Despre frica de Dumnezeu, post, rugãciune şi iertare

Des­pre fri­ca de Dumnezeu
* Fri­ca de Dum­ne­zeu este făclia care ne lumi­nea­ză ca să păşim pe dru­mul drept, care ne călă­u­zeş­te la Împă­ră­ţia lui Dum­ne­zeu. Fri­ca dum­ne­ze­ias­că este abso­lut nece­sa­ră ca să îna­in­tăm pe calea Domnului.
*Să ne ridi­căm de la fri­ca slu­gii şi, spo­rind, să ajun­gem la fri­ca fiu­lui, care este cea mai nobi­lă treap­tă a fri­cii de Dumnezeu.
* Cre­ş­ti­nii noş­tri, având fri­ca de Dum­ne­zeu în sufle­tul lor, păzesc legea lui Dum­ne­zeu. Păzind legea lui Dum­ne­zeu, îşi păzesc sufle­tul şi îl apă­ră de cel viclean, şi ast­fel se învred­ni­cesc să ia par­te la moş­te­ni­rea viitoare.
* După măsu­ra fri­cii de Dum­ne­zeu pe care o avem în noi, aşa este şi gri­ja cu care ne tră­im viaţa.

Des­pre post
* Pos­tul este izgo­ni­to­rul dia­vo­li­lor. Cu post şi rugă­ciu­ne, a zis Dom­nul, dia­vo­lii sunt alungaţi.
* De pân­te­ce­le plin, Sfân­tul Duh nu se apropie.
* Fie­ca­re cre­ş­tin care vrea să tră­i­as­că cre­ş­ti­neş­te tre­bu­ie să pună la teme­lie pos­tul, rugă­ciu­nea şi trezvia, căci atunci omul ajun­ge la o măsu­ră mare a virtuţii.
* Boa­la este un post fără de voie, bol­na­vul prin răb­da­re şi mulţu­mi­re va înlo­cui pos­tul pe care nu‑l poa­te face dato­ri­tă bolii.
* Când pos­tul este întă­rit şi însoţit de rugă­ciu­ne, citi­rea cărţi­lor duhov­ni­ceşti, trezvie, par­ti­ci­pa­re la slu­j­be­le Bise­ri­cii, spo­ve­da­nie, Sfân­tă Împăr­tă­şa­nie, fap­te bune şi milos­te­nie, atunci se între­geş­te fru­mu­seţea pre­gă­ti­rii sufle­tu­lui pen­tru intra­rea în Săp­tămâ­na Mare. Atunci va simţi Sfin­te­le Patimi. În toa­tă aceas­tă peri­oa­dă, ini­ma se va pres­chim­ba, sufle­tul va deve­ni sen­si­bil şi va simţi mai intens Păti­mi­rea lui Hris­tos. Va cunoa­ş­te cât de puter­ni­că este dra­gos­tea lui Hris­tos pen­tru om. Va vedea că Hris­tos Dum­ne­ze­ul nos­tru a tră­it muce­ni­ceş­te via­ţa Sa pe pământ, ca să ne aju­te pe noi, trân­da­vii, să ne nevo­im. Dacă Hris­tos a sufe­rit, oare, noi, uce­ni­cii Lui, vom ale­ge alt drum?
* Dacă îl jude­căm pe fra­te­le nos­tru, pos­tul nu ne e de folos. Nu ne e de folos să pos­tim dacă nu sun­tem atenţi la gân­du­ri­le, la cuvin­te­le şi la ini­ma noas­tră. Pos­tul e de folos când conţi­ne şi dra­gos­te către fra­te­le nostru.
* Numai prin sme­re­nie vom îna­in­ta. Pos­tul este bun, iubi­rea bună, milos­te­nia este fru­moa­să, la fel şi îndu­ra­rea. Dar ce este mai pre­sus de toa­te? Tre­bu­ie să deve­nim sme­ri­ţi. Şi mai sus de sme­re­nie ce este? Pute­rea de deo­se­bi­re. Dacă pute­rea de deo­se­bi­re lip­seş­te din vir­tu­ţi, greşim. Şi vir­tu­ţi­le au nevo­ie de câr­mu­i­re. Bine­le, dacă nu se naş­te cu cuvi­oşe­nie, nu este bine. Pos­tul este bun, dar este mij­loc, nu scop. Mij­loa­ce­le au scop şi sco­pul este sme­re­nia, şi din sme­re­nie vine pute­rea de deosebire.
De ace­ea tre­bu­ie să armo­ni­zăm tot ce facem, prin dis­cer­nămân­tul duhov­ni­cu­lui. Duhov­ni­cul îţi va spu­ne cât să pos­teşti, când să te împăr­tă­şeşti, cum să cugeţi, cum să‑l loveşti pe vră­j­maş, ce tre­bu­ie să faci aici, şi ast­fel, cu dis­cer­nămân­tul duhov­ni­cu­lui ilu­mi­nat prin Sfân­tul Duh, pre­gă­teş­te-ţi sufle­tul tău. Deci pos­tul este sfânt, dar este o cale. O vom aran­ja cum ne spu­ne duhov­ni­cul şi după pute­ri­le noas­tre psi­ho­tru­peşti. Să nu facem mai mult decât se cuvi­ne, mai mult decât putem face. Tre­bu­ie măsu­ră în toa­te. Pen­tru că lip­sa de măsu­ră nimi­ceş­te folosul.

Des­pre rugăciune
Rugă­ciu­nea dăru­ieş­te oxi­gen duhov­ni­cesc. Cre­ş­ti­nul nu poa­te să tră­i­as­că cre­ş­ti­neş­te, cu nădej­dea vieţii veş­ni­ce, dacă nu inspi­ră oxi­ge­nul rugă­ciu­nii. Tre­bu­ie să ne rugăm, să cuge­tăm la nume­le lui Dum­ne­zeu şi al Mai­cii Dom­nu­lui. Nu este greu. Cum ne putem gân­di la ori­ce lucru şi nu ne putem gân­di la nume­le lui Hris­tos şi al Mai­cii Dom­nu­lui? Putem, e de-ajuns să vrem.
Desi­gur, avem pie­di­ci­le dia­vo­lu­lui, căci dia­vo­lul nu vrea rugă­ciu­ne, ci vor­bă lun­gă şi deşar­tă. Vrea să rătă­cim cu min­tea noas­tră, să colin­dăm cu gân­dul prin toa­tă lumea, ne per­mi­te intra­rea ori­un­de, dar ne împie­di­că intra­rea către Hris­tos şi Mai­ca Dom­nu­lui. Însă noi să ne stră­duim cu ori­ce preţ să comu­ni­căm într-una cu Dum­ne­zeu, să luăm oxigen.
În ori­ce necaz, supă­ra­re, ispi­tă şi pro­ble­mă grea ne-am afla, să nu uităm rugă­ciu­nea. Să ne rugăm cu râv­nă şi dure­re în suflet, şi Dum­ne­zeu ne va da de ves­te, şi cere­rea noas­tră va fi împlinită…
Cu nume­le lui Hris­tos, asceţii au răz­bo­it toa­te pati­mi­le; prin rugă­ciu­ne au fost învred­ni­ci­ţi de eli­be­ra­rea de patimi, au pri­mit mari haris­me. Când sun­tem săraci la suflet înseam­nă că nu avem rugă­ciu­ne. Harul lui Dum­ne­zeu vine prin rugăciune.
* Când min­tea omu­lui se înti­nea­ză de adu­ce­rea amin­te de Dum­ne­zeu, când îl uită pe Dum­ne­zeu, când cre­ş­ti­nul nu se roa­gă şi nu împli­neş­te voia lui Dum­ne­zeu, când nu ţine porun­ci­le lui Hris­tos, atunci se află în neas­cul­ta­re, cade în păcate.
* Min­tea omu­lui se molip­seş­te les­ne şi se cură­ţeş­te les­ne. Ini­ma se molip­seş­te greu şi se cură­ţeş­te greu. Ini­ma este împo­vă­ra­tă de rădă­ci­ni­le împă­ti­mi­rii. Toa­te pati­mi­le sunt înră­dă­ci­na­te în aceas­tă ini­mă. De ace­ea pe toţi ne doa­re când Dum­ne­zeu, Care voieş­te mân­tu­i­rea noas­tră, încear­că din când în când să ne scoa­tă cu cleş­te­le duhov­ni­cesc rădă­ci­ni­le pati­mi­lor şi să ne dăru­ias­că sănă­ta­tea sufle­teas­că şi eli­be­ra­rea duhovnicească.
* Toa­te ne sunt tri­mi­se şi ni se dau prin pro­nia Prea­bu­nu­lui nos­tru Dum­ne­zeu, ca să dobân­dim sănă­ta­tea sufle­teas­că pe care am pierdut‑o. Sănă­ta­tea sufle­tu­lui, a ini­mii, este eli­be­ra­rea de patimi, este sfinţe­nia, adi­că ade­vă­ra­ta sănătate.
* Când vedem în noi revol­ta ego­is­mu­lui şi cuge­te­le necu­vi­in­cioa­se, atunci să între­bu­inţăm osân­di­rea de sine. Să ne osân­dim pe noi înşi­ne. Pen­tru că tul­bu­ra­rea şi cuge­te­le ara­tă că fia­ra scâr­bo­a­să a ego­is­mu­lui locu­ieş­te înlă­un­trul nostru.
* Cu toa­te că vedem fia­ra înlă­un­trul nos­tru, de mul­te ori orbim de bună­vo­ie şi ne pre­fa­cem că nu o vedem; şi într-un fel rămâ­nem orbi sufle­teş­te, şi ini­ma noas­tră, ca şi când ar fi moar­tă duhov­ni­ceş­te, nu simte.
* Când avem scan­da­luri, neca­zuri, ispi­te, pri­mej­dii, să înge­nun­chem şi să ridi­căm mâi­ni­le, rugân­du-ne cu căl­du­ră şi sme­re­nie la Hris­tos şi la Mai­ca Dom­nu­lui, şi să lăsăm cere­ri­le noas­tre să fie rezol­va­te. Să nu lăsăm min­tea şi gura noas­tră fără rugă­ciu­ne. Doam­ne Iisu­se Hris­to­a­se, milu­ieş­te-ne pe noi. Preasfân­tă Năs­că­toa­re de Dum­ne­zeu, aju­tă-ne pe noi. Fără rugă­ciu­ne, dia­vo­lul ne fugă­reş­te, prin cuge­te mur­da­re, gân­duri, cuvin­te, trân­dă­vie şi atâ­tea alte­le. Şi mai târ­ziu ne înşe­a­lă cu totul. De ace­ea rugă­ciu­nea noas­tră tre­bu­ie să fie cât se poa­te de fier­bin­te şi neîntreruptă.
* Cu cât se roa­gă cine­va mai mult, rugă­ciu­nea devi­ne mai adân­că, înmi­res­ma­tă şi pli­nă de har, schim­bă ini­ma omu­lui şi aces­ta îi iubeş­te pe semeni cum se cuvi­ne şi fără patimă.
* Fără trezvie şi rugă­ciu­ne, ini­ma nu se cură­ţeş­te. Ini­ma cura­tă Îl vede pe Dum­ne­zeu, Îl vede prin simţu­ri­le ei. Aceas­tă par­te sen­si­bi­lă a ini­mii, când este cură­ţi­tă prin nevo­inţă şi rugă­ciu­ne, îl sim­te pe Dumnezeu.
* În rugă­ciu­nea noas­tră să cerem de la Dum­ne­zeu să ne dăru­ias­că ilu­mi­na­rea bună pen­tru a ne cunoa­ş­te pe noi înşi­ne, pen­tru a cunoa­ş­te măreţia noas­tră duhov­ni­ceas­că. Să ne stră­duim să împo­do­bim sufle­tul nos­tru bine­cu­vân­tat şi dăru­it de Dum­ne­zeu cu cât mai mul­te vir­tu­ţi. Să îl hră­nim, să îl adă­păm, să îl înveş­mân­tăm, să îl gătim, încât în ochii lui Dum­ne­zeu sufle­tul nos­tru să fie frumos.
* Când ne apro­pi­em de Dum­ne­zeu cum se cuvi­ne, luăm, simţim, gus­tăm însu­şi­ri­le lui Dum­ne­zeu. De pil­dă: când ne rugăm, simţim iubi­rea lui Dum­ne­zeu, bucu­ria Lui, milos­ti­vi­rea Lui, deve­nim şi noi milos­tivi. Deve­nim şi noi lumi­na­ţi, plini de dra­gos­te, cura­ţi, pen­tru că luăm de la Dum­ne­zeu pute­rea de a ne cură­ţi… Când omul se tăvă­leş­te prin păcat, sufle­tul se sluţeşte.
* Omul împă­ti­mit are nevo­ie de vin­de­ca­re ca să sca­pe de patimi, căci aces­tea sunt ade­vă­ra­ţi tirani.
* Mare valoa­re duhov­ni­ceas­că are rugă­ciu­nea făcu­tă cu cre­dinţă şi lacrimi.
* Când ini­ma omu­lui se roa­gă şi se uneş­te cu Dum­ne­zeu, se sim­te bine. Tre­bu­ie nea­pă­rat ca ini­ma să se facă pre­cum un tron al lui Dum­ne­zeu, ca un jert­fel­nic pe care să se adu­că jert­fă şi să se pome­neas­că nume­le lui Hris­tos. Şi la fel cum jert­fa lui Hris­tos pe sfân­ta masă adu­ce bine­cu­vân­tări mulţi­mii din bise­ri­că, aşa şi nume­le lui Hris­tos, pome­nit în ini­mă, adu­ce bine­cu­vân­tări dum­ne­ze­ieşti în ea şi, în felul aces­ta, ini­ma se sim­te uni­tă cu Dumnezeu.
* După cum spu­ne Sfân­tul Apos­tol Pavel, sun­tem tem­plu al lui Dum­ne­zeu. Pen­tru a păs­tra tem­plul lui Dum­ne­zeu curat, aşa cum se cuvi­ne faţă de Dum­ne­zeu, tre­bu­ie să ne rugăm în con­ti­nuu. Să‑l ţinem pe dia­vol depar­te. Nici un hoţ nu poa­te fura o sobă aprin­să şi încin­să, pen­tru că se va arde pe de-a-ntre­gul; însă când o vede fără foc în ea, o fură uşor. Aşa şi dia­vo­lul, cel ce vrea să ne fure sufle­tul. Când îl vede pe aces­ta mort, rece, îngheţat, ne fură les­ne cură­ţia şi nepri­hă­ni­rea, ne fură ori­ce lucru bun avem în noi. Ne fură sufle­tul cu totul. Dar când îl vede aprins cu fla­că­ra rugă­ciu­nii, îi este greu să îl fure şi chiar să se şi apro­pie de el. Tre­bu­ie să rea­prin­dem mereu în noi dorinţa şi râv­na pen­tru rugă­ciu­nea minţii.
Rugă­ciu­nea minţii şi, în gene­ral, trezvia aduc rezul­ta­te bune şi cu un efort asce­tic mai mic; dar efor­tul asce­tic mare, fără rugă­ciu­nea minţii, are folos foar­te mic. Trezvia şi rugă­ciu­nea aduc mari bunuri în suflet, rod­ni­cie duhov­ni­ceas­că, mân­gâi­e­re în vre­me de necaz şi ali­na­re pe calea mântuirii.

Des­pre iertare
* Pe pământ nimeni nu este fără păcat, toţi sun­tem păcă­toşi, vino­va­ţi şi pur­tăm cu noi păca­te­le cu care ne-au împo­vă­rat nea­tenţia, pati­mi­le şi slă­bi­ciu­ni­le noas­tre. Toţi avem nevo­ie să luăm ier­ta­re de la Dum­ne­zeu. Ca să reu­şim ier­ta­rea şi împă­ca­rea cu Dum­ne­zeu tre­bu­ie să ţinem sea­ma de cuvân­tul evan­ghe­lic care spu­ne: dacă le ier­tăm oame­ni­lor greşe­li­le lor, Părin­te­le Ceresc ne va ier­ta şi nouă greşe­li­le noas­tre. Împli­nind acest cuvânt vom lua ier­ta­re de la Dum­ne­zeu pen­tru grea­ua pova­ră a păca­te­lor pe care le pur­tăm în spa­te. Ducem toţi un catas­tif cu păca­te dife­ri­te, gre­le sau uşoa­re, mul­te sau puţi­ne, şi nimeni nu face exce­pţie, în afa­ră de Dum­ne­zeu. Aşa­dar, dacă ier­tăm, vom fi ier­ta­ţi, dacă lăsăm, ne va lăsa şi nouă Părin­te­le Ceresc greşe­li­le noas­tre. Nu e cu putinţă, în nici un caz, să luăm ier­ta­re de la Dum­ne­zeu, dacă noi nu‑l ier­tăm din ini­mă pe aproa­pe­le nostru.
* Ier­ta­rea nu cere efort şi gre­u­ta­te. E nevo­ie doar de sme­re­nie. Vom pri­mi ier­ta­rea nenu­mă­ra­te­lor noas­tre păca­te dacă îi dăm şi noi ier­ta­re fra­te­lui nostru.
* Aşa cum vrem să ne iubeas­că Dum­ne­zeu, să ne ier­te, să ne poar­te de gri­jă, să ne ape­re şi să ne ocro­teas­că prin Pro­nia Lui, dacă ofe­rim toa­te aces­tea aproa­pe­lui nos­tru, să fim siguri că le vom lua de la Dum­ne­zeu când ne vom întâl­ni cu El. Toa­tă via­ţa noas­tră con­ti­nu­ăm să păcă­tu­im, cu gân­dul, cu ini­ma, şi cu toa­te simţu­ri­le tru­peşti şi duhov­ni­ceşti ale sufle­tu­lui. Gân­di­ţi-vă cât de mare este izvo­rul păca­te­lor noas­tre. Dacă îi ier­tăm păca­te­le aproa­pe­lui nos­tru, secăm tot acest izvor al păcatelor.
* Când nu avem iubi­re şi ier­ta­re, harul lui Dum­ne­zeu ne părăseşte.
* Ier­ta­rea pe care Dum­ne­zeu o dă omu­lui este necu­prin­să, şi vine acum omul săr­man, omul de lut, cel vino­vat şi împo­vă­rat cu osân­dă grea şi înde­păr­tat de Dum­ne­zeu, şi nu vrea să‑i ier­te sea­mă­nu­lui său un cuvânt, o greşe­a­lă mică. Cum îi va da Dum­ne­zeu dacă el nu dă, dacă nu‑l iar­tă pe aproa­pe­le lui?
* Dum­ne­ze­ul nos­tru este ocean nesfârşit de iubi­re, milă şi ier­ta­re. Gân­di­ţi-vă ce Dum­ne­zeu avem! De ace­ea să nu pier­dem îndrăz­ne­a­la şi nădej­dea pocă­inţei şi întoar­ce­rii noas­tre. Dacă ne pocă­im, iubi­rea Lui ne pri­meş­te cu ini­ma des­chi­să… Dacă tâlha­rul a des­chis poar­ta Rai­u­lui cu che­ia cuvin­te­lor lui, cu atât mai mult pocă­inţa, întoar­ce­rea şi lacri­mi­le vor des­chi­de uşor poar­ta Împă­ră­ţi­ei Cerurilor.
* Dacă noi ier­tăm greşe­li­le fra­te­lui nos­tru, avem tot drep­tul să spu­nem: “şi ne iar­tă nouă greşe­li­le noas­tre, pre­cum şi noi ier­tăm greşi­ţi­lor noş­tri“. Aşa cum eu iert greşe­li­le celor­la­lţi, Doam­ne, iar­tă şi Tu păca­te­le mele. Adi­că cu pute­rea, cu ini­ma şi cu hotă­rârea cu care am dăru­it ier­ta­rea noas­tră, înmi­it o vom pri­mi îna­poi. Iată calea pe care ne putem mântui!
* Cât putem, fiii mei, să ier­tăm cu toa­tă ini­ma noas­tră, ca să ne ier­te şi nouă Dum­ne­zeu. Aceas­ta este con­di­ţia, învo­ia­la lui Dum­ne­zeu cu oamenii.
* Părinţii Bise­ri­cii au avut gri­jă să îl iubeas­că pe aproa­pe­le lor, aşa cum înva­ţă Evan­ghe­lia, şi izbu­tind aceas­ta, au ajuns la sfinţe­nie. Ier­tând din toa­tă ini­ma noas­tră, vom fi ier­ta­ţi de Dumnezeu.
* Unul sin­gur este ade­vă­rul, că fie­ca­re om va sfârşi oda­tă via­ţa sa şi va ajun­ge în veş­ni­cie. Şi întru­cât aşa se va întâm­pla, să avem gri­jă. Tre­bu­ie să fim pre­gă­ti­ţi, cură­ţi­ţi, spo­ve­di­ţi, iubi­tori şi cele­lal­te. Să facem asta acum, când avem tim­pul la dis­po­zi­ţia noas­tră. Să ne silim să cre­dem acest ade­văr, că vom muri şi vom fi jude­ca­ţi după Evan­ghe­lie. Să luăm Evan­ghe­lia şi să ne stră­duim să o punem în practică.
* Omul care are dorinţa de a se mân­tui va fi urmă­rit de mila lui Dum­ne­zeu. Îl va urmări până în ulti­ma cli­pă, pen­tru că Dum­ne­zeu găseş­te cu lupa pe care o are mole­cu­le­le dorinţei de mân­tu­i­re din ini­ma sa. Le va pune pe aces­tea în valoa­re şi îi va da omu­lui pute­rea de a se mân­tui până la urmă. Sfân­ta Evan­ghe­lie a lui Hris­tos adu­ce mul­tă mân­gâi­e­re şi vă povă­ţu­iesc mereu să o cer­ce­ta­ţi ca să aveţi lumi­na Lui în via­ţa voastră.
* Cum va şter­ge Dum­ne­zeu toa­te volu­me­le în care sunt scri­se păca­te­le noas­tre, când noi nu vrem să şter­gem nici măcar o pagi­nă din greşe­li­le fra­te­lui nos­tru? E nevo­ie de lup­tă împo­tri­va ţine­rii de min­te a rău­lui, împo­tri­va duş­mă­ni­ei şi a răzbunării.
Ce au câş­ti­gat toţi cei care au ple­cat fără să‑i ier­te pe cei­la­lţi? Nu se vor căi acum amar­nic, fără folos şi fără îndrep­ta­re?… De vre­me ce ne aflăm încă în aceas­tă via­ţă, de vre­me ce cor­ti­na tea­tru­lui lumii pre­zen­te nu a căzut şi firul vieţii noas­tre nu s‑a rupt, mai putem încă ierta.
* Hris­to­sul nos­tru este o rugă desă­vârşi­tă, mân­gâi­e­re îna­l­tă, lar­gă şi întin­să; nu are măsu­ră. Prin urma­re tre­bu­ie să‑L iubim şi să pome­nim cât putem de des nume­le Lui sfânt.
* Hris­tos a venit să ne înveţe cu întrea­ga Lui via­ţă şi exem­plul Lui, cu felul în care a tră­it, cum tre­bu­ie să tră­im şi noi. Hris­to­sul nos­tru este îndu­ra­re, dra­gos­te şi milos­ti­vi­re către aproa­pe­le nos­tru… De ace­ea noi toţi ar tre­bui, cu duhul recu­noş­tinţei noas­tre, să‑L iubim pe Hris­tos, să‑L cin­stim, să cuge­tăm la El. Să‑I pro­mi­tem că vom ascul­ta voia Lui. Să ne recu­noa­ş­tem păca­te­le şi să‑I mulţu­mim pen­tru îndu­ră­ri­le Sale. Mulţu­mi­rea noas­tră împli­neş­te o dato­rie de recu­noş­tinţă către Dum­ne­zeu şi tot­o­da­tă Îl pro­voa­că şi Îl îndeam­nă pe Dum­ne­zeu să ne dea şi mai mul­te haris­me decât ne‑a dat până acum.
* Noi, oame­nii, vrem mul­te de la Dum­ne­zeu. Vrem să ne iubeas­că, să ne ier­te, să ne poar­te de gri­jă, să ne ocro­teas­că… Dar pen­tru a dobân­di aces­tea de la Dum­ne­zeu, tre­bu­ie să le dăm noi mai întâi aproa­pe­lui nos­tru şi atunci le vom pri­mi. Vom dărui iubi­re, blân­deţe, neju­de­ca­re, milos­ti­vi­re, aju­tor şi le vom pri­mi cu sigu­ranţă de la Dumnezeu.
Va tre­bui să ne petre­cem cât mai mult timp cu Hris­to­sul nos­tru. Să‑L iubim, să‑L cin­stim, să‑L slă­vim, să ne închi­năm Lui, să‑L măr­tu­ri­sim şi să‑L urmăm în exem­plul Său. Când vom face toa­te aces­tea, să cre­dem neîn­do­iel­nic că luăm în noi însu­şi­ri­le lui Hristos.