Harismele femeii (2)

Valoa­rea reli­gi­oa­sa a femi­ni­nu­lui

Cuce­ri­tor, aven­tu­ri­er, con­struc­tor, băr­ba­tul nu este patern prin esenţa sa. Un vechi text litur­gic pro­iec­tea­ză asu­pra mater­ni­tă­ţii Fecioa­rei lumi­na pater­ni­tă­ţii divi­ne: « Tu ai dat naş­te­re fără tată Fiu­lui, acest Fiu căru­ia Tatăl i‑a dat naş­te­re fără mamă la înce­pu­tul vea­cu­ri­lor ». Mater­ni­ta­tea Fecioa­rei tre­ce ast­fel drept figu­ra uma­nă a Pater­ni­tă­ţii divi­ne.

Aceas­tă ordi­ne expli­că de ce prin­ci­pi­ul reli­gi­os al depen­denţei de ceea ce este din­co­lo, al recep­ti­vi­tă­ţii, al comu­niu­nii se expri­mă în mod mult mai ime­di­at prin inter­me­di­ul feme­ii; sen­si­bi­li­ta­tea par­ti­cu­la­ră faţă de ele­men­tul spi­ri­tu­al pur rezi­dă mai mult în ani­ma decât în ani­mus: Sufle­tul femi­nin este cel mai aproa­pe de sur­se, de ori­gini, de geneză.

Biblia îna­lţă feme­ia la rang de organ al recep­ti­vi­tă­ţii spi­ri­tu­a­le a natu­rii omeneşti.

De fapt, pro­mi­siu­nea mân­tu­i­rii a fost făcu­tă feme­ii, ea este cea care pri­meş­te înş­ti­inţa­rea, ei îi apa­re mai întâi Cel învi­at, feme­ia « înveş­mân­ta­tă de soa­re » este cea care sim­bo­li­zea­ză Bise­ri­ca şi Ceta­tea cereas­că în Apocalipsă.

De ase­me­nea, ima­gi­nea soţi­ei şi a logod­ni­cei este cea pe care o ale­ge Dum­ne­zeu pen­tru a expri­ma dra­gos­tea Sa pen­tru om şi natu­ra nupţi­a­lă a comu­niu­nii Sale. Şi, în sfârşit, cel mai impor­tant lucru: întru­pa­rea se desă­vârşeş­te în fiinţa femi­ni­nă a Fecioa­rei. Ea este cea care dă Ver­bu­lui tru­pul şi sân­ge­le său.

Pater­ni­tă­ţii divi­ne, ca spe­ci­fic al fiinţei lui Dum­ne­zeu, îi răs­pun­de direct mater­ni­ta­tea femi­ni­nă, ca spe­ci­fi­ci­ta­te reli­gi­oa­să a natu­rii ome­neşti, capa­ci­ta­tea sa de a recep­ta divi­nul. Sco­pul vieţii cre­ş­ti­ne este ace­la de a face din ori­ce fiinţă ome­neas­că o mamă, o fiinţă pre­des­ti­na­tă mis­te­ru­lui naş­te­rii: «până ce va lua Hris­tos chip în voi » (Gala­te­ni 4, 19).

Sanc­ti­fi­ca­rea este chiar acel act al Duhu­lui Sfânt care ope­rea­ză naş­te­rea mira­cu­loa­să a lui Iisus în adân­cul ini­mii. De ace­ea, Nati­vi­ta­tea sim­bo­li­zea­ză şi expri­mă harul ori­că­rei femei de a da naş­te­re lui Dum­ne­zeu în sufle­te­le devas­ta­te: « Ver­bul se naş­te întot­dea­u­na încă o dată în ini­mi­le oame­ni­lor », spu­ne Scri­soa­rea către Diognet.

Pen­tru sfân­tul Maxim, mis­ti­cul este ace­la în care se mani­fes­tă naş­te­rea Dom­nu­lui. Atunci cînd sfan­tul Pavel doreş­te să-şi expri­me pater­ni­ta­tea spi­ri­tu­a­lă, el se folo­seş­te de ima­gi­nea mater­ni­tă­ţii: « Trec prin dure­ri­le naşterii ».

Fiinţa feme­ii şi voca­ţia sa

Biblia pre­zin­tă feme­ia ca fiind locul pre­des­ti­nat al întâl­ni­rii din­tre Dum­ne­zeu şi om.

Dacă ele­men­tul mas­culin par­ti­ci­pă la întru­pa­re prin tăce­rea sa, prin per­soa­na sfân­tu­lui Iosif, feme­ia este dim­po­tri­vă cea care pro­nu­nţă con­si­mţămân­tul tuturor.

Con­si­mţămân­tu­lui cre­a­tor al Tată­lui îi răs­pun­de con­si­mţămân­tul umil al «slu­ji­toa­rei lui Dum­ne­zeu ». Hris­tos nu se putea întru­pa, nu putea pri­mi car­ne şi sân­ge ome­neşti dacă Uma­ni­ta­tea-Maria nu i le-ar fi dat în mod liber, ca pe un dar, ca pe o ofran­dă nepri­hă­ni­tă. Fecioa­ra este punc­tul de întâl­ni­re, locul de con­ver­genţă al celor două consimţăminte.

Figu­ră a Bise­ri­cii, Fecioa­ra per­so­na­li­zea­ză prin­ci­pi­ul aces­te­ia de pro­te­cţie mater­nă; ea este rugă­ciu­nea Bise­ri­cii, cea care inter­vi­ne în favoa­rea celorlalţi.

În lim­ba grea­că, cas­ti­ta­te sem­ni­fi­că inte­gri­ta­te şi inte­gra­re, pute­rea însă­şi de a uni.

O veche rugă­ciu­ne litur­gi­că cere Prea Cura­tei The­o­to­kos: « Lea­gă sufle­tul meu prin dra­gos­tea ta »; ea con­fe­ră uni­ta­te şi suflet unui ansam­blu de stări psi­hi­ce. Aceas­tă inte­gra­re este sin­gu­ra capa­bi­lă să opreas­că demo­la­rea în slu­j­ba căre­ia se pune geni­ul mas­culin modern. Într-ade­văr, mân­tu­i­rea civi­li­za­ţi­ei depin­de de « etemul-matern ».

Pute­rea sa sal­va­toa­re poa­te fi sesi­za­tă dacă înţe­le­gem că Eva nu a fost ten­ta­tă în cali­ta­te de « sex slab ». Dim­po­tri­vă, a fost sedu­să pen­tru că ea este cea care repre­zin­tă prin­ci­pi­ul inte­gră­rii reli­gi­oa­se a natu­rii uma­ne: atin­să în ini­ma sa, aceas­ta cedea­ză ime­di­at, iar Adam o urmea­ză în mod docil (« feme­ia mi‑a ofe­rit acest fruct »), neo­pu­nând nici o rezis­tenţă, nefor­mulând nici o întrebare.

Lăsat în voia sa, băr­ba­tul se rătă­ceş­te în infi­ni­tul abs­tra­cţi­i­lor sale, în teh­nici per­fe­cţio­na­te de degra­da­re; degra­dat, el devi­ne degra­dant şi cre­a­ză o lume care răs­pun­de pos­tu­la­te­lor sale dezu­ma­ni­zan­te: – omul este în ago­nie.

Băr­ba­tul se pre­lun­geş­te în lume prin inter­me­di­ul instru­men­te­lor; feme­ia o face prin inter­me­di­ul dăru­i­rii de sine.

În chiar fiinţa sa, ea este lega­tă de rit­mu­ri­le natu­rii. Dacă băr­ba­tu­lui îi este pro­priu ver­bul a acţio­na, pro­pri­ul feme­ii este a fi şi aceas­ta este prin exce­lenţă sta­rea religioasă.

Băr­ba­tul cre­a­ză şti­inţa, filo­so­fia, arta, dar stri­că totul printr‑o redu­ta­bi­lă obiec­ti­vi­za­re a « ade­vă­ru­lui orga­ni­zat ». Feme­ia este opu­sul ori­că­rei obiec­ti­vi­zări, căci punc­tul ei tare nu este cre­a­ţia, ci procreaţia.

Prin chiar fiinţa sa, ea este cri­te­ri­ul care corec­tea­ză ori­ce abs­tra­cţie pen­tru a recen­tra valo­ri­le, pen­tru a face ast­fel încât ver­bul mas­culin să se mani­fes­te în mod corect.

Instinc­tiv, feme­ia va apă­ra întot­dea­u­na întâi­e­ta­tea fiinţei asu­pra teo­ri­ei, a ope­ra­ti­vu­lui asu­pra spe­cu­la­ti­vu­lui, a intu­i­ti­vu­lui asu­pra dis­cur­si­vu­lui. Ea pose­dă darul pătrun­de­rii direc­te în exis­tenţa celui­lalt, facul­ta­tea înnăs­cu­tă de a sur­prin­de impon­de­ra­bi­lul, de a des­ci­fra des­ti­nul. A pro­te­ja lumea băr­ba­ţi­lor în cali­ta­te de mamă şi a o puri­fi­ca în cali­ta­te de fecioa­ră, dându‑i un suflet, pro­pri­ul său suflet, aceas­ta este voca­ţia ori­că­rei  femei  reli­gi­oa­se,  celi­ba­ta­re  sau căsătorite.

Exta­tic, băr­ba­tul se află în pre­lun­gi­rea sine­lui său, în pro­ie­cţia geni­u­lui său în afa­ră, în vede­rea stă­pâ­ni­rii lumii; en-sta­ti­că, feme­ia este întoar­să spre fiinţa sa, spre fiinţă.

Femi­ni­nul se mani­fes­tă la nive­lul struc­tu­rii onto­lo­gi­ce, el nu este ver­bul, ci esse, ini­ma cre­a­ţi­ei. Aici rezi­dă mani­fes­ta­rea Sfinţe­ni­ei, a aces­tei sfinţe­nii a fiinţei pe care demo­n­ii nu o pot supor­ta; şi nu prin fap­te­le sale, ci prin puri­ta­tea şi sfinţe­nia sa, feme­ia răneş­te capul dragonului.

La Hera­clit, răz­bo­i­ul este tatăl tutu­ror lucru­ri­lor; dim¬potrivă, « armo­nia, acor­dul este mama tutu­ror lucru­ri­lor ». Tatăl-răz­boi este sim­bo­li­zat prin arc, iar mama-sim­fo­nie prin liră. Dar, s‑ar putea spu­ne că lira este arcul subli­mat, un arc cu mai mul­te corzi; în locul morţii, ea cân­tă viaţa.

Ast­fel, ele­men­tul mas­culin răz­bo­i­nic, uci­gă­tor poa­te fi acor­dat prin ele­men­tul femi­nin, pres­chim­bat în via­ţă, cul­tu­ră, cult, litur­ghie doxologică.