Harismele femeii (1)

Haris­me­le femeii

CHARISMELE FEMEII

Refle­cţia nos­tră se inspi­ră din noţiuni antro­po­lo­gi­ce extra­se din Biblie, din gân­di­rea patris­ti­că şi din spi­ri­tu­a­li­ta­tea, zisă orien­ta­lă, a Bise­ri­cii ortodoxe.

Potri­vit ima­gi­nii lumi­noa­se ofe­ri­te de sfân­tul Pavel, Bise­ri­ca este un Trup «bine înche­gat şi strâns legat, (care) prin ceea ce‑i dă fie­ca­re înche­ie­tu­ră îşi pri­meş­te cre­ş­te­rea, potri­vit cu lucra­rea fie­că­rei părţi, în măsu­ra ei » (Efe­seni 4, 16).

Con­tex­tul aces­tui ver­set vor­beş­te în mod clar des­pre cha­ris­me, des­pre daru­ri­le pe care fie­ca­re le pri­meş­te pen­tru a fi în ser­vi­ci­ul între­gu­lui corp ecle­zi­as­tic, în care fie­ca­re par­te este com­ple­men­ta­ră celei­lal­te. Aceas­ta este deci rea­li­ta­tea cha­ris­ma­ti­că a fiinţei uma­ne care este esenţi­a­lă subiec­tu­lui nostru.

În cadrul isto­ri­ei, dete­ri­o­ra­rea echi­li­bru­lui com­po­nen­te­lor uma­ne per­mi­te cu uşu­rinţă for­mu­la­rea unor fal­se între­bări. Aces­ta este cazul« pro­ble­mei feme­ii»: când băr­ba­tul ridi­că aceas­tă pro­ble­mă fără a‑şi pune între­bări şi cu refe­ri­re la sine, el se izo­lea­ză, îşi taie legă­tu­ra cu izvoa­re­le lim­pezi ale vieţii, pune sub sem­nul între­bă­rii arti­fi­ci­ul său şi se ara­tă inactual.

Într‑o lume esenţi­al­men­te mas­culi­nă, în care totul este pla­sat sub sem­nul patri­ar­ha­tu­lui, băr­ba­tul îna­r­mat cu un mod de gân­di­re pro­priu, raţio­na­li­zea­ză fiinţa şi exis­tenţa, pier­de legă­tu­ri­le cos­mi­ce cu cerul şi cu natu­ra şi, de ase­me­nea, cu feme­ia, în cali­ta­te de mis­ter com­ple­men­tar al pro­pri­ei sale fiinţe.

Eli­minând meta­fi­zi­ca şi mis­ti­ca care‑l jenea­ză, alu­ne­când spre abs­tra­cţii cere­bra­le, băr­ba­tul îşi vede fere­ca­tă îna­in­tea lui dimen­siu­nea pro­fun­zi­mii, cea a Duhu­lui Sfânt. El tra­sea­ză mari­le bule­var­de ale civi­li­za­ţi­ei, bine măsu­ra­te, în care locul feme­ii devi­ne cel al unei fiinţe neînsemnate.

Din­tr-un ins­tinct de autoa­pă­ra­re ego­cen­tri­că, băr­ba­tul înlă­nţu­ie feme­ia, ca pe o pute­re male­fi­că, ca o pe per­ma­nen­tă ame­ninţa­re a liber­tă­ţii sale. Ea va fi supu­să pute­rii supre­me a şefu­lui, auto­ri­tă­ţii indis­cu­ta­bi­le a băr­ba­tu­lui. Prin­ci­pi­ul solar, cla­ri­ta­tea – este băr­ba­tul. « Prin­ci­pi­ul bun cre­a­ză ordi­nea, lumi­na, băr­ba­tul; prin­ci­pi­ul rău cre­a­ză hao­sul, tene­bre­le şi feme­ia », enu­nţă sen­tinţa pitagoreică.

Băr­ba­tul încear­că să se afir­me depă­şind ceea ce‑l limi­tea­ză. Însă, ori­ce feme­ie este limi­tă, căci ea este un « altul », ea repre­zin­tă alte­ri­ta­tea; băr­ba­tul vede în ea o închi­soa­re care‑i îngus­tea­ză ori­zon­tu­ri­le şi îi limi­tea­ză spiritul.

Conş­ti­inţa colec­ti­vă dă încă naş­te­re unor mituri înşe­lă­toa­re. Chiar şi feme­i­lor cre­ş­ti­ne de astăzi li se mai apli­că pre­scri­pţi­i­le ritu­a­le defi­ni­te în epo­ca rabi­ni­că, în care se înă­lţa urmă­toa­rea rugă­ciu­ne: « Fii bine­cu­vân­tat, Ado­nai, că nu m‑ai făcut femeie ».

Com­ple­xul lui Adam – atât de mas­culin! – îşi află refu­gi­ul în urmă­toa­re­le cuvinte:«Femeia este cea care mi‑a dat fruc­tul arborelui ».

Revo­lu­ţia intro­du­să de Evan­ghe­lie va cere mult timp şi chiar dis­ci­po­lii Dom­nu­lui rămân sur­prinşi de sim­plul fapt că Hris­tos vor­beş­te cu o feme­ie (Ioan 4, 27).

Cha­ris­me­le feme­ii

Feme­ia are felul ei de‑a fi, modul său pro­priu de exis­tenţă, darul de a‑şi ţese fiinţa prin rela­ţia sa par­ti­cu­la­ră cu Dum­ne­zeu, cu cei­la­lţi şi cu ea însă­şi. În ciu­da defor­mă­ri­lor isto­ri­ce a căror vic­ti­mă este feme­ia, ea păs­trea­ză în pro­fun­zi­mea sa mis­te­rul fiinţei şi al cha­ris­me­lor ei, ceea ce sfân­tul Pavel desem­nea­ză prin sim­bo­lul uimi­tor de bogat al « voa­lu­lui » (1 Co. 11), semn evi­dent al sacru­lui. Dim­po­tri­vă, marea Pros­ti­tu­a­tă a Babi­lo­nu­lui (Apo­ca­lip­sa 17) pro­fa­nea­ză şi degra­dea­ză femi­ni­ta­tea ca esenţă reli­gi­oa­să a femi­ni­nu­lui. Ea-şi sfâşie « voa­lul », se dezgo­leş­te, dez­bra­că veş­mân­tul mis­te­ru­lui femi­nin, legămân­tul făcut eter­nei sale mater­ni­tă­ţi. Aces­ta este mis­te­rul pe care tre­bu­ie să‑l des­ci­fre­ze ori­ce feme­ie pen­tru a citi în el des­ti­nul său, voca­ţia sa şi cha­ris­me­le sale.

Isto­ria bibli­că a pri­mei mona­de ome­neşti Adam-Eva ne ara­tă arhe­ti­pul ori­gi­nar al con­sub­stanţi­a­li­tă­ţii prin­ci­pi­i­lor com­ple­men­ta­re. Căde­rea le pola­ri­zea­ză şi, din acel moment, sunt ori con­tra­rii în lup­tă, ori alte­ri­tă­ţi care se accep­tă şi se com­ple­tea­ză pen­tru a for­ma o « cre­a­tu­ră nouă » întru Hristos.

Băr­ba­tul îşi depă­şeş­te pro­pria fiinţă; fiin­du-şi mai exte­ri­or lui însu­şi, cha­ris­ma sa de expansiu­ne îi dire­cţio­nea­ză pri­vi­rea din­co­lo de sine însu­şi. El umple lumea cu ener­gi­i­le sale cre­a­toa­re, se impu­ne stă­pân şi cuce­ri­tor, ingi­ner şi con­struc­tor. Pri­meş­te ală­tu­ri de sine feme­ia, aju­to­rul său.

Aceas­ta este logod­ni­ca sa, soţia şi mama. Mai inte­ri­o­ri­za­ta, feme­ia este în lar­gul său în limi­te­le pro­pri­ei sale fiinţe, a cărei pre­zenţă radi­oa­să umple întrea­ga lume. «Sla­vă a băr­ba­tu­lui » (I Co. 11, 1), în puri­ta­tea sa lumi­noa­să feme­ia este ca o oglin­dă ce reflec­tă chi­pul aces­tu­ia, i‑l reve­lă lui însu­şi şi, prin aceas­ta, îl corectează.

Ast­fel, ea‑l aju­tă pe băr­bat să se înţe­lea­gă şi să rea­li­ze­ze sen­sul pro­pri­ei sale fiinţe; ea îl împli­neş­te, descifrându‑i des­ti­nul, căci prin feme­ie băr­ba­tul devi­ne mai uşor ceea ce el este.

Cuvin­te­le sfân­tu­lui Petru (1 P. 3?4) se adre­sea­ză ori­că­rei femei şi conţin o întrea­gă evan­ghe­lie a femi­ni­nu­lui pri­vind mater­ni­ta­tea spi­ri­tu­a­lă a aces­te­ia. Acest text defi­neş­te foar­te exact cha­ris­ma fun­damen­ta­lă a feme­ii: naş­te­rea băr­ba­tu­lui ascuns în sufle­tul ei, homo cor­dis absconditus.

Băr­ba­tul este încli­nat să se inte­re­se­ze mai mult de pro­pria sa cau­ză; dim­po­tri­vă, ins­tinc­tul matern al feme­ii, aşa cum se întâm­plă la nun­ta din Cana (Ioan 2, 1–10), des­co­pe­ră ime­di­at setea spi­ri­tu­lui însu­şi al băr­ba­tu­lui şi găseş­te izvo­rul euha­ris­tie pen­tru a o potoli.

Rapor­tul onto­lo­gic mamă-copil face ca feme­ia, Eva – « izvor al vieţii » – să veghe­ze asu­pra între­gii fiinţe, să pro­te­je­ze via­ţa şi lumea.

Cha­ris­ma « mater­ni­tă­ţii» sale inte­ri­o­ri­za­te şi uni­ver­sa­le con­du­ce pe ori­ce feme­ie spre cel înfo­me­tat şi strâm­to­rat şi pre­ci­zea­ză în mod admi­ra­bil esenţa femi­ni­nă: fecioa­ră sau soţie, ori­ce feme­ie este mamă in aeter­num, aces­ta este carac­te­rul sacra­men­tal înscris în chiar fiinţa sa.

Com­po­nen­te­le sufle­tu­lui său o pre­dis­pun la « ocro­ti­rea » a tot ceea ce întâl­neş­te în calea sa, la des­co­pe­ri­rea în chiar cea mai puter­ni­că fiinţă a unui copil slab şi lip­sit de apărare.

Dacă defi­nim dra­gos­tea mas­culi­nă ast­fel: « a iubi înseam­nă să ai tre­bu­inţă », pen­tru feme­ie, « a iubi înseam­nă a împlini tre­bu­inţa », a mer­ge îna­in­tea ei şi a o depăşi.

« Văzând pe mama sa şi, ală­tu­ri de ea, pe uce­ni­cul pe care‑l iubea, Iisus spu­se mamei sale: Feme­ie, iată fiul tău ». Aces­tea sunt cuvin­te­le fun­damen­ta­le care fac din Fecioa­ra Măria figu­ră a Bise­ri­cii-Mamă şi din fie­ca­re feme­ie, o fiinţă ecle­zi­a­lă. Eter­na-fecioa­ră, eter­nul-femi­nin care deri­vă din ea şi eter­nul-matern, aces­tea sunt arhe­ti­puri pen­tru Mag­na Mater.