Staretul Tadei de la Mãnãstirea Vitovnita
Părintele Tadei, marele duhovnic de la Mănăstirea Vitovnita, s‑a născut în anul 1914, în sătul Vitovnita, din părinţi evlavioşi, simpli ţărâni, chiar în ziua praznicului Sfântului Apostol Toma, drept motiv pentru care a şi primit numele de Toma. După ce a terminat şcoala primară, tânărul Toma a urmat şi absolvit Şcoala de Comerţ şi Meserii din Petrovat pe Mlava.
Parintele Tadei de la Vitovnita
Părintele Tadei, ca mirean Tomislav Strabulovic, s‑a născut la 19 octombrie 1914, de praznicul Sfântului Apostol Toma, al cărui nume l‑a primit, prematur, la şapte luni, la târg, din părinţi ţărani din sătul Vitovnita de lângă Petrovat pe Mlava. A fost botezat imediat după naştere, părinţii temandu-se că nu va trăi. De la naştere a avut o slabă construcţie fizică şi o sănătate fragilă, încât, mai târziu, ca monah, ştia adeseori să glumească cu smerenie pe seamă sa, spunând: “Din mine nici nu ar fi putut ieşi ceva mai bun, doar m‑am născut la târg (iarmaroc).”
Copilăria într‑o familie de ţărâni săraci, în vremea războiului şi după război nu a fost uşoară pentru micul Tomislav. El a rămas de la o vârsta fragedă fără mamă, şi apoi, în casa – unde, în locul glasului blând al tandreţii materne s‑a făcut auzit, mai întâi, glasul unei mame vitrege, iar apoi al alteia – Tomislav cel slab la trup, suflet foarte sensibil, care impotrivindu-se mediului vitreg, trăia într‑o lume a gândurilor sale, a văzut multă mâhnire şi necazuri.
De aceea, după cum chiar el spune, a ştiut “cu o coajă de pâine în buzunar să fugă de acasă”. Şi prin statură, şi prin sănătate, şi prin caracter era diferit de toţi ceilalţi copii din sat, iar aceasta era crucea sa: era diferit, chiar şi în privinţa mâncării – de când se ştia nu a putut mânca mâncare gătită cu grăsime, nu a mâncat ouă şi nici nu a băut lapte, şi nici nu a putut să guste carne. L‑au certat, au încercat să‑l hrănească cu forţa, dar organismul lui nu a primit nici un fel de mâncare de origine animală.
Până la vârsta de 16 ani a mâncat, după chiar el spune, “mai cu seamă pâine, ceapă şi castraveţi”. S‑a născut, din dragostea lui Dumnezeu, în lumea aceasta ca printre străini, să postească şi să petreacă în feciorie încă din copilărie: a fost copil postitor şi ca stareţ postitor în feciorie s‑a mutat în Împărăţia Cerurilor. Era ponegrit şi era luat în râs, socotit neputincios, incapabil de muncă şi în general nefolositor, încât întreaga lui copilărie a semănat copilăriei triste a Cuviosului Ambrozie de Optina.
Toţi îi vorbeau cu dispreţ, subestimandu‑l: “Tu nu eşti bun de nimic. Uită-te la Miladin (un alt copil) cum îl ajută pe tatăl lui, iar tu degeaba mănânci pâine!”. Atât de mult îl dureau aceste cuvinte pe micul Tomislav, încât alergă pe câmp, unde sub un copac, în rouă, cu desăvârşire singur pe lume, se ruga lui Dumnezeu să‑i dea mângâiere “şi să facă astfel că şi el să fie odată bun la ceva”.
Îl chinuia neîncetat frica “că atunci când va îmbătrâni nu va fi mulţumit de el şi din această pricină nu a avut niciodată tihnă (această frică îl va însoţi mai târziu şi în primii ani de monahism). Sufletul lui de copil era stăpânit, fără îndoială, şi de mâhnirea că tatăl lui, de altfel un om paşnic şi iubitor, nu‑i lua apărarea şi nu şi nu se purta cu el aşa cum sufletul lui de copil, însetat de dragostea tatălui, aştepta: “Nu-mi plăcea că se căsătorise îndată după moartea mamei şi avea alţi doi copii cu altă femeie, iar mai cu seamă când s‑a căsătorit a treia oară, căci şi cea de‑a două soţie i‑a murit.”
Dorinţa de a sluji lui Dumnezeu l‑a cuprins pe Părintele Tadei încă din copilărie. “Încă din copilărie am dorit să‑i slujesc lui Dumnezeu. Pe când eram copil socoteam că totul aici pe pământ este numai slujire. Părinţii slujesc copiilor lor, copiii părinţilor, îşi slujesc unii altora. Atunci am avut dorinţa să‑i slujesc lui Dumnezeu. Pentru că El este Părintele întregului neam omenesc şi întregului univers trebuie să‑i slujim Lui, Care este cel mai mare. Aveam această dorinţa când eram copil. Mai târziu, nu le-am putut spune asta părinţilor mei pentru că ştiam că nu voi căpăta binecuvântarea lor pentru aceasta, dar când am ajuns la majorat am plecat singur la mănăstire. Mama murise mai înainte de aceasta, dar tatăl meu era încă în viaţă, şi el nu a fost de acord cu plecarea mea. Însă, când i‑am propus să primesc cinul monahicesc i‑am cerut binecuvântare, de la tatăl meu, iar el m‑a binecuvântat, şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta.”
Începuturile vieţii sale călugăreşti sunt legate de Mănăstirea Milkovo, de lângă Svilainta şi de Părintele Ambrosie de la Milkovo, ucenic al Cuviosului Ambrosie de la Optina, care, după cuvintele Stareţului Tadei, avea nemărginită dragoste şi iertare.
Tadei a fost inchinoviat în 1935 la Mănăstirea Gorniak, pe 10 martie, spre a fi tuns în cinul monahicesc la 14 iulie, acelaşi an, ca frate în obştea Mănăstirii Gorniak. Îndată după inchinoviere, în 1935, a fost îndrumat spre Şcoala de Iconografie de la Mănăstirea Rakovita. La dorinţa Patriarhului Bisericii Ortodoxe Sârbe de la acea vreme, Varnava, Episcopul Veniamin i‑a dat monahului Tadei dezlegare canonică să meargă în eparhia Belgradului şi Karlovitului, iar acesta a intrat în obştea Mănăstirii Rakovita.
Tadei a fost hirotonit în cinul de ieromonah la 3 februarie 1938, la Mănăstirea Rakovita, de către Episcopul Mitrofan al Harkovului. A fost ridicat la treapta de egumen în 1949, în Catedrala din Belgrad, de către vicarul patriarhal Visarion, fost episcop al Banatului. În octombrie 1938, ieromonahul Tadei a fost mutat, pentru nevoile slujirii, la Patriarhia din Peci. După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, ieromonahul Tadei a părăsit Peciul şi s‑a întors la Mănăstirea Rakovita. În aprilie 1947, ieromonahul Tadei s‑a reîntors în eparhia Branicevo, cu dezlegare canonică şi a intrat în obştea Mănăstirii Gorniak.
La dorinţa Patriarhului Gavriil, ieromonahul Tadei se reîntoarce la Patriarhia din Pec, în anul 1949, şi devine vicar al acesteia. În 1955, din motive de sănătate, având dezlegarea Patriarhului Vichentie, egumenul Tadei se întoarce pentru a doua oară în eparhia Branicevo. În această eparhie, a fost o vreme preot paroh în satele Peci şi Klenovat şi în parohia Sapinska, iar apoi, din 1957, stareţ al Mănăstirii Gorniak.
La începutul lui noiembrie 1959, egumenul Tadei a primit dezlegare canonică pentru a pleca în Mănăstirea Hilandar, aflată sub jurisdicţia Patriarhului Ecumenic de la Constantinopol. După patru luni încheiate, cu acordul autorităţilor greceşti, egumenul Tadei a părăsit Mănăstirea Hilandar şi Sfântul Munte, intorcandu-se în patrie. Aici a fost, o vreme, paroh în satul Bistriţa, apoi stareţ al Mănăstirii Tuman.
La dorinţa sa, în 1962, a fost rânduit la stăreţia Mănăstirii Vitovnita. A petrecut în această slujire vreme de zece ani, pentru că, în cele din urmă, slujind că paroh în Vlaski Doi, să fie pensionat, iar apoi aşezat la stăreţia Mănăstirii Pokainita, de lângă Velike Plane şi ca duhovnic al Mănăstirii Tuman, iar apoi, pentru a două oară, la stăreţia Mănăstirii Vitovnita.
Arhimandritul Tadei, stareţul Mănăstirii Vitovnita, a trecut la Domnul pe 13 aprilie 2003, în satul Bacika Palanka din Voievodina, în casa credincioşilor ce s‑au îngrijit de el în ultimii ani ai vieţii sale pe pământ.
Cuvânt de învăţătură al Părintelui Tadei
- Care este cel mai de seamă lucru în viaţa duhovnicească?
- Cel mai însemnat lucru este, cred, paza păcii inimii. Să nu vă tulburaţi sub nici un chip. În inimă trebuie să domnească pacea, liniştea, tăcerea, liniştirea. Vălmăşagul gândurilor este starea duhurilor căzute (dracii, duhurile care au căzut de la Dumnezeu). Mintea noastră, dar, se cere să fie adunată, unită, atentă. Numai în mintea unită se poate sălăşlui Dumnezeu Cel Unul.
Sursa: http://www.crestinortodox.ro
Lasã un Rãspuns: