Evangelia zilei:
Cautã:

Viata Sfãntului Mare Mucenic Gheorghe

Mări­mea textului:
Mic | Mare

 

 

 

 

Via­ţa şi minu­ni­le Sfân­tu­lui Muce­nic Gheorghe

 

Sf. Mucenic Gheorghe

În aceas­tă lună, în ziua a două­zeci şi tre­ia, pome­ni­rea sfân­tu­lui şi mări­tu­lui mare­lui muce­nic Ghe­or­ghe, pur­tă­to­rul de biruinţă.

Mări­tul aces­ta şi minu­na­tul şi ves­ti­tul mare muce­nic Ghe­or­ghe, a tră­it în vre­mea împă­ra­tu­lui Dio­cleţian, tră­gân­du-se din Capa­do­chia, de neam stră­lu­cit şi lumi­nat, din cea­ta osta­şi­lor ce se che­mau tri­buni; iar când a fost să păti­meas­că era la cin­stea dre­gă­to­ri­ei de comis.

Având împă­ra­tul gând să por­neas­că răz­boi asu­pra cre­ş­ti­ni­lor, a dat porun­că să se învred­ni­ceas­că de cin­stiri împă­ră­teşti şi de daruri cei ce se vor lepă­da şi vor pără­si pe Hris­tos. Iar cei cer nu se vor supu­ne porun­cii, să aibă pedeap­să moar­tea. Atunci sfân­tul aces­ta fiind de faţă, a decla­rat că este cre­ş­tin, mus­trând deşer­tă­ciu­nea şi nepu­tinţa ido­li­lor, luând în râs pe cei ce cre­deau în ei. Neple­cân­du-se nici cu amă­giri, nici cu făgă­du­inţe­le tira­nu­lui, care făcea mul­te ca aces­tea, nici de îngro­ziri, ci se vedea nebă­gă­tor de sea­mă de toa­te, pen­tru ace­ea întâi l‑au lovit în pân­te­ce cu o suli­ţă. Şi când i s‑a înfipt suli­ţa în trup, a curs sân­ge mult; iar vâr­ful suli­ţei s‑a întors îna­poi şi a rămas sfân­tul nevă­tă­mat. Apoi legându‑l de o roa­tă ţin­tu­i­tă cu fia­re ascu­ţi­te, care a fost por­ni­tă din sus spre o vale, şi rupân­du-se tru­pul în mai mul­te bucă­ţi, cu aju­to­rul dum­ne­ze­ies­cu­lui înger a rămas el sănă­tos. Şi înfă­ţi­şân­du-se sfân­tul îna­in­tea împă­ra­tu­lui şi a lui Mag­nenţiu, care şedeau ală­tu­ri de el şi adu­ceau jert­fă la idoli pen­tru sănă­ta­tea lor, sfân­tul a atras pe mulţi spre cre­dinţa în Hris­tos, căro­ra din porun­ca împă­ra­tu­lui li s‑au tăi­at cape­te­le afa­ră din ceta­te. Şi venind la Hris­tos şi Ale­xan­dra împă­ră­tea­sa, a măr­tu­ri­sit pe Hris­tos Dum­ne­zeu îna­in­tea tira­nu­lui. Au cre­zut şi alţii mulţi în Hris­tos, văzând că sfân­tul a ieşit sănă­tos dintr‑o var­ni­ţă în care fuse­se arun­cat. După aceas­ta i‑au încă­lţat picioa­re­le cu încă­lţă­min­te de fier ce avea cuie şi l‑au silit să aler­ge. Ci iară­şi au pus de l‑au bătut, fără de nici o milă, cu vine de bou usca­te. Iar Mag­nenţiu cerând semn ca să învie­ze pe un mort din cei ce erau îngro­pa­ţi, din mor­min­te­le ce erau aco­lo, care erau de mul­tă vre­me morţi, şi făcând sfân­tul rugă­ciu­ne dea­su­pra mor­mân­tu­lui, a învi­at mor­tul şi s‑a închi­nat sfân­tu­lui, şi a slă­vit Dum­ne­zei­rea lui Hris­tos. Şi între­bând împă­ra­tul pe mort cine este, şi când a murit, a răs­puns aces­ta că este din cei ce au tră­it mai îna­in­te de veni­rea lui Hris­tos, adi­că mai îna­in­te de trei sute de ani şi mai mult şi cum că a ars în foc atâţia ani din pri­ci­na rătă­ci­rii ido­leşti. Pen­tru care minu­ne cre­zând mulţi, şi înmulţin­du-se spre cre­dinţă, slă­veau cu un glas pe Dum­ne­zeu, între care era şi Gli­che­rie, căru­ia îi muri­se boul, şi l‑a scu­lat sfân­tul. Din care minu­ne ade­ve­rind şi el cre­dinţa în Hris­tos, a luat cunu­na muce­ni­ci­ei, făcându‑l păgâ­nii mul­te bucă­ţi cu săbi­i­le. Deci venind mulţi la Hris­tos, pen­tru ceea ce vedeau, şi încă pen­tru că sfân­tul muce­nic Ghe­or­ghe intrând în capi­ş­tea ido­li­lor, a porun­cit unui chip ido­lesc cio­plit, ca să spu­nă dacă este el Dum­ne­zeu, şi de i se cuvi­ne să i se închi­ne lui oame­nii. Iar demo­n­ul cel ce era într-însul plân­gând a răs­puns că unul este Dum­ne­zeu ade­vă­rat: Hris­tos şi din­tr-aceas­ta s‑au tul­bu­rat ido­lii toţi şi au căzut şi s‑au sfă­râ­mat. Ceea ce nepu­tând răb­da cei ce cre­deau în idoli au prins pe sfân­tul şi l‑au dus la împă­ra­tul, şi-au cerut degrab răs­puns de moar­te asu­pra lui; iar împă­ra­tul a porun­cit ca să taie pe sfân­tul şi pe Ale­xan­dra împă­ră­tea­sa cu sabia. Sfân­tu­lui Ghe­or­ghe i s‑a tăi­at capul, iar sfân­ta Ale­xan­dra făcând rugă­ciu­ne în tem­ni­ţă, şi‑a dat sufle­tul lui Dumnezeu.

Însă tre­bu­ie să isto­ri­sim oare­ca­re par­te din cele mul­te minuni ale sfântului.

În părţi­le Siri­ei se află o ceta­te numi­tă Ramel, în care era o bise­ri­că zidi­tă în nume­le mare­lui muce­nic Ghe­or­ghe. Nea­flân­du-se aco­lo mină de pia­tră, ca să se taie stâlpi, se adu­ceau stâl­pii bise­ri­cii din loc depăr­tat, şi se făcea mul­tă nevo­inţă cu afla­tul lor, şi cu adu­sul. Atunci oare­ca­re feme­ie cu fri­ca lui Dum­ne­zeu având ade­vă­ra­tă şi întă­ri­tă cre­dinţă la sfân­tul mare muce­nic Ghe­or­ghe, a cum­pă­rat şi ea un stâlp ase­me­nea cu cei ce erau făcu­ţi şi înfru­mu­seţa­ţi, şi pogorându‑l la mare, se ruga celui ce era pur­tă­tor de gri­jă să ducă stâl­pii, să ia şi să ducă şi pe ace­la pe care îl cum­pă­ra­se ea. Iar el nu vrea, ci punând numai pe al lui, pur­ce­se să se ducă. Atunci feme­ia de supă­ra­re căzând la pământ plân­gea şi se ruga sfân­tu­lui să‑i aju­te să poa­tă duce stâl­pul. Aflân­du-se ea într-un ast­fel de chip, văzu în vis unde i se ară­tă sfân­tul în chip de voie­vod, şi‑i zise: “De ce eşti tris­tă, feme­ie?” Iar ea îi spu­se pri­ci­na întris­tă­rii, şi sfân­tul des­că­le­când de pe cal zise către feme­ie: “Unde-ţi este voia să fie pus stâl­pul?” Şi ea răs­pun­se. “De‑a dreap­ta par­te a bise­ri­cii.” Şi sfân­tul înda­tă însem­nă mar­mu­ra cu dege­tul, scri­ind aceas­ta: Să se pună în dreap­ta, al doi­lea, stâl­pul vădu­vei (după cel din­tâi), şi ridi­când sfân­tul de capă­tul stâl­pu­lui ce era des­pre mare, zise feme­ii: “Aju­tă şi tu” şi ridicându‑l amân­doi, l‑au dat în mare, şi cu îndrep­ta­rea sfân­tu­lui sosi stâl­pul mai îna­in­te de cei­la­lţi, şi dimi­nea­ţa se află la liman. Ceea ce văzând Vasi­li­cos, căci aşa se numea pur­tă­to­rul de gri­jă pen­tru duce­rea stâl­pi­lor, s‑a minu­nat şi mai vâr­tos dacă a văzut şi scri­sul, care rân­du­ia şi locul, unde tre­bu­ia să fie pus. Şi mulţu­mind lui Dum­ne­zeu, cerea şi de la sfân­tul ier­ta­re pen­tru greşe­a­la neas­cul­tă­rii, şi, luând şi el prin vede­nie ier­ta­re de la sfân­tul, puse stâl­pul vădu­vei în rând cu cei­la­lţi, în locul care porun­cea scri­sul cel însem­nat de sfân­tul. Care stâlp stă şi până în ziua de astăzi întru neş­tear­să pome­ni­rea feme­ii, şi întru mări­rea sfân­tu­lui pen­tru prea­mă­ri­ta minune.

Iată altă minu­ne făcu­tă la Miti­le­ne şi care înfri­coşea­ză tot gân­dul şi tot auzul. Căci în acest loc este o bise­ri­că a mare­lui muce­nic Ghe­or­ghe, foar­te slă­vi­tă şi ves­ti­tă. Şi este obi­cei de a se strân­ge la ziua sfân­tu­lui mulţi­me mul­tă de popor în toţi anii, să facă la acea bise­ri­că prăz­nu­i­re. Aceas­ta aflând aga­re­nii ce erau în Cre­ta au lovit fără ves­te la vre­mea pri­ve­ghe­rii pe câţi au aflat în bise­ri­că, şi i‑au luat lega­ţi, împre­u­nă cu câţi au putut prin­de din cei de afa­ră, că cei mai mulţi scă­pa­se­ră. Pe cei ce i‑au prins, i‑au dus în Cre­ta, între care era şi un tine­rel, pe care l‑a dăru­it sara­ci­nul care‑l prin­se­se lui Ami­ra, celui ce era mai mare pes­te aga­reni. Şi tre­când câtă­va vre­me până s‑a împli­nit anul, şi au ajuns iar la prăz­nu­i­rea prea­mă­ri­tu­lui muce­nic, tână­rul a slu­jit lui Ami­ra; iar părinţii lui nelă­sân­du-şi obi­ce­iul lor şi nici nu au fost nemulţu­mi­tori pen­tru pier­de­rea copi­lu­lui, ci punân­du-ţi nădej­dea la Dum­ne­zeu şi mulţu­mind sfân­tu­lui, şi făcând praz­nic după obi­cei, au ieşit ca să che­me la masă pe cei ce erau che­ma­ţi; iar mai­ca copi­lu­lui întorcân­du-se la bise­ri­că, a căzut la pământ plân­gând şi rugând pe sfân­tul, ca să izbă­veas­că pe fiul ei din robie, în ce chip va şti, cu ato­tpu­ter­ni­cul şi dum­ne­ze­ies­cul dar al Sfân­tu­lui Duh, ce locu­ia într-însul. Iar cel gra­b­nic la aju­tor nu a tre­cut cu vede­rea lacri­mi­le feme­ii. Şi, după ce şi‑a sfârşit feme­ia rugă­ciu­nea, şezând oas­peţii la masă, a pome­nit băr­ba­tul feme­ii la masă întâi aju­to­rul sfân­tu­lui, şi stau gata cei ce dre­geau vinul. Atunci din voia lui Dum­ne­zeu s‑a făcut minu­ne mare şi prea­mă­ri­tă şi aproa­pe de necre­zut pen­tru cei ce nu şti­au lucru­ri­le cele slă­vi­te ale lui Dum­ne­zeu. Dar dacă vor cuge­ta la Ava­cum, care din răpi­rea înge­ru­lui întru o cli­pe­a­lă de vre­me s‑a aflat din Ieru­sa­lim la Babi­lon, nu se vor ară­ta necre­din­cioşi nici de aceas­ta. Căci în cea­sul în care puse­se tână­rul vin în pahar şi se gătea ca să dea lui Ami­ra din Cre­ta, s‑a aflat în Miti­li­ne dând mai­cii sale vinul. Văzând toţi cei ce erau la masă pe tânăr, s‑au minu­nat. Şi întrebându‑1 de unde şi cum se află în mij­lo­cul lor, el a zis: “Umplând paha­rul aces­ta de vin, ca să‑l dau lui Ami­ra în Cre­ta, am fost răpit de un băr­bat prea­mă­rit, care m‑a pus pe calul lui, ţinând cu mâna dreap­tă paha­rul, şi cu stân­ga ţinân­du-mă de mij­lo­cul lui, mă aflai pre­cum mă vedeţi în mij­lo­cul vos­tru.” Aces­tea auzin­du-le şi văzân­du-le, s‑au mirat de acea mare minu­ne. Şi sculân­du-se de la masă, au dat lau­de şi mulţu­mi­re toa­tă noap­tea Ato­tpu­ter­ni­cu­lui Dum­ne­zeu, mărind pe sfân­tul Său mucenic.

Print Friendly, PDF & Email
Dis­tri­bu­ie:

Lasã un Rãspuns:

Lasă un Răspuns: