Harismele femeii (3)
Simbolurile şi istoria
Didascalia leagă în mod ontologic feminitatea de misterul Sfântului Duh: «Diaconul are locul lui Hristos şi îl veţi iubi; veţi cinsti diaconesele în locul Duhului Sfânt». De aceea, în simbolistica adunării liturgice, femeia este numită « altar » şi reprezintă rugăciunea. Imagine a sufletului în adoraţie, ea este însăşi fiinţa omenească devenită rugăciune, în cunoscuta frescă a sfântului Calixt, bărbatul întinde mâna deasupra pâinii pentru ofrandă iar sacrificatorul, episcopul este acela care acţionează, care celebrează. În spatele lui se află cea care se roagă, femeia cufundată în rugăciune, ofranda pură şi totala dăruire.
Prin harul său protector, femeia înalţă viaţa, lumea, oamenii spre Dumnezeu. Ea este sub semnul Duhului care « adăposteşte » – potrivit termenului ebraic din pilda Creaţiei – semn al Mângâietorului, Avocat şi Consolator.
Sacerdoţiul ordinului, episcopatul şi preoţia sunt o funcţie masculină de mărturie: episcopul atestă validitatea mântuitoare a sacramentelor şi posedă puterea de a le celebra; el are harul de a veghea la neprihănirea credinţei şi exercită puterea pastorală.
Ministeriul femeii aparţine sacerdoţiului regal feminin, el nu rezidă în funcţiile atribuite, ci în natura sa. Ministeriul ordinului (preoţia) nu se află printre charismele sale; acest lucru ar însemna o trădare a însăşi fiinţei ei. Cu toate acestea, vocaţia sa personalizată în Fecioara Maria nu este inferioară, ea este pur şi simplu o alta şi, prin aceasta, ne apropiem de subiectul nostru.
Din acest punct de vedere, spiritualitatea monastică este dătătoare de seamă. Dacă, pe toate celelalte planuri, femeia este aparent inferioară bărbatului, dimpotrivă, din punct de vedere charismatic, egalitatea între bărbaţi şi femei este perfectă.
Clement al Alexandriei notează: « Virtutea bărbatului şi cea a femeii sunt una şi aceeaşi, ele presupun o conduită asemănătoare ».
Teodoret observă că femeile « au luptat nu mai puţin, ci chiar mai mult decât bărbaţii… cu o natură mai slabă ele au arătat aceeaşi dârzenie ca şi bărbaţii » .
Puterea lor rezidă în « divina caritate » şi într-un har particular pe care‑l au de a se îndrăgosti de Hristos.
Nimeni nu apreciază femeile ca fiind inferioare; se consideră că sunt capabile, în aceeaşi măsură ca şi bărbaţii, să direcţioneze spiritual femeile credincioase.
O femeie charismatică, theophotistos, iluminată de Dumnezeu, primeşte numele de ammas sau maică spirituală . De cele mai multe ori, ele sunt maici* ale mănăstirilor lor, aşa cum Pacomie era tată al mănăstirii sale. Oamenii din afară veneau să‑i găsească şi să le ceară sfatul (sfânta Eufrosina, sfânta Irina).
Abatele Isaia compune o carte de sentinţe ale Maicilor, Materikon, asemănătoare Paterikon-ului, sentinţe ale Părinţilor.
În afara puterii sacramentale şi a omiliilor în biserică în timpul slujbelor (rezervate Episcopatului sau clerului ordinului) Maicile aveau exact aceleaşi prerogative şi obligaţii ca şi Părinţii în rândul călugărilor. Ele nu sunt Maici ale Bisericii – ceea ce este propriu Părinţilor, Episcopilor şi Doctorilor Bisericii -, ele sunt însă Maici spirituale şi participă la propagarea doctrinei. Textele liturgice le celebrează ca fiind « egale Apostolilor » pe cele care predicau Evanghelia celor păcătoşi, le aduceau lumina prin învăţătura catehismului şi participau activ la evanghelizare (sfânta Elena, sfânta Nina).
Se poate menţiona şi instituţia diaconeselor. Didascalia (III, 8) le atribuie puterea de a binecuvânta bolnavii prin atingerea cu mâna. Constituţiile apostolice (VIII, 19, 20) vorbeau despre consacrarea prin atingerea cu mâinile şi invocarea Duhului Sfânt, ceea ce desemnează un ordin minor. Testamentul Domnului Nostru (I, 40, 43) precizează sarcinile şi o menţionează şi pe aceea de a « instrui femeile catehumeni »; de asemenea, potrivit Constituţiilor Apostolice (II, 26), diaconesele « insuflă femeilor elementele doctrinei ».
În Biserica nestoriană, ele citesc Evanghelia în cadrul adunărilor de femei. Pe vechile pietre de mormânt se poate citi: Vidua sedit…: « ea a prezidat », aluzie la jilţ, cathedra, loc de unde se ţine catehismul şi se adresează îndemnuri.
Printre femeile care au servit cu slavă Biserica se află Olimpiada, discipola şi prietena sfântului Ioan Gură de Aur, Procula şi Pentadia, Anastasia, corespondenta lui Sever de Antiohia, Macrina, sora sfântului Vasile, Lampadia, prietena sa, Teosofia, soţia sfântului Grigore de Nyssa şi atâtea altele cunoscute şi necunoscute.
Lasã un Rãspuns: