Crucea este uşa Împãrãtiei cerurilor.

Să te lepezi de tine ca de altul

Cele spu­se de Iisus par a cuprin­de o sin­gu­ră idee. Dar ele cuprind, întîi – să se lepe­de de sine, apoi, în al doi­lea rînd – să îşi ia cru­cea şi al tre­i­lea – să Îmi urmeze Mie. Dar să vedem mai întîi ce înseam­nă: a te lepă­da de tine. Mai întîi însă să vedem ce înseam­nă a te lepă­da de altul, şi atunci vom şti ce înseam­nă a te lepă­da de tine.

Ce înseam­nă, dar, a te lepă­da de altul? Cel care se lea­pă­dă de altul se înstră­i­nea­ză com­plet de ace­la; nu‑l aju­tă, nu‑l spri­ji­nă, n‑are milă, nu sufe­ră de‑l vede biciu­it, legat, întem­ni­ţat, chi­nu­it pe cel de care s‑a lepă­dat, de i‑ar fi fra­te, pri­e­ten sau ori­ce. Aşa de stră­ini vrea Dom­nul să fim faţă de tru­pul nos­tru; să nu ne fie milă de el de este biciu­it, sur­ghiu­nit, ars sau în alt fel chi­nu­it! Dacă ne pur­tăm aşa cu el, atunci avem milă de el. Că şi părinţii atunci au milă de copi­ii lor cînd porun­cesc das­că­li­lor, căro­ra îi încre­dinţea­ză, să n‑aibă milă de ei. Tot aşa şi Hris­tos n‑a spus numai: “Să n‑ai milă de tine însu­ţi!”, ci ceva mai mult: “Să te lepezi de tine însu­ţi!”, adi­că: “Să n‑ai nimic comun cu tine însu­ţi, ci să te dai pri­mej­di­i­lor, mun­ci­lor; aşa suflet să ai, ca şi cum n‑ai suferi tu aces­tea, ci altul!” Şi n‑a spus: “Să se tăgă­du­ias­că”, ci: “Să se lepe­de”. Iar a te lepă­da e mai mult decît a te tăgădui.

“Şi să-şi ia cru­cea lui”… Lua­rea cru­cii este o urma­re a lepă­dă­rii de sine. Şi ca să nu soco­teşti că a te lepă­da de tine înseam­nă numai a suferi cuvin­te­le rele, ocă­ri­le şi insul­te­le, Hris­tos spu­ne pînă unde tre­bu­ie să mear­gă lepă­da­rea de sine; adi­că pînă la moar­te, chiar moar­tea ruşi­noa­să. De ace­ea n‑a spus: “Să se lepe­de de sine pînă la moar­te”, ci: “Să-şi ia cru­cea lui”, ară­tînd moar­tea cea ruşi­noa­să; şi că nu tre­bu­ie făcu­tă aceas­ta o dată, nici de două ori, ci toa­tă via­ţa. “Să ai necon­te­nit, spu­ne Hris­tos, îna­in­tea ochi­lor moar­tea aceas­ta şi să fii pre­gă­tit, în fie­ca­re zi, de jun­ghi­e­re! Mulţi au dis­preţu­it ave­ri­le, desfă­ta­rea, sla­va, dar n‑au putut dis­preţui moar­tea, ci s‑au temut de pri­mej­dii. De ace­ea Eu vreau ca lup­tă­to­rul Meu să lup­te pînă la sîn­ge, să stea în are­nă pînă la jun­ghi­e­re. De-ar tre­bui să sufe­re moar­tea, o moar­te ruşi­noa­să, o moar­te bles­te­ma­tă, o moar­te cu proas­tă fai­mă, pe toa­te să le sufe­re cu curaj şi, mai mult, să se bucu­re de aceas­tă moarte”.

“Şi să-mi urmezi Mie!” Pen­tru că se poa­te să suferi chi­nuri şi să nu‑I urmezi lui Hris­tos, cînd nu le suferi pen­tru El – că şi tîlha­rii, jefu­i­to­rii de mor­min­te, înşe­lă­to­rii sufe­ră o mulţi­me de chi­nuri -, de ace­ea, ca să nu soco­teşti că sînt de ajuns numai sufe­rinţe­le, Hris­tos a adă­u­gat şi pri­ci­na pen­tru care să înduri suferinţele.

(Sfîn­tul Ioan Gură de Aur)

Unde să cău­tăm mîn­gîi­e­re în necazuri?

Noi ne ducem neca­zu­ri­le de bună­vo­ie, căci dacă ne-am lepă­da de Hris­tos am scă­pa de cele mai mul­te neca­zuri – dar întru­cît nu ne lepă­dăm, pen­tru păti­mi­ri­le noas­tre Dum­ne­zeu ne dă bine­cu­vîn­ta­re. Oame­nii lumeşti se stră­du­ie din răs­pu­teri să sca­pe de neca­zuri: ei îşi înea­că ama­rul în vin şi vod­că, se ameţesc cu tut­un şi chiar cu dro­guri, cău­tînd mîn­gîi­e­re; negăsind‑o, se stră­du­ie să uite de neca­zuri: cau­tă dis­tra­cţii, petrec, dansea­ză, merg în ospeţie şi fle­că­resc.
Asta nu tre­bu­ie să se întîm­ple cu cre­ş­ti­nii, fiind­că ei sînt datori să nu înă­bu­şe gla­sul conş­ti­inţei, ci, dim­po­tri­vă, să îl ascul­te cu luare-aminte.

(…) Nici­o­da­tă nu vor afla mîn­gîi­e­re în neca­zuri cei ce n‑o cau­tă unde tre­bu­ie. Unde să cău­tăm mîn­gîi­e­re în neca­zuri? Des­pre aceas­ta Sfîn­tul Pro­roc David spu­ne: “Numai în Dum­ne­zeu se lini­ş­teş­te sufle­tul meu”. Feri­ci­ţi cei ce află mîn­gîi­e­re adîn­că în rugă­ciu­nea fier­bin­te, care din ini­mă ţîş­neş­te, în împăr­tă­şi­rea duhov­ni­ceas­că cu Dum­ne­zeu. Aşa au fost dre­pţii Vechiu­lui Tes­ta­ment – însă nouă, cre­ş­ti­ni­lor, Dom­nul ne‑a dăru­it cea mai adîn­că şi mai îna­l­tă mîn­gîi­e­re: a pri­vi la Cru­cea lui Hris­tos şi a ne închi­na ei.

(Sf. Luca al Cri­me­ei, La porţi­le Pos­tu­lui Mare. Pre­dici la Tri­od)

Să nu le pre­di­căm doar oame­ni­lor să-şi ia Crucea 

Cru­cea este uşa Împă­ră­ţi­ei ceru­ri­lor. Tre­bu­ie să regă­sim sen­sul Cru­cii ca biru­inţă asu­pra morţii spi­ri­tu­a­le, biru­inţă a iubi­rii. Avem ade­se­ori o repre­zen­ta­re parţi­a­lă des­pre Cru­ce şi des­pre tai­na ei redu­să la fap­tul de a supor­ta o asce­ză, de a ne înfrî­na de la plă­ceri, de la tot felul de satis­fa­cţii. Exis­tă însă şi un alt sens al Cru­cii: com­pa­siu­nea pen­tru celă­lalt. Cu sigu­ranţă însă nu putem face totul pen­tru celă­lalt dacă ţinem la plă­ce­ri­le noas­tre ego­is­te, dacă omul este legat de lăco­mie, poftă de stă­pî­ni­re, mîn­drie. Aceas­ta ara­tă însă numai aspec­tul nega­tiv al Cru­cii. Pot să mă apro­pii de celă­lalt fără să‑i vor­besc des­pre Cru­ce, arătîndu‑i însă că sînt gata la toa­te sacri­fi­ci­i­le pen­tru el. Dacă este bol­nav, mă voi duce la el, voi rămî­ne împre­u­nă cu el. Celă­lalt poa­te supor­ta el însu­şi gre­u­tă­ţi, per­se­cu­ţii, şomaj… Iar eu pot să port împre­u­nă cu el aceas­tă Cruce.

Ini­ma celui­lalt poa­te fi miş­ca­tă dacă vede că eu port o Cru­ce pen­tru el. Atunci el va înţe­le­ge sen­sul Cru­cii fără ca eu să îi spun că toc­mai Cru­cea este cea care mă împin­ge să fac aceas­ta. O fac pur şi sim­plu. Să nu le pre­di­căm doar oame­ni­lor să-şi ia Cru­cea, ci să o luăm noi înşi­ne ajutîndu‑i pe cei­la­lţi. Voi ajun­ge ast­fel la con­vin­ge­rea că aceas­tă Cru­ce nu este o sufe­rinţă pen­tru mine. Sufăr pen­tru celă­lalt, dar aceas­tă sufe­rinţă pen­tru el mă bucu­ră, mă odih­neş­te, cum spu­ne un monah de la Athos.

(Pr. Dumi­tru Stă­ni­loae în Mică Dog­ma­ti­că vor­bi­tă)

“Cad neno­ro­ciri mari asu­pra ta?”

Ce înseam­nă aceas­ta: să-ţi iei cru­cea? Aceas­ta înseam­nă pri­mi­rea de bună­vo­ie a fie­că­rui mij­loc de vin­de­ca­re care ni se dă din mîna lui Dum­ne­zeu, ori­cît de amar ar putea fi. Cad neno­ro­ciri mari asu­pra ta? Fă ascul­ta­re faţă de Voia lui Dum­ne­zeu, aşa cum a făcut Noe. Ţi se cere jert­fă? Aşea­ză-te în mîi­ni­le lui Dum­ne­zeu cu ace­ea­şi cre­dinţă pe care a avut‑o Avra­am, atunci cînd a mers ca să-şi jert­feas­că fiul. Ţi s‑a năru­it gos­po­dă­ria? Ţi-au murit copi­ii din­tr-oda­tă? Îndu­ră toa­te cu răb­da­re, lipin­du-te de Dum­ne­zeu în ini­ma ta, aşa cum a făcut Iov. Te pără­sesc pri­e­te­nii şi te-au împre­su­rat duş­ma­nii? Rab­dă toa­te fără cîr­tea­la şi cu cre­dinţa că aju­to­rul lui Dum­ne­zeu este aproa­pe, aşa cum au făcut Apos­to­lii. Eşti tri­mis la moar­te pen­tru Hris­tos? Mulţumeşte‑I lui Dum­ne­zeu pen­tru ase­me­nea cin­ste, ca mii­le de muce­nici cre­ş­tini. Nu se va cere de la tine nimic ce nu a mai fost îna­in­te, ci tu vei urma mai degra­bă exem­plul mul­to­ra – apos­toli, sfinţi, măr­tu­ri­si­tori şi muce­nici – care au făcut Voia lui Hris­tos. Mai mult decît atît, tre­bu­ie să ştim că umblînd după răs­tig­ni­rea noas­tră, Dom­nul vrea răs­tig­ni­rea omu­lui celui vechi, a omu­lui alcă­tu­it din obi­ce­iu­ri­le cele rele şi din slu­ji­rea păca­tu­lui. Căci, prin aceas­tă răs­tig­ni­re, omul cel vechi, deo­po­tri­vă cu ani­ma­lul, este tri­mis la moar­te, iar omul cel nou, alcă­tu­it după ase­ma­nă­rea şi nemu­ri­rea lui Dum­ne­zeu, se îna­lţă la via­ţă. După cum spu­ne Apos­to­lul: “Omul cel vechi a fost răs­tig­nit” şi lămu­reş­te de înda­tă de ce: “pen­tru a nu mai fi robi ai păca­tu­lui” (Romani 6:6).

 (Sf. Nico­lae Velimirovici)