Despre Sfãnta Scripturã
28. Unde se găseşte Descoperirea dumnezeiască cea mai presus de fire?
Descoperirea dumnezeiască cea mai presus de fire se găseşte în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie.
29. Ce este Sfânta Scriptură?
Sfânta Scriptură sau Biblia este colecţia cărţilor numite ale Vechiului şi ale Noului Testament, scrise sub insuflarea Duhului Sfânt, într-un răstimp de aproape 1500 de ani, adică de la Moise (cca. 1400 înainte de Hr.) până la autorul Apocalipsei (cca. 100 după Hr.). Aceste cărţi sunt comoara cea mai preţioasă de lumină si mântuire pe care Dumnezeu a dat‑o oamenilor. Biserica le păstrează ca pe un odor de mare pret şi le foloseşte ca pe un izvor de apă vie din care soarbe învăţătura cea dumnezeiască.
30. De ce Sfânta Scriptură se mai numeşte şi Biblie?
Cuvântul „Biblie” este de obârşie grecească şi înseamnă „cărţi” sau „carte”. „Cărţile”
sau „cartea” Sfintei Scripturi şi-au păstrat de‑a lungul veacurilor numele grecesc de Biblie, atât pentru ca Sfânta Scriptură a fost scrisă o bună parte în limba greacă, cât şi pentru că, la început, în primele veacuri ale creştinismului, învăţătura cuprinsă în ea a fost propovăduită mai ales în graiul grecesc, aşa cum arată documentele timpului, îndeosebi Sfânta Tradiţie. Acest cuvânt, Biblie, care e cel mai întrebuinţat, atât de creştini cât şi de necreştini, înfăţişează deci Sfânta Scriptură ca pe o carte în sine, singura care de‑a lungul istoriei şi‑a păstrat acest nume fără alt adaos şi pe care noi credincioşii o socotim cartea mai presus de toate celelalte cărţi, cartea cărţilor, cartea pe care, dacă n‑o putem numi cea mai mare ca întindere, o putem numi cea mai preţioasă, pentru cuprinsul şi roadele ei în sufletele noastre.
31. Prin ce se deosebeşte Sfânta Scriptură de celelalte cărţi?
1) Sfânta Scriptura se poate citi cu cel mai mare folos de oricine: învăţat sau neînvăţat, din orice parte a lumii. Ea cuprinde învăţături mântuitoare şi folositoare, căci ne vorbeşte despre Dumnezeu şi despre mântuirea noastră în comuniune cu Dumnezeu prin Hristos, cu ajutorul harului Duhului Sfânt. «Iar scopul şi rostul Sfintei Scripturi este, spune Sfântul Atanasie cel Mare, acea vestire îndoită despre Mântuitorul: ca El a fost pururea Dumnezeu şi Fiu, fiind Cuvântul şi strălucirea şi înţelepciunea Tatălui; şi ca pe urmă, luând trup pentru noi din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, S‑a făcut om. Iar această îndoită vestire se poate afla, urmărind‑o în toată Scriptura de Dumnezeu insuflată» cum Însuşi Domnul a spus:
„Cercetaţi Scripturile, ca ele sunt cele ce mărturisesc despre Mine” (Ioan 5, 39)17bis. Ea ne învaţă apoi cum să trăim după voia lui Dumnezeu, adică bine19, în înţelesul cel mai deplin al acestui cuvânt.
Sfânta Scriptură spune numai adevărul, căci Duhul Sfânt n‑a înşelat pe slujitorii Săi, proorocii20. Oamenii nu puteau cunoaşte prin firea şi prin mintea lor lucruri aşa de mari şi de dumnezeieşti, ci numai printr-un dar coborât de sus asupra oamenilor sfinţi.
2) Sfânta Scriptură are o unitate desăvârşita. Acelaşi suflu dumnezeiesc se simte la citirea tuturor cărţilor ei, deşi acestea sunt deosebite între ele din punct de vedere al conţinutului şi al formei de exprimare. Fiind dată prin Sfântul Duh, Sfânta Scriptură cuprinde adevărul. Nimic nedrept sau prefăcut nu se află într-însă21. Sfânta Scriptură nu se contrazice22, cum se contrazic învăţătorii şi scrierile păgâne23. Daca scrierile Proorocilor sunt de acord cu Evangheliile, este pentru că toţi au vorbit însuflaţi de un singur Duh, al lui Dumnezeu24.
3) Sfânta Scriptură are o putere covârşitoare, prin care a prefăcut şi preface nenumărate suflete păcătoase în sfinţi. Sfântul Apostol Pavel zice despre deosebita putere a Sf. Scripturi:
„Cvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tâişuri şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi a duhului, dintre încheieturi şi mâduvă, şi este judecător cugetelor şi gândurilor inimii)” (Evr. 4, 12). Fericitul Ieronim, mare traducător şi tâlcuitor al Sf. Scripturi, se pronunţă astfel: «Te rog spune-mi ce e mai sfânt ca acest cuvânt (al lui Dumnezeu)? Ce e mai plăcut ca această plăcere? Ce mâncări, ce feluri de miere sunt mai dulci decât cunoaşterea înţelepciunii lui Dumnezeu, decât pătrunderea în locurile Sale ascunse, decât privirea la ideea Ziditorului şi la cuvintele Stăpânului tău…, decât ca aceste cuvinte ale Stapânului, pline de înţelepciune duhovnicească, să înveţe pe oameni! Aibă ceilalţi averile lor, beie din cupe împodobite cu pietre preţioase, strălucească în stofe de mătase…, fie neputincioşi în a‑şi răpune bogăţiile prin felurite plăceri! Desfătarea noastră să stea în a medita la legea Domnului ziua şi noaptea, a bate la uşa care ni‑i deschisă, a primi pâinile Sf. Treimi şi a merge pe valurile vieţii, având pe Domnul calauza»25.
32. Sf. Scriptură ne poate călăuzi, ea singură, pe calea mântuirii?
Sf. Scriptură nu ne poate călăuzi, ea singură, pe calea mântuirii, atât pentru că ea n‑a
fost dată omenirii de la început, cât şi pentru că, atunci când a fost dată, ea n‑a fost singura autoritate în aceasta privinţă, ci a avut înaintea ei şi apoi odată cu ea Sf. Tradiţie, în vatra mereu caldă a obştii religioase, sau a Bisericii. Cu mult înainte de a începe Moise să scrie primele cărţi ale Vechiului Testament, a existat o evlavie a obştii religioase, chiar mai veche decât aceea a Patriarhilor. Cărţile Noului Testament încep să apară după mai bine de zece ani de la întemeierea Bisericii. Ele apar în sânul acesteia. Şi Biserica alege cărţile insuflate încă din veacul I după Hristos. Biserica este autoritatea hotărâtoare în această privinţă, cum şi în tâlcuirea textului biblic. Ea „este stâlpul şi temelia adevărului” (I Tim. 3, 15), ea ţine «canonul neclintit al adevărului»26. În ea lucrează Duhul Sfânt pentru păstrarea neîntinată a adevărului mântuitor. «Unde este Biserica, zice Sf. Irineu, acolo este şi Duhul lui Dumnezeu şi unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica şi tot harul, iar Duhul este adevărul»27. Iată de ce Sf. Scriptură nu poate, ea singură, să ne călăuzească pe calea mântuirii, ci numai în Biserică, împreună cu Sfânta Tradiţie.
33. Ce înţelegem prin „canonul” cărţilor Sf. Scripturi?
Prin „canonul” cărţilor Sf. Scripturi, înţelegem totalitatea cărţilor sfânte insuflate de Dumnezeu, mai precis lista acestor cărţi. Cuvântul „Canon” n‑a avut acest înteles de la început. El e împrumutat din limba ebraică, prin mijlocirea celei greceşti, şi însemna, printre altele, „dreptar” sau „regulă”. Cu aceste două înţelesuri îl găsim întrebuinţat şi în Noul Testament. Sf. Apostol Pavel, după ce dă anumite sfaturi duhovniceşti galatenilor, adaugă:
„Si câţi vor umbla dup dreptarul acesta, pace si milă asupra lor şi asupra Israeelului lui Dumnezeu” (Gal. 6, 16). Se numesc, apoi, „canoane”, cu înteles de „rânduială”, hotărârile privitoare la disciplina bisericească şi anumite părţi care intră în rânduiala slujbelor bisericeşti. Cărţile Sf. Scripturi cuprinzând „canonul” adică regula de credinţă şi de viaţă au fost numite „canoane” cu acest înţeles, dar şi cu înţelesul de totalitate sau de listă a scrierilor care conţin aceste rânduieli. Cuvântul „canon” are acest înţeles atât la vechii iudei, cât şi la primii creştini. Există un canon al cărţilor Vechiului Testament şi un canon al cărţilor Noului Testament.
34. Cu ce condiţii au fost primite cărţile Sf. Scripturi în canonul biblic?
Cu condiţia:
1) ca învăţătura cuprinsă în ele să fie descoperită de Dumnezeu prin insuflare; si
2) ca învatatura descoperită în ele să fie garantată de Biserică. Biserica garanta învăţătura aceasta pe baza vechimii şi apostolicităţii, după regula lui Tertulian, că acel lucru e mai adevărat, care e mai vechi şi acel lucru e mai vechi, care e de la început, şi acel lucru e de la început, care vine de la Apostoli, iar de la Apostoli vine ceea ce a fost sfânt în Bisericile Apostolice28.
35. Care sunt cărţile Vechiului Testament?
Cărţile care intră în cananul Vechiului Testament sunt:
1. Facerea
2. Ieşirea
3. Leviticul
4. Numerii
5. Deuteronomul (a doua lege)
6. Cartea lui Iosua Navi
7. Cartea Judecătorilor
8. Cartea Rut
9. Cartea întâi a Regilor (sau întâia a lui Samuil)
10. Cartea a doua a Regilor (sau a doua a lui Samuil)
11. Cartea a treia a Regilor (sau intâia e Regilor)
12. Cartea a patra a Regilor (sau a doua a Regilor)
13. Cartea întâia Paralipomena (a Cronicilor)
14. Cartea a doua Paralipomena (a Cronicilor)
15. Cartea întâi a lui Ezdra
16. Carlea lui Neemia (e doua Ezdra)
17. Cartea Esterei
18. Certea lui Iov
19. Psalmii
20. Pildele lui Soloman
21. Ecclesiastul
22. Cântarea Cântărilor
23. Isaia
24. Ieremia
25. Plângerile lui Ieremia
26. lezechiel
27. Daniel
28. Osea
29. Amos
30. Miheia
31. Ioil
32. Avdie
33. Iona
34. Neum
35. Avacum
36. Sofonie
37. Agheu
38. Zaharia
39. Maleahi
36. În afară de cărţile canonice mai sunt şi alte cărţi în Sf. Scriptură a Vechiului Testament?
În afară de cele 39 de cărţi canonice, Sf. Scriptură a Vechiului Testament mai cuprinde şi alte cărţi: cărţile anaghinoscomena (bune de citit), netrecute deci în rândul cărţilor canonice, dar pe care Biserica, socotindu-le folositoare şi ziditoare de suflet, le‑a recomandat spre citire catehumenilor, adică celor care se pregăteau să primească credinţa creştină. De aceea ele au fost păstrate în Sf. Scriptură, după cărţile canonice. Ele sunt pline de înţelepciune duhovnicească şi de aceea Biserica le foloseşte pe unele din ele chiar la sfântele slujbe.
Acestea sunt:
1. Cartea lui Tobit
2. Cartea Iuditei
3. Cartea lui Baruh
4. Epistola lui Ieremia
5. Cântarea celor trei tineri
6. Cartea a treia a lui Ezdra
7. Cartea înţelepciunii lui Solomon
8. Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul Iui Sirah (Ecclesiesticul)
9. Istoria Susanei
10. Istoria omorârii balaurului şi a sfărâmării lui Bel
11. Cartea întâi a Macabeilor
12. Cartea a daua a Macabeilor
13. Cartea a treia a Macabeilor
14. Rugăciunea Regelui Manase
Dintre toate acestea, sunt suplimentare sau adaosuri la cărţile canonice: Cântarea celor trei (din cartea lui Daniel); Rugăciunea Regelui Manase (la sfârşitul cărţii a doua Paralipomena sau Cronici); Psalmul 151 (necanonic, la Cartea Psalmii); Istoria Susanei şi Istoria idolului Bel şi a balaurului (suplimente sau adaosuri necanonice la cartea Daniel). Iar la cartea Esterei: Visul lui Mardoheu; Decretul lui Artaxerxes şi Rugăciunea 1ui Mardoheu şi a Esterei.
37. Ce cuprinde canonul căilor Noului Testament?
Canonul Noului Testament cuprinde 27 de cărţi şi anume:
1. Sf. Evanghelie după Matei
2. Sf. Evanghelie după Marcu
3. Sf. Evanghelie după Luca
4. Sf. Evanghelie după Ioan
5. Faptele Sfinţilor Apostoli
6. Epistola Sf. Apostol Pavel către Romani
7. Epistola I a Sf. Apostol Pavel către Corinteni
8. Epistola a II‑a Sf. Apostol Pavel către Corinteni
9. Epistola Sf. Apostol Pavel către Galateni
10. Epistola Sf. Apostol Pavel către Efeseni
11. Epistola Sf. Aposlol Pavel către Filipeni
12. Epistola Sf. Apostol Pavel către Coloseni
13. Epistola I a Sf. Apostol Pavel către Tesaloniceni
14. Epistola a II‑a a Sf. Apostol Pavel către Tesaloniceni
15. Epistola I a Sf. Aposlol Pavel către Timotei
16. Epistola a II‑a a Sf. Apostol Pavel către Timotei
17. Epistola Sf. Apostol Pavel către Tit
18. Epistola Sf. Apostol Pavel către Filimon
19. Epistola Sf. Apostol Pavel către Evrei
20. Epistola Sobornireasce a Sf. Apostol Iacob
21. Epistola I Sobornicească a Sf. Apostol Petru
22. Epistola a II‑a Sobornicească a Sf. Apostol Petru
23. Epistola I Sobornicească a Sf. Apostol Ioan
24. Epistola a II‑a Sobornicească a Sf. Apostol Ioan
25. Epistola a III‑a Sobornicească a Sf. Apostol Ioan
26. Epistola Sobornicească a Sf. Apostol Iuda
27. Apocalipsa Sf. loan Teologul
38. Când au fost scrise cărţile Vechiului şi Noului Testament?
Cărţile Vechiului Testament au fost scrise înainte de Hristos, într-un răstimp de peste o mie de ani (1400–400). Cărţile Noului Testament au fost scrise în veacul I, cele mai multe înainte de anul 70. Numai cărţile Sf. Ioan Evanghelistul şi Teologul au fost scrise între această dată şi sfârşitul veacului I.
39. Ce înseamnă Vechiul Testament şi ce înseamnă Noul Testament?
În vorbirea obişnuită cuvântul „Testament” înseamnă hotarârile luate de cineva în scopul de a fi respectate după moarte. Cu acest înţeles şi pe temeiul descoperirii date prin Sf. Apostol Pavel în Epistola către Evrei (9, 15 şi urm.), Sf. Părinţi au învăţat că cele două Testamente – cel Vechi şi cel Nou – arată voinţa lui Mesia de a face moştenitori ai impărăţiei veşnice pe cei ce vor crede în El. Când e vorba despre Sf. Scriptura a Vechiului Testament si a Noului Testament, cuvântul „Testament” mai are şi înteles de „legământ”. El e „Legământul” dintre Dumnezeu şi om, făcut îndată după căderea acestuia, prin făgăduinţa dată de Dumnezeu primilor oameni că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui. Acest legământ, pe cale de a fi uitat de oameni, a fost reînnoit faţă de Patriarhul Avraam (Fac. 12, 1–4), apoi a fost încheiat, în scris, pe muntele Sinai, între Dumnezeu şi poporul evreu (Ies. 20). Despre acest legământ vorbeşte Sf. Apostol Pavel în Epistola către Evrei (9, 15–28). Toate scrierile care cuprind legea şi Proorocii formează Legământul Vechi, adică Testamentul Vechi, fiindcă vorbesc despre acel Legământ, fiindcă sunt date înainte de Hristos şi-şi află împlinirea şi desăvârşirea în El.
Scrierile sfânte, date după Hristos, formează Legătmântul nou, adică Testamentul Nou, fiindcă vorbesc despre noua legatură facută la Cina cea de Taina între Dumnezeu şi oameni, „legea cea nouă”, adusă lumii de Domnul nostru Iisus Hristos (Matei 26, 28).
Sf. Apostol Pavel arată în chip lămurit învăţătura despre cele două Testamente. Vorbind despre jertfă Mântuitorului, el zice: „Şi pentru aceasta El (Hristos) este Mijlocitorul unui nou testament, ca prin moartea suferităâ spre răscumpărarea greşelilor de sub întâiul testament, cei chemaţi să ia făgăduinţa moştenirii veşnice. Căâci unde este testament, trebuie neapărat să fie vorba despre moartea celui ce a făcut testamentul. Căci un testament ajunge temeinic după moarte, fiindcă nu are nici o putere câtă vreme trăieşte cel ce l‑a făcut. De aceea, nici cel dintâi n‑a fost sfinţit fără sânge”(Evr. 9, 15–18).
40. Ce înseamnă „Evanghelie”?
„Evanghelie” înseamnă „veste bună”. Cuprinsul ei a adus şi aduce lumii vestea bună care mângâie sufletele: venirea Mântuitorului, profeţită de Vechiul Testament, apoi învăţătura, faptele, patimile, moartea şi slăvita Lui înviere, înălţarea la cer, – toate având loc pentru mântuirea lumii.
41. Ce înseamnă „Apostol”?
Cuvântul „Apostol” înseamnă „trimis”. El priveşte în primul rând pe cei doisprezece Apostoli, care au fost trimişi la propovăduire de Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. Aceştia sunt: Petru şi Andrei, Iacob şi Ioan, Filip şi Bartolomeu, Toma şi Matei, Iacob al lui Alfeu şi Levi ce se zice Tadeu, Simon Zilotul şi Iuda Iscarioteanul (Matei 10, 2–4; Luca 6, 14–15; Fapte 1, 13). Acesta din urmă, după trădărea şi moartea Mântuitorului, a fost înlocuit cu Matia (Fapte 1, 16, 23–26). „Apostol”, în înţelesul plin al cuvântului, este şi Sf. Pavel, chemat în chip minunat pe drumul Damascului. „Apostoli” sunt şi cei şaptezeci(şi doi), a cărăr misiune e descrisă pe larg la Sf. Evanghelist Luca (10, 1–24), apoi cei trecuţi de Sf. Apostol Pavel în lista celor învredniciţi de darurile duhovniceşti (I Cor. 12, 28), cei notaţi în Scrierile Părinţilor Apostoli29 şi, în înţeles mai larg, mulţi din cei care, mai târziu, au contribuit la creştinarea popoarelor păgâne.
42. Avem dovezi din Sf. Scriptură despre insuflarea dumnezeiască a cărtilor
Vechiului şi Noului Testament?
Avem dovezi clare despre insuflarea dumnezeiască a Sf. Scripturi. (Vezi: Despre V.T. Ieş. 4, 12; II Regi 23, 2; Isaia 6, 1–8; 8, 1; Avacum 2, 2 şi altele). Iisus Hristos numeşte Vechiul Testament cuvântul lui Dumnezeu (Marcu 7, 13). El e descoperirea neamurilor (Luca 2, 32; Evr. 1, 1–2). El descoperă pe Dumnezeu (Matei 11, 27; Ioan 17, 6–8; I Ioan 5, 20). Evanghelia e revelaţia lui Dumnezeu (I Cor. 2, 9–10; 11, 23; 15, 3; Gal. 1, 11–12; Efes. 1, 17). Astfel, Sf. Apostol Pavel ne învaţă ca „toată Scriptura este de Dumnezeu insuflată şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate” (II Tim. 3, 16). Sf. Apostol Petru ne arată, la rându‑i, că „niciodată proorocia nu s‑a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit purtaţ fiind de Duhul Sfânt” (II Petru 1, 21). Insuflarea dă Sf. Scripturi autoritate dumnezeiască. Este ceea ce întăreşte Mântuitorul când zice despre Legea Vechiului Testament: „Amin zic vouă: Înainte de a trece cerul şi Pâmântul o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece până ce vor fi toate” (Matei 5, 18). Carţile Noului Testament s‑au scris sub inspiraţia Duhului Sfânt pe care le-au primit autorii lor, adică Sfinţii Apostoli şi Ucenicii lor. În clipa arătării către Apostoli, după înviere, Mântuitorul le spune: „Luaţi, Duh Sfânt” (Ioan 20, 22), iar în momentul despărţirii de aceiaşi Apostoli, El le porunceşte: „Mergând, învăţaţi, toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sf. Duh” (Matei 28, 19); „Că nu voi sunteţi care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru, este care grăieşte întru voi” (Matei 10, 20); „Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care Îl va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa pe voi toate şi vă va aduce aminte toate cele ce v‑am spus Eu” (Ioan 14, 26).
43. Avem şi alte dovezi despre insuflarea Sf. Scripturi?
Avem dovezile păstrate de Sf. Tradiţie. În adevăr, mulţi Părinţi şi Scriitori bisericeşti dau mărturie despre insuflarea Sf. Scripturi. Astfel, Sf. Irineu spune că Scriptura e desăvârşită fiindcă e insuflată de Cuvântul şi de Duhul lui Dumnezeu30. Gura Domnului, Duhul Sfânt, a rostit cuprinsul Sf. Scripturi, declara Clement Alexandrinul31.
44. Ce este insuflarea dumnezeiască?
Insuflarea sau inspiraţia dumnezeiască este acea înrâurire specială a lui Dumnezeu asupra autorului sfânt prin care: 1) mintea lui se luminează în mod excepţional prin lucrarea Duhului Sfânt, primind o putere de pătrundere în tainele adevărurilor dumnezeieşti şi căreia i se comunică în parte şi adevăruri noi, la care n‑ar fi putut ajunge niciodată cu puterile proprii, iar voia să se întăreşte pentru a se hotărâ şi persista în cele bune; 2) aghiograful este îndemnat să scrie ceea ce ştie şi ceea ce i se va comunica, ca de sus; şi 3) aghiograful este ajutat să nu cadă în vreo greşeală. Atenagora spune că Duhul Sfânt se serveşte de gura Proorocilor ca de un organ, aşa cum flautistul sufla într-un flaut32. Sf. Ipolit lămureşte că Proorocii vorbeau numai puşi în mişcare de Cuvântul (Logosul), Care se unea cu ei şi Care, asemenea obiectului cu care se atinge chitara, îi facea să vestească lucrurile voite de Dumnezeu33. Insuflarea ne‑o arată limpede Teofil al Antiohiei, în lămurirea pe care o dă în această privinţă: «Profeţii care istorisesc facerea lumii n‑au fost de faţă atunci, dar era de faţă Înţelepciunea lui Dumnezeu, cea care era în El, şi Cuvântul cel Sfânt al Său, Care este totdeauna împreună cu El. Acest Cuvânt, fiind Duhul lui Dumnezeu, Începutul, Înţelepciunea şi Puterea Celui Prea Înalt, S‑a coborât asupra Profeţilor şi, prin ei, a vorbit despre facerea lumii şi despre toate celelalte. Cuvântul lui Dumnezeu S‑a folosit de Moise ca de un organ34. În marea Sa inţelepciune, Dumnezeu vorbeşte prin oameni, asemenea oamenilor35, spre a se face înteles.
45. Sf. Scriptură poate fi înţeleasă uşor?
Nu. Întelegerea Sfintei Scripturi nu este la îndemâna fiecăruia dintre noi, oamenii, fiindcă adevărurile pe care ea ni le prezintă sunt mai presus de mintea noastră omenească, sunt adevăruri dumnezeieşti care se adresează celor credincioşi şi cu viaţă duhovnicească. De altfel, ea însăşi mârturiseşte că tâlcuirea ei nu e lucru uşor. La întrebarea pe care Filip o pune famenului etiopian, care citea din proorociia lui Isaia, dacă înţelege ce citeşte, cel întrebat răspunde: „Cum aş putea, de nu mă va călăuzi cineva?” (Fapte 8, 31). Sf. Apostol Petru scrie astfel despre Epistolele Sf. Apostol Pavel: „În toate epistolele sale sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neînvăţaţi şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare” (II Petru 3, 16). Cele 176 de versete ale Psalmului 118 sunt nu numai o laudă sinceră a Legii Domnului, ci şi o rugăciune neîntreruptă pentru dobândirea adevăratei ei înţelegeri.
Sf. Părinţi şi Scriitori bisericeşti au arătat, în repetate rânduri, greutăţile întâmpinate pentru înţelegerea. Sf. Scripturi. Origen spune că înţelesul Scripturii nu se descoperă de la început cititorilor, mai ales celor necunoscători în lucrurile dumnezeieşti, sau care sunt necredincioşi ori nevrednici. Nu e de mirare, zice el, fiindcă înţelesul Scripturii e un lucru supraomenesc36. Puţinătatea înţelegerii noastre nu poate pătrunde strălucirea dogmelor37. Aceasta e una din cauzele principale ale căderii în erezie38. Fericitul Augustin ne recomandă ca părţile neînţelese din Scriptură să le apropiem de altele, care sunt clare, spre a le pătrunde unele prin altele39. Sf. Ioan Damaschin ne îndeamnă ca: «dacă citim o dată, de două ori, şi nu înţelegem ce citim, să nu ne trândăvim, ci să stăruim, să medităm, să întrebăm. Căci spune Scriptura: „Întreabă pe tatăl tău şi-ţi va da de ştire, întreabă pe bătrâni şi-ţi vor spune” (Deut. 32, 7). Cunoştinţa nu este a tuturor»40.
46. Cum trebuie interpretată sau înţeleasă Sf. Scriptură?
Sf. Scriptură cuprinde trei înţelesuri:
1. Înţelesul după literă, obştesc, sau, istoric;
2. Înţelesul mai înaintat sau sufletesc;
3. Înţelesul duhovnicesc.
Origen, care e izvoditorul acestor trei trepte ale tălmăcirii Sf. Sripturi, susţine că înţelesul cărţilor insuflate se împarte după cele trei feluri de credincioşi aflători în Biserică: cei simpli, cei înaintaţi şi cei desăvârşiţi. «Cei simpli să-şi întărească (sufletul) ca din trupul Scripturii (numim acest înteles după literă, obştesc şi istoric); dacă însă unii au început să înainteze ceva şi pot să privească un lucru mai pe larg, să-şi întărescă (sufletul) ca din sufletul Scripturii; iar cei care sunt desăvârşiţi şi asemenea acelora despre care Apostolul zice: „Iar înţelepciunea o propovăduim la cei desăvârşiţi; dar nu înţelepciunea acestui veac, nici a stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori, ci propovăduim înţelepciunea lui Dummezeu ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit‑o mai înainte de veci spre slava noastră” (I Cor. 2, 6–7), aceia să se întărească din însăşi legea duhovnicească, care cuprinde umbra bunurilor viitoare». Acelaşi Origen declară că înţelesul duhovnicesc este cel mai înalt şi trebuie pus înaintea celui material sau istoric41. Tâlcuirea dreaptă a Sf. Scripturi e însă aceea care ţine seama de toate cele trei înţelesuri şi le foloseşte potrivit cu ideile, persoanele şi faptele biblice, cum au făcut cei mai mulţi din Sfinţii Părinţi. Sf. Ioan Gura de Aur zice: «Să nu citiţi literele în chip simplu, ci să cercetaţi ideile. Dacă cineva se opreşte numai asupra cuvintelor şi nu cercetează nimic mai mult decât cele scrise, multe greşeli va săvârşi»42.
47. Ce se cere pentru tâlcuirea dreaptă a Sf. Scripturi?
Tâlcuirea dreaptă a Sf. Scripturi cere:
1. O viaţă curată şi înflorită de virtuţi;
2. Cunoaşterea voii dumnezeieşti prin studiul îndelungat şi smerit al Descoperirii dumnezeieşti;
3. Cunoaşterea învăţăturii Bisericii şi a Sf. Tradiţii.
În privinţa curăţiei vieţii, Sf. Maxim Mărturisitorul spune: «Cunoştinţa întocmai a cuvintelor Duhului se descoperă numai celor vrednici cu Duhul, adică numai acelora care printr‑o îndelungată cultivare a virtuţilor, curăţindu-şi mintea de funinginea patimilor, primesc cunoştinţa celor dumnezeieşti, care se întipăreşte şi se aşază în ei, de la prima atingere, asemenea unei feţe într‑o oglinda curată şi străvezie»43.
Viaţa potrivită Duhului duce la cunoaşterea voii dumnezeieşti arătată în Sf. Scriptură. Duhul din noi recunoaşte Duhul din Sf. Scriptură, cum observă Mântuitorul însuşi: „De va voi cineva să facă voia Lui (Dumnezeu,), va cunoaşte despre învăţătura aceasta dacă este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine Însumi” (Ioan 7, 17).
Se cuvine să citim Sf. Scriptură cu smerenie, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu, cerându‑I mai înainte ajutorul ca s‑o înţelegem şi având dorinţa caldă de a ne lumina fiinţa prin cuprinsul ei. Atunci când, din pricina puţinătăţii înţelegerii noastre, nu pricepem anumite învăţături din ea, să rugăm pe preot să ne tâlcuiească acele învăţături.
Cunoaşterea adâncă a învăţăturii Bisericii şi a Tradiţiei îmbogăţeşte duhul tâlcuirii celei adevărate. O astfel de cunoaştere ajută mult la înţelegerea dreaptă a Sf. Scripturi. Lipsa de temeinică şi adâncă înţelegere a Bibliei, precum şi lipsa legăturii strânse cu Sf. Tradiţie, duse la eresuri şi rătăciri, aspru mustrate de Însuşi Mântuitorul, când zice: „Vă rătăciţi, neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” (Matei 22, 29).
——————————
Notă :
17bis Sfântul Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, XXIX, în Sf. Atanasie cel Mare, Scrisori, Partea
I, „P.S.B.”, Bucureşti, 1987, p. 357.
19 Fer. Augustin, Comentarii la Psalmi, 90, 21, Migne, P. L., XXXVII, col. 1159.
20 Sf. Ipolit, Comentarii 1a Daniil, 4, 6, CB 1, 1, col. 198; Fer. Augustin, Scrisoarea 28, 3, 3, Migne, P. L., XXXIII, col. 112.
21 Sf. Clement Romanul, Scrisoarea I către Corinteni, 45, 2, 3, Migne, P. G., I, col. 300.
22 Sf. Iustin Martirul şi Filozoful, Dialogul cu Iudeul Trifon, 65. 2, Migne, P. G., VI, col. 825; Sf. Epifanie,
Contra ereziilor Panarion, 70, 7, Migne. P. G., XLII, ml. 349.
23 Indemn către Greci, cap. 8, Migne, P. G., VI, col. 256.
24 Teofil al Antiohiei, Către Autolic, 3, 12, Migne, P. G., VI, col. 1137.
25 Fer. Ieronim, Scrisoarea 30, 13 CV 54, I, pag. 248.
26 Sf. Irineu, Contra tuturor ereziilor, I, 9, 4, Migne, P. G., VII. col. 545 B.
27 Sf. Irineu, op. cit., 3, 24, 1, Migne, P. G., VII. col. 966.
28 Tertulian, Contra lui Marcion, 4, 5, Migne, P. L., II, col. 366.
29 Învăţătura celor 12 Apostoli, 11, 3: în Scrierile Părinţilor Apostolici în „P.S.B.”, Bucureşti, 1979, p. 30.
30 Sf. Irineu, Contra ereziilor, 2, 28, 2, Migne, P. G., VII, col. 804.
31 Clement Alexandrinul, Cuvânt îndemnător către Greci, 9, 82, 1, Migne, P. G., VIII, col. 192.
32 Atenagora Atenianul. Solie pentru creştini, 7, 9, Migne, P. G., VI, col. 904, 908.
33 Sf. Ipolit, Despre Antihrist, 2, Migne, P. G., X, col. 728.
34 Teofil al Antiohiei, Către Autolic, 2, 10, Migne, P. G., VI, col. L064; în Apologeţi de limbă greacă în
„P.S.B.”, Bucureşti, 1985, p. 302.
35 Fer. Augustin, Despre Cetatea lui Dumnezeu, 17, 62, Migne, P. G., XLI, col. 537.
36 Origen, Despre principii, 4, 1, 7, CB 5. pp. 302 ‑303.
37 Idem, op. cit., loc. cit., p. 304.
38 Idem, op. cit., 4, 2, 168, p. 305 ‑306.
39 Fer. Augustin, Despre învăţătura creştină, 3, 27, 38; Migne, P. L., XXXIV, col. 80.
40 Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, 4, 17, trad. D. Fecioru, Bucure şti, 1938, p. 286.
41 Origen, Comentar la Evanghelia lui Ioan , 10, 5(4), 19, Migne, P. G., XIV, col. 313.
42 Sf. Ioan Gură de Aur, La celelalte contra ereticilor…, Omilia 8, Migne, P. G., XLVIII, col. 769, trad. de prof. Justin Moisescu, Sf. Scriptură şi interpretarea ei în opera Sfântul Ioan Hrisostom , 1992, p. 95.
43 Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspuns către Tatasie, 65, în Filocalia, vol. III, trad. rom. de Pr. Dr. D. Stăniloae, p. 420.
Lasã un Rãspuns: