Evangelia zilei:
Cautã:

Viata Sf. Grigorie Palama

Mări­mea textului:
Mic | Mare

 

 

 

 

CINSTITA VIEŢUIRE A CELUI ÎNTRE SFINŢI PĂRINTELE NOSTRU GRIGORIE PALAMA, ARHIEPISCOPUL TESALONICULUI
Viata si Invatatura Sfantului Grigorie Palama

Acest fiu al dum­ne­ze­ieş­tii şi neîn­se­ra­tei lumini, cu ade­vă­rat om al lui Dum­ne­zeu şi minu­nat slu­ji­tor al lui Hris­tos, era din Asia, din părinţi de neam şi slă­vi­ţi. S‑a silit să-şi împo­do­beas­că cu vir­tu­te şi învă­ţă­tu­ră nu numai pe omul cel din afa­ră şi văzut, ci cu desă­vârşi­re pe cel lăun­tric şi nevă­zut. Pe când se afla de vâr­stă prun­ceas­că, tatăl se săvârşeş­te. Mai­ca sa îl înva­ţă crescându‑l atât pe el, cât şi pe fra­ţii şi suro­ri­le lui în petre­ce­rea după legi­le Dom­nu­lui şi din Sfin­te­le Scrip­turi. Ajun­ge tot­o­da­tă un bun cunos­că­tor şi al învă­ţă­tu­rii lumeşti, căci s‑a făcut urmă­tor învă­ţa­ţi­lor dascăli.
Gri­go­rie, înţe­lept din fire, având o prea­bu­nă râv­nă, adu­nă în scur­tă vre­me tot felul de cunoş­tinţe, încât, ajun­gând la vâr­sta de două­zeci  de  ani  şi  soco­tind  pe  toa­te  ca  o  nimi­ca  şi  mai înşe­lă­toa­re decât visu­ri­le, se încre­dinţea­ză lui Dum­ne­zeu, pri­ci­na şi Dătă­to­rul ori­că­rei înţe­lep­ciuni, şi printr‑o vieţu­i­re mai spo­ri­tă îşi afi­e­ro­seş­te Lui toa­tă vir­tu­tea sa. De ace­ea des­co­pe­ră mai­cii sale dori­rea petre­ce­rii în Hris­tos, dra­gos­tea arzân­dă ce‑o avea de mul­tă vre­me pen­tru Dum­ne­zeu. Tot acum Cuvi­o­sul pri­ce­pe că şi ea tăi­nu­ieş­te de mult ace­ea­şi dori­re, desfă­tân­du-se în duhul cu cele deo­po­tri­vă. Adu­nând aşa­dar în pre­a­j­mă pe prunci, mai­ca se vese­leş­te: «Iată eu şi prun­cii pe care mi i‑a dat Dum­ne­zeu!». Apoi, voind a afla gân­du­ri­le cu care se însoţea în cele duhov­ni­ceşti, îşi ara­tă dori­rea fra­te­lui cel mare. Aces­ta, gră­ind cu mul­tă ini­mă, îl sfă­tu­ieş­te la rându‑i spre ace­lea­şi doriri, îndemnându‑l   să   fugă   din   lume.   Ast­fel,   după   îndem­nul evan­ghe­lic, împă­rţin­du-şi toa­tă ave­rea săra­ci­lor, lasă uşu­rat cin­sti­ri­le lumeşti şi zar­va din pala­te­le împă­ră­teşti, urmând lui Hris­tos. Este mai apoi urmat de fra­ţii lui, după  puţi­nă vre­me, în Sfân­tul Mun­te al Atho­nu­lui, iar mai­ca şi suro­ri­le sale se închi­no­vi­a­ză într‑o mănăs­ti­re de maici.

Lăsând apoi pe fra­ţi să vieţu­ias­că într‑o mânăs­ti­re de obş­te, Cuvi­o­sul ale­ge să intre sub ascul­ta­rea unui bătrân îmbu­nă­tă­ţit numit  Nico­dim,  tră­i­tor  în  lini­ş­ti­rea  pen­tru  Dum­ne­zeu.  De  la aces­ta  deprin­de  cu  fap­ta  sme­re­nia  duhu­lui,  punân­du-se  sub toa­tă porun­ca şi toa­tă vir­tu­tea, dobân­dind în chip tai­nic spri­ji­nul şi milos­ti­vi­rea nebi­ru­i­tă a Preasfin­tei Năs­că­toa­re de Dum­ne­zeu. După muta­rea lui Nico­dim către Dum­ne­zeu, vieţu­ieş­te câţi­va ani în Marea Lavră cu mul­tă râv­nă în cele duhov­ni­ceşti. Apoi, de dra­gul lini­ş­ti­rii, lasă Marea Lavră şi îmbră­ţi­şea­ză pus­tia, unde se dă pe sineşi oste­ne­li­lor pes­te fire, aprins fiind de râv­nă şi dorind neos­to­it să fie neîn­ce­tat cu Dum­ne­zeu. Nevo­in­du-se cu lucra­rea rugă­ciu­nii necur­ma­te, biru­ie pofte­le tru­pu­lui şi lup­te­le dra­ci­lor înă­lţân­du-şi min­tea către Dum­ne­zeu, dobân­deş­te cu lacri­mi şi pri­ve­gheri a sufle­tu­lui cură­ţie, făcân­du-se vas ales al haru­ri­lor dum­ne­ze­ies­cu­lui Duh, fiind milu­it chiar cu dum­ne­ze­ieşti arătări.
Vred­nic de lău­dat e fap­tul că lăsând Atho­sul şi sălă­ş­lu­in­du-se în ceta­tea Tesa­lo­ni­cu­lui din pri­ci­na năvă­li­ri­lor isma­i­li­ţi­lor, nu-şi lasă felul său aspru de a vieţui, chiar şi atunci când va pri­begi, din rău­ta­tea lumii, şi în alte cetăţi.

După mulţi ani, dobân­dind desă­vârşit cură­ţia tru­pu­lui şi a sufle­tu­lui, cu voia lui Dum­ne­zeu este aşe­zat în vred­ni­cia pre­o­ţeas­că. Ca şi cum s‑ar fi aflat fără trup petre­când, săvârşea Sfin­te­le Tai­ne şi era, ca să spu­nem aşa, afa­ră de el însu­şi, încât cei ce‑l pri­veau se pocă­iau doar văzându‑l. Era cu ade­vă­rat mare şi  era  cunos­cut  de  cei  care  vieţu­iau  după  rân­du­ia­la  lui Dum­ne­zeu, ca fiind pur­tă­tor de Duh.

Ast­fel  se  ară­ta  pri­vi­ri­lor  celor  care‑l  cunoş­teau:  având stă­pâ­ni­re asu­pra dra­ci­lor, izbă­vind pe cei cuprinşi de unel­ti­ri­le lor; făcând ca pomii cei nero­di­tori să rodeas­că; văzând mai dina­in­te cele vii­toa­re; aflân­du-se împo­do­bit cu toa­te haru­ri­le dum­ne­ze­ies­cu­lui Duh. Fiind­că lucra­rea porun­ci­lor stă în pute­rea noas­tră, şi fără oste­neli nu este încu­nu­na­re şi nici ară­ta­re a cre­dinţei – căci împre­u­nă-lucra­rea fap­tei bune şi a bune­lor doriri îna­lţă pe omul care tră­ieş­te după Dum­ne­zeu -, pen­tru aceas­ta a îngă­du­it Dum­ne­zeu să cadă acest mare băr­bat în felu­ri­te şi necon­te­ni­te ispi­te, ca prin toa­te aces­tea să se ara­te cu ade­vă­rat vred­nic. Ce min­te poa­te să-şi închi­pu­ie cele prin care a tre­cut? Ce cuvânt poa­te zugră­vi unel­ti­ri­le mai apri­ge decât cele dina­in­te ale cum­pli­tu­lui vră­j­maş, învi­nu­i­ri­le şi bâr­fe­le adu­se lui de noii lup­tă­tori împo­tri­va lui Dum­ne­zeu? Cine poa­te să spu­nă cât de mult a lup­tat pen­tru cre­dinţă timp de două­zeci şi trei de ani, păti­mind din par­tea vră­j­ma­şi­lor vătă­mări şi felu­ri­te prihane?

Ere­ti­cul latin Var­la­am din Cala­bria, care se cre­dea gro­zav în lumeas­ca  înţe­lep­ciu­ne  şi  soco­tind  în  deşer­tă­ciu­nea  cuge­te­lor sale, că ştie toa­te, por­neş­te răz­boi cum­plit împo­tri­va Bise­ri­cii lui Hris­tos, a drep­tei noas­tre cre­dinţe orto­do­xe şi a tutu­ror celor care o ţin cu tărie. Var­la­am înva­ţă nebu­neş­te că harul deo­po­tri­vă păr­taş Tată­lui şi Fiu­lui şi Sfân­tu­lui Duh şi lumi­na vea­cu­lui ce va să fie, prin care vor stră­luci şi dre­pţii ca soa­re­le, în chi­pul în care şi Hris­tos a arătat‑o stră­lu­cind ca soa­re­le pe Mun­te­le Tabo­ru­lui, şi, pe scurt, toa­tă pute­rea şi lucra­rea Dum­ne­zei­rii trii­pos­ta­ti­ce, este   cu   totul   deo­se­bi­tă   de   firea   dum­ne­ze­ias­că   şi   este mate­ri­al­ni­că.   Iar   pe   cei   care   cuge­tau   drept,   că   acea dum­ne­ze­ias­că lumi­nă este nema­te­ri­al­ni­că şi că toa­tă pute­rea şi lucra­rea dum­ne­ze­ias­că nu sunt nici­de­cum însu­şiri noi prin­tre cele fireşti ale lui Dum­ne­zeu, pe toţi aceş­tia, prin cuvin­te şi prin scri­eri mari, îi numeş­te închi­nă­tori la doi dum­ne­zei şi închi­nă­tori la mai mulţi dum­ne­zei, după cum se numesc şi iude­ii Sabe­lie şi Arie.

Pen­tru a vădi rătă­ci­rea lui Var­la­am, Bise­ri­ca a tri­mis la Con­stan­ti­no­pol pe dum­ne­ze­ies­cul Gri­go­rie, ca măr­tu­ri­si­tor al cre­dinţei şi cunos­cut apă­ră­tor, dar, mai bine-spus, ca ară­tă­tor şi învi­nu­it. Dum­ne­ze­ies­cul împă­rat Andro­nic al patru­lea Pale­o­lo­gul, apă­ră­tor al drep­tei cre­dinţe, chea­mă la măr­tu­ri­si­re sfân­tul sinod. Venind  la  acest  sobor  şi  Var­la­am  –  cu  ere­ti­ce­le  învă­ţă­turi pome­ni­te şi cu învi­nu­i­ri­le adu­se credincioşilor‑, mare­le Gri­go­rie, plin de dum­ne­ze­ies­cul Duh şi îmbră­cat cu pute­re nebi­ru­i­tă, astu- pă acea gură des­chi­să împo­tri­va lui Dum­ne­zeu şi în sfârşit o biru­ie prefăcând‑o în cenu­şă prin însu­fleţi­te­le cuvin­te şi prin scri­eri, nimi­cind ere­zi­i­le cele ase­meni ghim­pi­lor. Nepu­tând răb­da ruşi­nea, Var­la­am vră­j­ma­şul drep­tei cre­dinţe află scă­pa­re între cato­lici, de unde şi veni­se. În sinod, Gri­go­rie, după ce mus­tră pe Var­la­am, mus­tră şi pe Poli­chin­din prin cuvin­te potri­v­ni­ce, făcând de oca­ră scri­e­ri­le aces­tu­ia. Cu toa­te aces­tea, iubi­to­rii aces­tor ere­suri nu zăbo­veau a răz­boi Bise­ri­ca lui Dumnezeu.

Silit mai mult de sfân­tul sinod şi chiar de împă­rat, şi îna­in­te de toa­te prin voia dum­ne­ze­ias­că, Gri­go­rie este îndu­ple­cat a pri­mi ridi­ca­rea  în  sca­u­nul  arhi­e­pi­sco­pal,  pen­tru  a  păs­tori  sfân­ta Bise­ri­că a Tesa­lo­ni­cu­lui. Împo­do­bit fiind cu ast­fel de har, lup­tă cu mai mul­tă băr­bă­ţie şi stă­ru­inţă pen­tru cre­dinţa orto­do­xă. Pe mulţii, cum­pli­ţii şi vicle­nii pri­e­te­ni ai lui Achi­n­din şi Var­la­am, care se ară­tau ca niş­te pui înve­rşu­na­ţi ai unor fia­re săl­ba­ti­ce pre­cum învă­ţă­tu­ri­le şi scri­e­ri­le lor, i‑a amu­ţit cu felu­ri­te lămu­riri, prin cuvân­tări şi scri­eri de Dum­ne­zeu insu­fla­te, nu o dată sau de două ori, sau de trei ori, ci de mul­te ori şi în mul­te împre­ju­rări, nu numai în vre­mea unui împă­rat ori patri­arh, ci de‑a lun­gul domni­ei a trei împă­ra­ţi, care au luat scep­trul împă­ră­ţi­ei unul după altul, şi tot atâ­tor patri­arhi şi sinoa­de. Ci în sfârşit i‑a biru­it.  Unii  îndă­ră­t­nici,  soco­tind  o  nimi­ca  drep­ta­tea dum­ne­ze­ias­că, au rămas în rătă­ci­rea lor, fapt petre­cut cu toa­te ere­zi­i­le de până astăzi.

Pe scurt, aces­tea şi atât de mari sunt biru­inţe­le mare­lui Gri­go­rie împo­tri­va rău­cre­din­cioşi­lor. Dar Dum­ne­zeu, pe căi neş­ti­u­te,  îl tri­mi­te învă­ţă­tor şi în Răsă­rit. Din Tesa­lo­nic este tri­mis  în  Con­stan­ti­no­pol  ca să  poto­leas­că  cer­tu­ri­le  din­tre împă­ra­ţi. Este prins însă de aga­reni şi ţinut în stă­pâ­ni­rea lor un an întreg. Ca un lup­tă­tor călă­to­reş­te din loc în loc şi din ceta­te în ceta­te, pro­po­vă­du­ind cu mult curaj Evan­ghe­lia lui Hris­tos. Pe cei tari îi întă­rea şi mai mult şi‑i sfă­tu­ia să stă­ru­ie în cre­dinţă, iar pe cei  şovă­iel­nici,  potic­ni­ţi  în  cre­dinţă,  ce‑i  puneau  între­bări  cu pri­vi­re la cele ce se petre­ceau în acea vre­me, îi spri­ji­nea cu înţe­lep­ciu­ne dum­ne­ze­ias­că, dân­du-le lămu­riri înţe­lep­te tutu­ror între­bă­ri­lor ce i le puneau. Iar celor­la­lţi, care s‑au rupt în chip nebu­nesc de Bise­ri­că şi batjo­co­ri­tori ai învă­ţă­tu­ri­lor orto­do­xe: a ico­no­mi­ei întru­pă­rii Dom­nu­lui şi Dum­ne­ze­u­lui nos­tru, de cin­sti­ta cru­ce, de cin­sti­te­le icoa­ne căro­ra ne închi­năm, de mul­te ori le vor­bea cu îndrăz­ne­a­lă. Mai mult încă le tâl­cu­ia şi cele des­pre Maho­med, răs­pun­zând şi altor mul­te între­bări. Prin răs­pun­su­ri­le pe care le dădea, pe unii îi uimea, iar alţii se puneau împo­tri­va lui, făcându‑i a‑şi întin­de mâi­ni­le asu­pra lui şi i‑ar fi pus muce­ni­ceş­te capăt zile­lor dacă, prin pur­ta­rea de gri­jă a lui Dum­ne­zeu, n‑ar fi fost cru­ţat cu nădej­dea răs­cum­pă­ră­rii sale cu bani.  Petre­cân­du-se  una  ca  aceas­ta,  mare­le  Gri­go­rie  este slo­bo­zit de cre­ş­ti­nii iubi­tori de Hris­tos. Şi aşa a ple­cat înda­tă, muce­nic nesân­ge­rat, la tur­ma sa.

Pe lân­gă mul­te­le şi mari­le daruri ce le avea, este împo­do­bit cu sem­ne­le lui Hris­tos, ase­meni lui Pavel, de păti­mi­ri­le lui Hris­tos (Col. I, 24). Iar ca să ară­tăm ose­bi­te­le lui însu­şiri, le vom numi pe aces­tea: pes­te măsu­ră de blând şi sme­rit, însă când era vor­ba de Dum­ne­zeu şi de cele dum­ne­ze­ieşti era în aces­tea mare lup­tă­tor însă fără ură, cău­tând atât cât îi sta în putinţă, să răs­plă­teas­că cu bine pe cei care se pur­tau rău cu el; nu pri­mea cu  uşu­rinţă  cuvin­te­le  ce  se  spu­neau  împo­tri­va  uno­ra;  era răb­dă­tor  şi  cu  suflet  mare  în  ispi­te­le  ce  veneau  asu­pra  lui ade­sea; era mai pre­sus de ori­ce îndul­ci­re şi sla­vă deşar­tă, tot­dea­u­na cu sim­pli­ta­te în tre­bu­inţe­le fireşti, deşi cu vre­mea tru­pul îi slă­bi­se cu totul; blân­deţea, lini­ş­tea şi necur­ma­ta bună – voire  a  sufle­tu­lui  său  cres­cu­se­ră  atât  de  mult,  încât  aces­te însu­şiri se ară­tau şi pe dina­fa­ră celor care‑l pri­veau; în toa­te tot­dea­u­na înţe­le­gă­tor, gri­juliu şi cu bună aşe­za­re. Ca urma­re a aces­tor însu­şiri, ochii lui erau puru­rea înlăcrimaţi.

Deci în acest chip şi‑a pece­tlu­it via­ţa şi cuvân­tul, lup­tând vite­jeş­te de la înce­put până la sfârşit împo­tri­va pati­mi­lor şi a dra­ci­lor, alun­gând depar­te de Bise­ri­ca lui Hris­tos pe ere­tici, înfă­ţi­şând lim­pe­de în cuvân­tări şi în scri­eri Cre­dinţa Orto­do­xă, pece­tlu­ind prin ele toa­tă Scrip­tu­ra cea insu­fla­tă de Dum­ne­zeu, după cum ea însă­şi este sfârşi­tul şi pece­tea vieţu­i­rii gra­iu­ri­lor sfin­te. A păs­to­rit apos­to­leş­te tur­ma sa vre­me de trei­spre­ze­ce ani, împodobindu‑o cu înţe­lep­te pro­po­vă­du­iri, conducându‑o în cele din urmă spre sta­u­lul cel ceresc. Şi, ca să spu­nem aşa, spre a se ară­ta aju­tă­tor de obş­te şi al orto­do­cşi­lor în via­ţă şi al celor ce vor fi, s‑a mutat la via­ţa cea mai pre­sus de lume în anul 1362 de la Hris­tos, tră­ind cu totul 63 de ani. Duhul şi l‑a dat în mâi­ni­le lui Dum­ne­zeu, lăsând noro­du­lui sfinţi­te­le lui moa­ş­te. Tru­pul lui cel cu bună mireas­mă şi astăzi se păs­trea­ză în Mitro­po­lia din Tesa­lo­nic, dăru­ind celor care‑l cin­stesc cu cre­dinţă izbă­vi­re de felu­ri­te boli, în mâh­niri uşu­ra­re, în pri­goa­ne gra­b­ni­că aju­to­ra­re, măr­tu­ri­si­to­ri­lor ară­tân­du-se pavă­ză în mucenicie. 

TROPARUL sfân­tu­lui Gri­go­rie, gla­sul 8: 

Lumi­nă­to­ru­le  al  drep­tei  cre­dinţe,  spri­ji­nul  Bise­ri­cii  şi învă­ţă­to­ru­le, podoa­ba mona­hi­lor, apă­ră­to­rul cel

nebi­ru­it al teo­lo­gi­lor, făcă­to­ru­le de minuni Gri­go­rie, lau­da Tesa­lo­ni­cu­lui, pro­po­vă­du­i­to­ru­le al haru­lui, roa­gă-te puru­rea să se mân­tu­ias­că sufle­te­le noas­tre .

CONDACUL sfân­tu­lui, gla­sul al 8‑lea:

Pe tine, orga­nul înţe­lep­ciu­nii, cel sfinţit şi dum­ne­ze­iesc, trâm­bi­ţa cuvân­tă­rii de Dum­ne­zeu cea stră­lu­ci­tă, cu un glas te lău­dăm, Gri­go­rie de Dum­ne­zeu gră­i­to­ru­le. Ci, cel ce stai ca o min­te îna­in­tea Minţii celei din­tâi, către Dân­sul îndrep­tea­ză min­tea noas­tră, Părin­te Gri­go­rie, ca să stri­găm ţie: Bucu­ră-te, pro­po­vă­du­i­to­ru­le al haru­lui!

 

Print Friendly, PDF & Email
Dis­tri­bu­ie:

Lasã un Rãspuns:

Lasă un Răspuns: