Evangelia zilei:
Cautã:

Predicã la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai

Mări­mea textului:
Mic | Mare

 

 

 

Raiul lui Adam şi EvaSun­tem în pra­gul sfân­tu­lui şi mare­lui Post. Dumi­ni­ca izgo­ni­rii lui Adam din Rai, ulti­mul popas îna­in­tea duhov­ni­ceş­tii ofen­si­ve, ne pune la înce­pu­tul vieţii noas­tre păcă­toa­se pe pământ. Sun­tem izgo­ni­ţi din Rai­ul desfă­tă­rii din pri­ci­na neas­cul­tă­rii, a mân­dri­ei şi a nein­fra­na­rii. Via­ţa cu sudoa­re, cu chi­nuri, cu neca­zuri şi lacri­mi, cu moar­tea, pla­tă păcatului.

Sta­rea lui Adam cel izgo­nit, care este şi sta­rea noas­tră, se oglin­deş­te în cân­tă­ri­le pli­ne de umi­linţă ale Dumi­ni­cii: “Şezut‑a Adam în pre­a­j­ma Rai­u­lui, şi de goli­ciu­nea sa plân­gând, se tân­gu­ia: Vai mie, celui ce m‑am supus înşe­lă­ciu­nii celui viclean, şi am fost furat de ea şi de mări­re m‑am depăr­tat. Vai mie, celui dez­bră­cat de nevi­no­vă­ţie şi lăsat în sără­cie. Ci, o rai­u­le, de acum nu mă voi mai desfă­ta întru dul­cea­ţa ta.”

De ace­ea, nevo­inţe­le, întris­ta­rea şi plân­ge­rea pos­tu­lui sunt şi o întris­ta­re şi tân­gu­i­re pen­tru Rai­ul pier­dut şi pe care, cu mul­te sufe­rinţe, se cade să‑l redo­bân­dim. Evan­ghe­lia dumi­ni­cii, de la Sfân­ta Litur­ghie, ne adu­ce amin­te, iară­şi, de cele două mari fap­te: sme­re­nia şi dra­gos­tea, care sunt teme­iul a toa­tă fap­ta bună. Pos­tul împre­u­nă cu rugă­ciu­nea şi toa­te nevo­inţe­le lega­te de dân­sul poa­te fi zădăr­ni­cit de vră­j­ma­şul dacă nu sun­tem cu lua­re amin­te. De ace­ea ne înva­ţă Mân­tu­i­to­rul: “Când pos­ti­ţi, nu fiţi tri­şti, ca făţăr­ni­cii; că ei îşi smo­lesc feţe­le, că să se ara­te oame­ni­lor că pos­tesc. tu însă, când pos­teşti, unge capul tău şi faţa ta o spă­lă, că să nu te ară­ţi oame­ni­lor că pos­teşti”. (Matei 6, 16–18).

Să nu uităm lecţia din pil­da vameşu­lui şi fari­se­u­lui când pos­tim. Să lucrăm cu dra­gos­te nevo­inţe­le pos­tu­lui, dar să le aco­pe­rim şi să le păzim cu sfinţe­nie. Ves­te­ji­rea fireas­că a tru­pu­lui să o împo­do­bim cu vese­lia ini­mii şi a feţei, gan­din­du-ne la folo­sul cel mare pe care‑l adu­ce pos­tul. Unge­rea capu­lui şi spă­la­rea feţei nu tre­bu­ie lua­te în lite­ră, ci cu un înţe­les duhov­ni­cesc. Sfân­tul Maxim Măr­tu­ri­si­to­rul ne ara­tă că faţa este icoa­na între­gii noas­tre vieţi, iar capul este sim­bo­lul minţii. Deci, a spă­la faţa înseam­nă a ne cură­ţi via­ţa de toa­tă înti­na­rea păca­tu­lui, iar a unge capul înseam­nă a face min­tea să stră­lu­ceas­că de cunoş­tinţa dum­ne­ze­ias­că (Filo­ca­lia, vol. II, p.232).

Gri­ji­le lumeşti, de obi­cei, răpesc omu­lui toa­tă vre­mea, iar pen­tru gri­ja de suflet nu‑i mai rămâ­ne nici un răgaz. Dar gri­ji­le tre­bu­iesc pro­porţio­na­te cu însem­nă­ta­tea lucru­lui res­pec­tiv. De ace­ea ne îndeam­nă iară­şi Mân­tu­i­to­rul: “Nu vă adu­na­ţi comori pe pământ, unde molia şi rugi­na le stri­că şi unde furii le săpa şi le fură. Ci adu­na­ţi-vă comori în cer. Căci unde este comoa­ra voas­tră, aco­lo va fi şi ini­ma voas­tră”. (Matei 6, 19–21)

Icoane pe sticla Adam şi EvaAve­ri­le pămân­teşti faţa de comoa­ra mai scum­pă decât toa­tă lumea a sufle­tu­lui, nu meri­tă atenţia care li se dă. Nu ne putem lip­si de gri­ji­le lega­te de trup, dar gri­jii de suflet se cuvi­ne întâi­e­ta­tea; deci vre­mea pos­tu­lui, vre­me de oste­neli de suflet mân­tu­i­toa­re, nu tre­bu­ie zădăr­ni­ci­tă cu gri­ji­le de mul­te a celor pământeşti.

În chip deo­se­bit, Sfân­ta Evan­ghe­lie ne atra­ge atenţia asu­pra altei lătu­ri a dra­gos­tei de aproa­pe­le, şi anu­me asu­pra ier­tă­rii aproa­pe­lui, care este o mare fap­tă bună şi bine plă­cu­tă lui Dum­ne­zeu. Aşa de mult ţine Mân­tu­i­to­rul la ier­ta­rea aproa­pe­lui, încât fără de ea nici El nu ne iar­tă păca­te­le noas­tre: “De veţi ier­ta oame­ni­lor greşa­le­le lor, ier­ta-va şi vouă Tatăl Ceresc; iar de nu veţi ier­ta oame­ni­lor greşa­le­le lor, nici Tatăl vos­tru nu vă va ier­ta greşa­le­le voastre”(Matei 6, 14–15).

Deşi tot păca­tul este împo­tri­va lui Dum­ne­zeu şi numai de la El putem dobân­di ier­ta­rea, totu­şi, de păca­tul faţă de aproa­pe­le Dum­ne­zeu nu ne iar­tă fără apro­ba­rea aces­tu­ia. De ace­ea, când cerem ier­ta­re cui­va pe care l‑am supă­rat cu ceva, el răs­pun­de: “Dum­ne­zeu să te ier­te!”, adi­că: eu te-am ier­tat, de acum poa­te şi Dum­ne­zeu să te ier­te. Şi numai aşa ne iar­tă. Fiind­că pen­tru înno­irea noas­tră sufle­teas­că în pri­mul rând avem nevo­ie de ier­ta­rea păca­te­lor de la Dum­ne­zeu şi oste­ne­li­le pos­tu­lui urmă­resc şi acest lucru. Iar noi în rugă­ciu­nea domneas­că de fie­ca­re zi, ne anga­jăm faţă de Dum­ne­zeu să facem acest lucru: “Iar­tă-ne Doam­ne, greşa­le­le noas­tre, că şi noi ier­tăm greşi­ţi­lor noş­tri”. Fără de aceas­tă ier­ta­re, nu ne iar­tă nici Dum­ne­zeu pe noi. Nu numai că nu ne iar­tă, dar nici fap­te­le cele bune nu ni le pri­meş­te. Ne‑o spu­ne lim­pe­de tot Mân­tu­i­to­rul Hris­tos: “De-ţi vei adu­ce darul tău la Altar şi aco­lo-ţi vei adu­ce amin­te că fra­te­le tău are ceva asu­pra ta, lasă aco­lo darul şi mergi mai întâi de te împă­că cu fra­te­le tău şi apoi venind, adu darul tău”. (Matei 5, 23–24)

Părin­te­le Petro­niu Tanase

Schi­tul Pro­dro­mu (Mun­te­le Athos).

Print Friendly, PDF & Email
Dis­tri­bu­ie:

Lasã un Rãspuns:

Lasă un Răspuns: