Sã participãm la vecernia iertarii şi la toate vecerniile de umilintã duhovniceascã!

Ce este Vecer­nia Ier­tă­rii şi ce sunt Vecer­ni­i­le Pos­tu­lui Mare?

Vecer­ni­i­le de umi­linţă se ofi­ci­a­ză în fie­ca­re dumi­ni­că din Pos­tul Mare.

În după-ami­a­za dumi­ni­cii Lăsa­tu­lui sec de brân­ză se ofi­ci­a­ză Vecer­nia de umi­linţă, numi­tă „a Ier­tă­rii”. Se numeş­te ”de umi­linţă”, deo­a­re­ce se cân­tă cu mul­tă umi­linţă tro­pa­re­le Tri­o­du­lui, al căror conţi­nut este plin de conş­ti­inţa adân­că a păcă­toşe­ni­ei, de plâns, de tris­teţe, de pocă­inţă şi rugă­ciu­ne fier­bin­te pen­tru ier­ta­rea păcatelor. 

Se numeş­te ”Vecer­nia Ier­tă­rii” doar pri­ma din ele, deo­a­re­ce la sfârşi­tul slu­j­bei popo­rul săru­tă Evan­ghe­lia, cerân­du-şi ier­ta­re de la pre­ot, iar în con­ti­nu­a­re unii alto­ra, încât să încea­pă Pos­tul Mare ier­ta­ţi şi împă­ca­ţi unii cu alţii. Este vor­ba de un fru­mos obi­cei care se păs­trea­ză în majo­ri­ta­tea bise­ri­ci­lor şi mănăstirilor.
O altă carac­te­ris­ti­că a aces­tor vecer­nii este fap­tul că după Intra­rea mică şi Pro­chi­me­nul Vecer­ni­ei se schim­bă podoa­be­le Sfin­tei Mese şi veş­min­te­le pre­o­ţi­lor. Din pas­ca­le, pen­tru că este dumi­ni­că, devin de doliu, dato­ri­tă Pos­tu­lui (cele albe se schim­bă cu cele mov – pen­tru că nu‑L plân­gem pe Hris­tos ca om, ci ca pe un Împă­rat şi Dumnezeu).

La sfârşi­tul vecer­ni­ei se cân­tă tro­pa­re­le ”Năs­că­toa­re de Dum­ne­zeu, Fecioa­ră…”, ”Βote­ză­to­ru­le al lui Hris­tos…” şi cele­lal­te şi se înche­ie cu rugă­ciu­nea Cuvi­o­su­lui Efrem Sirul:
”Doam­ne şi Stă­pâ­nul vieţii mele,
duhul trân­dă­vi­ei, al gri­jii de mul­te, al iubi­rii de stă­pâ­ni­re şi al gră­i­rii în deşert nu mi‑l da mie.
Iar duhul cură­ţi­ei, al gân­du­lui sme­rit, al răb­dă­rii şi al dra­gos­tei, dăruieşte‑l mie, slu­gii Tale.

Aşa Doam­ne, Împă­ra­te, dăru­ieş­te-mi ca să-mi văd greşa­le­le mele şi să nu osân­desc pe fra­te­le meu, că bine­cu­vân­tat eşti în vecii veci­lor. Amin”.

Rostind‑o, facem trei meta­nii mari. Urmea­ză 12 meta­nii mici (închi­nă­ciuni) în timp ce ros­tim în tai­nă: ”Dum­ne­ze­u­le, milos­tiv fii mie, păcă­to­su­lui…”, iar la sfârşit repe­tăm ”Doam­ne şi Stă­pâ­nul vieţii mele…”, făcând o a patra meta­nie mare.