Simboluri liturgice

Tămâia. În toa­te reli­gi­i­le păgâ­ne anti­ce şi moder­ne tămâi­e­rea este nelip­si­tă în slu­j­be­le reli­gi­oa­se. Fumul de tămâie sim­bo­li­zea­ză rugă­ciu­nea ce se îna­lţă către Dum­ne­zeu nu numai în iudaism şi cre­ş­ti­nism, dar şi în hin­du­ism, în budism etc. Gre­cii şi roma­nii ardeau tămâie în faţa sta­tui­lor zei­lor în semn de ado­ra­ţie. De ase­me­nea, în cul­tul adus împă­ra­tu­lui tămâi­e­rea însem­na recu­noa­ş­te­rea reli­gi­ei de stat şi a împă­ra­tu­lui ca zeu. Nume­roşi au fost cre­ş­ti­nii care au murit ca mar­tiri fiind­că au refu­zat să ardă tămâie în faţa sta­tui­lor zei­lor sau a împă­ra­tu­lui. În nopţi­le reci şi furt­u­noa­se se ardea tămâie pen­tru a izgo­ni spi­ri­te­le rele.

În cul­tul morţi­lor fumul de tămâie indi­că dru­mul spre lumea de din­co­lo şi în ace­la­şi timp, mai ales în ţări­le cal­de, izgo­neş­te miro­sul des­com­pu­ne­rii, fiind abso­lut nece­sar pen­tru dez­in­fec­ta­re şi pre­ve­ni­re a con­ta­mi­nă­rii. Tămâia era de ase­me­nea un semn de oma­giu, de res­pect care se adu­cea cui­va. În anti­chi­ta­te se ofe­rea tămâie oame­ni­lor de sea­mă: împă­ra­ţi, regi, prin­cipi, dem­ni­tari. E cazul celor trei magi care prin­tre alte­le ofe­ră tămâie Rege­lui nou năs­cut, Hristos.

Psal­mul 141,2 pro­cla­mă: “Ca fumul de tămâie să se îna­lţe către tine rugă­ciu­nea mea”. În Exod 30,34–38 tămâia devi­ne sim­bo­lul ado­ra­ţi­ei adu­să lui Dum­ne­zeu. Fumul de tămâie se îna­lţă către Dum­ne­zeu ca mireas­mă plă­cu­tă în semn de ispă­şi­re şi împă­ca­re (Ier 2,l; Num 17,12). În Exod 13,21 coloa­na de foc e sem­nul pre­zenţei lui Dum­ne­zeu. La tem­plul din Ieru­sa­lim în faţa Sfin­tei Sfin­te­lor era un altar de aur pe care era arsă tămâie aro­ma­tă în fie­ca­re dimi­nea­ţă şi în fie­ca­re sea­ră ca jert­fă de lau­dă adu­să lui Dum­ne­zeu. (Ex 30,1–10.34–38; 37,25–29; Num 4,11; 1Reg 6,20–21; Lc 1,8–11).

Deo­se­bit de impre­sio­nant este tex­tul din Apo­ca­lip­să 8,3–5 “Apoi a venit un alt înger care s‑a oprit în faţa alta­ru­lui cu o cădel­ni­ţă de aur. I s‑a dat tămâie mul­tă, ca să o adu­că, împre­u­nă cu rugă­ciu­ni­le tutu­ror sfinţi­lor, pe alta­rul de aur, care este îna­in­tea sca­u­nu­lui de domnie. Fumul de tămâie s‑a ridi­cat din mâna înge­ru­lui îna­in­tea lui Dum­ne­zeu, împre­u­nă cu rugă­ciu­ni­le sfinţi­lor. Apoi înge­rul a luat cădel­ni­ţa, a umplut‑o din focul de pe altar şi l‑a arun­cat pe pământ. Şi s‑au stâr­nit tune­te, gla­suri, ful­ge­re şi un cutre­mur de pământ”. Ace­ea­şi ima­gi­ne este pre­zen­ta­tă şi în Apo­ca­lip­să 5,8: tămâia e folo­si­tă în tem­plul din ceruri.

Dato­ri­tă fap­tu­lui că incen­sa­rea era în impe­ri­ul roman sem­nul ido­la­tri­ei, Bise­ri­ca a refu­zat cate­goric să folo­seas­că tămâia în cele­bră­ri­le litur­gi­ce. Ter­tuli­an spu­nea clar ce ofe­ră cre­ş­ti­nul lui Dum­ne­zeu: jert­fa pe care el a trimis‑o, rugă­ciu­nea care izvo­ră­ş­te din­tr-un trup curat, din­tr-un suflet nevi­no­vat, din Duhul Sfânt, nu boa­be de tămâie, lacri­mi ale unui copac uscat din Ara­bia. De ace­ea­şi păre­re era Sfân­tul Augus­tin un secol mai târ­ziu: “Noi nu mer­gem în Ara­bia să cău­tăm tămâie… Jert­fa de lau­dă o cere de la noi Dumnezeu”.

Ceea ce însă nu‑i împie­di­ca pe cre­ş­tini să ardă tămâie în case­le lor, mai ales când pri­meau oas­peţi, fumul de tămâie şi a altor sub­stanţe aro­ma­ti­ce fiind în spe­cial în Orient sem­nul bucu­ri­ei şi săr­bă­toa­re pre­cum, pre­cum şi un gest de oma­gi­e­re. În ace­la­şi scop con­sta­tăm că în sec. al IV-lea în mul­te bazi­lici ca ace­ea a Sfân­tu­lui Mor­mânt de la Ieru­sa­lim şi în cele din Roma se ardea din abu­n­denţă tămâie: nu în scop litur­gic, dar pen­tru a înde­păr­ta miro­su­ri­le neplă­cu­te şi pen­tru a crea o atmosfe­ră agrea­bi­lă, parfumată.

Pur­ta­rea cădel­ni­ţei ca act litur­gic este ates­ta­tă isto­ric la Roma în sec. VII-VIII; apa­re ca gest de oma­gi­e­re a Papei şi a Evan­ghe­li­a­ru­lui. Când Papa mer­gea în pro­ce­siu­ne spre altar sau când se întorcea la sfârşi­tul Litur­ghi­ei era pre­ce­dat de pur­tă­tori de torţe şi de un turi­fe­rar cu cădel­ni­ţa. De ase­me­nea dia­co­nul când se îndrep­ta spre amvon pen­tru a citi Evan­ghe­lia. În sec. al XIII-lea la fel era pri­mit împă­ra­tul când venea la Roma. Aceas­tă pro­ce­siu­ne cu torţe şi cădel­ni­ţă şi cu Evan­ghe­lia pur­ta­tă ime­di­at după cădel­ni­ceri s‑a extins la toţi epi­sco­pii şi ulte­ri­or la toţi pre­o­ţii. E pre­lu­a­tă din cere­mo­n­i­a­lul magis­tra­tu­rii sau al curţi­lor impe­ri­a­le orien­ta­le. Magis­tra­tul avea pri­vi­le­gi­ul de a fi pre­ce­dat când mer­gea să ţină pro­ces de un cădel­ni­cer, patru pur­tă­tori cu torţe şi un pur­tă­tor al cărţi­lor de legi – Liber man­da­to­rum. Ajuns la tri­bu­nal Liber man­da­to­rum era aşe­zat pe o masă în faţa sa. E posi­bil ca chiar pe vre­mea lui Con­stan­tin cel Mare care a dat epi­sco­pi­lor drep­tul să jude­ce în anu­mi­te cau­ze, epi­sco­pii să fi pre­lu­at cere­mo­n­i­a­lul magis­tra­ţi­lor, în locul cărţii de legi pur­tân­du-se Evan­ghe­lia care era, ca şi astăzi, aşe­za­tă pe altar când pro­ce­siu­nea ajun­gea în bazilică.

Până acum nu s‑a pome­nit de incen­sa­re. Incen­sa­rea alta­ru­lui, a pre­o­tu­lui, a popo­ru­lui, a cru­cii, a lumâ­nă­rii pas­ca­le, a daru­ri­lor s‑a intro­dus abia în sec. al IX-lea sub influ­enţa litur­gi­ei gali­ca­ne, aceas­ta fiind, la rân­dul ei, influ­enţa­tă de litur­gi­i­le orien­ta­le. Nu numai la Litur­ghie, dar şi la Lau­de în timp ce se cân­ta Bene­dic­tus şi la Ves­pe­re în timp ce se cân­ta Mag­ni­fi­cat se incen­sa alta­rul, lucru care se poa­te face şi în pre­zent. De remar­cat că ini­ţi­al incen­sa­rea cle­ru­lui şi popo­ru­lui nu se făcea ca în pre­zent, ci se pur­ta cădel­ni­ţa în faţa fie­că­ru­ia, ast­fel încât să poa­tă inspi­ra miro­sul plă­cut al fumu­lui de tămâie.

Încă din sec. IV‑V sunt măr­tu­rii că arde­rea de tămâie era şi un semn de onoa­re adus defun­cţi­lor în spe­cial mar­ti­ri­lor. Trans­fe­ra­rea tru­pu­ri­lor mar­ti­ri­lor la bise­ri­ci­le care le erau dedi­ca­te era însoţi­tă cu arde­re de tămâie. Desi­gur că se adă­u­gau şi moti­ve de ordin igie­nic şi dorinţa de a înde­păr­ta miro­sul neplă­cut. Incen­sa­rea alta­ru­lui ini­ţi­al era de fapt incen­sa­rea tru­pu­lui mar­ti­ru­lui înmor­mân­tat sub altar.

S‑a intro­dus apoi şi incen­sa­rea dife­ri­te­lor obiec­te: cenu­şă, ramuri, lumâ­nări etc. Aceas­tă incen­sa­re are rolul unui exorcism: înde­păr­ta­rea influ­enţe­lor celui rău prin rugă­ciu­ni­le care însoţesc acest rit.

Ini­ţi­al cădel­ni­ţe­le aveau dife­ri­te for­me: erau fixa­te pe podea sau atâr­na­te pre­cum can­de­le­le sau erau mobi­le ca niş­te cutii pre­vă­zu­te cu un mâner sau atâr­nând de lănţi­şoa­re ca cele actuale.

Ritul tămâi­e­rii în cele­bră­ri­le litur­gi­ce nu tre­bu­ie subes­ti­mat: ală­tu­ri de văz, de auz, par­ti­ci­pă şi simţul miro­su­lui la cele­bra­re. Folo­si­rea tămâi­ei înseam­nă întot­dea­u­na o par­ti­ci­pa­re mai com­ple­tă a omu­lui la cele­bră­ri­le liturgice.

Lumi­na. În toa­te cul­te­le, din toa­te tim­pu­ri­le, lumi­na este un ele­ment încăr­cat cu nume­roa­se sem­ni­fi­ca­ţii sim­bo­li­ce. Ea este indis­pen­sa­bi­lă pen­tru a crea o atmosfe­ră de săr­bă­toa­re şi de bucu­rie. Lumi­na este ace­ea care izgo­neş­te întu­ne­ri­cul şi face să dis­pa­ră fri­ca. Fără lumi­nă nu poa­te fi ima­gi­na­tă viaţa.

În tem­ple­le anti­ce ale Egip­tu­lui; în faţa sta­tui­lor zei­lor ardeau necon­te­nit torţe, lumi­na lor sim­bo­li­zând via­ţa; darul cel mai preţi­os făcut de zei. Lumi­ni­le aprin­se au fost întot­dea­u­na un semn de cin­sti­re adus divi­ni­tă­ţii, per­soa­ne­lor sau lucru­ri­lor care tre­bu­ie ono­ra­te. Ast­fel, în impe­ri­ul roman se aprin­deau făclii în faţa sta­tui­lor zei­lor şi ale împă­ra­ţi­lor, îna­lţii fun­cţio­nari de stat aveau pri­vi­le­gi­ul de a fi pre­ce­da­ţi de pur­tă­tori de făclii ca şi de un pur­tă­tor al unui vas cu jăra­tic pen­tru cazul că făcli­i­le se stingeau.

În Vechiul Tes­ta­ment lumi­na era pri­mul sim­bol al lui Dum­ne­zeu: “Dom­nul este lumi­na şi mân­tu­i­rea mea” (Ps 27). De aici, marea impor­tanţă a lumi­nii în litur­gia de la tem­plu şi de la sina­go­gă ca şi în litur­gia domes­ti­că. În faţa cor­tu­lui Dom­nu­lui ardea fla­că­ra nes­tin­să a unt­de­lem­nu­lui curat (Ex 27,20; Lev 24,2–4; 1Sam 3,3). De ase­me­nea ardeau în tem­plu făcli­i­le pe can­de­la­brul de aur cu şap­te bra­ţe (Ex 25,31–40). Rugul de foc nes­tins ca şi coloa­na de lumi­na ce mer­gea îna­in­tea popo­ru­lui isra­e­lit după eli­be­ra­rea din Egipt indi­cau pre­zenţa lui Dum­ne­zeu (Ex 3,2; 13,21).

În Noul Tes­ta­ment sim­bo­lis­mul lumi­nii este şi mai evi­dent. Hris­tos este lumi­na lumii şi lumi­nă spre lumi­na­rea popoa­re­lor (In 8,12; Lc 2,32; Ev 1,3; Ap 22,16; 2Pt 1,19). Uce­ni­cii lui Hris­tos la rân­dul lor tre­bu­ie să fie lumi­na lumii şi fii ai lumi­nii (In 12,36; Mt 5,14; Mt 25, 1–13; Lc 12,35). Nelip­si­te sunt lumi­ni­le şi din litur­gia cereas­că pe care Sfân­tul Ioan o des­crie în Apo­ca­lip­să “şap­te can­de­le aprin­se” ard în faţa celui care stă pe tron (Ap 4,5) şi şap­te can­de­la­bre de aur îl încon­joa­ră pe Fiul Omu­lui (Ap 1,12–13).

Pri­mii cre­ş­tini aprin­deau la căde­rea serii lumi­ni­le la adu­nă­ri­le lor cum a fost cazul la Troa­da (Fap 20,8), dar o făceau în pri­mul rând pen­tru moti­ve fun­cţio­na­le. Dat fiind medi­ul păgân în care tră­iau şi în care aprin­de­rea lumi­ni­lor, ca şi arde­rea de tămâie, era semn de ido­la­trie, în pri­me­le vea­curi cre­ş­ti­nii în gene­ral au refu­zat să dea lumi­ni­lor o uzanţă litur­gi­că. Dar pe măsu­ră ce soci­e­ta­tea se încreş­ti­nea­ză şi nu mai este peri­col de con­fu­zie, lumi­ni­le îşi iau locul nor­mal în cadrul litur­gic al Litur­ghi­ei. Cum pro­ce­sul de încreş­ti­na­re nu a cunos­cut ace­la­şi ritm şi ace­lea­şi con­di­ţii pes­te tot, intro­du­ce­rea aces­tui sim­bol în litur­gie nu s‑a făcut pes­te tot în ace­la­şi timp. La Roma, pri­mul docu­ment care vor­beş­te des­pre şap­te pur­tă­tori de făclii care des­chi­deau dru­mul Papei în pro­ce­siu­ni­le sta­ţio­na­le datea­ză din sec. VII-VIII, dar des­crie acest fapt ca fiind ante­ri­or; era un pri­vi­le­giu pre­lu­at din cere­mo­n­i­a­lul magis­tra­ţi­lor impe­riali des­pre care s‑a amin­tit. Cei şap­te pur­tă­tori de făclii repre­zen­tau cele şap­te zone bise­ri­ceşti ale Romei. În curând doi din­tre ei îl vor flan­ca pe pur­tă­to­rul Evan­ghe­li­a­ru­lui. Mai târ­ziu va fi şi cru­cea pro­ce­sio­na­lă flan­ca­tă de două lumâ­nări ini­ţi­al fixa­te pe cele două bra­ţe ale cru­cii. În felul aces­ta a apă­rut obi­ce­iul păs­trat şi în pre­zent de a se pur­ta lumâ­nări în pro­ce­siu­ne la înce­pu­tul şi la sfârşi­tul Liturghiei.

E des întâl­nit obi­ce­iul ca doi slu­ji­tori să ţină în faţa alta­ru­lui lumâ­nări aprin­se în tim­pul pre­fa­ce­rii. Obi­ce­iul aces­ta a apă­rut în sec. al XIII-lea când au înce­put să fie ridi­ca­te la pre­fa­ce­re sfin­te­le spe­cii. Cum cate­dra­le­le roma­ni­ce şi goti­ce erau des­tul de întu­ne­coa­se şi toa­tă lumea voia să vadă ostia, un slu­ji­tor înă­lţa o făclie pen­tru a o lumi­na şi ast­fel toţi cre­din­cioşii o puteau vedea.

Un obi­cei foar­te răs­pân­dit în anti­chi­ta­te era ace­la de a aprin­de lumâ­nă­ri­le pen­tru a ţine depar­te, pute­ri­le ascun­se ale întu­ne­ri­cu­lui. Ast­fel în tem­ple­le din Egipt erau aprin­se lumini în noap­tea de anul nou, la Roma şi în une­le părţi ale Orien­tu­lui la 25 decem­brie (săr­bă­toa­rea Soa­re­lui neîn­vins). Lumea divi­nă era per­ma­nent ame­ninţa­tă de pute­ri­le potri­v­ni­ce ale întu­ne­ri­cu­lui mai ales în zile­le de sols­ti­ţiu şi la eclip­se­le de soa­re şi de lună. De ace­ea se aprin­deau focuri pre­tu­tin­deni. Dar se mai aprin­deau făclii şi la pro­ce­siu­ni­le fune­bre (dat fiind că ini­ţi­al înmor­mân­tă­ri­le se făceau noap­tea) şi în faţa mor­min­te­lor pen­tru a izgo­ni forţe­le demo­n­i­ce care îşi cău­tau locu­inţa de pre­fe­rinţă prin­tre mor­min­te şi se simţeau bine lân­gă cada­vre­le în des­com­pu­ne­re. Cre­ş­ti­nii con­ti­nu­au să prac­ti­ce vechiul obi­cei, de ace­ea Bise­ri­ca a tre­bu­it să inter­vi­nă. Cano­nul 34 al Con­ci­li­u­lui din Elvi­ra (303) sta­bi­leş­te clar: “S‑a sta­bi­lit ca să nu se aprin­dă ziua lumâ­nări în cimi­tir, deo­a­re­ce nu tre­bu­ie tul­bu­ra­te sufle­te­le sfinţi­lor”. Dar opre­li­ş­ti­le Bise­ri­cii au fost ine­fi­ca­ce deo­a­re­ce în sec. IV‑V torţe­le şi lumâ­nă­ri­le la înmor­mân­tări şi pe mor­min­te (mai ales ale mar­ti­ri­lor) era de acum un fapt răs­pân­dit în toa­tă Bise­ri­ca. Numai că aces­tei prac­tici i s‑a dat o sem­ni­fi­ca­ţie cre­ş­ti­nă: era nu numai un oma­giu adus tru­pu­lui sfinţit prin Botez, dar şi un sim­bol al nemu­ri­rii sufle­tu­lui. Sfân­tul Iero­nim scria că făcli­i­le aprin­se “fac să se înţe­lea­gă că sfinţii (cre­ş­ti­nii) au murit lumi­na­ţi de lumi­na cre­dinţei şi că acum stră­lu­cesc de lumi­na mări­rii în patria de sus”.

Deo­se­bit de impre­sio­nant este sim­bo­lul şi cere­mo­n­i­a­lul legat de lumâ­na­rea pas­ca­lă, sim­bo­lul lui Hris­tos cel Învi­at (lumen Christi). El deri­vă din ofi­ci­ul de sea­ră extrem de vechi numit “lucer­na­re” (lucer­na era lam­pa pe care o aprin­deau evre­ii la sfârşi­tul saba­tu­lui). Tot atunci au con­ti­nu­at să o aprin­dă cre­ş­ti­nii, dar pen­tru ei era înce­pu­tul veghe­rii dumi­ni­ca­le care dura toa­tă noap­tea şi se înche­ia cu cele­bra­rea euha­ris­ti­că dumi­ni­că dimi­nea­ţă. Ritul îşi găseş­te expre­sia maxi­mă în noap­tea de Paşti când se cân­tă Pra­e­co­ni­um (Exul­tet), un imn foar­te vechi al Bise­ri­cii. Lumâ­na­rea pas­ca­lă aprin­să la înce­pu­tul veghe­rii rămâ­ne în apro­pi­e­rea amvo­nu­lui şi este aprin­să până la Rusa­lii. Apoi este dusă în bap­tis­ter şi de la ea se aprind lumâ­nă­ri­le noi­lor botezaţi.

Lumâ­nă­ri­le însoţesc nenu­mă­ra­te cele­brări litur­gi­ce: bote­zul (pen­tru pri­ma dată lumâ­na­rea de la botez e amin­ti­tă de Sfân­tul Ambro­ziu în sec. al III-lea), la pri­ma Împăr­tă­şa­nie, con­fir­ma­ţiu­ne, sfinţiri şi con­sa­crări, odi­ni­oa­ră şi la spo­va­dă, cunu­nii, înmor­mân­tări, pro­ce­siuni etc. În semn de onoa­re se aprind lumini (natu­ra­le) la altar, în faţa icoa­ne­lor şi sta­tui­lor, în faţa tabernacolului.

Apa. Popoa­re­le de dife­ri­te cul­turi şi reli­gii, evrei, babi­lo­nieni, egip­te­ni, musul­mani prac­ti­că tot felul de obla­ţiuni spre a se puri­fi­ca de înti­nări şi de păca­te îna­in­te de rugă­ciuni şi de cele­bră­ri­le cul­ti­ce. E un rit foar­te vechi ace­la de a spă­la picioa­re­le sau de al scu­fun­da com­plet în apă pe un mem­bru nou al unei comu­ni­tă­ţi reli­gi­oa­se. În mul­te acţiuni apa era con­si­de­ra­tă ca o forţă osti­lă zei­lor, reşe­dinţa dra­go­ni­lor, a pute­ri­lor demo­n­ia­ce, de ace­ea apa tre­bu­ia să fie nea­pă­rat exorci­zată îna­in­te de a fi între­bu­inţa­tă în cult. Apa era con­si­de­ra­tă ca izvor de via­ţă, de fer­ti­li­ta­te dar şi adu­că­toa­re de moar­te (poto­pul, Marea Roşie). În Egip­tul antic era răs­pân­di­tă cre­dinţa că apa îl poa­te eli­be­ra pe om de rigi­di­ta­tea morţii; îl poa­te învia.

În cul­tul Vechiu­lui Tes­ta­ment apa este des menţio­na­tă, cu ea stro­pin­du-se pre­o­ţii şi popo­rul ca semn de puri­fi­ca­re inte­ri­oa­ră (Ex 30,18–21; Iez 36,25; Ps 51,4.12; Ier 4,14; Lev 8,6). Însu­şi Iisus este bote­zat în apă şi orân­du­ieş­te bote­zul cu apă şi cu Duh Sfânt, apa având un dublu rol: moar­tea pen­tru păcat, rena­ş­te­rea la o via­ţă nouă. Iisus se pre­zin­tă pe sine ca apă ce dă via­ţă veş­ni­că (In 7,37; 4,7–14). Cunoa­ş­tem nenu­mă­ra­te­le obla­ţiuni pe care le făceau evre­ii pe vre­mea lui Hristos.

În Bise­ri­ca anti­că se reco­man­dă cu insis­tenţă cre­ş­ti­ni­lor să-şi spe­le mâi­ni­le îna­in­te de rugă­ciu­ne şi îna­in­te de a intra în bise­ri­că “Chris­ti­a­nus lavet manus omni tem­po­re, quan­do orat” spu­nea unul din canoa­ne­le atri­bu­i­te lui Ipo­lit (cre­ş­ti­nii să-şi spe­le mâi­ni­le întot­dea­u­na când se roa­gă). Ter­tuli­an şi Sfân­tul Ioan Gură de Aur le atră­geau cre­ş­ti­ni­lor atenţia ca aces­tor ablu­ţiuni exte­ri­oa­re să le cores­pun­dă sen­ti­men­te inte­ri­oa­re de căinţă, pen­tru a nu cădea în for­ma­lis­mul şi făţăr­ni­cia fari­se­i­lor. Pen­tru spă­la­rea ritu­a­lă a mâi­ni­lor în faţa bise­ri­ci­lor în pri­me­le vea­curi se afla o fân­tâ­nă (can­tha­rus).

Apa bine­cu­vân­ta­tă a cunos­cut şi cunoa­ş­te o lar­gă folo­si­re, fiind stro­pi­te cu ea per­soa­ne şi lucruri cu intenţia de a fi puri­fi­ca­te şi de a înde­păr­ta influ­enţa Celui Rău: sunt stro­pi­te obiec­te de cult, case, lăca­şuri de cult, ogoa­re etc. După sec. al VI-lea în apă se intro­du­cea şi sare când era bine­cu­vân­ta­tă, imi­tân­du-se ges­tul lui Eli­zeu (2Reg 2,20–22). În pre­zent folo­si­rea sării nu mai este obligatorie.

La Sfân­ta Litur­ghie avem ritul ames­te­că­rii vinu­lui cu câte­va pică­tu­ri de apă. Deşi docu­men­tar acest rit este ates­tat abia în sec. al VI-lea, e posi­bil ca el să reflec­te un obi­cei pre­lu­at din anti­chi­ta­te: pe vre­mea lui Iisus în impe­ri­ul roman nu se con­su­ma nici­o­da­tă vinul în sta­re pură, ci întot­dea­u­na era dilu­at cu apă cal­dă. Acest lucru l‑a făcut şi Hris­tos la Cina cea de Tai­nă. Din rugă­ciu­nea care însoţeş­te acţiu­nea de ames­te­ca­re rezul­tă sim­bo­lis­mul foar­te fru­mos acor­dat aces­tui gest: vinul şi apa repre­zin­tă cele două naturi ale lui Hris­tos: cea divi­nă şi cea uma­nă reu­ni­te în Per­soa­na divină.

De ase­me­nea, mai avem după ofer­to­riu ges­tul spă­lă­rii mâi­nii de către cele­brant. Până către sec. al IX-lea cre­din­cioşii adu­ceau daru­ri­le lor la altar. Se cuve­nea ca cele­bran­tul şi dia­co­nul care îl aju­ta, să-şi spe­le mâi­ni­le după ce adu­nau de la cre­din­cioşi daru­ri­le ofe­ri­te. Ulte­ri­or, spă­la­rea mâi­ni­lor a rămas, un rit care, potri­vit rugă­ciu­nii ros­ti­te de cele­brant, expri­mă dorinţa de puri­fi­ca­re interioară.

La cina pas­ca­lă cele­bran­tul îşi spa­lă mâi­ni­le îna­in­te de a ridi­ca vasul cu pâi­ne azi­mă. Apoi venea rân­dul celor­la­lţi par­ti­ci­panţi de a face aceas­tă ablu­ţiu­ne. Sfân­tul Ata­na­siu şi Sfân­tul Ioan Gură de Aur îi îndem­nau pe toţi cre­ş­ti­nii să-şi spe­le mâi­ni­le îna­in­te de Sfân­ta Împăr­tă­şa­nie. Ceea ce cre­ş­ti­nii făceau cât timp exis­ta fân­tâ­na din atri­u­mul bise­ri­cii. În sec. al IX-lea când dis­pa­re fân­tâ­na se intro­du­ce spă­la­rea mâi­ni­lor de către pre­ot la ofer­to­riu, cre­ş­ti­nii mulţu­min­du-se cu înmu­ie­rea dege­te­lor în aghea­zma­tar la intra­rea în biserică.

Desi­gur că cea mai impor­tan­tă folo­si­re a apei în litur­gia Bise­ri­cii este cea din cadrul bote­zu­lui. În jurul sec. al IX-lea, când fân­tâ­na pen­tru ablu­ţiuni a dis­pă­rut din faţa bise­ri­ci­lor, s‑a intro­dus ritul stro­pi­rii cu apă sfinţi­tă la înce­pu­tul Litur­ghi­ei, stro­pi­re meni­tă să amin­teas­că de bote­zul pri­mit şi care poa­te înlo­cui ritul peni­tenţi­al şi au apă­rut de ase­me­nea aghia­zma­ta­re­le cu apă sfinţi­tă la intra­rea în bise­rici pen­tru cei care nu pot asis­ta la stro­pi­rea duminicală.

Stro­pi­rea cu apă la cele­bra­rea înmor­mân­tă­rii are ace­la­şi scop: “se amin­teş­te bote­zul prin care cre­ş­ti­nul a fost înscris în car­tea vieţii”. Meri­tă să fie amin­tit obi­ce­iul din pri­me­le vea­curi ale Bise­ri­cii de a spă­la capul şi tot tru­pul cate­cu­me­ni­lor în Dumi­ni­ca Flo­ri­i­lor care pen­tru acest motiv se numea “Domi­ni­ca in capi­ti lavio”. În une­le părţi se spă­lau şi se săru­tau picioa­re­le neo­fi­ţi­lor ime­di­at după ieşi­rea din baia bote­zu­lui ca semn al pri­mi­rii în casa lui Dum­ne­zeu. Ges­tul pro­ve­nea din stră­ve­chiul obi­cei orien­tal, cunos­cut şi în Occi­dent până în Evul Mediu de a spă­la picioa­re­le oas­peţi­lor care intrau în casă. Ges­tul săvârşit de Iisus la Cina cea de Tai­nă poa­te fi săvârşit la cele­bra­rea din Joia Sfântă.

Tot în legă­tu­ră cu baia bote­zu­lui tre­bu­ie pus obi­ce­iul ce se pier­de în negu­ra vre­mu­ri­lor de a îmbă­ia morţii şi, în une­le părţi, de a îmbă­ia mire­se­le în ziua cununiei.

Unt­de­lem­nul. Unt­de­lem­nul are o mul­ti­plă folo­si­re, de ace­ea s‑a pre­tat în litur­gie la un bogat sim­bo­lism. Din cele mai vechi tim­puri unt­de­lem­nul a fost folo­sit pen­tru cali­tă­ţi­le sale cura­ti­ve: vin­de­că răni­le, de exem­plu arsu­ri­le, rela­xea­ză, sti­mu­lea­ză cir­cu­la­ţia sân­ge­lui pro­te­jea­ză de raze­le soa­re­lui. Jucă­to­rii la jocu­ri­le olim­pi­ce îşi ungeau tru­pul fie pen­tru a‑şi întări muş­chii, fie pen­tru a fi mai greu de prins de către adver­sar. În dife­ri­te cul­turi anti­ce se con­si­de­ra că unt­de­lem­nul are o forţă deo­se­bi­tă spi­ri­tu­a­lă sau chiar divi­nă. De ace­ea regii şi pre­o­ţii erau unşi cu unt­de­lemn ca semn al ale­ge­rii, al bine­cu­vân­tă­rii şi al inves­ti­rii lor cu auto­ri­ta­te de către Dum­ne­zeu. În Egipt şi fun­cţio­na­rii pri­meau inves­ti­tu­ra prin stro­pi­rea capu­lui cu untdelemn.

În Vechiul Tes­ta­ment găsim folo­si­rea unt­de­lem­nu­lui cu toa­te aces­te sem­ni­fi­ca­ţii. În psalmi unt­de­lem­nul este sem­nul bine­cu­vân­tă­rii şi al fer­ti­li­tă­ţii (Ps 127,3; 132,2). Cu unt­de­lemn erau con­sa­cra­te lucru­ri­le des­ti­na­te cul­tu­lui (Ex 40,9). Tot prin unge­rea cu unt­de­lemn erau con­sa­cra­te per­soa­ne­le recu­nos­cân­du-li-se ast­fel ale­ge­rea, încre­dinţa­rea unei misiuni, inves­ti­rea cu puteri divi­ne. Era vor­ba de pre­o­ţi, de pil­dă Aron (Ex 40,13 uu), de regi, de pil­dă David (1Sam 10,1), şi de pro­feţi, de pil­dă Eli­zeu (1Reg 19,16). Hris­tos apa­re uns de Dum­ne­zeu ca Rege, Pre­ot şi Pro­fet (Mt 26,63; Fap 10,38).

Apos­to­lii au prac­ti­cat ritul unge­rii bol­na­vi­lor şi Sfân­tul Iacob face îndem­nul de a se prac­ti­ca acest rit (Iac 5,14…). Epi­sco­pul sfinţeş­te în Joia Mare la Litur­ghia de dimi­nea­ţă unt­de­lem­nul cate­cu­me­ni­lor, unde­lem­nul bol­na­vi­lor şi sfân­ta cris­mă. Sfân­ta cris­mă se folo­seş­te în ritu­ri­le de con­sa­cra­re: pre­o­ţi, epi­scopi, aba­ţi, alta­re etc., de ase­me­nea după tur­na­rea apei la botez ca şi la sacra­men­tul con­fir­ma­ţiu­nii. Unt­de­lem­nul cate­cu­me­ni­lor este folo­sit în ritu­ri­le de pre­gă­ti­re la baia bote­zu­lui. Cu unt­de­lem­nul bol­na­vi­lor sunt unşi bol­na­vii în sacra­men­tul admi­nis­trat lor.

În aces­te rituri de unge­re apar toa­te sem­ni­fi­ca­ţi­i­le sim­bo­li­ce amin­ti­te: ale­ge­re, con­sa­cra­re, bine­cu­vân­ta­re, inves­ti­re (prin botez omul deve­nit mădu­lar al Tru­pu­lui lui Hris­tos devi­ne păr­taş la dem­ni­ta­tea lui de rege, pre­ot şi pro­fet), întă­ri­re sufle­teas­că împo­tri­va forţe­lor Rău­lui, vin­de­ca­re tru­peas­că şi sufletească.

Focul. Focul este expre­sia bucu­ri­ei: de aici focu­ri­le de arti­fi­cii la mari­le săr­bă­tori, sau la pomul de Cră­ciun, aprin­de­rea de focuri în spe­cial pe coli­ne în noap­tea săr­bă­to­rii sfân­tu­lui Ioan Bote­ză­to­rul (24 iunie ) sau în noap­tea de Cră­ciun. De ase­me­nea focul este sim­bo­lul pute­rii, al dina­mis­mu­lui (carac­ter focos), chiar al forţei divi­ne, de ace­ea focul tre­bu­ie cuce­rit de om de la divi­ni­ta­te ca în mitul lui Prometeu.

Rugul aprins şi coloa­na de foc indi­că în Biblie pre­zenţa lui Dum­ne­zeu. Iar în teo­fa­ni­i­le sale Dum­ne­zeu se des­co­pe­ră oame­ni­lor încon­ju­rat de flă­cări şi fum ca de exem­plu pe Sinai (Ex 19; Dan 7,9): “Dum­ne­ze­ul tău este un foc mis­tu­i­tor” (Dt 4,24). Focul e sim­bo­lul puri­fi­că­rii (Ps 18,19; Ier 21,12) ast­fel sabia de foc la izgo­ni­rea pri­mi­lor oameni din Para­dis sau focul pur­ga­to­ru­lui. Iisus vor­beş­te de un botez al focu­lui (Mt 3,11) iar în ziua de Rusa­lii Duhul Sfânt cobo­a­ră în for­mă de lim­bi de foc.

În litur­gie focul este folo­sit în veghe­rea pas­ca­lă şi atunci când se arde tămâie.

Cenu­şa. Cenu­şa se impu­ne cre­din­cioşi­lor pe cap la înce­pu­tul Pos­tu­lui Mare, în Mier­cu­rea Cenu­şii. Ini­ţi­al se impu­nea cenu­şă numai peni­tenţi­lor care făceau pocă­inţă publi­că. După ce a dis­pă­rut pocă­inţa publi­că s‑a impus tutu­ror cre­ş­ti­ni­lor Dub­la for­mu­lă care însoţeş­te impu­ne­rea cenu­şii indi­că dub­la ori­gi­ne şi dublul sim­bo­lism. Pri­ma for­mu­lă este: “Adu-ţi amin­te, omu­le, că eşti ţărâ­nă şi în ţărâ­nă te vei întoar­ce.” Era obi­ce­iul în anti­chi­ta­te ca după înmor­mân­ta­re să se adu­că puţi­nă ţărâ­nă de pe mor­mânt sau puţi­nă cenu­şă de la jert­fe­le fune­bre pen­tru a rămâ­ne în felul aces­ta în comu­niu­ne cu defunctul.

A doua for­mu­lă este: “Con­ver­ti­ţi-vă şi cre­deţi în Evan­ghe­lie.” În Orien­tul antic pre­să­ra­rea capu­lui cu cenu­şă era sem­nul căinţei, con­ver­ti­rii, al doli­u­lui, al dorinţei, de puri­fi­ca­re. La indieni este sem­nul renu­nţă­rii la lume. De ase­me­nea în Biblie apa­re ca semn al con­ver­ti­rii (Num 19,9–17…; Ev 9,13). Este cunos­cut acest gest la locu­i­to­rii din Nini­ve care s‑au con­ver­tit la pre­di­ca lui Iona. Tot ca semn de con­ver­ti­re şi pocă­inţă apa­re în cuvin­te­le lui Hris­tos îndrep­ta­te împo­tri­va Cora­zai­nu­lui şi Bet­sai­dei (Lc 10,13; Mt 11,21).

Pâi­nea. La reli­gi­i­le anti­ce pâi­nea era con­si­de­ra­tă drept un dar ce venea din par­tea zei­lor. La fel în Vechiul Tes­ta­ment pâi­nea era darul lui Dum­ne­zeu de care depin­dea supra­vi­eţu­i­rea omu­lui. De pil­dă mana, pâi­nea cobo­râ­tă din cer prin care evre­ii s‑au sal­vat de la moar­te în pus­tiu. Babi­lo­nie­nii şi ade­pţii cul­tu­lui lui Mitra folo­seau pâi­nea ca ele­ment de cult cu sem­ni­fi­ca­ţia dăru­i­rii oame­ni­lor prin ea a vieţii care este atri­bu­tul divi­ni­tă­ţii. În mis­te­re­le ele­u­zi­ne cre­din­cioşii se împăr­tă­şeau cu un ames­tec for­mat din apă, făi­nă şi sub­stanţe aro­ma­te prin care se sim­bo­li­za pri­mi­rea vieţii divine.

Dar în ace­la­şi timp pâi­nea este sim­bo­lul vieţii omu­lui pe care omul i‑o ofe­ră lui Dum­ne­zeu. Ast­fel Mel­chi­se­dec i‑a ofe­rit lui Dum­ne­zeu ca jert­fă pâi­ne şi vin. În tem­plul din Ieru­sa­lim stă­teau expu­se per­ma­nent cele două­spre­ze­ce pâini ale “pune­rii îna­in­te” care repre­zen­tau cele două­spre­ze­ce tri­buri ale lui Isra­el care se ofe­reau pe sine lui Dum­ne­zeu. La cine­le ritu­a­le sau cine­le pas­ca­le, pâi­nea mai avea o sem­ni­fi­ca­ţie: era sem­nul memo­ri­al al eli­be­ră­rii din scla­vie, se folo­sea numai pâi­ne nedos­pi­tă sau azi­mă aşa cum fuse­se pâi­nea pe care o mân­ca­se­ră în Egipt evre­ii, în gra­bă nemai­fi­ind timp să o dos­peas­că, în noap­tea eliberării.

Nu numai la evrei, dar la toa­te popoa­re­le orien­tu­lui pâi­nea era frân­tă şi dis­tri­bu­i­tă la înce­pu­tul mesei de către capul fami­li­ei. Sem­ni­fi­ca­ţia şi rea­li­ta­tea tai­ni­că a pâi­nii pro­vi­ne în litur­gia cre­ş­ti­nă de la Hris­tos: El, Hris­tos, este pâi­nea vieţii, pâi­nea cobo­râ­tă din cer pen­tru via­ţa lumii, cine mănân­că din aceas­tă pâi­ne nu va muri în veci; la Cina cea de Tai­nă trans­for­mă pâi­nea în tru­pul său dând pute­re şi porun­că apos­to­li­lor şi urma­şi­lor aces­to­ra să con­ti­nue să facă acest lucru în amin­ti­rea lui (In 6,33; 6,35; 6,51; Mt 26,26). De ase­me­nea pâi­nea euha­ris­ti­că din care se hră­nesc împre­u­nă uce­ni­cii lui Iisus sem­ni­fi­că şi cre­ea­ză comu­niu­nea fra­ter­nă făcând din ei un sin­gur trup (1Cor 10,15–17).

La Sfân­ta Litur­ghie pâi­nea apa­re cu mul­ti­ple­le sale sem­ni­fi­ca­ţii: prin ea Hris­tos ne dăru­ieş­te via­ţa sa divi­nă; ofe­rin­du-i‑o lui Dum­ne­zeu noi îi ofe­rim pro­pria noas­tră via­ţă cu mun­ca şi sufe­rinţe­le ei (ofer­to­riu); se for­mea­ză Bise­ri­ca, adi­că fami­lia fra­ţi­lor strânşi în jurul lui Hris­tos care se hră­nesc din ace­ea­şi pâi­ne; e sem­nul eli­be­ră­rii din scla­via păca­tu­lui şi a morţii.

Vinul. În isto­ria reli­gi­i­lor şi a popoa­re­lor vinul a avut de ase­me­nea o impor­tanţă deo­se­bi­tă ca ele­ment de cult. Vinul băut mai ales la săr­bă­tori cre­ea­ză o atmosfe­ră de bucu­rie, de eufo­rie. La semi­ţi, vinul era con­si­de­rat drept eli­xi­rul vieţii, bău­tu­ra nemu­ri­rii şi un mij­loc de a dobân­di cunoa­ş­te­rea eso­te­ri­că. De ase­me­nea în islam e con­si­de­ra­tă drept bău­tu­ra iubi­rii divi­ne, sim­bo­lul cunoa­ş­te­rii spi­ri­tu­a­le, al pli­nă­tă­ţii vieţii, al veşniciei.

Gre­cii vedeau în rodul viţei de vie sân­ge­le lui Dio­ni­sie, zeul vinu­lui şi al bucu­ri­ei desfrâ­na­te. De ace­ea considerându‑l a fi sân­ge, iar sân­ge­le însem­nând via­ţa, ei beau pen­tru a dobân­di nemu­ri­rea. Ace­ea­şi sem­ni­fi­ca­ţie îl avea la cre­tani, care îşi spă­lau morţii cu vin fiert. În plus, vinul era un ele­ment esenţi­al în cul­tul morţi­lor. Era ofe­rit ca liba­ţiu­ne în ziua înmor­mân­tă­rii şi în zile­le de come­mo­ra­re a morţi­lor. De aici obi­ce­iul exis­tent şi azi în une­le părţi de a lăsa să cadă la pământ câte­va pică­tu­ri de vin din pahar când se închi­nă pen­tru morţi. În sfârşit, în anti­chi­ta­te se con­si­de­ra că vinul are pro­pri­e­tă­ţi de dez­in­fec­ta­re şi de con­ser­va­re. Acest lucru se poa­te vedea în para­bo­la bunu­lui Samaritan.

La cine­le pas­ca­le iudai­ce cupe­le cu vin erau un ele­ment cul­tu­al obli­ga­to­riu. Vinul folo­sit era roşu întru­cât el repre­zen­ta sân­ge­le viţe­lu­lui jert­fit de Moi­se la poa­le­le mun­te­lui Sinai prin care se pece­tlu­ia legămân­tul din­tre Dum­ne­zeu şi popo­rul său, iar sân­ge­le, cum am amin­tit deja înseam­nă viaţa.

În litur­gia cre­ş­ti­nă vinul îşi are sem­ni­fi­ca­ţia rea­lă, ca şi pâi­nea, de la Hris­tos: cine bea sân­ge­le lui are via­ţa veş­ni­că. La Cina cea de Tai­nă vinul (roşu) devi­ne sân­ge­le lui Hris­tos prin care se pece­tlu­ieş­te noul şi veş­ni­cul legământ din­tre Dum­ne­zeu şi noul său popor care este Bise­ri­ca. În pri­me­le vea­curi s‑a folo­sit la cele­bra­rea Litur­ghi­ei ca şi la Cina cea de Tai­nă vin roşu.

Pra­puri şi ima­gini. Prac­ti­ca de a se pune pra­puri la pro­ce­siuni este foar­te veche în Bise­ri­că. Un prap este for­mat dintr‑o cru­ce pro­ce­sio­na­lă şi o icoa­nă a lui Hris­tos sau a unui sfânt. În litur­gie pra­pu­ri­le repre­zin­tă stea­gu­ri­le pur­ta­te într‑o para­dă mili­ta­ră sau într-un cor­te­giu tri­um­fal; mai exact expri­mă vic­to­ria pe care cru­cea lui Hris­tos a repurtat‑o împo­tri­va păca­tu­lui, a morţii şi a dia­vo­lu­lui. Obi­ce­iul de a repre­zen­ta sfinţi pe pra­pu­ri­le folo­si­te la pro­ce­siuni e în acord cu obi­ce­iul de a se cân­ta lita­nia tutu­ror sfinţi­lor la pro­ce­siu­ni­le care se făceau în anti­chi­ta­te la Roma.

Cât pri­veş­te ima­gi­ni­le (icoa­ne, sta­tui) lui Hris­tos, ale Mai­cii Dom­nu­lui, ale sfinţi­lor, con­form tra­di­ţi­ei anti­ce a Bise­ri­cii, ele sunt în mod legi­tim expu­se vene­ra­ţi­ei cre­din­cioşi­lor (S.C. 111; 125). Ceea ce reco­man­dă nor­me­le litur­gi­ce actu­a­le este ca ele să nu fie în mod exa­ge­rat pen­tru a nu aba­te atenţia de la cele­bra­rea litur­gi­că. Inter­zi­se în Vechiul Tes­ta­ment întru­cât era peri­co­lul ido­la­tri­ei, cul­tul ima­gi­ni­lor, când acest peri­col nu mai exis­ta a fost intro­dus în cre­ş­ti­nism atât în Occi­dent cât şi în Orient. Desi­gur că impor­tan­ta icoa­ne­lor este mult mai mare în Orient decât în Occi­dent. În bise­ri­ci­le orien­ta­le sunt anu­mi­te acţiuni litur­gi­ce care tre­bu­ie săvârşi­te în faţa icoa­ne­lor. Pen­tru orien­tali în icoa­ne este “pre­zen­tă” o mică par­te din ener­gia sau din harul pro­priu al per­so­na­je­lor pe care le repre­zin­tă, “aces­te ima­gini poar­tă în ele ampren­ta natu­rii divi­ne a lui Iisus şi a sfinţe­ni­ei sale”.

Făcând abs­tra­cţie de aces­te con­si­de­ra­ţii, pre­zenţa ima­gi­ni­lor are o sem­ni­fi­ca­ţie gră­i­toa­re: la ori­ce cele­bra­re litur­gi­că de pe pământ e pre­zent în mod invi­zi­bil Hris­tos, mare­le şi uni­cul pre­ot, şi toţi locu­i­to­rii ceru­lui ale căror ima­gini sunt pre­zen­te în biserici.