Evangelia zilei:
Cautã:

Sf. Grigorie Palama: Predicãtorul „cuceritoarei Frumuseti“

Mări­mea textului:
Mic | Mare

 

 

 

Sf. Grigorie Palama Predicătorul cuceritoarei FrumusețiDeşi în gene­ral nume­le Sfân­tu­lui Gri­go­rie Pala­ma este aso­ci­at cu lup­ta pen­tru apă­ra­rea învă­ţă­tu­rii de cre­dinţă, con­si­der că este bine­me­ri­ta­tă o mică pre­zen­ta­re şi a modu­lui în care Sfân­tul a şti­ut să cân­te în cuvin­te „de aur“ tai­na sfinţilor.

Spre exem­plu, omi­lia ros­ti­tă la săr­bă­toa­rea Intră­rii în Bise­ri­că a Mai­cii Dom­nu­lui ne aju­tă să intrăm într‑o lume a miră­rii pli­ne de lau­dă în faţa tai­nei care s‑a săvârşit prin Fecioa­ra Maria.

Pen­tru înce­put, iată ce ne spu­ne părin­te­le Jean Meyen­dor­ff des­pre aceas­tă omi­lie: „O găsim în manu­scri­se sub nume­le de «Dis­curs la intra­rea Mai­cii Dom­nu­lui în Sfân­ta Sfin­te­lor». Este adre­sa­tă mona­hi­lor din Marea Lavră şi o putem data cu pre­ci­zie: este o cuvân­ta­re alcă­tu­i­tă în tine­reţe, în jur de 1335. Subiec­tul nu a fost ales la întâm­pla­re. Se pare că «unii» încer­cau să defai­me impor­tanţa săr­bă­to­rii. Nu ştim exact des­pre cine şi des­pre ce e vor­ba, însă ştim că Nechi­for Gre­go­ras, cel care mai târ­ziu avea să devi­nă şeful par­ti­dei anti­pa­la­mi­te, afir­ma carac­te­rul legen­dar al unor isto­ri­siri lega­te de aceas­tă săr­bă­toa­re. Gre­go­ras a fost chiar con­dam­nat printr‑o sen­tinţă de exco­mu­ni­ca­re pro­nu­nţa­tă de mitro­po­li­tul Selym­bri­ei, Filo­tei. «Dis­cur­sul» Sfân­tu­lui Gri­go­rie Pala­ma nu încear­că să demon­stre­ze isto­ri­ci­ta­tea anu­mi­tor epi­soa­de lega­te de săr­bă­toa­re, ci repre­zin­tă o măr­tu­ri­si­re de cre­dinţă şi evla­vie care dă săr­bă­to­rii o inter­pre­ta­re ase­mă­nă­toa­re celei pe care Sfân­tul Gri­go­rie de Nys­sa o dă urcu­şu­lui lui Moi­se pe Mun­te­le Sinai, ambe­le fiind expre­sia ridi­că­rii duhov­ni­ceşti a sufle­tu­lui către Dumnezeu“1.

Dia­lo­gând cu Mai­ca Domnului

În lim­ba româ­nă găsim aceas­tă omi­lie în două tra­du­ceri: cea a Paras­chi­vei Grigoriu2 şi cea a părin­te­lui dia­con Ioan I. Ică jr.3. Iată câte­va din­tre sub­ti­tlu­ri­le pe care părin­te­le Ică le inter­ca­lea­ză în text pen­tru a mar­ca eta­pe­le „Dis­cur­su­lui“: „Fecioa­ra, hotar şi mij­lo­ci­toa­re între cre­at şi Necre­at“, „Fecioa­ra, sălaş al Tre­i­mii prin iubi­re“, „Toa­te haru­ri­le se împăr­tă­şesc tutu­ror făp­tu­ri­lor prin Fecioa­ra“, „Să medi­tăm la via­ţa dei­for­mă a Fecioa­rei în Tem­plu“, „Via­ţa isi­has­tă a Mai­cii Domnului“.

Omi­lia prin­de ade­sea for­ma unui dia­log: cu ascul­tă­to­rii une­ori, sau cu Mai­ca Dom­nu­lui. Impre­sia gene­ra­lă pe care o lasă aceas­tă cuvân­ta­re este că Sfân­tul este plin de bucu­ria ves­ti­rii minu­nii împăr­tă­şi­rii omu­lui de Dum­ne­zeu: „Vino aşa­dar cu mine tabă­ră dum­ne­ze­ias­că, pri­ve­li­ş­te sfân­tă, cor întoc­mit prin Duhul cel ceresc, şi lucra­ţi împre­u­nă cu mine acest cuvânt, făcându‑l (cunos­cut) între­gii obşti, nu numai des­chi­zând ure­chi­le şi tin­zând min­tea, ci adu­când în aju­tor şi rugă­ciu­nea cura­tă; aşa încât Cuvân­tul Tată­lui celui de sus, Cel Care m‑a spri­ji­nit în alcă­tu­i­rea cuvin­te­lor des­pre Mai­ca Sa, să-mi dea să vor­besc nu cele cu totul near­mo­ni­oa­se, ci mai degra­bă să-mi dea să stră­bat calea aces­tui cuvânt ca pe ceva armo­ni­os, bine­plă­cut ure­chi­lor iubi­toa­re de cele dum­ne­ze­ieşti. Au deci tre­bu­inţă de îmbe­lşu­ga­tul aju­tor al lui Dum­ne­zeu cei ce se întrar­mea­ză pen­tru ast­fel de lup­te, care sunt lucrări numai ale inspi­ra­ţi­ei de aco­lo, care i‑a insu­flat şi pe cei care din veac au adus cele mai potri­vi­te şi desă­vârşi­te cântări“.

Cuvân­tul nu este aşa­dar retori­că goa­lă. Nu poa­te fi cuvânt fără rugă­ciu­ne („adu­când în aju­tor şi rugă­ciu­nea cura­tă“), după cum nu poa­te fi înţe­le­ge­rea de către cre­din­cioşi a omi­li­ei sale fără efor­tul lor de rugă­ciu­ne. Cuvân­tul pre­o­tu­lui se naş­te din rugă­ciu­ne, iar pri­mi­rea lui nece­si­tă sta­re de rugă­ciu­ne pen­tru cei ce ascultă.

Pre­gă­ti­rea pen­tru pri­mi­rea Frumuseţii

Şi ast­fel, din rugă­ciu­ne se naş­te teo­lo­gia cea ade­vă­ra­tă care nu îndrăz­neş­te să intre în Sfân­ta Sfin­te­lor, dar care, para­do­xal, se adân­ceş­te în con­tem­pla­ţie: „Cine ar putea, nu spun să intre în adân­cul tai­nei, ci măcar să pri­veas­că spre alta­rul cel ade­vă­rat şi să ajun­gă îna­in­tea uşi­lor săla­şu­lui întru care S‑a pogorât să locu­ias­că Cel Care Îşi are săla­şul mai pre­sus de toa­tă firea, Împă­ra­tul ceru­ri­lor, Dom­nul domni­i­lor, Cel care din fire are domnia pes­te toa­te. Ce cuvânt ar putea să se apro­pie cât de puţin de aceas­tă vred­ni­cie, chiar dacă i s‑ar îngă­dui să poves­teas­că cele ale ei şi cele des­pre ea, adi­că cele dina­in­te şi de după negră­i­ta ei naş­te­re? Cine ar putea expri­ma în chip vred­nic dăru­i­rea de sus a negră­i­tei hra­ne, îndru­ma­rea cea din cer a celor care ajun­geau de depar­te spre închi­na­re, doxo­lo­gia adu­să de mulţi­mea înge­ri­lor, care unea ceru­ri­le cu pămân­tul şi le împre­u­na întru supu­ne­re faţă de Împă­ră­tea­sa a toa­tă lumea?“

O între­ba­re se ridi­că în urma lec­tu­ră­rii aces­tei omi­lii: cât de mult a pier­dut omul con­tem­po­ran simţul con­tem­pla­ţi­ei reve­la­toa­re a ade­vă­ra­tu­lui fru­mos? Spu­ne Sfân­tul Gri­go­rie la un moment dat: „Tre­bu­ia, aşa­dar, ca cea care va naş­te «pe Cel împo­do­bit cu fru­mu­seţea mai mult decât fiii oame­ni­lor» ( Ps. 44, 3) să fie şi ea tutu­ror în toa­te neîn­tre­cu­tă şi să fie găti­tă încă din copi­lă­rie pen­tru Minu­na­ta Fru­mu­seţe“. Pre­gă­ti­rea pen­tru a fi capa­bili de Fru­mu­seţe nece­si­tă acti­va­rea simţu­lui amin­tit mai sus. Medi­ul în care tră­im ne rupe une­ori de dis­po­ni­bi­li­ta­tea de a ne împăr­tă­şi de Cel ce dă fru­mu­seţe aces­tei lumi. Întreg urcu­şul Mai­cii Dom­nu­lui rea­li­zat în Sfân­ta Sfin­te­lor poa­te fi un îndemn pen­tru evi­ta­rea bru­ta­li­ză­rii spa­ţi­u­lui în care Dum­ne­zeu ne‑a che­mat să fim pur­tă­tori de echi­li­bru şi fru­mu­seţe. Fecioa­ra Maria cre­ş­te cu cer­ti­tu­di­nea fap­tu­lui că lucra­rea lui Dum­ne­zeu se împli­neş­te prin ea. Ori­ce cre­ş­tin poa­te avea ace­ea­şi conş­ti­inţă, deşi „moder­ni­ta­tea libe­ra­lă nu se mai con­sti­tu­ie şi nu se mai legi­ti­mea­ză pe baza unor repe­re transcen­den­te. Năs­cu­tă din dis­tanţa­rea faţă de auto­ri­ta­tea reli­gi­oa­să, din inte­gra­rea admi­nis­tra­ti­vă a insti­tu­ţi­i­lor reli­gi­ei în ordi­nea sta­tu­lui laic, moder­ni­ta­tea nu îşi pro­pu­ne să imi­te o ordi­ne divi­nă. Sigur că omul reli­gi­os îşi are locul său în soci­e­tă­ţi­le moder­ne, sigur că el îşi poa­te prac­ti­ca în inte­ri­o­rul lor valo­ri­le şi con­vin­ge­ri­le reli­gi­oa­se. Mai mult, e larg recu­nos­cut bene­fi­ci­ul pe care indi­vi­zii reli­gi­oşi, insti­tu­ţi­i­le şi valo­ri­le reli­gi­oa­se le aduc vieţii comu­ni­ta­re. Dar însu­şi omul reli­gi­os modern – dacă nu se ilu­zio­nea­ză – nu mai con­ce­pe soci­e­ta­tea în care tră­ieş­te drept un orga­nism sacral. El nu mai e mem­bru al unei lumi unde fie­ce aspect al vieţii are un sens spi­ri­tu­al, ime­di­at orien­tat spre divin. Dim­po­tri­vă, chiar reli­gi­os fiind, omul actu­al îşi con­ce­pe pro­pria fiinţă drept împă­rţi­tă în sec­toa­re, dis­tri­bu­i­tă în spe­cia­li­tă­ţi care nu au a se îmbi­na nea­pă­rat într‑o uni­ta­te regen­ta­tă de transcen­dent. Dimen­siu­nea reli­gi­oa­să este doar una din­tre dimen­siu­ni­le sale, din când în când acti­va­tă. Coe­renţa cu cele­lal­te dimen­siuni, influ­enţa ei asu­pra celor­lal­te dimen­siuni nu este decât rare­ori gri­ja ulti­mă a indi­vi­du­lui modern“4. Fru­mu­seţea nu se impu­ne aşa­dar. Ea cuce­reş­te. Cre­ş­ti­nis­mul nu are cum să fie ide­o­lo­gie atâ­ta timp cât cre­ş­ti­nul poa­te gus­ta din „cele mai pre­sus de înţe­le­ge­re“. Nu poa­te fi ide­o­lo­gie, ci dreap­tă cre­dinţă. Avem poa­te în aceas­tă manie­ră a Sfân­tu­lui Gri­go­rie Pala­ma, de a oferi spre gus­ta­re „din podoa­ba cea negră­i­tă“, una din pro­vo­că­ri­le cele mai acu­te pe care omul cre­ş­tin con­tem­po­ran şi le poa­te asu­ma: pre­zenţă ver­ti­ca­lă în mij­lo­cul lumii pe care are dato­ria de a o impreg­na de Fru­mu­seţe într‑o infi­mă ase­mă­na­re cu Mai­ca Dom­nu­lui: „a făcut‑o Dom­nul pe Aceas­ta cu totul foar­te fru­moa­să, fiind­că a reu­nit în ea toa­te, şi prin aceas­ta a înfru­mu­seţat toa­te cele pe care le‑a cre­at în mul­ti­pli­ci­ta­te, ară­tân­du-ne‑o chip extra­or­di­nar al pute­rii Sale cre­a­toa­re care vine numai de la El, şi care întru totul este pro­prie şi Mai­cii Lumi­nii“ (Omi­lia 53, trad. pro­prie). z

Note:

1 Jean Meyen­dor­ff, Intro­duc­tion a lâé­tu­de de Saint Gre­go­ire Pala­mas, ed. Seuil, Paris, 1965, p. 391

2 Sfân­tul Gri­go­rie Pala­ma, Omi­lii, vol. III, trad. Paras­chi­va Gri­go­riu, ed. Anas­ta­sia, Bucu­reşti, 2007.

3 Diac. Ioan I. Ică jr., Mai­ca Dom­nu­lui în teo­lo­gia seco­lu­lui XX şi în spi­ri­tu­a­li­ta­tea isi­has­tă a seco­lu­lui XIV, – stu­dii şi tex­te, ed. Dei­sis, Sibiu, 2008, pp. 325–368.

4 Anca Mano­les­cu, Loc pen­tru celă­lalt, Dile­ma veche, Bucu­reşti 2007, Anul IV, nr. 171.

(Arti­col publi­cat în Zia­rul Lumi­na din data de 12 decem­brie 2009, sem­nat de pr. Roger Coresciuc)

Print Friendly, PDF & Email
Dis­tri­bu­ie:

Lasã un Rãspuns:

Lasă un Răspuns: