Viata Sf. Grigorie Palama
Acest fiu al dumnezeieştii şi neînseratei lumini, cu adevărat om al lui Dumnezeu şi minunat slujitor al lui Hristos, era din Asia, din părinţi de neam şi slăviţi. S‑a silit să-şi împodobească cu virtute şi învăţătură nu numai pe omul cel din afară şi văzut, ci cu desăvârşire pe cel lăuntric şi nevăzut. Pe când se afla de vârstă pruncească, tatăl se săvârşeşte. Maica sa îl învaţă crescându‑l atât pe el, cât şi pe fraţii şi surorile lui în petrecerea după legile Domnului şi din Sfintele Scripturi. Ajunge totodată un bun cunoscător şi al învăţăturii lumeşti, căci s‑a făcut următor învăţaţilor dascăli.
Grigorie, înţelept din fire, având o preabună râvnă, adună în scurtă vreme tot felul de cunoştinţe, încât, ajungând la vârsta de douăzeci de ani şi socotind pe toate ca o nimica şi mai înşelătoare decât visurile, se încredinţează lui Dumnezeu, pricina şi Dătătorul oricărei înţelepciuni, şi printr‑o vieţuire mai sporită îşi afieroseşte Lui toată virtutea sa. De aceea descoperă maicii sale dorirea petrecerii în Hristos, dragostea arzândă ce‑o avea de multă vreme pentru Dumnezeu. Tot acum Cuviosul pricepe că şi ea tăinuieşte de mult aceeaşi dorire, desfătându-se în duhul cu cele deopotrivă. Adunând aşadar în preajmă pe prunci, maica se veseleşte: «Iată eu şi pruncii pe care mi i‑a dat Dumnezeu!». Apoi, voind a afla gândurile cu care se însoţea în cele duhovniceşti, îşi arată dorirea fratelui cel mare. Acesta, grăind cu multă inimă, îl sfătuieşte la rându‑i spre aceleaşi doriri, îndemnându‑l să fugă din lume. Astfel, după îndemnul evanghelic, împărţindu-şi toată averea săracilor, lasă uşurat cinstirile lumeşti şi zarva din palatele împărăteşti, urmând lui Hristos. Este mai apoi urmat de fraţii lui, după puţină vreme, în Sfântul Munte al Athonului, iar maica şi surorile sale se închinoviază într‑o mănăstire de maici.
Lăsând apoi pe fraţi să vieţuiască într‑o mânăstire de obşte, Cuviosul alege să intre sub ascultarea unui bătrân îmbunătăţit numit Nicodim, trăitor în liniştirea pentru Dumnezeu. De la acesta deprinde cu fapta smerenia duhului, punându-se sub toată porunca şi toată virtutea, dobândind în chip tainic sprijinul şi milostivirea nebiruită a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. După mutarea lui Nicodim către Dumnezeu, vieţuieşte câţiva ani în Marea Lavră cu multă râvnă în cele duhovniceşti. Apoi, de dragul liniştirii, lasă Marea Lavră şi îmbrăţişează pustia, unde se dă pe sineşi ostenelilor peste fire, aprins fiind de râvnă şi dorind neostoit să fie neîncetat cu Dumnezeu. Nevoindu-se cu lucrarea rugăciunii necurmate, biruie poftele trupului şi luptele dracilor înălţându-şi mintea către Dumnezeu, dobândeşte cu lacrimi şi privegheri a sufletului curăţie, făcându-se vas ales al harurilor dumnezeiescului Duh, fiind miluit chiar cu dumnezeieşti arătări.
Vrednic de lăudat e faptul că lăsând Athosul şi sălăşluindu-se în cetatea Tesalonicului din pricina năvălirilor ismailiţilor, nu-şi lasă felul său aspru de a vieţui, chiar şi atunci când va pribegi, din răutatea lumii, şi în alte cetăţi.
După mulţi ani, dobândind desăvârşit curăţia trupului şi a sufletului, cu voia lui Dumnezeu este aşezat în vrednicia preoţească. Ca şi cum s‑ar fi aflat fără trup petrecând, săvârşea Sfintele Taine şi era, ca să spunem aşa, afară de el însuşi, încât cei ce‑l priveau se pocăiau doar văzându‑l. Era cu adevărat mare şi era cunoscut de cei care vieţuiau după rânduiala lui Dumnezeu, ca fiind purtător de Duh.
Astfel se arăta privirilor celor care‑l cunoşteau: având stăpânire asupra dracilor, izbăvind pe cei cuprinşi de uneltirile lor; făcând ca pomii cei neroditori să rodească; văzând mai dinainte cele viitoare; aflându-se împodobit cu toate harurile dumnezeiescului Duh. Fiindcă lucrarea poruncilor stă în puterea noastră, şi fără osteneli nu este încununare şi nici arătare a credinţei – căci împreună-lucrarea faptei bune şi a bunelor doriri înalţă pe omul care trăieşte după Dumnezeu -, pentru aceasta a îngăduit Dumnezeu să cadă acest mare bărbat în felurite şi necontenite ispite, ca prin toate acestea să se arate cu adevărat vrednic. Ce minte poate să-şi închipuie cele prin care a trecut? Ce cuvânt poate zugrăvi uneltirile mai aprige decât cele dinainte ale cumplitului vrăjmaş, învinuirile şi bârfele aduse lui de noii luptători împotriva lui Dumnezeu? Cine poate să spună cât de mult a luptat pentru credinţă timp de douăzeci şi trei de ani, pătimind din partea vrăjmaşilor vătămări şi felurite prihane?
Ereticul latin Varlaam din Calabria, care se credea grozav în lumeasca înţelepciune şi socotind în deşertăciunea cugetelor sale, că ştie toate, porneşte război cumplit împotriva Bisericii lui Hristos, a dreptei noastre credinţe ortodoxe şi a tuturor celor care o ţin cu tărie. Varlaam învaţă nebuneşte că harul deopotrivă părtaş Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi lumina veacului ce va să fie, prin care vor străluci şi drepţii ca soarele, în chipul în care şi Hristos a arătat‑o strălucind ca soarele pe Muntele Taborului, şi, pe scurt, toată puterea şi lucrarea Dumnezeirii triipostatice, este cu totul deosebită de firea dumnezeiască şi este materialnică. Iar pe cei care cugetau drept, că acea dumnezeiască lumină este nematerialnică şi că toată puterea şi lucrarea dumnezeiască nu sunt nicidecum însuşiri noi printre cele fireşti ale lui Dumnezeu, pe toţi aceştia, prin cuvinte şi prin scrieri mari, îi numeşte închinători la doi dumnezei şi închinători la mai mulţi dumnezei, după cum se numesc şi iudeii Sabelie şi Arie.
Pentru a vădi rătăcirea lui Varlaam, Biserica a trimis la Constantinopol pe dumnezeiescul Grigorie, ca mărturisitor al credinţei şi cunoscut apărător, dar, mai bine-spus, ca arătător şi învinuit. Dumnezeiescul împărat Andronic al patrulea Paleologul, apărător al dreptei credinţe, cheamă la mărturisire sfântul sinod. Venind la acest sobor şi Varlaam – cu ereticele învăţături pomenite şi cu învinuirile aduse credincioşilor‑, marele Grigorie, plin de dumnezeiescul Duh şi îmbrăcat cu putere nebiruită, astu- pă acea gură deschisă împotriva lui Dumnezeu şi în sfârşit o biruie prefăcând‑o în cenuşă prin însufleţitele cuvinte şi prin scrieri, nimicind ereziile cele asemeni ghimpilor. Neputând răbda ruşinea, Varlaam vrăjmaşul dreptei credinţe află scăpare între catolici, de unde şi venise. În sinod, Grigorie, după ce mustră pe Varlaam, mustră şi pe Polichindin prin cuvinte potrivnice, făcând de ocară scrierile acestuia. Cu toate acestea, iubitorii acestor eresuri nu zăboveau a război Biserica lui Dumnezeu.
Silit mai mult de sfântul sinod şi chiar de împărat, şi înainte de toate prin voia dumnezeiască, Grigorie este înduplecat a primi ridicarea în scaunul arhiepiscopal, pentru a păstori sfânta Biserică a Tesalonicului. Împodobit fiind cu astfel de har, luptă cu mai multă bărbăţie şi stăruinţă pentru credinţa ortodoxă. Pe mulţii, cumpliţii şi viclenii prieteni ai lui Achindin şi Varlaam, care se arătau ca nişte pui înverşunaţi ai unor fiare sălbatice precum învăţăturile şi scrierile lor, i‑a amuţit cu felurite lămuriri, prin cuvântări şi scrieri de Dumnezeu insuflate, nu o dată sau de două ori, sau de trei ori, ci de multe ori şi în multe împrejurări, nu numai în vremea unui împărat ori patriarh, ci de‑a lungul domniei a trei împăraţi, care au luat sceptrul împărăţiei unul după altul, şi tot atâtor patriarhi şi sinoade. Ci în sfârşit i‑a biruit. Unii îndărătnici, socotind o nimica dreptatea dumnezeiască, au rămas în rătăcirea lor, fapt petrecut cu toate ereziile de până astăzi.
Pe scurt, acestea şi atât de mari sunt biruinţele marelui Grigorie împotriva răucredincioşilor. Dar Dumnezeu, pe căi neştiute, îl trimite învăţător şi în Răsărit. Din Tesalonic este trimis în Constantinopol ca să potolească certurile dintre împăraţi. Este prins însă de agareni şi ţinut în stăpânirea lor un an întreg. Ca un luptător călătoreşte din loc în loc şi din cetate în cetate, propovăduind cu mult curaj Evanghelia lui Hristos. Pe cei tari îi întărea şi mai mult şi‑i sfătuia să stăruie în credinţă, iar pe cei şovăielnici, poticniţi în credinţă, ce‑i puneau întrebări cu privire la cele ce se petreceau în acea vreme, îi sprijinea cu înţelepciune dumnezeiască, dându-le lămuriri înţelepte tuturor întrebărilor ce i le puneau. Iar celorlalţi, care s‑au rupt în chip nebunesc de Biserică şi batjocoritori ai învăţăturilor ortodoxe: a iconomiei întrupării Domnului şi Dumnezeului nostru, de cinstita cruce, de cinstitele icoane cărora ne închinăm, de multe ori le vorbea cu îndrăzneală. Mai mult încă le tâlcuia şi cele despre Mahomed, răspunzând şi altor multe întrebări. Prin răspunsurile pe care le dădea, pe unii îi uimea, iar alţii se puneau împotriva lui, făcându‑i a‑şi întinde mâinile asupra lui şi i‑ar fi pus muceniceşte capăt zilelor dacă, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, n‑ar fi fost cruţat cu nădejdea răscumpărării sale cu bani. Petrecându-se una ca aceasta, marele Grigorie este slobozit de creştinii iubitori de Hristos. Şi aşa a plecat îndată, mucenic nesângerat, la turma sa.
Pe lângă multele şi marile daruri ce le avea, este împodobit cu semnele lui Hristos, asemeni lui Pavel, de pătimirile lui Hristos (Col. I, 24). Iar ca să arătăm osebitele lui însuşiri, le vom numi pe acestea: peste măsură de blând şi smerit, însă când era vorba de Dumnezeu şi de cele dumnezeieşti era în acestea mare luptător însă fără ură, căutând atât cât îi sta în putinţă, să răsplătească cu bine pe cei care se purtau rău cu el; nu primea cu uşurinţă cuvintele ce se spuneau împotriva unora; era răbdător şi cu suflet mare în ispitele ce veneau asupra lui adesea; era mai presus de orice îndulcire şi slavă deşartă, totdeauna cu simplitate în trebuinţele fireşti, deşi cu vremea trupul îi slăbise cu totul; blândeţea, liniştea şi necurmata bună – voire a sufletului său crescuseră atât de mult, încât aceste însuşiri se arătau şi pe dinafară celor care‑l priveau; în toate totdeauna înţelegător, grijuliu şi cu bună aşezare. Ca urmare a acestor însuşiri, ochii lui erau pururea înlăcrimaţi.
Deci în acest chip şi‑a pecetluit viaţa şi cuvântul, luptând vitejeşte de la început până la sfârşit împotriva patimilor şi a dracilor, alungând departe de Biserica lui Hristos pe eretici, înfăţişând limpede în cuvântări şi în scrieri Credinţa Ortodoxă, pecetluind prin ele toată Scriptura cea insuflată de Dumnezeu, după cum ea însăşi este sfârşitul şi pecetea vieţuirii graiurilor sfinte. A păstorit apostoleşte turma sa vreme de treisprezece ani, împodobindu‑o cu înţelepte propovăduiri, conducându‑o în cele din urmă spre staulul cel ceresc. Şi, ca să spunem aşa, spre a se arăta ajutător de obşte şi al ortodocşilor în viaţă şi al celor ce vor fi, s‑a mutat la viaţa cea mai presus de lume în anul 1362 de la Hristos, trăind cu totul 63 de ani. Duhul şi l‑a dat în mâinile lui Dumnezeu, lăsând norodului sfinţitele lui moaşte. Trupul lui cel cu bună mireasmă şi astăzi se păstrează în Mitropolia din Tesalonic, dăruind celor care‑l cinstesc cu credinţă izbăvire de felurite boli, în mâhniri uşurare, în prigoane grabnică ajutorare, mărturisitorilor arătându-se pavăză în mucenicie.
Luminătorule al dreptei credinţe, sprijinul Bisericii şi învăţătorule, podoaba monahilor, apărătorul cel
nebiruit al teologilor, făcătorule de minuni Grigorie, lauda Tesalonicului, propovăduitorule al harului, roagă-te pururea să se mântuiască sufletele noastre .
Pe tine, organul înţelepciunii, cel sfinţit şi dumnezeiesc, trâmbiţa cuvântării de Dumnezeu cea strălucită, cu un glas te lăudăm, Grigorie de Dumnezeu grăitorule. Ci, cel ce stai ca o minte înaintea Minţii celei dintâi, către Dânsul îndreptează mintea noastră, Părinte Grigorie, ca să strigăm ţie: Bucură-te, propovăduitorule al harului!
Lasã un Rãspuns: