Invãtãtura unui cãlugãr

În soci­e­ta­tea com­pli­ca­tă în care tră­im, am întâl­nit zile­le tre­cu­te un călu­găr orto­dox de 85 de ani, con­si­de­rat a avea har con­form ter­mi­no­lo­gi­ei uti­li­za­tă de con­fra­ţii săi. 
L‑am între­bat cum se pro­duc vin­de­că­ri­le, ce se întâm­pla când cine­va vine la el. “Eu, omul, nu mă gân­desc că aş avea ceva de făcut, eu mă des­chid şi las Sfân­tul Duh să cur­gă prin mine. Nu întreb nici­o­da­tă omul de ce a venit la mine, ce pro­ble­mă are, îi simt doar sufle­tul cât de greu îi este, şi apoi mă rog. Atât fac, mă rog împre­u­nă cu el. Şi îi spun că este o mare bucu­rie atunci când doi se strâng în nume­le Lui, că atunci şi El este cu noi. Pen­tru mine este o bine­cu­vân­ta­re când cine­va îmi des­chi­de uşa chi­li­ei. Eu nu pri­vesc omul intrând la mine, ci pe Dum­ne­zeu în om pătrun­zând în chi­lie. La sfârşit simt cum omul este mai uşor, mai senin. Eu nu tre­bu­ie să ştiu ce gre­u­ta­te poar­tă el, Dum­ne­zeu ştie, îmi păs­trez doar sufle­tul des­chis şi mă rog din toa­tă ini­ma mea. Deci totul este rugă­ciu­nea noas­tră către Dum­ne­zeu. Une­ori îi ţin mâi­ni­le în ale mele, alte­ori le pun pe cre­ş­te­tul capu­lui. Une­ori simt că este nevo­ie să mai vină, alte­ori ştiu că lucra­rea s‑a făcut. Şi mira­co­lul pen­tru mine nu îl numesc vin­de­ca­re, îl numesc tre­zi­rea omu­lui în Dumnezeu.” 

L‑am între­bat de ce într‑o mulţi­me agi­ta­tă, ten­sio­na­tă, ner­voa­să îmi era mai greu să mă rog şi mi‑a răspuns : 
“Atât timp cât îl pri­veşti pe Dum­ne­zeu că fiind în afa­ră ta, o să şi găseşti moti­ve tot în afa­ră ta. Cau­za nu sunt cei din jur, ci cum îl pri­veşti tu pe Dum­ne­zeu. Dacă ai cre­dinţă nestră­mu­ta­tă că El este în tine, rea­li­zezi că nimeni nu poa­te stă între tine şi Dum­ne­zeu. Că să te rogi, cobo­rî în tine, închizi ochii şi în ini­ma ta o să găseşti lini­ş­tea. Aco­lo te aşteap­tă Dum­ne­zeu. Min­tea este pri­ma care, fie se des­chi­de şi prin gân­du­ri­le tale îi lasă pe El să se mani­fes­te în tine, sau tot min­tea este cea care te împie­di­că. Min­tea ţese labi­rin­turi şi une­ori se pier­de în pro­pria ei ţesă­tu­ră. Dacă laşi iubi­rea din ini­ma ta să îţi scal­de min­tea, o să vezi cum gân­du­ri­le tale îşi găsesc sin­gu­re dru­mul către Cer.” 

L‑am între­bat de ce se agi­tau, se lup­tau oame­nii că să ajun­gă să ia Lumina: 
“Te lupţi să ajungi mai aproa­pe de Dum­ne­zeu când ai o tea­mă în tine, o nelinişte,o îndo­ia­lă în ceea ce pri­veş­te rela­ţia ta cu Dum­ne­zeu. Atunci întot­dea­u­na găseşti că mai ai ceva de făcut, nu ai făcut des­tul, mai exis­tă încă şi acel ceva o să îţi adu­că apro­pi­e­rea, şi cau­ţi şi cau­ţi neîn­ce­tat. Dar dacă te opreşti din zbu­ci­um, din frămân­ta­re, din cău­ta­re, îţi dai voie să îl des­co­peri în tine. Poţi trăi o întrea­ga via­ţă pre­o­cu­pat să îl cau­ţi în afa­ra ta, dar nu cau­ţi unde tre­bu­ie. Lup­ta exte­ri­oa­ră este un semn al lup­tei din sufle­tul ace­lor oameni, aspi­ra­ţia lor, năzu­inţa lor, cău­ta­rea lor, şi ace­la e modul în care o reflectă.” 

L‑am între­bat cum, după ore petre­cu­te în picioa­re, într‑o pozi­ţie în care nu puteai nici să te întorci, el nu dădea nici un semn de obo­sea­lă şi nu numai aceas­tă, în jurul lui oame­nii erau foar­te lini­ş­ti­ţi, calmi. Răs­pân­dea o vibra­ţie de pace în jur care lini­ş­tea mulţi­mea. “Obo­sea­lă vine din lup­tă fiinţei cu via­ţa. Când te opui vieţii, jude­când, cri­ti­când, mani­in­du-te, pierzi via­ţa din tine şi obo­seşti, şi este şi nor­mal pen­tru că mergi con­tra curen­tu­lui. Iubi­rea este cur­ge­rea vieţii. Pacea, lini­ş­tea, se obţin când laşi via­ţa să cur­gă prin tine şi nu mai opui rezis­tenţă la ceva”. Şi m‑a întrebat:“ai obo­sit vreo­da­tă în timp ce te bucu­rai, în timp ce iubeai, în timp ce te rugai? Atunci te laşi pur­tat de cur­ge­rea vieţii, nu opui rezis­tenţă. Atunci te des­chi­deai prin ini­mă. Obo­seşti când cau­ţi cu min­tea, ini­ma nu te obo­seş­te vreo­da­tă. Şi min­tea cau­tă neîn­ce­tat, mereu găseş­te alt­ce­va de care să se aga­te, dar în esenţă min­tea îşi cau­tă lini­ş­tea. Deci lup­tă nu este între noi şi cei din jur, sau întâm­plă­ri­le din via­ţa, ci este între noi şi noi, acea lup­tă inte­ri­oa­ră este cea care epuizează.” 

L‑am între­bat cum poţi să ieşi din aceas­tă zba­te­re, pendulare: 
“Nu tre­bu­ie să te zba­ţi că să ieşi, pen­tru că te afunzi şi mai rău. Şi vine o vre­me când înţe­legi că nu e nece­sar să te zba­ţi, că totul se întâm­plă de la sine, înţe­legi că via­ţa cur­ge lin, nu este o stră­da­nie. Lup­tă are loc până când se cobo­a­ră aceas­tă înţe­le­ge­re, aceas­tă pace. Nu fugi după Dum­ne­zeu, stai lini­ş­tit şi lasă‑L să se expri­me prin tine”. 

L‑am între­bat cum a ajuns el la aceas­tă sta­re de pace, în opi­nia mea, de ilu­mi­na­re, şi mi‑a spus că s‑a rugat către Dum­ne­zeu să îl lumi­ne­ze că să poa­tă dărui la cei din jur, dintr‑o cre­dinţă fer­mă că cere­rea să este auzi­tă şi înde­pli­ni­tă, şi apoi s‑a lăsat pur­tat de valu­ri­le vieţii, s‑a des­chis şi i‑au venit rugă­ciu­ni­le pe care le simţea cu sufle­tul. Nu s‑a îndo­it nici un moment şi rugă­min­tea sa la Dum­ne­zeu era să îi dea acest har de a dărui atât timp cât tră­ieş­te pe acest pământ. Aces­ta con­si­de­ră că fiind cea mai mare bine­cu­vân­ta­re, bogă­ţia inimii. 

I‑am spus că în opi­nia mea bise­ri­ca s‑a înde­păr­tat de cre­din­cioşi, a pier­dut legă­tu­ră, şi, într-un fel, a inte­rupt legă­tu­ră între Cer şi Pământ, în con­di­ţi­i­le în care ei aveau pute­rea să o consolideze. 
“Bise­ri­ca este o insti­tu­ţie alcă­tu­i­tă tot din oameni. Şi omul s‑a înde­păr­tat de aproa­pe­le său. Şi aceas­tă din tea­mă. Tea­ma de a nu se pier­de învă­ţă­tu­ri­le, de a le păs­tra neal­te­ra­te, din fri­ca aceas­ta şi-au con­cen­trat atenţia doar pe învă­ţă­tu­ră şi au uitat de ce este mai impor­tant, cei căro­ra li s‑a adre­sat Hris­tos prin învă­ţă­tu­ri­le sale. Iisus nu a vor­bit ascuns, doar Apos­to­li­lor, el a ieşit în lume. Dar şi în bise­ri­că sunt oameni şi oameni. Ce poţi face tu, ca om, este să stu­diezi Cuvân­tul Înte­me­ie­to­ru­lui, să îl simţi, să citeşti şi să alegi ace­le rugă­ciuni pe care le simţi cu Sufle­tul, pen­tru că dacă doar le ros­teşti fără suflet, ele sunt doar sune­te goa­le. Prin rugă­ciu­ne, omul se îna­lţă prin Cuvânt care este fap­tă, prin gând şi prin tră­i­re. Aces­tea trei tre­bu­ie să mear­gă împre­u­nă că să te îna­lţe. Nu e dato­ria noas­tră să îi jude­căm pe seme­nii noş­tri, aşa scrie şi în cărţi, să nu jude­căm, noi folo­sim pia­tra de teme­lie, învă­ţă­tu­ra şi ne găsim sin­guri calea prin care vor­bim cu Dumnezeu.” 

Mi‑a spus că este foar­te impor­tant să ascult tăcerea. 
“Cau­tă tăce­rea, nu urmări şirul cuvin­te­lor mele, ascultă‑L pe Dum­ne­zeu în tăce­rea mea.” 
Şi de câte ori se oprea din vor­bit, stă­team cu ochii închi­şi şi auzeam, simţeam sune­tul unui fâl­fâit de aripi, şi vedeam că un glob imens de lumi­nă dea­su­pra capu­lui lui. 

Aceas­tă fiinţă se adre­sa cu un res­pect deo­se­bit pen­tru toţi cei din jur, cu vene­ra­ţie, l‑am între­bat ce sim­te el când vor­beş­te cu un om: 
“Eu, când vor­besc cu un om, îl pri­vesc pe Sfân­tul Duh în el. Să fii lip­sit de res­pect la adre­sa unui om este că şi cum ai fi lip­sit de res­pect în faţa tro­nu­lui lui Dum­ne­zeu. Nu e sufi­cient să îl vezi pe Dum­ne­zeu într-un înger sau în Fiul Sau, uită-te în jur şi descoperă‑l aici. Ros­teş­te fie­ca­re cuvânt cu res­pect, rar, nu te gră­bi să vor­beşti. Cuvin­te­le sunt alcă­tu­i­te din Duhul Sfânt, şi când vor­beşti cu un om, vor­beş­te rar şi cu res­pect, şti­ind că în acel moment Duhul Sfânt se mani­fes­tă prin tine în lume. Lasă ca fie­ca­re cuvânt să vină din sufle­tul tău, simte‑l îna­in­te să‑l ros­teşti, doar aşa el va atin­ge sufle­tul celui căru­ia i te adre­sezi. Ceea ce spui tu, dacă este lip­sit de lumi­na sufle­tu­lui tău, va tre­ce într-un cotlon al minţii, şi min­tea va uita. Dacă ceea ce ros­teşti vine din suflet, acel om va păs­tra în sufle­tul lui, nu ceea ce eu sau tu am ros­tit, ci amin­ti­rea bucu­ri­ei sufle­tu­lui lui.” 

La ple­ca­re doream din suflet să îi dăru­iesc ceva, nu şti­am ce, mă frămân­tam, şi mi‑a răs­puns la între­ba­rea mea nespu­să spu­nan­du-mi să fac asu­pra lui sem­nul cru­cii şi să îl bine­cu­vân­tez. Mă gân­deam cum pot eu, omul, să fac acest gest asu­pra lui aflat par­că în aceas­tă lume dar nea­par­ti­nand ei şi mi‑a explicat:“când faci ceva cu toa­tă ini­ma, laşi pute­rea celes­tă a Sfân­tu­lui Duh să cobo­a­re prin tine. Omul nu 
bine­cu­vân­tea­ză cu pute­rea omu­lui, ci cu cea a Duhu­lui, şi în faţa Sa toţi sun­tem egali.”