Harismele femeii (4)
Femeia şi cuvântul de astăzi
Conştiinţa creştină evoluează. Dacă pe timpul literaturii rabinice, un oarecare doctor din Israel declara că e preferabil să arzi cuvântul Legii decât să‑l încredinţezi femeilor, încă şi astăzi unii repetă cuvintele sfântului Pavel: Mulier taceat in ecclesia.
Istoria Mariei şi a Martei arată că Evanghelia înalţă femeia până la acest vârf spiritual din care i se deschide accesul la « Unicul Necesar ». Sfântul Pavel, proclamând că « nu există în Hristos nici bărbat şi nici femeie », inspiră practica Bisericii şi el însuşi asociază mai multe femei la ministeriul sau apostolic.
Este suficient să reamintim nume celebre ca Foebe sau Priscila, nume de femei care au exercitat un veritabil apostolat.
Alte femei au fost înduhovnicite şi au făcut proorociri (Faptele 21, 9). Dacă sfântul Pavel, grijuliu faţă de ordin, reglează condiţiile şi privează femeile de cuvânt în anumite situaţii, rămâne totuşi acest mare adevăr pe care‑l pronunţă: « Nu stingeţi Duhul, nu dispreţuiţi poroorocirile » (1 Tesalon. 5, 19–20).
Alături de 1 Co. 14 un alt pasaj din aceeaşi scrisoare (11, 3–16) admite legitimitatea profeţiei şi a cuvântului din partea femeii, în egală măsură în care le acceptă din partea bărbatului. Este vorba de cuvântul care tulbura ordinea şi de cuvântul profetic. Desigur, mandatul învăţăturii în timpul slujbelor aparţinea Episcopatului.
Prin harul său, femeia este predestinată unor sarcini care ţin cont de natura sa particulară şi de sacerdoţiul laicilor. În apostolatul laic, amândoi, bărbatul şi femeia, se află, fiecare în felul său, « în prima linie » a luptei pentru a introduce domnia lui Dumnezeu în lume.
Ei îi revine înainte de toate, datoria slujirii credinţei prin cuvânt şi prin mărturie vie.
Prima sarcină, aceea de a transmite învăţăturile biblice, îi revine în cadrul căminului familial şi în cadrul şcolii; femeia are însă şi o funcţie de propovăduire în cadrul parohiei, prin munca de catehizare a laicilor.
Ea este aceea care – şi poate prin tăcerea orantă mai mult decât prin cuvinte – participă la funcţia liturgică de comuniune a Sfinţilor.
« Evenimentele nu au solicitat niciodată femeii, în cursul istoriei, atâta eroism ca‑n zilele noastre », spunea Pius al XII-lea.
« Sunt felurite daruri…. felurite slujbe… felurite lucrări… Dar pe toate aceste lucruri le face umil şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte », spune sfântul Pavel (1 Co. 12).
Starea conjugală, sau celibatul sau starea religioasă sunt diferitele forme ale vocaţiei particulare a diaconatului (diaconiă). Imaginea originară a esenţei pur feminine determină căderea frontierelor empirice ale naturii şi apariţia harului « maicii spirituale » şi al« diaconatului».
Rusiei secolului XX i‑a fost dat să treacă prin hăurile unui destin istoric unic; această experienţă este încărcată de un sens profetic pentru cei ce ştiu să citească în cartea timpului.
Marii spirituali, stareţii au manifestat un interes special pentru diaconatul feminin. Astfel, stareţul Macarie si Ambrozie de Optina, urmând exemplul profetic al sfântului Serafim de Sarov, s‑au consacrat misiunii feminine, formării apostolice a femeii, lucru care dă mărturie despre uimitoarea lor clarviziune.
Femeia posedă o percepţie intuitivă – prin chiar inferioritatea ei – a valorilor Duhului, ea este dotată cu un simţ religios.;« sufletul este în mod natural creştin »: această propoziţie se raportează înainte de toate la femei. Marxiştii au simţit foarte bine acest lucru. Emanciparea femeilor şi egalitatea sexelor se află pe primul plan al preocupărilor lor. Virilizarea femeii urmăreşte să schimbe tipul ei antropologic, să o facă asemănătoare bărbatului chiar şi în sufletul (psyche) ei. Acest proiect de nivelare dă în vileag una dintre cele mai virulente lupte împotriva legii lui Dumnezeu şi are în vedere anihilarea stării charismatice feminine.
Dar mărturia este unanimă astăzi. Credinţa în Rusia sovietică este păstrată de femeia rusă. Toţi sunt uimiţi de rolul pe care îl joacă femeia în transmiterea credinţei. Reînoirea religioasă, precum şi continuitatea tradiţiei se trag de la soţie şi de la mamă.
Femeia, tânăra rusoaică, aspiră cel mai adesea şi într‑o manieră uimitoare, în plină mişcare de socializare, să interiorizeze şi să trăiască adevărurile care se citesc pe icoana lui Theotokos.
Feminitatea lor discretă pare mai inspirată de « Fecioarele tandreţei » decât de idealul esenţialmente viril al regimului. Femeia rusă, prin harul său, este cea care, fără violenţă, menţine valorile eterne şi, din interior, reface Rusia creştină.
După ce a formulat consimţământul sau, femeia este încă cea care trebuie să spună: Non, non sic futurum esse, non possumus. Nu în zadar au acordat marii spirituali o atenţie unanimă, plină de speranţă, aprofundării misiunii feminine charismatice.
Din sufletul femeii ţâşneşte spontan şi instinctiv rezistenţa de neînvins faţă de materialism şi faţă de toate elementele demonice ale distrugerii civilizaţiei moderne.
Mântuirea lumii nu va veni decât dinspre sfinţenie; iar aceasta îi este mai apropiată femeii în condiţiile actuale, ale vieţii moderne.
Tăcerea are o mare valoare pentru spirituali.
Tăcerea activă este mobilată de prezenţe: « Cel care ştie să asculte Verbul, ştie să asculte tăcerea sa ».
Într-un anume sens, chiar şi liturghia este tăcerea spiritului care, cântând, ascultă şi aceasta tăcere este o parte organică a slujbei, aşa cum ar fi tăcerile într‑o simfonie. Acesta este sensul în care, Fecioara « păstra toate cuvintele acestea în sufletul ei » (Luca 2, 51).
Orice femeie are o intimitate înnăscută, aproape o complicitate cu tradiţia, cu continuitatea vieţii.
Cuvintele păstrate « în sufletul ei » sunt cele pe care femeia le poate spune, aşa cum « Maria Magdalena merse să anunţe discipolii» despre ceea ce văzuse şi ceea ce auzise; aşa cum femeile care aduceau mir « anunţară aceste lucruri celor unsprezece şi tuturor celorlalţi »; aşa precum spun femeile chemate de liturghie, « egale apostolilor ».
Femeia are această misiune charismatică de a fi martoră şi servitoare a Cuvântului; şi aceasta în felul ei, prin modul în care Duhul Sfânt manifestă, revelă Verbul şi se ascunde în spatele figurii porumbelului şi a limbii de foc penticostare.
« Voalul» semn al sacruuri şi al misterului — despre care vorbeşte sfântul Pavel se transformă, în vremurile preapocaliptice, în imaginea femeii înveşmântate de soare, a femeii înveşmântate de Verb. Ea‑l predică prin întreagă fiinţa sa; prin strălucire ontologică, îi dă naştere; din adâncul inferiorităţii sale, al inimii sale, ea oferă lumii Cuvântul.
Lasã un Rãspuns: