Evangelia zilei:

Despre judecãtile lui Dumnezeu

Mări­mea textului:
Mic | Mare

 

 

 

A-i iubi pe vrăjmași înseamna a-L imita pe Dumnezeu. ( Sfântul Ioan Gură de Aur)

Am să vă arăt acum cum lucrea­ză Dum­ne­zeu în lume, căci nouă ni se pare că nu după vred­ni­cia omu­lui îi dă. Oame­nii au obi­ce­iul de a se jude­ca unii pe alţii. Măi, de ce îi mer­ge bine ălu­ia care înju­ră, bea, fumea­ză, e desfrâ­nat şi totu­şi e bogat, are copii sănă­toşi, iar cuta­re om deşi e drept, cumin­te, evla­vi­os, îi mer­ge tot rău, îi bol­na­vă soţia, copi­ii, ani­ma­le­le din ogra­da… şi uite aşa jude­căm noi, oame­nii… “Pla­nu­ri­le Mele nu sunt ca pla­nu­ri­le voas­tre, ci cât este de depar­te cerul de pământ, atât de depar­te sunt jude­că­ţi­le Mele de jude­că­ţi­le voas­tre, zice Domnul”…

Era un călu­găr bătrân, cu via­ţă îna­l­tă, în pus­tia Sche­ti­că. Călu­gă­rul aces­ta l‑a tri­mis pe uce­ni­cul lui la Ale­xan­dria, iar aco­lo toc­mai s‑a întâm­plat că pre­fec­tul cetă­ţii muri­se. Pre­fec­tul fuse­se un om rău, care pri­go­ni­se şi omorâ­se cre­ş­tini. Acum însă îl duceau la groa­pă cu muzi­că mare şi cu flori, lume mul­tă, o zi fru­moa­să. Când a venit uce­ni­cul aca­să, la pus­tie, l‑a găsit pe pus­t­ni­cul bătrân, care tră­i­se 50 de ani în pus­tie, mân­cat de un leu… Atunci tână­rul uce­nic îi zise unui alt pus­t­nic: “Părin­te, uite, uci­ga­şul cre­ş­ti­ni­lor ce înmor­mân­ta­re a avut iar pe bătrâ­nul meu Părin­te l‑a mân­cat leul!!!” Atunci pus­t­ni­cul răs­pun­de: “Mi se pare că Dum­ne­zeu fiind prea bun îngă­du­ie şi une­le lucruri dum­ne­ze­ieşti”. Iar acest bătrân s‑a rugat lui Dum­ne­zeu aşa: “Doam­ne ara­tă-mi mie jude­că­ţi­le tale! De ce unii sunt boga­ţi şi alţii săraci, alţii răi şi o duc bine şi altele…”

Rugân­du-se aşa, a venit vre­mea să ple­ce la Ale­xan­dria, să vân­dă coş­ni­ţe­le făcu­te în pus­tie şi să-şi cum­pe­re pâi­ne, pe care o uscau şi de aveau pes­meţi cu apă, le era de ajuns; alţii mân­cau pâi­ne cu rădă­cini, alţii numai rădă­cini fără pâi­ne. Toc­mai când a ieşit din pădu­re, îi apa­re în faţă un călu­găr tânăr care îl întrea­bă: “Unde mergi Avvo?” “Merg la Ale­xan­dria să îmi vând lucrul mâi­ni­lor!” “Părin­te, mata eşti bătrân, lasă că îţi duc eu coşăr­ci­le!” Apoi tot tână­rul călu­găr îl întrea­bă pe bătrân: “Ştii care e dato­ria călu­gă­ru­lui când mer­ge pe drum?” “Ştiu fiu­le, să tăcem şi să ne rugăm!” “Te jur părin­te bătrân ca până la Ale­xan­dria să nu vor­bim nici un cuvânt, dar bagă de sea­mă, părin­te, că ai să vezi la mine lucruri, care n‑o să-ţi prea con­vi­nă, dar să nu vor­beşti că ţi-ai căl­cat jurămân­tul!”. Şi a zis bătrâ­nul: „Cred, fiu­le, căci cu aju­to­rul lui Dum­ne­zeu n‑am să vor­besc!” Şi din momen­tul ace­la au înce­put călă­to­ria şi au tăcut.

Către sea­ră au ajuns la poa­la mun­te­lui, la un sat. Aco­lo era o casă din care iese un tânăr şi zice: “Părin­te, hai la noi că e sea­ră acum!”. Gaz­da le‑a spă­lat picioa­re­le la amân­doi, le‑a dat o came­ră şi i‑a che­mat la masă. Tână­ra gaz­da avea în casă un blid fru­mos de argint, cu flori, iar pe blid scria bise­ri­ceş­te (cu lite­re sla­vo­ne n.n.). Ca să le ara­te cin­ste musa­fi­ri­lor, tână­rul a pus fruc­te în bli­dul de argint. Când să ple­ce dimi­nea­ţa cei 2 călu­gări, călu­gă­rul cel tânăr fură bli­dul de argint şi îl ascun­se sub hai­nă. Cel bătrân a văzut, dar a tăcut, căci era sub jurământ. A zis în sine: “Mare pacos­te e călu­gă­rul ăsta, să fure bli­dul de la omul ăsta bun!”. Când au ajuns la o apă lim­pe­de, călu­gă­rul tânăr a luat bli­dul, a făcut cru­ce pes­te el şi l‑a arun­cat în apă.

Când era soa­re­le sus, au ajuns în alt sat, unde îi vede un gos­po­dar care le zice: „Părinţi­lor, hai­deţi la noi!” Omul ace­la avea un câi­ne groaz­nic, legat în lanţ. Către sea­ră, îna­in­te de a pără­si casa, tână­rul călu­găr a făcut o cru­ce pes­te câi­ne, iar câi­ne­le a sărit în sus, a cră­pat şi a murit.

Spre sea­ră ajung la alt sat, unde îi pri­mesc doi tineri (căsă­to­ri­ţi n.n.) cu mare evla­vie. Aceşti tineri aveau un sin­gur copil, nou năs­cut. La ple­ca­re, călu­gă­rul tânăr se repe­de la lea­gă­nul în care dor­mea prun­cul, îl dezve­leş­te, îi suceş­te gâtul şi îl omoa­ră. Atât de repe­de i‑a sucit gâtul că n‑a putut ţipa deloc, apoi l‑a înve­lit şi l‑a lăsat aco­lo. Zice bătrâ­nul în sine: “No, altă cri­mă, cine ştie unde merg eu cu cri­mi­na­lul aces­ta! Vai de capul meu!”

A doua zi tre­ceau pe lân­gă o crâş­mă, tână­rul călu­găr a făcut cru­ce spre crâş­mă şi trei meta­nii, iar cei din crâş­mă au zis: “Uite mă, că popa se închi­nă la noi!” şi râdeau. Au mers îna­in­te şi au ajuns la mar­gi­nea unei păduri, unde se afla o bise­ri­că pus­tie, fără uşi, gea­muri, aco­pe­riş, erau numai zidu­ri­le. Călu­gă­rul tânăr s‑a aple­cat la un pârâuţ, a luat niş­te pie­tri­ce­le, a făcut cru­ce pes­te ele şi a înce­put să arun­ce cu ele în bise­ri­că. După ace­ea a făcut cru­ce pes­te bise­ri­că şi a ple­cat. Cel bătrân zicea: Aces­ta numai drac poa­te să fie!”

Către ami­a­ză ajung într-un sat unde era căl­du­ră mare. Văd o căsu­ţă veche, aco­pe­ri­tă cu stuf, tres­tie şi paie. Pe pris­pă casei erau niş­te copi­la­şi ce plân­geau; bătrâ­nu­lui i‑a fost milă de ei şi le‑a dat ce‑a avut şi el, un pic de pâi­ne, câte un fruct… Copi­ii plân­geau că anul tre­cut au îngro­pat pe tatăl lor, iar acum pe mama lor. Călu­gă­rul cel tânăr a dat foc casei, iar copi­la­şii, ca niş­te pasa­re­le, au fugit ţipând că a luat foc casa. Până să vină veci­nii casa a ars în tota­li­ta­te. Zise bătrâ­nul: “Doam­ne, uite că a dat foc casei! Numai rele face acesta!”

Sea­ra ajung în Ale­xan­dria. La mar­gi­nea ora­şu­lui era o vilă, o casă cu fân­tâ­nă fru­moa­să dar nu era nimeni aca­să la ora ace­ea. Ce face tână­rul călu­găr? Se suie pe casă şi într‑o oră o des­fa­ce pe toa­tă, arun­că uşi­le, gea­mu­ri­le, tot.

Când s‑a dat jos, călu­gă­rul bătrân n‑a mai avut răb­da­re, căci până aici le‑a fost tăce­rea şi i‑a zis tână­ru­lui: „ I‑a ascul­tă mă!! Am ajuns la Ale­xan­dria, aşa‑i? Mă, până aici am jurat să tac? Să-mi spui ce eşti, DRAC? ÎNGER? Sau OM? Dar tână­rul a zis: “Ce ai cu mine părin­te?” “Eu n‑am văzut oare ce ai făcut până acum? Mul­te rele ai făcut până acum!” Tână­rul i‑a zis: „Părin­te, trei lucruri mari am făcut: când am arun­cat bli­dul de argint în apă, bli­dul a fost furat de la bise­ri­că de părinţii ace­lui tânăr şi acum ei se mun­cesc în iad. Dacă nu luam bli­dul atunci şi tână­rul băi­at ar fi ajuns în iad. L‑am arun­cat în apă ace­ea cura­ta şi are să vină cân­tă­reţul bise­ri­cii şi o să‑l ducă îna­poi de unde a fost furat. Aces­te trei lucruri bune am făcut: părinţii care au furat au ieşit din iad, nu va mer­ge în iad fiul lor iar bli­dul revi­ne la biserică”

Dar câi­ne­le de la casa ace­ea?” “Cei ce aveau câi­ne­le erau cre­ş­tini buni, dar în ziua urmă­toa­re câi­ne­le avea să tur­be­ze şi, muşcându‑i, mureau toţi din casă, aşa am omorât câi­ne­le şi i‑am scă­pat pe toţi de la moarte”

Dar de ce ai omorât copi­lul din lea­găn?” “Şi aceşti doi tineri erau cre­ş­tini buni, însă dacă cre­ş­tea copi­lul, deve­nea hoţ şi avea să îşi omoa­re părinţii, aşa i‑am sal­vat pe cei doi creştini”

Dar la crâş­mă de ce ai făcut sem­nul cru­cii şi te-ai închi­nat?” “În crâş­ma era pri­ma­rul satu­lui şi cân­tă­reţul bise­ri­cii, care au venit să bea un vin bun şi să se vese­leas­că. Şi ce au hotă­rât cei doi în crâş­mă? I‑a zis cân­tă­reţul, pri­ma­ru­lui: Mai văru­le, hai să facem o bise­ri­că în satul nos­tru, eu pun 100.000 şi tu la fel şi aşa s‑au învo­it şi le-am bine­cu­vân­tat hotă­rârea lor, ca să poa­tă face bise­ri­că, iar vinul pe care‑l aveau spre a‑l bea, a intrat în el un şar­pe otră­vi­tor şi de l‑ar fi băut mureau amân­doi. Dar făcând sem­nul cru­cii pes­te vin, au scă­pat de la moar­te şi vor face bise­ri­ca. De ace­ea m‑am închi­nat şi am făcut sem­nul Cru­cii pes­te ea”.

Dar în bise­ri­că de lân­gă pârâu, de ce ai arun­cat cu pie­tre?” “În ea, fiind pără­si­tă, erau o mulţi­me de draci care jucau pe masă Sf. Altar, eu i‑am alun­gat de aco­lo şi acum vor veni oame­nii şi o vor repa­ra, şi vor face slu­j­bă în ea”

Dar de ce ai dat foc la casa copi­i­lor orfani?” “Dacă rămâ­nea casă aco­lo, copii ar fi dus‑o greu, dar aşa pe locul unde a ars vor găsi o căl­da­re cu bani, iar o rudă a lor îi va lua şi va zidi altă casă şi aşa toa­tă via­ţa lor le va mer­ge bine”

Dar casa de la mar­gi­nea Ale­xan­dri­ei de ce ai dărâmat‑o? ” “Vila ace­ea a fost făcu­tă din bani de furat şi de ar fi tră­it în ea cei ce au făcut‑o, nu se mai mân­tu­iau, aşa, când vor veni, vor face alta din sudoa­rea feţei lor şi îşi vor mân­tui sufletul.

A zis bătrâ­nul: „Văd că toa­te le-ai făcut bine, dar acum spu­ne-mi cine eşti? ÎNGER SAU DRAC?” Şi a zis tână­rul: “EU SUNT ÎNGERUL LUI DUMNEZEU ŞI M‑A TRIMIS DUMNEZEU SĂ ÎŢI ARĂT JUDECĂŢILE LUI CELE NEPĂTRUNSE DE MINTEA OAMENILOR, PENTRU CĂ JUDECĂŢILE LUI NU SUNT CA JUDECĂŢILE OAMENILOR”.

Şi pus­t­ni­cul ce a murit mân­cat de leu, prin dure­rea morţii şi‑a spă­lat şi ulti­me­le păca­te ce le mai avea şi aşa s‑a mân­tu­it, iar bogă­ta­şul din Ale­xan­dria, înmor­mân­tat cu pom­pă, a făcut şi el ceva fap­te bune în via­ţă, iar Dum­ne­zeu i‑a plătit prin cin­stea înmor­mân­tă­rii, iar acum este în iad. Întoar­ce-te în chi­lia ta şi nu cău­ta să înţe­legi Jude­că­ţi­le lui Dum­ne­zeu, care sunt nepă­trun­se de min­tea omenească.”

Fra­ţii mei, să şti­ţi că pe doi îi tră­s­neş­te Dum­ne­zeu, pe doi deo­da­tă, şi pe cel bun şi pe cel rău. Oare ce se petre­ce aici? Cel bun prin aceas­tă moar­te îşi găseş­te mân­tu­i­rea, iar cel rău ajun­ge în iad, prin pedeap­sa lui Dum­ne­zeu, după fap­te­le sale. Dum­ne­zeu face cum ştie, cum vrea, dar toa­te le face bine, Dum­ne­zeu fiind BINELE cel mai mare din lume“.”

(Părin­te­le Cle­o­pa Ilie)

Dis­tri­bu­ie:

Lasã un Rãspuns:

Lasă un Răspuns: