Duminica iertãrii

(a izgonirii lui Adam din Rai)

Pr. Al.Schmemann:

“… În cele din urmă vine ulti­ma zi, numi­tă de obi­cei Dumi­ni­ca Ier­tă­rii, dar al cărei nume litur­gic tre­bu­ie de ase­me­nea menţio­nat: «Izgo­ni­rea lui Adam din Rai». Aceas­tă denu­mi­re tota­li­zea­ză, într-ade­var, întrea­ga pre­gă­ti­re pen­tru Post. Acum ştim, că omul a fost cre­at pen­tru Rai, pen­tru cunoa­ş­te­rea lui Dum­ne­zeu şi pen­tru comu­niu­nea hari­că cu El. Păca­tul omu­lui l‑a lip­sit pe om de acea via­ţă bine­cu­vân­ta­tă, iar exis­tenţa lui pe pământ s‑a trans­for­mat într-un exil. Hris­tos, Mân­tu­i­to­rul lumii, des­chi­de uşa rai­u­lui celui ce‑L urmea­ză, iar Bise­ri­ca, prin dez­vă­lu­i­rea fru­mu­seţii Împă­ră­ţi­ei lui Dum­ne­zeu în via­ţa noas­tră, un pele­ri­naj către patria noas­tră cereas­că. Ast­fel, la înce­pu­tul Pos­tu­lui sun­tem ca şi Adam:

“Sco­su-s‑a Adam din Rai pen­tru mân­ca­re; pen­tru aceas­ta şi şezând în pre­a­j­ma lui plân­gea tân­gu­in­du-se şi cu glas de umi­linţă zicea: Vai mie, ce am păti­mit eu, tică­lo­sul. O porun­că am căl­cat a Stă­pâ­nu­lui meu şi de tot bine­le m‑am lip­sit. Rai­u­le preasfin­te, cel ce eşti pen­tru mine sădit şi pen­tru Eva încu­iat, roa­gă pe Cela ce te‑a făcut pe tine şi pe mine m‑a zidit, ca să mă satur de flo­ri­le tale. Pen­tru aceas­ta şi Mân­tu­i­to­rul către dân­sul a zis: Zidi­rea mea nu voi să pia­ră, ci voi să se mân­tu­ias­că şi la cunoş­tinţa ade­vă­ru­lui să vină. Că pe cel ce vine la Mine nu îl voi goni afa­ră“.

Pos­tul este eli­be­ra­rea de sub robia noas­tră faţă de păcat, din tem­ni­ţa «aces­tei lumi». Iar peri­co­pa evan­ghe­li­că a aces­tei ulti­me Dumi­nici (Matei VI, 14–21) sta­bi­leş­te con­di­ţi­i­le aces­tei eli­be­rări. Pri­ma este pos­ti­rea – refu­zul de a accep­ta dorinţe­le şi îndem­nu­ri­le firii noas­tre decă­zu­te ca fiind nor­ma­le, efor­tul de a ne des­că­tu­şa din stă­pâ­ni­rea căr­nii asu­pra duhu­lui. Pen­tru a fi efi­ca­ce, totu­şi, pos­tul nos­tru nu tre­bu­ie să fie fari­seic, nu tre­bu­ie să ne “fălim” cu aceas­ta. Nu tre­bu­ie “să ne ară­tăm oame­ni­lor că pos­tim, ci Tată­lui nos­tru Care este în ascuns“. Cea de‑a doua con­di­ţie este ier­ta­rea – “că de veţi ier­ta oame­ni­lor greşa­le­le lor, ier­ta-va şi vouă Tatăl vos­tru Cel ceresc“. Biru­inţa păca­tu­lui, prin­ci­pa­lul semn al stă­pâ­ni­rii sale asu­pra lumii este dis­per­sa­rea, izo­la­rea, ura. Aşa­dar, pri­ma încer­ca­re de a spar­ge aceas­tă for­tă­rea­ţă a păca­tu­lui este ier­ta­rea: reîn­toar­ce­rea la uni­ta­te, la soli­da­ri­ta­te, la iubi­re. A ier­ta înseam­nă a pune între mine şi “vră­j­ma­şul” meu ier­ta­rea lui Dum­ne­zeu Însu­şi. A ier­ta este depă­şi­rea “punc­tu­lui mort” în rela­ţi­i­le uma­ne şi rapor­ta­rea lor la Hris­tos. Ier­ta­rea este “cră­pă­tu­ra” Împă­ră­ţi­ei cereşti des­chi­să către aceas­tă lume păcă­toa­să şi decăzută.

Pos­tul Paş­te­lui înce­pe, de fapt, de la vecer­nia din aceas­tă Dumi­ni­că. Aceas­tă slu­j­bă uni­că, atât de adân­că şi fru­moa­să, lip­seş­te din atât de mul­te bise­rici ale noas­tre. Totu­şi nimic nu des­tă­i­nu­ie mai bine “tona­li­ta­tea” Pos­tu­lui Mare în Bise­ri­ca Orto­do­xă; nică­ieri nu se mani­fes­tă mai bine che­ma­rea sa pro­fun­dă către om.

Slu­j­ba înce­pe cu o vecer­nie solem­nă, cu slu­ji­tori îmbră­ca­ţi în veş­min­te lumi­noa­se. Sti­hu­ri­le care urmea­ză Psal­mu­lui “Doam­ne stri­gat-am către Tine…” anu­nţă veni­rea Paş­te­lui şi, din­co­lo de Post, apro­pi­e­rea Paştelui!

“Vre­mea pos­tu­lui să o înce­pem lumi­nat, supu­nân­du-ne pe noi nevo­inţe­lor celor duhov­ni­ceşti. Să ne lămu­rim sufle­tul, să ne cură­ţim tru­pul. Să pos­tim pre­cum de buca­te aşa şi de toa­tă pati­ma, desfă­tân­du-ne cu bună­tă­ţi­le Duhu­lui. Întru care petre­când cu dra­gos­te, să ne învred­ni­cim toţi a vedea pre­a­cin­sti­ta pati­mă a lui Hris­tos, Dum­ne­zeu şi Sfin­te­le Paşti, duhov­ni­ceş­te bucu­rân­du-ne“.

Urmea­ză, apoi, Voho­dul cu cân­ta­rea: “Lumi­nă lină a sfin­tei sla­ve“. Pre­o­tul slu­ji­tor îna­in­tea­ză către “locul cel îna­lt” din spa­te­le alta­ru­lui pen­tru a ves­ti Pro­chi­me­nul de sea­ră, care întot­dea­u­na anu­nţă sfârşi­tul unei zile şi înce­pu­tul alte­ia. Pro­chi­me­nul cel Mare al aces­tei zile ves­teş­te înce­pu­tul Postului:

“Să nu întorci faţa Ta de la slu­ga Ta;

Când mă necă­jesc degrab mă auzi

Ia amin­te spre sufle­tul meu,

şi‑l mân­tu­ieş­te pre el”.

Ascul­tă melo­dia uni­că a aces­tui stih – aceas­tă stri­ga­re care dintr‑o dată umple bise­ri­ca: “când mă necă­jesc degrab mă auzi” – şi vei înţe­le­ge acest moment de înce­put al Pos­tu­lui Mare: tai­ni­ca între­pă­trun­de­re din­tre dez­nă­dej­de şi nădej­de din­tre întu­ne­ric şi lumi­nă. Toa­tă pre­gă­ti­rea se apro­pie acum de sfârşit. Stau în faţa lui Dum­ne­zeu, în faţa sla­vei şi a fru­mu­seţii Împă­ră­ţi­ei Sale. Rea­li­zez că apa­rţin aces­te­ia, că nu am alt cămin, nicio altă bucu­rie, niciun ţel; rea­li­zez, de ase­me­nea, că sunt exi­lat din acest cămin în întu­ne­ri­cul şi tris­teţea păca­tu­lui, “când mă necă­jesc!“. Iar în cele din urmă îmi dau sea­ma că numai Dum­ne­zeu mă poa­te aju­ta în aceas­tă dure­re, că numai El poa­te “griji de sufle­tul meu“. Pocă­inţa este, mai pre­sus de ori­ce, o che­ma­re dis­pe­ra­tă către acel aju­tor divin.

Repe­tăm de cinci ori Pro­chi­me­nul şi iată că Pos­tul a sosit! Veş­min­te­le lumi­na­te sunt puse deo­par­te; lumi­ni­le sunt stin­se. Când pre­o­tul slu­ji­tor ros­teş­te cere­ri­le pen­tru ecte­nia de sea­ră stra­na răs­pun­de cu ceea ce se con­si­de­ră a fi “che­ia Pos­tu­lui“. Se citeş­te pen­tru pri­ma oară rugă­ciu­nea de post a Sfân­tu­lui Efrem Sirul, însoţi­tă de metanii.

La sfârşi­tul slu­j­bei cre­din­cioşii se apro­pie de pre­ot, cerând unii alto­ra ier­ta­re. În timp ce ei săvârşesc acest ritu­al de împă­ca­re – pen­tru că Pos­tul Mare înce­pe prin aces­te miş­cări ce expri­mă dra­gos­tea, reu­niu­nea, fră­ţia – stra­na into­nea­ză cân­tă­ri­le pas­ca­le.

Vom rătăci patru­zeci de zile prin deşer­tul Pos­tu­lui, dar la capăt stră­lu­ceş­te deja lumi­na Paş­te­lui, lumi­na Împă­ră­ţi­ei lui Dum­ne­zeu“.

(Pr. Ale­xan­der Sch­me­mann, “Pos­tul cel Mare“, Edi­tu­ra Doris, Bucu­reşti, 1998).