii despre alţii.
Dacă am izbutit să ne înmulţim talantul, vom veni înaintea Domnului cu feţe luminoase şi inima uşoară, ca cele două dintâi slugi. Atunci ne va lumina lumina feţei lui Dumnezeu şi ne va face vii cuvântul: “Bine, slugă bună si credincioasă!” Dar vai de noi dacă vom veni cu mâinile goale înaintea Domnului şi a sfinţilor Săi îngeri, ca cea de a treia slugă ticăloasă şi leneşă.
Care e tâlcul cuvântului: „peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău” ?
Inseamnă că toate darurile primite de la Dumnezeu în lumea aceasta, fie cât de multe, sunt puţin faţă de binecuvântările ce‑i aşteaptă pe credincioşi în veacul de apoi.
Pentru că este scris: „Cele ce ochiul n‑a văzut si urechea n‑a auzit si la inima omului nu s‑au suit, pe acestea le‑a gătit Dumnezeu celor ce‑L iubesc pe El” (I Corinteni 2, 9).
Cea mai mică strădanie care poartă pecetea dragostei de Dumnezeu va fi răsplătită împărăteşte. Pentru puţinul îndurat în viaţa aceasta întru ascultare de Dumnezeu, pentru puţinul făcut pentru sufletul său, omul va fi încununat cu atâta slavă cum n‑au avut, nici n‑au visat, toţi regii pământului.
Dar ce se întâmplă acum cu sluga cea rea ?
„Apropiindu-se apoi şi cel care primise un talant, a zis: Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n‑ai semănat si aduni de unde n‑ai împrăştiat. Si temându-mă, m‑am dus de am ascuns talantul în pământ; iată ai ce este al tău”.
Iată ce îndreptăţire s‑a găsit să aducă înaintea stăpânului, pentru lenea şi ticăloşia de care a dat dovadă, această a treia slugă ! Dar nu e singurul.
Câţi din noi nu dăm vina pe Dumnezeu pentru răutatea, delăsarea, lenea şi nechibzuinţa noastră ? Necunoscându-şi păcatul, necunoscând nici iubirea şi răbdarea lui Dumnezeu, omul Îl scoate pe Dumnezeu vinovat de toate slăbiciunile şi lipsurile sale.
Fiecare vorbă pe care o scoate sluga netrebnică este mincinoasă. Unde seceră Dumnezeu de unde n‑a semănat? Unde adună de unde n‑a împrăştiat ?
Este cumva pe lumea asta vreo sămânţă care să nu fie de la El ?
Sunt pe undeva în univers roade bune care sa nu fie din lucrarea Lui ?
Cei lipsiţi de credinţă se răzvrătesc când li se iau de la ei copiii: „Vezi”, se tânguie, „ce nemilos e Dumnezeu, cum ne ia înainte de vreme copiii!” Dar cum zici că sunt ai tai copiii, omule ? Nu sunt ei oare ai lui Dumnezeu mai dinainte de a fi numit tu ai tăi ? Şi cum „înainte de vreme” ? Nu ştie Cel ce a făcut timpul când e vremea ?
Nici un gospodar de pe pământ nu-ţi lasă pădurea să crească în voia ei, ci taie din ea arbori, tineri sau bătrâni, după cum e rostul, după cum e folosul casei sale; nu se uită că pomul a crescut multă vreme sau e abia un copăcel.
In loc să cârtească şi să hulească pe Cel de la care îşi iau în orice clipă suflarea, mai bine ar face să strige împreună cu dreptul Iov: „Domnul a dat, si Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat” (Iov 1, 21).
Mai strigă necredincioşii împotriva lui Dumnezeu când li se mănează holda; ori când li se scufundă corăbiile încărcate cu marfă; ori când dă peste ei o boală sau un necaz. Atunci zic că Dumnezeu e aspru. Dar zic aşa numai pentru că nu-şi cunosc păcatele, şi fiindcă nu pot lua din nenorocirile lor învăţătură de mântuire.
La această strâmbă îndreptăţire a slugii stăpânul a răspuns: „Sluga vicleană si leneşă, ştiai că secer unde n‑am semănat si adun de unde nu am împrăştiat ? Se cuvenea deci ca tu să pui banii mei la zarafi, si eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă”.
Zarafii sunt schimbătorii de bani, cei care, schimbând o monedă cu alta îşi trag din acest schimb un câştig. Dar şi aici avem un înţeles figurativ.
Prin „zarafi” trebuie să înţelegem pe făcătorii de bine, prin „bani” trebuie să înţelegem darurile lui Dumnezeu; iar prin „dobândă” mântuirea.
Vedeţi că tot ce se întâmplă înafară între oameni este un chip a ceea ce se întâmplă, sau trebuie să se întâmple, pe tărâm duhovnicesc în viata aceasta ? Chiar şi zarafii pot sluji drept icoană a duhovnicescului între oameni. Ai primit, vrea să spună Domnul slugii netrebnice, un dar de la Dumnezeu pe care nu ai vrut să‑l foloseşti spre mântuirea ta; de ce, atunci, nu l‑ai dat cuiva care să‑l fi folosit bine, care să fi vrut şi să fi fost în stare să‑l dea mai departe altora cărora le-ar fi fost de trebuinţă ca să se mântuiască ? Iar Eu, venind, aş fi găsit pe pământ mai mulţi din cei ce se mântuiesc: mai mulţi credincioşi, mai mulţi milostivi, mai mulţi smeriţi. Dar tu ai îngropat talantul în pământul trupului tău care a putrezit în groapă (pentru că Domnul spune aceste cuvinte la Groaznica Judecată) si nu-ţi mai e bun acum la nimic.
O, ce înfricoşată învăţătură pentru cei ce au averi şi nu vor sa dea nimic săracilor ! Sau înţelepciune şi o ţin ferecată în ei ca într-un mormânt! Sau orice fel de bun sau iscusinţă de care nu se bucură nimeni! Sau putere şi nu apără pe cei slabi! Cel mai blând nume care li s‑ar putea da acestora ar fi acela de „hoţi”; pentru că ei îşi însuşesc darul care este al lui Dumnezeu, îl ascund şi nu dau altora nimic din ceea ce li se cuvine. Dar nu sunt numai hoţi, ci şi ucigaşi, pentru că nu ajută pe cei ce ar putea să se mântuiască. Păcatul lor nu e mai mic decât al unuia care, pe mal stând şi având în mâini un colac de salvare, nu‑l întinde celui pe care îl vede înecându-se. Cu adevărat îi va spune Domnul unuia ca acesta cuvântul pe care l‑a spus în pilda slugii netrebnice:
“Luaţi dar de la el talantul şi dati‑l celui ce are zece talanii. Căci tot celui ce are i se va da şi‑i va prisosi, iar de la cel ce n‑are şi ce are i se va lua. Iar pe sluga netrebnică aruncati‑o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea si scrâsnirea dinţilor”.
Adesea se întâmplă în viaţa aceasta că puţinul pe care îl are cineva să se ia de la dânsul şi să se dea altcuiva care are mai mult, şi acest lucru este iarăşi o icoană a ceea ce se petrece pe tărâmul duhului.
Nu ia un părinte de la un fiu risipitor ca să dea altui fiu, mai chibzuit decât acela ?
Nu se ia arma din mâna soldatului fricos ca să se dea celui viteaz ?
Si în viaţa aceasta ia Dumnezeu darurile sale de la slujitorii netrebnici; de multe ori bogătaşii împietriţi la inimă se ruinează şi mor în sărăcie; înţelepţii trufaşi sfârşesc în nebunie sau senilitate, sfinţii care se mândresc cad în păcate grele; tiranii se prăbuşesc; preoţii netrebnici se despart în chinuri de viaţă; mâinile care nu au făcut binele ce le‑a stat în putinţă prind să tremure sau înţepenesc; buzele ce nu au spus adevărul amuţesc; şi toţi cei care zădărnicesc darul lui Dumnezeu sfârşesc ca nişte cerşetori, lipsiţi de toate.
Nu se ia darul de la omul hapsân când moare şi nu se dă urmaşilor şi neamurilor care îl moştenesc ? Dar să luăm aminte: se ia de la cel necredincios darul şi abia după ce darul i s‑a luat e osândit. Dumnezeu nu osândeşte pe nimeni câtă vreme mai e darul Lui într-însul. Si omului osândit la judecata oamenilor, mai înainte de a fi trimis să-şi ispăşească pedeapsa, i se iau hainele dându-i-se în schimb zerghea întemniţaţilor, straiul osândei şi al ruşinii.
Tot astfel şi păcătosul care nu se pocăieşti, întâi va fi lipsit de tot ceea este dumnezeiesc întrînsul, şi abia apoi va fi trimis „întru intunericul cel mai din afară”, unde „va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”.
Pilda aceasta ne învaţă că nu numai cel ce face rău se osândeste, ci şi cel ce nu face binele.
Apostolul Iacov ne spune: „Cine ştie şti sa faca ce e bine şi nu face, păcat are (Iacov 4, 17).
Toată învăţătura lui Hristos, în faptă şi cuvânt, ne îndeamnă să facem bine. A ne păzi de rău doar un început, dar calea vieţii creştine trebuie să fie toată presărată ca de flori, cu fapte bune.
Săvârşirea binelui e un ajutor nepreţuit în păzirea de rău. E foarte greu să se oprească cineva de la rău dacă nu face binele şi să se ferească de păcat dacă nu lucrează virtutea.
Pilda ne adevereşte mai departe că Dumnezeu e milostiv către toţi, pentru că fiecare primeşte câte ceva în dar. E drept că unora li se dă mai mult iar altora mai puţin, dar aceasta nu schimbă cu nimic lucrurile, pentru că celor ce li s‑a dat mult, li se si cere mult, iar celor cărora li s‑a dat puţin, mai puţin li se cere. Fiecăruia însă i se dă atât cât îi trebuie spre a sa mântuire şi spre ajutorarea mântuirii altora.
Ar fi greşit să credem că în această pildă Domnul are în vedere doar pe bogaţii — de un fel sau altul — ai lumii acesteia. Nu; E1 vorbeşte deopotrivă despre toţi oamenii. Toţi, fără deosebire, suni trimişi în lume cu un dar oarecare.
Văduva care a lăsat în templul din Ierusalim singurii ei doi bănuţi era săracă în ce priveşte banii, dar nu era săracă în ce priveşte jertfa şi frica de Dumnezeu. Dimpotrivă. Iar pentru că a folosit bine aceste daruri — bănuţul ei sărac — a fost lăudată de Domnul Însuşi: “Adevărat vă spun că aceasta văduvă săracă a aruncat în cutia darurilor mai mult decât toţi ceilalţi” (Marcu 12, 43).
Să ne gândim acum la un lucru ce pare mai greu de dezlegat. Iată bunăoară un om orb, mut şi surd din naştere, care şi‑a petrecut toată viaţa sa, din leagăn până la mormânt, în această stare.
„Ce fel de dar a primit unul ca acesta de la Dumnezeu ? Cum să se mântuiască?” poate să întrebe cineva. Ei bine, are un dar, şi unul mare. Nu‑i vede pe alţii, dar este el văzut. Nu dă milostenie, dar îndeamnă pe alţii la milostenie. Nu vorbeşte despre Dumnezeu, dar el însuşi e o pomenire a lui Dumnezeu. Nu propovăduieşte cu cuvântul, dar adevereşte propovăduirea. Cu adevărat poate aduce pe mulţi la mântuire, şi prin aceasta şi el se mântuieşte.
Să cunoaşteţi însă că îndeobşte orbii şi muţii şi surzii nu sunt între cei ce-si îngroapă talantul. Ei nu se ascund de oameni, şi e destul lucrul acesta. Tot ce au de arătat, arată: pe ei înşişi. Acesta este banul pe care‑l dau zarafilor şi‑l întorc stăpânului cu dobândă. Sunt slujitorii lui Dumnezeu; pomenirea vie a lui Dumnezeu; chemarea vie a lui Dumnezeu. Ei îndeamnă inimile spre milă şi temere. Ei înfăţişează propovăduirea de netăgăduit a lui Dumnezeu săpată în carnea lor. Iar cei care au ochi si urechi si grai, aceştia sunt cei care cel mai adesea îşi îngroapă talantul. Mult li s‑a dat, şi când e să li se ceară nu dau nimic.
Inegalitatea este aşezată aşadar la însăşi temelia lumii. Trebuie să ne bucurăm de ea, nu să ne răzvrătim împotrivă‑i, pentru că Dragostea a pus‑o acolo, nu ura, înţelepciunea, nu nebunia. Viaţa se urâteşte nu prin lipsa egalităţii, ci prin lipsa iubirii şi a înţelegerii duhovniceşti din om. Să avem mai multă dragoste şi mai multă pricepere duhovnicească, si ne vom încredinţa că şi de două ori pe atâta inegalitate câtă vedeam mai înainte nu ştirbeşte cu nimic fericirea hărăzită omului.
Pilda talantilor aduce lumină, pace şi înţelegere în suflete. Ne îndeamnă să nu întârziem a face lucrul pentru care ne‑a aşezat Domnul în piaţa cea mare a acestei lumi.
Timpul trece mai grabnic ca un râu repede curgător şi curând — luaţi aminte: curând — va veni asupră-ne sfârşitul.
Nimeni nu se va mai putea întoarce din veşnicie ca să ia ce a uitat şi să facă ce nu a făcut. Să ne grăbim aşadar să folosim darul ce ni s‑a dat, talantul împrumutat nouă de Domnul domnilor.
Pentru învăţătura aceasta si pentru toate, slavă fie Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Lasã un Rãspuns: