Evangelia zilei:

Predicã la Duminica Sfintei Maria Egipteanca – Douã convorbiri de tainã

Mări­mea textului:
Mic | Mare

 

 

 

Sfanta Maria EgipteancaTra­di­tia Bise­ri­cii ne indeam­na sa ne amin­tim astazi de Sfan­ta Maria Egip­tean­ca. Asa cum dumi­ni­ca tre­cu­ta ne‑a pus in fata chi­pul unui mare Sfant si ascet, Ioan Sca­ra­rul, si asa cum mai ina­in­te ne puse­se ina­in­te chi­pul Sfan­tu­lui Gri­go­rie Pala­ma, acum ne adu­ce in fata un chip de sfan­ta feme­ie nevo­itoa­re, asce­ta, care a petre­cut multi ani in pus­tie si s‑a invred­ni­cit de darul face­rii de minuni.

Nu este pri­ma feme­ie intra­ta in calen­da­rul Bise­ri­cii noas­tre. De alt­fel, feme­i­le au avut un rol impor­tant in isto­ria cres­ti­na, in isto­ria ves­ti­rii cres­ti­ne, in isto­ria man­tu­i­rii. Daca n‑ar fi decat sa pome­nim de Mai­ca Dom­nu­lui, si apoi sa ne amin­tim de Sfin­te­le Miro­no­si­te, care, ina­in­tea alto­ra, au aflat des­pre invi­e­rea Dom­nu­lui si au fost cele din­tai care au vestit‑o, si inca ar fi foar­te mult.

Cea din­tai pre­di­ca cres­ti­na, dupa Invi­e­re, a fost ros­ti­ta de miro­no­si­te. Acest lucru nu se scoa­te intot­dea­u­na in evi­den­ta, nu se obser­va. Se lasa in umbra. E drept ca a fost o pre­di­ca foar­te scur­ta, dar a fost pre­di­ca, ves­ti­re: “Hris­tos a invi­at!” Cand, ducan­du-se la mor­mant, dimi­ne­a­ta, au gasit mor­man­tul gol, si au vor­bit cu inge­rii si chiar cu Iisus, s‑au intors la cei­lalti cu gra­bi­re si spai­ma, cu bucu­rie si cu nerab­da­re, sa le spu­na ca “Hris­tos a inviat”.

Bise­ri­ca ne intal­ne­ste astazi cu chi­pul Sfan­ta Maria Egip­tean­ca, in aceas­ta peri­oa­da a anu­lui – Pos­tul cel Mare – toc­mai pen­tru ca impre­u­na cu amin­ti­rea celor­lalti mari nevo­i­tori pe care i‑am amin­tit mai sus, sa ne fie tutu­ror, feme­i­lor mai ales, exem­plu de asce­za, de sme­re­nie, exem­plu de rav­na spre man­tu­i­re. In ace­la­si timp, Evan­ghe­lia zilei de astazi, cu doua sap­ta­mani ina­in­te, ince­pe sa ne pre­ga­teas­ca pen­tru “Sap­ta­ma­na pati­mi­lor” si pen­tru “Ziua invi­e­rii”. Daca ar fi sa‑i dau un nume tex­tu­lui citit astazi, l‑as numi: Doua con­vor­biri de tai­na ale Man­tu­i­to­ru­lui cu uce­ni­cii Sai. Si veti vedea inda­ta de ce.

Dumi­ni­ca tre­cu­ta, cand am vor­bit des­pre Fari­sei (Matei 5, 7; Mc. 3, 13; Luca 6, 20 si urm.), ne aflam la ince­pu­tul misiu­nii Man­tu­i­to­ru­lui. Tex­tul Evan­ghe­li­ei de astazi ne duce catre sfar­si­tul misiu­nii Sale. Intre tex­tul de dumi­ni­ca tre­cu­ta si cel de astazi, tre­cu­se­ra trei ani.

Man­tu­i­to­rul era in drum spre Ieru­sa­lim, pe ulti­mul Sau drum spre Ieru­sa­lim. Spre acel Ieru­sa­lim care la ince­put il va pri­mi cu “Osa­na”, si‑i va da titlul de rege, si inda­ta dupa ace­ea, doar la cate­va zile, Il va supu­ne pati­mi­lor si mortii.

Dar, deo­cam­da­ta, e in drum spre Ieru­sa­lim. Numai El stia ce urma sa i se intam­ple. Ina­in­te de a porni la drum, la Caper­naum sta­tu­se de vor­ba cu uce­ni­cii, si cu toti cei­lalti care‑L mai urmau, si nu erau putini, si vor­bi­se des­pre puri­ta­te, des­pre cura­te­nia sufle­teas­ca, dan­du-le drept exem­plu pe copii: “Cine pri­mes­te pe unul din aces­ti prunci in nume­le Meu, pe Mine ma pri­mes­te, si cine Ma pri­mes­te pe Mine, nu Ma pri­mes­te pe Mine, ci pe Cel care M‑a tri­mis pe Mine” (Mar­cu 9, 37).

Ii pla­cea sa vor­beas­ca de copii si sa‑i dea exem­plu de nevi­no­va­tie si de puri­ta­te. Cobo­rand spre Ieru­sa­lim, in Iude­ea, de cea­lal­ta par­te de Ior­dan (Mar­cu 10, 1), a relu­at dis­cu­tia, avand pro­ba­bil in fata si mai multi ascul­ta­tori si foar­te multi copii, ca si cum aces­tia ar fi sti­ut ce spu­se­se in Caper­naum des­pre dansii. Veneau sa se atin­ga de El. Uce­ni­cii ii doje­neau, dar El a ros­tit atunci cuvin­te­le memo­ra­bi­le: “Lasati copi­ii sa vina la Mine si nu‑i opri­ti, ca a uno­ra ca aces­tia este impa­ra­tia lui Dum­ne­zeu”, celor maturi ada­u­gan­du-le: “Cine nu va pri­mi impa­ra­tia lui Dum­ne­zeu ca un copil, nu va intra intr-insa” (Mar­cu 10, 14–15).

Tot cu acest pri­lej le vor­bi­se des­pre gre­u­ta­tea de a intra in impa­ra­tia ceru­ri­lor a boga­ti­lor, care nu se lea­pa­da de boga­tia lor, care nu stiu sa-si pre­ga­teas­ca comoa­ra in ceruri (Mar­cu 10, 23), si avu­se­se o scur­ta con­vor­bi­re cu Petru (Mar­cu-10, 28–31). Ero­ii Evan­ghe­li­ei de astazi sunt doi din­tre apos­toli: Iacob si Ioan, desi de fata erau toti cei doi­spre­ze­ce (Mar­cu 10, 32). De alt­fel, aces­tia si Petru, cu care toc­mai inche­ia­se o con­vor­bi­re in doi, sunt cei trei apos­toli care au fost cei mai apro­pi­ati de Man­tu­i­to­rul. Amin­ti­ti-va: pe ei ii lua ina­un­tru cand facea vreo minu­ne deo­se­bi­ta, o invi­e­re din morti; pe ei i‑a luat cu Sine pe mun­te­le Tabo­ru­lui la Schim­ba­rea la Fata.

Dar sa ne oprim mai intai la con­vor­bi­rea, care nu este inca o con­vor­bi­re de tai­na, cu Petru. Man­tu­i­to­rul toc­mai ter­mi­na­se con­vor­bi­rea cu tana­rul bogat si spu­se­se ca foar­te cu ane­vo­ie vor intra boga­tii in impa­ra­tia ceru­ri­lor. “Mai les­ne este sa tre­a­ca o cami­la prin ure­chi­le acu­lui, decat boga­tu­lui sa intre in impa­ra­tia lui Dum­ne­zeu”. Evan­ghe­lis­tul Mar­cu notea­za reac­tia ascul­ta­to­ri­lor: “Iara ei s‑au ingro­zit si mai mult si gra­iau intre dansii: Cine poa­te sa se man­tu­ias­ca?” Man­tu­i­to­rul a ras­puns: “Aceas­ta e cu nepu­tin­ta la oameni, dar nu la Dum­ne­zeu, caci la Dum­ne­zeu toa­te sunt cu putin­ta” (Mar­cu, 10, 26).

Pre­cum vedem, Man­tu­i­to­rul a ape­lat si de data aceas­ta, ca si alta data, la un ras­puns care se potri­ves­te tutu­ror intre­ba­ri­lor “gre­le”. Acest ras­puns e “che­ie uni­ver­sa­la”. Daca ai aceas­ta per­spec­ti­va, daca te pla­sezi pe aceas­ta con­vin­ge­re, toa­te intre­ba­ri­le au ras­puns, chiar daca ras­pun­sul e foar­te gene­ral. Gene­ra­lul aco­pe­ra aici, si in cazuri simi­la­re, particularul.

Cei­lalti vor fi inte­les sau nu, nu stim, dar Petru a dorit expli­ca­tii supli­men­ta­re si chiar lega­te de el si de cei­lalti uce­nici. Nu ca ar fi avut boga­tii, dar se va fi gan­dit la soar­ta tutu­ror celor carea aveau cate ceva. Petru L‑a intre­bat: “Iata, noi am lasat toa­te si Ti-am urmat Tie”, ca si cum ar fi vrut sa intre­be: Cu noi ce se va intam­pla! E ade­va­rat insa ca spu­se­le lui Petru nu au for­ma unei intre­bari. Sunt mai degra­ba o nedu­me­ri­re, poa­te chiar o pro­fun­da curiozitate.

Man­tu­i­to­rul l‑a asi­gu­rat atunci sa nu aiba nici o gri­ja, ca toti cei care si-au lasat case, parin­ti, tari­na, pen­tru El si pen­tru Evan­ghe­lie, vor fi ras­pla­ti­ti insu­tit si in via­ta aceas­ta, si in via­ta ves­ni­ca, dar a inche­iat cu o sen­tin­ta enig­ma­ti­ca, si aceas­ta sen­tin­ta face de fapt lega­tu­ra intre con­vor­bi­rea lui Petru si con­vor­bi­rea cu cei­lalti doi, Iacob si Ioan, care fac subiec­tul pro­priu-zis al Evan­ghe­li­ei care s‑a citit astazi.

Iata aceas­ta sen­tin­ta: “Multi insa din cei dan­tai vor fi pe urma, si cei de pe urma vor fi intai”. Sen­tin­ta e evi­dent para­do­xa­la, logic chiar de apa­ren­ta absur­da. Ar fi avut nevo­ie de o lun­ga tal­cu­i­re, mai ales pen­tru ascul­ta­to­rii sim­pli din audi­to­ri­ul lui lisus. Rezul­ta­tul a fost ca intr-ade­var “i‑a ins­pai­man­tat si i‑a infri­co­sat” (Mar­cu 10, 32). Dar Man­tu­i­to­rul pre­va­zu­se si pre­ga­ti­se prin aces­tea o a doua con­vor­bi­re. Pro­fe­tic. Caci sen­tin­ta aceas­ta de apa­ren­ta para­do­xa­la si enig­ma­ti­ca-se va expli­ca foar­te bine prin ceea ce va urma.

Fiind in drum spre Ieru­sa­lim, Man­tu­i­to­rul i‑a luat de‑o par­te pe uce­ni­cii Sai, i‑a des­prins din mul­ti­me si a avut cu ei pri­ma con­vor­bi­re de tai­na. Le‑a spus: Fiti aten­ti! Ne suim spre Ieru­sa­lim. Aco­lo se vor intam­pla lucruri cum­pli­te. “Fiul Omu­lui va fi dat cape­te­ni­i­lor, pre­o­ti­lor si car­tu­ra­ri­lor, si‑L vor osan­di la moar­te, si‑L vor da paga­ni­lor, si‑L vor batjo­cori, si‑L vor bate, si‑L vor scui­pa, si‑L vor omo­ra, dar a tre­ia zi va invia”.

E foar­te greu de sti­ut – si aceas­ta e una din enig­me­le intam­pla­rii – cum anu­me vor fi reac­tio­nat apos­to­lii la aceas­ta anun­ta­re a pati­mi­lor. In ordi­ne cro­no­lo­gi­ca este cea de‑a tre­ia pre­ves­ti­re, in decur­sul pro­po­va­du­i­rii Man­tu­i­to­ru­lui. Cum vor fi reac­tio­nat ei? Din tex­tul Evan­ghe­li­ei si din toa­te cele­lal­te Evan­ghe­lii care poves­tesc momen­tul, se pare ca apos­to­lii n‑au prea fost sen­si­bili nici la aceas­ta a tre­ia anun­ta­re a pati­mi­lor. N‑au inte­les prea bine des­pre ce putea fi vor­ba. Aceas­ta ne obli­ga sa gan­dim ca chiar apos­to­lii, chiar cei care L‑au urmat trei ani, si L‑au ascul­tat, si au vazut minu­ni­le pe care Le‑a facut, nici ei nu inte­le­geau prea bine misiu­nea Mantuitorului.

Nu des­ci­frau tot sen­sul intru­pa­rii Lui si ros­tul tutu­ror fap­te­lor si inva­ta­tu­ri­lor Lui. Astep­tau poa­te ceva, ca o inche­ie­re spec­ta­cu­loa­sa, ceea ce nu era o intu­i­tie ine­xac­ta, dar ca aceas­ta ar fi putut fi pati­ma, scui­pa­re, con­dam­na­re la moar­te, pana la aceas­ta nu mer­geau. Ei astep­tau sur­pri­za unei glo­rii, cum o vor si pro­cla­ma cei care il vor pri­mi chiar in dru­mul aces­ta, spre Ieru­sa­lim, proclamandu‑L rege. Si apos­to­lii nu vor fi prin­tre cei caro­ra nu le va sura­de epilogul.

De ace­ea nu au parut a inte­le­ge ves­ti­rea pati­mi­lor. Evan­ghe­lis­tii redau exact aceas­ta inca­pa­ci­ta­te, aceas­ta opa­ci­ta­te a lor. E foar­te inte­re­sant ca auto­rii Evan­ghe­li­i­lor nu fac din apos­toli nis­te eroi, cum ar face scri­i­to­rii de bio­gra­fii care, inda­ta ce-si aleg un erou, il ara­ta plin de cali­tati, de la ince­put pana la urma. Ei bine, evan­ghe­lis­tii nu fac acest lucru. Ei ii pre­zin­ta pe apos­toli asa cum erau: cu sla­bi­ciuni, cu inca­pa­ci­tati, cu opa­ci­tati, cu nepu­tin­te inte­lec­tu­a­le. Erau de alt­fel nis­te oameni ale­si din­tre pes­cari, oameni simpli.

Am putea spu­ne, in lumi­na Feri­ci­ri­lor, ca erau nis­te “saraci cu duhul”. Vor deve­ni “bogati cu duhul” abia mai tar­ziu, in momen­tul in care va cobo­ra asu­pra lor Sf. Duh, si atunci se vor trans­for­ma dintr‑o data. Din oameni obis­nu­i­ti vor deve­ni inte­lepti, vor putea vor­bi lim­bi dife­ri­te, vor deve­ni dintr‑o data filo­sofi si teo­logi. Din gura si din pana lor vor iesi cuvin­te care, alta data, cu putin ina­in­te, nimeni nu s‑ar fi gan­dit ca pot sa iasa.

Ca erau acum asa, nea­ju­to­rati si sim­pli la min­te, o dove­des­te toc­mai ceea ce s‑a intam­plat cu ei in acest moment al ves­ti­rii pati­mi­lor. Au ramas opaci, ca nis­te feres­tre de scan­du­ra. N‑au reti­nut mare lucru din ceea ce Le‑a spus Man­tu­i­to­rul: ca va patimi, ca va fi dat in mai­ni­le car­tu­ra­ri­lor, ale dem­ni­ta­ri­lor, ale auto­ri­ta­ti­lor, ale paga­ni­lor, adi­ca ale roma­ni­lor, ca va fi scui­pat, ca va fi batjo­co­rit. N‑au pri­ce­put nimic. Poa­te ca auzind ca va invia, isi vor fi inchi­pu­it ca totul se va ter­mi­na cu bine, dar nici macar la invi­e­re nu s‑au gan­dit cum tre­bu­ie. Le‑a fost de ajuns ca totul se va sfar­si in chip feri­cit. Nici nu se putea alt­fel. Doar Il vazu­se­ra facand minuni. II vazu­se­ra invi­ind oameni din morti. II vazu­se­ra dand vede­re unu­ia care n‑o avu­se­se nici­o­da­ta. Facu­se in fata lor minuni pe care nimeni nu le-ar fi putut face! Si cum adi­ca? Nu va fi in sta­re sa se ape­re pe Sine? Va fi. De alt­fel chiar El spu­se­se ca totul se va ter­mi­na cu bine.

Pati­mi­le, invi­e­rea, nu vor fi fost decat moduri meta­fo­ri­ce ale unor intam­plari, poa­te supa­ra­toa­re dar scur­te, urma­te de un tri­umf. Nu si le puteau ima­gi­na alt­fel. Nu si le puteau ima­gi­na asa cum urmau sa fie.

Nu tre­bu­ie sa le facem o vina din aceas­ta. Ei cre­deau in Iisus, il cre­deau in sta­re de ori­ce. Si, in afa­ra de toa­te, ei astep­tau cu nerab­da­re o vic­to­rie paman­teas­ca a Man­tu­i­to­ru­lui. Nu tre­bu­ie, asa­dar, sa ne miram prea mult ca apos­to­lii n‑au inte­les intrea­ga teo­lo­gie a pre­zen­tei Man­tu­i­to­ru­lui, ca Fiu al lui Dum­ne­zeu, pe pamant. N‑au fost in sta­re s‑o inte­lea­ga altii, mai des­tepti, mai edu­cati, doc­tori in Lege, mai bine pre­ga­ti­ti teo­re­tic decat ei! N‑au fost in sta­re sa inte­lea­ga pre­zen­ta si misiu­nea Lui marii rabini, marii inter­preti, marii exe­geti ai Scrip­tu­rii Vechiu­lui Tes­ta­ment, ace­ia caro­ra nu le sca­pa sen­sul nici unei vir­gu­le, nici valoa­rea unui sin­gur cuvant, a unui sin­gur rand din Scrip­tu­ra! N‑au fost in sta­re sa inte­lea­ga cei care se ocu­pa­se­ra toa­ta via­ta numai cu aceas­ta! N‑au inte­les ca El era Mesia. De ace­ea Man­tu­i­to­rul pre­ci­zea­za ca va fi dat si in mai­ni­le carturarilor.

El va pro­nun­ta ast­fel o jude­ca­ta aspra asu­pra lor, anu­me ace­ea ca n‑au fost in sta­re, ei care tre­bu­iau sa fie in sta­re, sa inte­lea­ga si sa tal­cu­ias­ca bine sem­ne­le veni­rii lui Mesia. Tre­bu­iau sa stie cum urma sa ara­te El, sub ce chip va veni si ce urma sa I se intam­ple pe pamant. Ei ar fi tre­bu­it sa‑L recu­noas­ca, Il aveau des­cris in pro­feti, in toa­te ama­nun­te­le, cu toa­te deta­li­i­le pri­vind nea­mul, locul nas­te­rii, minu­ni­le etc.

Car­tu­ra­rii vor fi cre­zut, pro­ba­bil, ca va veni sub chi­pul unui mare biru­i­tor, sub chi­pul unui mare impa­rat, sub chi­pul unui mare eli­be­ra­tor de sub jugul roma­ni­lor. L‑au astep­tat ca pe un eli­be­ra­tor poli­tic, foar­te ome­nesc. Exe­ge­za lor era poli­ti­zan­ta si ingust natio­na­lis­ta, ego­is­ta, pro­vin­ci­a­la. Depar­te de uni­ver­sa­lis­mul in care il vazu­se­ra pro­fe­tii, ca pe un eli­be­ra­tor spi­ri­tu­al pen­tru intrea­ga Oiku­me­ne, nu doar pen­tru Israel.

Isra­el era instru­men­tul si urma sa devi­na sim­bo­lul intre­gu­lui popor al lui Dum­ne­zeu. Cum a si deve­nit. Toti cres­ti­nii folo­sesc, fara reti­ne­re, cuvan­tul “Isra­el” din toa­te tex­te­le sfin­te, pen­tru ca nimeni n‑ar nici o indo­ia­la ca el inseam­na Oiku­me­ne, popo­rul lui Dum­ne­zeu de pre­tu­tin­deni, toa­ta lumea. Toti zicem: “sla­va popo­ru­lui Tau Isra­el”, dar cine se gan­des­te la Isra­e­lul limi­tat la un sin­gur popor? Noi toti sun­tem Isra­e­lul lui Dum­ne­zeu. Iisus a rein­no­it Lega­man­tul cel vechi facut cu Isra­el ca popor. L‑a rein­no­it cu noul Isra­el, cu tot popo­rul lui Dum­ne­zeu. “Isra­el” in gan­di­rea cres­ti­na e o meta­fo­ra pen­tru “lume”.

Car­tu­ra­rii vre­mii ace­le­ia, insa, n‑au sti­ut sa-si tal­cu­ias­ca Scrip­tu­ri­le mesi­a­ni­ce asa cum tre­bu­ia. Daca ar fi sti­ut sa le tal­cu­ias­ca, ar fi tre­bu­it sa vada in Iisus pe Mesia cel promis.

Mai de neex­pli­cat e fap­tul ca nu L‑au recu­nos­cut nici dupa Patimi. Am sa-mi inga­dui sa va citesc cate­va ver­se­te din pro­fe­tul Isa­ia, care a trait cu cinci sute de ani ina­in­tea Man­tu­i­to­ru­lui, dar care, in chip pro­fe­tic, i‑a facut por­tre­tul. Si se stie pre­cis ca tex­tul exis­ta cu cinci sute de ani ina­in­tea Nas­te­rii Dom­nu­lui. O stiu toti evre­ii. Sa vedeti ce por­tret extra­or­di­nar, pe care car­tu­ra­rii iudei il sti­au pe de rost, dar nu s‑au pri­ce­put sa‑l apli­ce la Iisus:

Cine va cre­de ceea ce noi am auzit si “bra­tul Dom­nu­lui cui se va des­co­peri? Crescut‑a ina­in­tea Lui ca o odra­sla si ca o rada­ci­na in pamant uscat. Nu avea nici chip, nici fru­mu­se­te, ca sa ne uitam la El, si nici infa­ti­sa­re, ca sa ne fie drag. Dis­pre­tu­it, era cei din urma din­tre oameni; om al dure­ri­lor si cunos­ca­tor al sufe­rin­tei, unul ina­in­tea caru­ia sa-ti aco­peri fata; dis­pre­tu­it si neba­gat in sea­ma. Dar el a luat asu­pra-Si dure­ri­le noas­tre. S‑a impo­va­rat. Si noi il soco­team pedep­sit, batut si chi­nu­it de Dum­ne­zeu. Dar El fuse­se stra­puns pen­tru paca­te­le noas­tre si zdro­bit pen­tru fara­de­le­gi­le noas­tre. El a fost pedep­sit pen­tru man­tu­i­rea noas­tra si prin rani­le Lui noi toti ne-am vin­de­cat. Toti umblam rata­ci­ti ca nis­te oi, fie­ca­re pe calea noas­tra si Dom­nul a facut sa cada asu­pra Lui fara­de­le­gi­le noas­tre ale tuturor.

Chi­nu­it a fost, dar S‑a supus si nu Si‑a des­chis gura Sa. Ca un miel spre jun­ghi­e­re. S‑a adus si ca o oaie fara de glas ina­in­tea celor ce o tund, asa nu si‑a des­chis gura Sa. intru sme­re­nia Lui jude­ca­ta Lui s‑a ridi­cat si nea­mul Lui cine‑L va spu­ne? Ca s‑a luat de pe pamant via­ta Lui. Pen­tru fara­de­le­gi­le popo­ru­lui Meu a fost adus spre moar­te. Mor­man­tul lui a fost pus lan­ga cei fara­de­le­ge si cu cei faca­tori de rele, cu toa­te ca nu savar­si­se nici o nedrep­ta­te si nici o inse­la­ciu­ne nu fuse­se in gura Lui. Dar a fost voia Dom­nu­lui sa‑L zdro­beas­ca prin sufe­rin­ta. Si fiind­ca si‑a dat via­ta ca jert­fa pen­tru pacat, va vedea pe urma­sii Sai, isi va lungi via­ta si lucrul Dom­nu­lui in mana Lui va pro­pa­si” (Isa­ia 53, 1–10).

Iata o des­cri­e­re ca si cum L‑am vedea. Ca si cum Isa­ia L‑a vazut. Si L‑a vazut, cu ochii sai pro­fe­tici. Este o foar­te exac­ta des­cri­e­re a Sap­ta­ma­nii pati­mi­lor, a ras­tig­ni­rii cu cei fara­de­le­ge, intre talhari, si, in ace­la­si timp, expli­ca­tia sen­su­lui jert­fei Lui de buna­vo­ie pen­tru paca­te­le oame­ni­lor. Aici este teme­iul teo­lo­gi­ei man­tu­i­rii prin jert­fa lui Hris­tos, si intrea­ga teo­lo­gie a intru­pa­rii e redu­sa aici !a esen­ta ei. Fara aceas­ta, teo­lo­gia cres­ti­na n‑ar fi sti­ut sa patrun­da sen­sul adanc al intru­pa­rii care este depar­te, cu totul depar­te de “teo­lo­gia” poli­ti­ca a car­tu­ra­ri­lor din vre­mea ace­ea. Nu e de mira­re ca si unii din­tre apos­toli, si multi din cei care il urmau si il cre­deau pe Iisus Mesia, il vedeau ade­sea in lumi­na tal­cu­i­rii car­tu­ra­ri­lor. Car­tu­ra­rii insi­si au inte­les insa repe­de ca nu este El omul lor! Nu era Mesia cel astep­tat de ei. Au fost siguri ca Iisus nu putea fi “eli­be­ra­to­rul poli­tic”. L‑au sim­tit bine, in pri­vin­ta aceasta.

Asa­dar, daca nici cei mai inva­tati car­tu­rari ai vre­mii n‑au inte­les cum tre­bu­ia sa fie Mesia si ce urma El sa faca, nu e de mira­re ca nici Apos­to­lii n‑au reu­sit sa inte­lea­ga totul de la ince­put. Nici chiar Petru. Si El se va lepa­da de Iisus, toc­mai can­d’ar fi avut moti­ve­le cele mai puter­ni­ce sa‑L recu­noas­ca, dupa des­cri­e­rea lui Isa­ia! N‑a inte­les nici pro­o­ro­ci­rea Invi­e­rii. De alt­fel Invi­e­rea va fi un fapt atat de extra­or­di­nar, incat ei nici n‑au putut‑o gandi.

Si-acum sa urma­rim intam­pla­ri­le de pe dru­mul Ieru­sa­li­mu­lui. Asa­dar, Iisus le ves­ti­se Pati­mi­le. Ce cre­deti ca s‑a putut intam­pla atunci? Nu Pati­mi­le le-au reti­nut aten­tia: l‑au inca­l­zit cuvin­te­le des­pre invi­e­re, pe care au interpretat‑o meta­fo­ric ca pe o biru­in­ta fina­la, care urma sa‑L faca impa­rat. Fiind­ca le era impo­si­bil sa gan­deas­ca invi­e­rea ca invi­e­re rea­la, in cazul aces­ta au fost in sta­re sa o gan­deas­ca meta­fo­ric, desi alt­fel erau impe­ne­tra­bili la metafore.

In sfar­sit! Dupa aceas­ta con­vor­bi­re de tai­na des­pre sufe­rin­ta care il astep­ta, doi din­tre apos­toli, Iacob si Ioan, din­tre cei mai apro­pi­ati, din­tre cei mai iubi­ti, s‑au apro­pi­at de El si, ca nis­te copii, i‑au zis: “Doam­ne, poti sa ne faga­du­ies­ti ca ne vei da ce-Ti vom cere?” Copi­la­res­te. Asa cum cer copi­ii: “Tata, imi dai ce-ti cer? Spu­ne da”. Tot asa au facut ei cu Man­tu­i­to­rul. Man­tu­i­to­rul i‑a intre­bat: “Ce voi­ti sa va fac?” – “Da-ne ca sa sedem unul de‑a dreap­ta Ta si altul de‑a stan­ga Ta, in sla­va Ta”.

Ima­gi­nati-va: ce nepo­tri­vi­re intre ceea ce le spu­se­se Man­tu­i­to­rul, ca va patimi, ca va fi dat in mai­ni­le mai; mari­lor, scui­pat, batjo­co­rit, omo­rat, iar ei s‑au gan­dit toc­mai atunci sa‑i cea­ra dem­ni­tati. Ar veni cam asa: unul sa fie prim-minis­tru, altul vice­prim-minis­tru! Vor fi fost intre ei pre­su­pu­neri ca Man­tu­i­to­rul, intrand acum in Ieru­sa­lim, se va pro­cla­ma rege, si va avea nevo­ie de dem­ni­tari in jurul Sau. Au vrut sa li se rezer­ve cu anti­ci­pa­tie sa fie unul de‑a dreap­ta si altul de‑a stan­ga. Con­ve­neau chiar sa nu se bata pen­tru pri­mul loc, cel de‑a dreap­ta. Accep­tau fie­ca­re pe ori­ca­re din cele doua!

Man­tu­i­to­rul le‑a repli­cat: “Nu sti­ti ce cereti”. Ca si cum le-ar fi spus: “Vai de capul vos­tru! Sun­teti ca nis­te copii. Eu va spun una, si voi imi spu­neti cu totul si cu totul alt­ce­va. N‑ati pri­ce­put abso­lut nimic”. Si le‑a mai zis: “Puteti oare sa beti paha­rul care‑L beau Eu, si sa va bote­zati cu bote­zul cu care ma botez Eu?” Era vor­ba de paha­rul Pati­mi­lor si bote­zul mor­tii. Se vor fi gan­dit bine cei doi cand au ras­puns: “Putem”? In ori­ce caz, asa au ras­puns, si ras­pun­sul lor a fost fru­mos. De ce? Fiind­ca din­co­lo de marea lor nai­vi­ta­te, intr‑o cli­pa s‑au decla­rat de acord sa par­ti­ci­pe la ori­ce I s‑ar intam­pla lui Iisus. Din­co­lo de ambi­ti­i­le lor ome­ne­s­ti, totu­si erau gata sa pati­meas­ca si ei, ceea ce urma sa pati­meas­ca Iisus. Ca era doar o decla­ra­tie in necu­nos­tin­ta de cau­za, un entu­zi­asm ase­ma­na­tor cu cel al lui Petru, care pro­mi­se­se ca nu se va lepa­da in veac de Iisus, si se lepa­da­se de trei ori, in fata unui slu­ji­tor al pute­rii care nu era nici macar o cape­te­nie, se poa­te. Dar Man­tu­i­to­rul a fost pla­cut impre­sio­nat de ras­pun­sul lor. Si le‑a facut atunci o pro­fe­tie: “Paha­rul pe care il beau Eu, il veti bea, si cu bote­zul cu care ma voi bote­za Eu, va veti bote­za. Dar a sedea de‑a dreap­ta Mea sau de‑a stan­ga Mea, nu este al Meu a da, ci ace­lo­ra pen­tru care s‑a gatit” (Mar­cu 10, 38–40).

N‑a putut sa se intin­da cu ei la vor­ba, sa le spu­na: “Oameni buni, eu nu urma­resc o impa­ra­tie paman­teas­ca, nu urma­resc sa devin rege al lui Isra­el. Nu va ama­gi­ti unul pe altul. Eu nu urma­resc asa ceva. Nu voi ase­za din­tre voi dem­ni­tari in vre­un regat paman­tesc. Nu voi inte­me­ia asa ceva. Locu­ri­le voas­tre se vor ran-dui in alta par­te, “din­co­lo”. Le va spu­ne alta data: “Veti sta pe 12 sca­u­ne si veti jude­ca cele 12 semin­tii ale lui Isra­el”. Acum insa, Man­tu­i­to­rul n‑a soco­tit sa le spu­na mai mult, si le‑a dat doar a inte­le­ge ca des­pre aceas­ta vor fi inva­tati mai tarziu.

Tre­bu­ie sa remar­cam aceas­ta opo­zi­tie teri­bi­la intre ceea ce le spu­se­se Man­tu­i­to­rul des­pre Sine, si intre ceea ce gan­deau ei. Gan­deau foar­te, foar­te ome­ne­ste. Cine stie? Poa­te ca fie­ca­re din­tre noi am fi fost ten­tati, gan­din­du-ne la vic­to­ria Man­tu­i­to­ru­lui, sa cerem ca si cei doi, dem­ni­tati, pen­tru ca unul din ins­tinc­te­le pri­mor­di­a­le ale omu­lui, cu care are de lup­tat, este duhul sta­pa­ni­rii, de care se vor­bes­te asa de fru­mos in ruga­ciu­ni­le Bise­ri­cii. Sa ne amin­tim de ruga­ciu­nea Sfan­tu­lui Efrem Sirul. Toti avem ten­din­ta de a ajun­ge mari, de a sta­pani, de a fi mai mari pes­te altii, de a con­du­ce, de a coman­da. Ne ban­tu­ie duhul sta­pa­ni­rii, duhul sta­pa­ni­rii de oameni! Sa‑i sta­pa­nim pe cei­lalti, pe fra­tii nos­tri, in loc sa fim frati cu ei! Man­tu­i­to­rul a sesi­zat acest “duh rau” care se stre­cu­ra­se in cei doi. A prins pri­le­jul deci ca sa‑i che­me la a doua con­vor­bi­re de tai­na. I‑a che­mat pe Apos­toli mai aproa­pe de Sine si s‑a adre­sat tutu­ror, nu numai celor doi soli­ci­tan­ti de mari­re. E ade­va­rat ca cu cei doi fuse­se bland si nu gene­ra­li­za­se, nu tre­cu­se la con­clu­zii care sa‑i mah­neas­ca. Ba chiar s‑a pre­fa­cut ca n‑a inte­les bine ce vor.

S‑a pre­fa­cut a cre­de ca ei au cerut cele doua locuri “in sla­va Sa”, adi­ca din­co­lo, de ace­ea le‑a spus ca aco­lo Tatal ran­du­ies­te locu­ri­le. Dar fiind­ca toti au asis­tat la con­vor­bi­re, si chiar “s‑au mani­at pe lacov si pe loan” (v. 41) ca se inghe­su­iau in fata, s‑a hota­rat sa le dea celor doi si tutu­ror celor­lalti o lec­tie, ros­tind in inche­ie­re inca una din ace­le sen­tin­te ce vor con­sti­tui pilo­nii inva­ta­tu­rii sale si mos­te­ni­rea Sa cea mai pretioasa.

Le va fi zis: “Voi sun­teti cam infla­ca­rati. Sun­teti cam nesta­pa­ni­ti”. De alt­fel asa si erau, mai ales cei doi, Iacov si loan, fiii lui Zeve­dei, numi­ti Voa­ner­ghes, fiii tune­tu­lui, pen­tru impe­tu­o­zi­ta­tea lor (Mar­cu 3, 17). Iata, nu cu mult ina­in­te tre­cu­se­ra prin­tr-un sat. Ceru­se­ra ospi­ta­li­ta­te. Satul era insa de sama­ri­neni si sama­ri­ne­nii nu se aveau bine cu iude­ii. Se res­pin­geau. Nu man­cau din ace­la­si vas, nu dor­meau unii cu altii. Sama­ri­ne­nii nu L‑au pri­mit pe Man­tu­i­to­rul si nici pe uce­nici, si atunci aces­tia doi, Iacov si loan, au spus: “Doam­ne, voies­ti sa zicem sa se pogoa­re foc din cer si sa‑i mis­tu­ie, cum a facut si Ilie?” De fapt il imbiau pe Man­tu­i­to­rul la aceas­ta raz­bu­na­re, caci la che­ma­rea lor, sti­au ei, nu s‑ar fi cobo­rat nici un foc din cer! Man­tu­i­to­rul “i‑a cer­tat”, spu­nan­du-le un cuvant greu: “Nu sti­ti ai carui Duh sun­teti! Caci Fiul Omu­lui a venit nu ca sa piar­da sufle­te­le oame­ni­lor, ci ca sa le man­tu­ias­ca” (Luca 9, 54–56). Hota­ra­rea Sa a fost mai sim­pla: s‑a dus in alt sat! Cei doi inca nu aveau cal­du­ra, echi­li­brul, buna­ta­tea sufle­teas­ca catre care ii va inva­ta, ii va edu­ca Sf. Duh care se va pogo­ra pes­te ei, si‑i va trans­for­ma radical.

Asa­dar, dupa ce i‑a lamu­rit pe cei doi cu pri­vi­re la cere­rea lor – cine stie cat vor fi inte­les! – Man­tu­i­to­rul i‑a adu­nat din nou pe toti apos­to­lii si le‑a spus: “Sti­ti ca cei ce se soco­tesc parin­ti ai popoa­re­lor, domnesc pes­te ele, si cei mai mari ai lor le sta­pa­nesc, intre voi insa, sa nu fie asa, ci cel care voies­te sa fie mai mare intre voi, sa fie slu­ga”. Si con­ti­nua: “Caci si Fiul Omu­lui n‑a venit ca sa I se slu­jeas­ca, ci ca El sa slu­jeas­ca si sa-si dea via­ta ras­cum­pa­ra­re pen­tru multi” (Mar­cu 10,42–45).

O ras­tur­na­re radi­ca­la fata de ceea ce ceru­se­ra cei doi. Ei ceru­se­ra sa sta­pa­neas­ca, El le cerea sa slu­jeas­ca. O lec­tie grea, care intorcea totul pe dos.

Recu­noas­tem in cuvin­te­le lui Iisus, mai intai, eco­ul cuvin­te­lor lui Isa­ia: “Pen­tru fara­de­le­gi­le popo­ru­lui Meu a fost dus spre moar­te”, spu­se­se Dom­nul prin gura lui Isa­ia. Iar lisus spu­nea acum: “Fiul Omu­lui a venit sa-si dea via­ta ras­cum­pa­ra­re pen­tru multi”. Lega­tu­ra e vizi­bi­la. Cores­pon­den­ta e per­fec­ta. Iata doc­tri­na ras­cum­pa­ra­rii con­fir­ma­ta per­so­nal de Mantuitorul.

El le‑a ofe­rit uce­ni­ci­lor, si prin ei si noua, exem­plul Sau. A pro­cla­mat slu­ji­rea ca lege fun­damen­ta­la cres­ti­na, ca semn al cres­ti­nis­mu­lui ade­va­rat, ca legi­ti­ma cobo­ra­re din El. Nu sta­pa­ni­rea oame­ni­lor, ci slu­ji­rea lor. Aceas­ta a adus lisus din teza­u­rul de prin­ci­pii al Sfin­tei Tre­imi. De din­co­lo. Nu sta­pa­ni­rea omu­lui de catre om adu­ce pace si inte­le­ge­re. Nu poa­te fi pace si inte­le­ge­re in lume, decat daca oame­nii se slu­jesc unii pe altii, ca fra­tii. Ace­la e mai mare, care slu­jes­te cel mai mult. Cel care se pune in slu­j­ba celor­lalti: cu cuvan­tul, cu inva­ta­tu­ra, cu fap­ta, cu orice.

O para­bo­la spu­ne ca in impa­ra­tia Ceru­ri­lor nici nu se intra sin­gur. Se zice ca un tanar urca­se o sca­ra lun­ga de la pamant la cer si, cand a ajuns aco­lo a batut la usa Rai­u­lui. “Cine e aco­lo?”, a intre­bat o voce dul­ce de din­co­lo. “Eu”, ras­pun­se tana­rul cu voce tare, incre­za­tor in sine si in per­for­man­ta sa. “Cu cine esti?”, l‑a intre­bat din nou vocea din­la­un­tru. “Cu nimeni. Sunt sin­gur. Des­chi­deti-mi, va rog”. “Imi pare foar­te rau”, ras­pun­se inge­rul care pazea usa, caci el era inter­lo­c­u­to­rul din­la­un­tru. “Nu-ti pot des­chi­de, pen­tru ca avem porun­ca sa nu des­chi­dem celor ce vin aici sin­guri, fara sa adu­ca pe cine­va cu ei, caro­ra le-au sal­vat sufle­te­le”. Si tana­rul a tre­bu­it sa cobo­a­re din nou pe pamant. Acum stia ce are de facut.

Para­bo­la are bune teme­iuri bibli­ce. Se scrie in Epis­to­la Sfan­tu­lui Iacov: “Fra­ti­lor, de se va rataci cine­va din voi de la ade­var, si‑I va intoar­ce cine­va, sa stie ace­la, ca cel ce a intors pe paca­tos de Ia calea lui gre­si­ta, a man­tu­it suflet de la moar­te si a aco­pe­rit mul­ti­me de paca­te” (Iacov, 5, 19–20).

Evi­dent, intoar­ce­rea de la “calea gre­si­ta” nu e ace­ea inte­lea­sa de unii sec­tan­ti care o inter­pre­tea­za ca schim­ba­re a reli­gi­ei, a con­fe­siu­nii, tre­ce­re la sec­ta lor. E si aceas­ta o inter­pre­ta­re ras­tal­ma­ci­ta. Ade­va­ra­ta intoar­ce­re e cea de la pacat la vir­tu­te, din cadrul Bise­ri­cii cea “una, sfan­ta, sobor­ni­ceas­ca si apostoleasca”.

O alta para­bo­la care ilus­trea­za ide­ea slu­ji­rii e ace­ea a Mai­ni­lor Fru­moa­se. Tine­re­le fete ar tre­bui s‑o ascul­te mai cu aten­tie. Sin­gu­ra pre­o­cu­pa­re a trei fete la var­sta ado­les­cen­tei era cum sa aiba maini fru­moa­se. Folo­seau cele mai scum­pe cre­me si lotiuni si-si pier­deau vre­me si bani cu ingri­ji­rea mai­ni­lor. Intr‑o zi, cand cele trei fete iesi­se­ra la plim­ba­re si se odih­neau intr-un parc, de unde por­nea un drum in urcus, li s‑a ala­tu­rat o alta fata, cam la var­sta mari­ti­su­lui. Aceas­ta ascul­ta con­ver­sa­tia lor des­pre marea pre­o­cu­pa­re ce o aveau de a‑si pas­tra mai­ni­le cat mai fru­moa­se si, ins­tinc­tiv, si‑a pri­vit pro­pri­i­le maini. Erau cam butu­ca­noa­se, cu bata­turi din cau­za mun­cii, cu unghi­i­le nu toc­mai ingri­ji­te, si nu vop­si­te si lungi pre­cum erau ale celor trei ado­les­cen­te. S‑au uitat si aces­tea la mai­ni­le ei si au ras.

In momen­tul ace­la a apa­rut in fata lor o batra­ni­ca, nu prea ele­gant imbra­ca­ta, obo­si­ta. Le‑a rugat pe fete s‑o aju­te sa urce dea­lul, mai ales ca avea si o saco­sa des­tul de grea in mana. Cele trei gra­tii au stram­bat din nas, s‑au uitat la mai­ni­le lor si nici nu s‑au gan­dit sa se mis­te din loc. Cea­lal­ta s‑a repe­zit de inda­ta, i‑a luat saco­sa si a ajutat‑o sa urce dea­lul. Cand au ajuns sus, fata cu mai­ni­le ura­te si batra­ni­ca s‑au oprit si, din­tr-oda­ta, pre­fa­cu­ta in inger, batra­ni­ca a luat mai­ni­le fetei intr-ale sale, si i‑a spus: Fata mea, cele mai fru­moa­se maini sunt cele care aju­ta pe altii! Si cine n‑ar fi de acord cu aceas­ta? Inu­ti­li­ta­tea mai­ni­lor fru­moa­se le fac ade­sea sa fie ura­te. Mai­ni­le care nu stiu sau nu vor sa gateas­ca, sa spe­le, sa coa­se, sa matu­re, sa lucre­ze cu sarg pen­tru a‑si cas­ti­ga pai­nea zil­ni­ca, nu prea sunt maini iubi­te, nici in fami­lii, nici in soci­e­ta­te. Se pot une­ori bucu­ra de admi­ra­tia unor oca­zio­nali, dar o ast­fel de admi­ra­tie e in fond, dis­cret, si o insul­ta. Evi­dent, avem in vede­re exce­sul si nu ingri­ji­rea corec­ta care sta bine ori­ca­ror maini, caci ingri­ji­rea corec­ta nu le scoa­te din cate­go­ria mai­ni­lor slu­ji­toa­re, a mai­ni­lor gata de sacri­fi­ciu si daruire.

Cine­va zicea: ata­ta vre­me cat am doua maini, nu ma tem de nimic si nu ma spe­rie via­ta! Iata ade­va­ra­tul rost al mai­ni­lor! Intram oda­ta in Bucu­res­ti si la o ras­cru­ce foar­te aglo­me­ra­ta, pe o stra­da foar­te lar­ga, se opri­se­ra tot felul de masini, mici si mari, cami­oa­ne si bul­do­ze­re, desi sem­na­lul era pe ver­de. Si nimeni nu cla­xo­na ner­vos, cum se intam­pla de obi­cei in ast­fel de impre­ju­rari. Ce se intam­pla­se? Un ofi­ter de avi­a­tie con­du­cea incet o batra­ni­ca, tinand‑o de brat, ca s‑o tre­a­ca stra­da. Nu era o doam­na de vreo casa mare. Se vedea dupa imbra­ca­min­te. Dupa ce a trecut‑o, batra­ni­ca a ramas pe loc, s‑a intors spre el si l‑a bine­cu­van­tat, si a facut mereu asa, pana cand ofi­te­rul a tre­cut stra­da ina­poi, astep­tat cu res­pect de toa­te masi­ni­le. Sunt sigur ca toti cei care au vazut sce­na, au trait, cu emo­tie, un mare moment de sme­re­nie si admi­ra­tie! Cati facem asa?

Daca pe oameni ii emo­tio­nea­za ast­fel de com­por­tari, cum sa nu‑L emo­tio­ne­ze pe Dum­ne­zeu? Si daca ne adu­cem acum amin­te de cel care a fost refu­zat in Rai pen­tru ca se pre­zen­ta­se sin­gur, iata in aces­te doua poves­tiri din urma exem­ple de pre­zen­ta­re cu inso­ti­tori. Caci nu numai intoar­ce­rea unui paca­tos la cre­din­ta ade­va­ra­ta ne asi­gu­ra inso­ti­tori, ci si slu­ji­rea aproa­pe­lui care ne adu­ce bine­cu­van­tari. Cel sin­gur a fost refu­zat si pen­tru ca desi nu va fi fost rau, daca a ajuns pana aco­lo, va fi fost ego­ist si indi­fe­rent fata de altii.

Numai pes­te cate­va zile de la intam­pla­rea poves­ti­ta de Evan­ghe­lia de azi, Iisus insu­si va da apos­to­li­lor un exem­plu extra­or­di­nar, printr‑o fap­ta neas­tep­ta­ta, care apli­ca prin­ci­pi­ul pe care il pro­cla­ma­se. La Cina cea de Tai­na, se va scu­la de la masa, se va incin­ge cu un ser­vet si va tre­ce pe la fie­ca­re apos­tol si le va spa­la picioa­re­le. Petru, un alt impul­siv ca si fiii tune­tu­lui, a incer­cat sa rezis­te. Das­ca­lul lor facea ges­turi din ce in ce mai ciu­da­te, din ce in ce mai greu de inte­les de min­ti­le lor simple.

Inca o data se dove­dea cat de greu inte­le­geau prin­ci­pi­i­le si sen­tin­te­le inva­ta­to­ru­lui. Le vor­bi­se de slu­ji­re. Si repe­ta­se inva­ta­tu­ra si la Cina cea de Tai­na (Luca 22, 25–27). Acum tre­cea chiar la o pro­ba prac­ti­ca. Petru n‑a inte­les. S‑a ales cu o mus­tra­re de care nu va fi fost prea bucu­ros: “Ceea ce fac Eu, tu nu stii acum, dar dupa aceas­ta vei pri­ce­pe”. Si i‑a mai spus, speriindu‑l: “De nu te voi spa­la, n‑ai par­te de Mine” (Ioan 13, 7–8). E de pre­su­pus ca nici cei­lalti n‑au inte­les, dar Petru s‑a repe­zit ina­in­tea tutu­ror cu pro­tes­tul. I‑a scu­tit pe cei­lalti de o ame­nin­ta­re asemanatoare!

Iisus a vrut sa spu­na prin fap­ta, lor si noua, ca toti cei care se pre­va­lea­za de nume­le Sau, care vin in nume­le Sau, tre­bu­ie sa faca pre­cum a facut El. Petru a inte­les si a spus: “Doam­ne, daca e vor­ba de asa, atunci (spa­la-mi) si mai­ni­le si picioa­re­le si capul”. Nu va fi inte­les sen­sul spa­la­rii, dar a inte­les ca tre­bu­ia sa se supu­na. Ca asa se cadea. Asa s‑a pro­cla­mat in locul duhu­lui sta­pa­ni­rii, duhul sme­re­ni­ei, duhul fra­ti­ei, pen­tru ca numai asa se poa­te insta­u­ra in sufle­te­le oame­ni­lor, in rela­ti­i­le din­tre oameni, linis­te, fratietate.

Aces­tea sunt cele doua con­vor­biri de tai­na. Le-am numit de tai­na, nu pen­tru ca ar fi fost secre­te, ci pen­tru ca au dezva­lu­it tai­ne­le pro­po­va­du­i­rii si misiu­nii lui Iisus in lume: jert­fa Sa pen­tru ras­cum­pa­ra­rea lumii. Au fost de fata apos­to­lii si, in jur, toa­ta mul­ti­mea care‑L urma pe Iisus spre Ieru­sa­lim. A por­nit spre Ieru­sa­lim cu sufle­tul intris­tat. intris­tat pen­tru cele ce aveau sa se intam­ple. Pen­tru ca era Dum­ne­zeu, dar si om. Tra­ia ca om toa­te sufe­rin­te­le, asa cum va trai real­men­te toa­te dure­ri­le, toa­te impun­sa­tu­ri­le, toa­te lovi­tu­ri­le, ras­tig­ni­rea si moar­tea. A ple­cat spre Ieru­sa­lim trist si, intr-un fel, a ple­cat spre Ieru­sa­lim sin­gur. Cei care Il incon­ju­rau, chiar apos­to­lii de lan­ga El, erau si nu erau cu El, fiind­ca nu‑L inte­le­geau. Tot asa cum nu‑L vor inte­le­ge nici in dumi­ni­ca vii­toa­re, cand il vor pri­mi in Ieru­sa­lim si vor stri­ga: “Osa­na, Fiul lui David”, primindu‑L ca pe un rege paman­tesc. Fiind­ca daca El i‑a inva­tat pe altii sa se lepe­de de “duhul sta­pa­ni­rii”, El cel din­tai a dat exem­plu, venind nu ca un sta­pan, ci ca un slujitor.

Aceas­ta este marea tai­na a lui Dum­ne­zeu. A venit sa pati­meas­ca ras­tig­ni­re si moar­te pen­tru paca­te­le noas­tre. Este marea tai­na a lui Dum­ne­zeu cu lumea. Aceas­ta mare tai­na isi va gasi dez­le­ga­rea in momen­tul invi­e­rii, atunci cand via­ta va birui moar­tea. Iisus va da, in cele din urma, sens lim­pe­de veni­rii Lui din lumea de din­co­lo, prin­tre oameni, va da sens si intre­gu­lui pro­ces al vie­tii si al acti­vi­ta­tii Sale in cei trei ani si juma­ta­te cat a petre­cut pe pamant.

Evan­ghe­lis­tii, scri­ind des­pre aces­tea, ne fac si pe noi par­ta­si la aces­te doua con­vor­biri de tai­na, invi­tan­du-ne, in pri­mul rand prin cea din­tai, sa fim des­chi­si pen­tru ceea ce urmea­za pana in momen­tul invi­e­rii, sa urma­rim alt­fel decat con­tem­po­ra­nii Lui eve­ni­men­te­le, ca unii care stim, si ca unii care inte­le­gem ceea ce se petre­ce si, in al doi­lea rand, sa ne soco­tim par­ta­si la cea de‑a doua con­vor­bi­re de tai­na cu pri­vi­re la “duhul sta­pa­ni­rii”, din care sa reti­nem acest cuvant extra­or­di­nar al Man­tu­i­to­ru­lui: “Intre voi sa nu fie asa; ci cel ce voies­te sa fie mai mare intre voi, sa fie slu­ji­to­rul vos­tru, iar cel ce voies­te sa fie inta­i­ul intre voi, sa fie rob tutu­ror”. Pre­cum a fost El!

IPS Anto­nie Plamadeala

Dis­tri­bu­ie:

Lasã un Rãspuns:

Lasă un Răspuns: