Evangelia zilei:

Despre descoperirea Dumnezeiascã

Mări­mea textului:
Mic | Mare

 

 

 

Fii bucuros când Dumnezeu iți raspunde la rugăciuni

6. Ce este Des­co­pe­ri­rea dumneze­iască?

Des­co­pe­ri­rea sau Reve­la­ţia dum­ne­ze­ias­că este comoa­ra de ade­vă­ruri pe care Dum­ne­zeu a dat‑o oame­ni­lor, pen­tru ca aceş­tia cunoscându‑L pe El, voia Lui şi lucra­rea Lui, să‑L cin­steas­că după vred­ni­cie, să‑I împli­neas­că voia şi prin aceas­ta să se mântuiască.

7. Ce dove­deş­te din par­tea lui Dum­ne­zeu aceas­tă Des­co­pe­ri­re?

Des­co­pe­ri­rea dum­ne­ze­ias­că dove­deş­te marea iubi­re a lui Dum­ne­zeu faţa de oameni. „Dum­ne­zeu este iubi­re” (I Ioan 4, 8), iubi­re nesfârşi­tă, un ocean de iubi­re, cum zic Sfinţii Părinţi. Prin ea Dum­ne­zeu revar­să lumi­na şi căl­du­ra Lui, cea mai pre­sus de fire, asu­pra, între­gii făp­turi şi o aju­tă să se împăr­tă­şeas­că cât mai deplin de pute­rea cea de sus şi de ade­vă­rul cel mân­tu­i­tor. Des­co­pe­ri­rea lui Dum­ne­zeu e însă­şi aceas­tă lumi­nă ce ni s‑a dat din nesfârşi­ta Lui iubi­re faţa de noi.

8. Dum­ne­zeu a dat Des­co­pe­ri­rea Sa pen­tru toţi oame­nii?

Des­co­pe­ri­rea dum­ne­ze­ias­că a fost dată pen­tru toţi oame­nii, pen­tru că toţi au nevo­ie de

mân­tu­i­re, dar, întru­cât nu toţi erău vred­nici de a pri­mi Des­co­pe­ri­rea direct de la Dum­ne­zeu, ea a fost încre­dinţată anu­mi­tor oameni aleşi, care la rân­dul lor s-o ves­teas­că celor ce doresc a o primi.

9. De ce nu toţi oame­nii pot prizni Des­co­pe­ri­rea direct de la Dum­ne­zeu?

Pen­tru nevred­ni­cia pri­ci­nu­i­tă de necu­ră­ţia sufle­tu­lui şi a tru­pu­lui lor, în urma căde­rii în

păcat a pro­to­pă­rinţi­lor noştri.

10. Care au fost ves­ti­to­rii Des­co­pe­ri­rii dum­ne­ze­ieşti?

Oame­nii aleşi de Dum­ne­zeu în acest scop au fost patri­ar­hii, Moi­se, drepţii şi proorocii,

care au pri­mit şi au ves­tit cuvân­tul lui Dum­ne­zeu în sânul popo­ru­lui evreu. Aceas­tă Des­co­pe­ri­re a fost adu­să osme­ni­lor în chip deplin de Însu­şi Fiul lui Dum­ne­zeu întru­pat, Dom­nul nos­tru Iisus Hris­tos, „Lumi­na cea ade­vă­ra­tă, care Lumi­nea­ză pe tot omul ce vine în lume” (Ioan 1, 9). Mân­tu­i­to­rul a răs­pân­dit în lume Des­co­pe­ri­rea dum­ne­ze­ias­că prin Sfinţii Săi Apos­toli şi Uce­nici, în Bise­ri­ca înte­me­ia­tă de El şi intra­tă în isto­rie la Cincizecime.

11. Este cu putinţă ca Dum­ne­zeu să Se des­co­pe­re oame­ni­lor?

Este cu putinţă. S‑a susţi­nut, totu­şi, de către unii înţe­le­pţi pagâni şi de către unii eretici,

că Dum­ne­zeu nu Se putea des­co­peri oame­ni­lor. Întâi pen­tru că Dum­ne­zeu cel nesfârşit, cel nema­te­ri­al, cel neschim­bă­tor şi cel veş­nic nu S‑ar fi putut apro­pia şi nu ar fi avut deci cum să fie cunos­cut de către ceea ce este măr­gi­nit, tru­pesc, schim­bă­tor şi tre­că­tor. În al doi­lea rând, dacă Dum­ne­zeu S‑ar fi apro­pi­at de fiinţe­le muri­toa­re, aces­te fiinţe sla­be şi nea­ju­to­ra­te nu ar fi reu­şit să cuprin­dă şi să înţe­lea­gă Des­co­pe­ri­rea care li se făcea. Acei păgâni şi ere­tici jude­cău aşa, pen­tru că ei soco­teau pe Dum­ne­zeu ca o pute­re neper­so­na­lă, lip­si­tă de via­ţă şi mai ales de iubire.

Pen­tru noi, cre­ş­ti­nii, nu sunt ase­me­nea opre­li­şti, fiind­că, după învă­ţă­tu­ra Bise­ri­cii, Dum­ne­zeu este o fiinţa per­so­na­lă, care poa­te avea legă­turi cu alte per­soa­ne, şi, deci, şi cu oame­nii. Sfin­ta Scrip­tu­ră însă­şi ne înva­ţă că Dum­ne­zeu a ţinut, din cele mai înde­păr­ta­te tim­puri, mereu legă­tu­ra cu oame­nii, adi­că dân­du-le Des­co­pe­ri­rea Sa: „În mul­te rân­duri şi în mul­te chi­puri odi­ni­oa­ră Dum­ne­zeu gră­ind părinţi­or prin pro­o­roci, în zile­le aces­tea mai de pe urmă a gră­it nouă întru Fiul” (Evr. 1, 1). Ca izvor al vieţii şi al iubi­rii, Dum­ne­zeu Se aplea­că şi Se des­co­pe­ră con­ti­nuu oame­ni­lor. El nu e nici­o­da­tă prea sus sau prea depar­te, pen­tru că El sălă­ş­lu­ieş­te şi în ini­mi­le noastre.

Des­co­pe­ri­rea dum­ne­ze­ias­că pri­veş­te pe oameni şi ei pot s‑o pri­meas­că. Ei sunt „chi­pul şi ase­mă­na­rea Lui Dum­ne­zeu” şi, prin aceas­ta, îndrep­tă­ţi­ţi la cin­stea des­co­pe­ri­ri­lor de sus. Aceas­tă cin­ste a mers până aco­lo încât Des­co­pe­ri­rea depli­nă adu­să de Fiul lui Dum­ne­zeu pe pamânt s‑a făcut prin întru­pa­rea Sa în om. Cre­din­cio­sul poa­te pri­mi Des­co­pe­ri­rea dum­ne­ze­ias­că, apoi, şi pen­tru că el însu­şi e mis­tu­it de dorul fier­bin­te după Dum­ne­zeu. Psal­mis­tul lămu­reş­te aceas­ta zicând: „În ce chip doreş­te cer­bul izvoa­re­le ape­lor, aşa Te doreş­te sufle­tul meu pe Tine, Dum­ne­ze­u­le. Însetat‑a sufle­tul meu de Dum­ne­ze­ul cel viu; când voi veni şi mi voi ară­ta feţei lui Dum­ne­zeu?” (Ps. 41, 1–2). Un scri­i­tor bise­ri­cesc ara­tă ast­fel sus­pi­nul ini­mii sale după Dum­ne­zeu: «Că ne-ai făcut spre a Te cău­ta şi neli­ni­ţ­tit este sufle­tul nos­tru pâna nu se va odihni întru Tine».2 Ca fiinţă înzes­tra­tă cu min­te, întru­ât este cre­at după

«chi­pul Lui Dum­ne­zeu», cum am spus, omul poa­te pri­mi ade­vă­ruri din par­tea lui Dum­ne­zeu. Aces­ta, în nesfârşi­ta Sa înţe­lep­ciu­ne uşu­rea­ză căi­le de înţe­le­ge­re a ade­vă­ru­ri­lor date, în cei care s‑au făcut vred­nici de El printr‑o via­ţă alea­să şi au pri­mit harul Duhu­lui Sfânt.

12. De ce are o auto­ri­ta­te mai mare Des­co­pe­ri­rea dum­ne­ze­ias­că decât min­tea ome­neas­că în lucra­rea mân­tu­i­rii?

Pen­tru că Des­co­pe­ri­rea dum­ne­ze­ias­că nu greşeş­te şi nu înşe­a­lă nici­o­da­tă, fiind garan­ta­tă de Dum­ne­zeu însu­şi Care e Ade­vă­rul (Ioan 14, 6), de nesfârşi­ta Lui înte­lep­ciu­ne şi de împli­ni­rea până astăzi a atâ­to­ra din­tre cele ves­ti­te de aceas­tă Des­co­pe­ri­re. Min­tea ome­neas­că poa­te înţe­le­ge une­le din­tre cele cuprin­se în Des­co­pe­ri­rea dum­ne­ze­iască, dar ea nu poa­te pătrun­de toa­tă această Des­co­pe­ri­re. Pen­tru ca min­tea noastră să fie întru totul de aceeaşi păre­re cu Des­co­pe­ri­rea de sus ar tre­bui să cunoaştem pe Dum­ne­zeu în fiinţa Sa. Dar cum fiinţa lui Dum­ne­zeu nu poa­te fi cunos­cu­tă pen­tru că mij­loa­ce­le fireşti pe care min­tea noas­tra ni le pune la îndemâ­nă nu aju­tă la acest lucru, noi punem toa­tă încre­de­rea în adevăru­ri­le Des­co­pe­ri­rii, care ne fac cunos­cut pe Dum­ne­zeu prin pre­di­ca­rea sau  ves­ti­rea cuvân­tu­lui des­pre El.3

Des­co­pe­ri­rea dum­ne­ze­ias­că e vred­ni­că de a fi pri­mi­tă de min­tea noas­tră. Dacă min­tea îşi pune încre­de­rea în făgă­du­ia­la unui om seri­os şi vred­nic de lau­dă, des­pre care ştim sigur că nu ne înşa­la, de ce să nu dăm ace­ea­şi cre­za­re cuvin­te­lor lui Dum­ne­zeu însu­şi?4  «Nu e mai cumin­te zice Ori­gen, să dăm mai mul­tă cre­za­re lui Dum­ne­zeu?»5 De ase­me­nea, Sfân­tul Ioan Gură de Aur ne îndeam­nă să ne încre­dem tot­dea­u­na în Dum­ne­zeu, chiar atunci când cuvân­tul Lui pare a fi împo­tri­va felu­lui nos­tru de a jude­ca şi de a vedea. Jude­ca­ta şi vede­rea noas­tră se pot înşe­la; cuvân­tul Lui, niciodată.

13. Câte feluri de Des­co­pe­riri sunt?

Pri­vi­tă în izvo­rul ei, care e Dum­ne­zeu, Des­co­pe­ri­rea dum­ne­ze­ias­că e una sin­gu­ră. Dacă,

însă, ţinem sea­ma de căi­le folo­si­te pen­tru a ajun­ge până la noi, Des­co­pe­ri­rea este de două feluri: întâi, Des­co­pe­ri­rea dată pe calea firii; şi al doi­lea, Des­co­pe­ri­rea dată pe calea mai pre­sus de fire, adi­că pe calea supra­na­tu­ra­lă. Aceas­ta din urmă nu poa­te fi pri­mi­tă fără aju­to­rul lui Dum­ne­zeu, dat celui credincios.

14. Ce se înţe­le­ge prin Des­co­pe­ri­rea pe calea firii?

Prin Des­co­pe­ri­rea pe calea firii, numit şi Reve­la­ţia natu­ra­lă, se înţe­le­ge comoa­ra de

învă­ţă­turi pe care natu­ra şi firea ome­neas­că ni le dez­vă­lu­ie des­pre exis­tenţa şi une­le însu­şiri ale lui Dum­ne­zeu. Natu­ra în mij­lo­cul căre­ia tră­im ne spu­ne că este Cine­va care a făcut‑o. Min­tea ne spu­ne că zidi­rea tre­bu­ie să aibă un Zidi­tor, pen­tru că nu poa­te fi ceva pri­ci­nu­it făr un pri­ci­nu­i­tor. Ordi­nea şi fru­mu­seţea desă­vârşi­tă a alcă­tu­i­rii lumii oglin­desc lucra­rea unui Făcă­tor ato­tpu­ter­nic, prea înţe­lept şi prea iubi­tor. Întrea­ga fire ne gră­ieş­te des­pre Dum­ne­zeu, după cuvân­tul Psal­mis­tu­lui: „Ceru­ri­le spun sla­va lui Dum­ne­zeu şi face­rea mâi­ni­lor Lui o ves­teş­te tăria. Ziua zilei spu­ne cuvânt şi noap­tea nopţii ves­teş­te şti­inţa. Nu sunt gra­iuri, nici cuvin­te ale căror gla­suri să nu se audă. În tot Pămân­tul a ieşit ves­ti­rea lor şi la mar­gi­ni­le lumii cuvin­te­le lor” (Ps. 18, 1–4). Întrea­ga făp­tu­ră, prin ordi­nea şi armo­nia ei ara­tă că din car­te şi stri­gă pe Stă­pâ­nul şi Făcă­to­rul ei – spu­ne Sfân­tul Ata­na­sie.6 Chiar dacă une­le popoa­re se închi­na la pie­tre şi la lem­ne, ele ştiu că este Cine­va mai mare decât ele.7  «Întrea­bă lumea, podoa­ba ceru­lui, şi vezi dacă nu-ţi răs­pund după înţe­le­ge­rea lor: „Dum­ne­zeu ne‑a făcut”. Lucru­ri­le aces­tea le-au cer­ce­tat şi nobi­lii filo­zofi şi din artă au cunos­cut pe artist».Sfân­tul Apos­tol  Pavel  întă­reş­te  şi  adân­ceş­te  cuvân­tul  Psal­mis­tu­lui:  „Cele  nevă­zu­te  ale  Lui (Dum­ne­zeu) de la face­rea lumii, înţe­le­gân­du-se din făp­turi, adi­că veş­ni­ca Lui pute­re şi dum­ne­zei­re, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apă­ra­re” (Rom. 1, 20).

15. Ce se înţe­le­ge prin Des­co­pe­ri­rea pe calea mai pre­sus de fire sau pe calea supra­na­tu­ra­lă?

Se înţe­le­ge Des­co­pe­ri­rea rân­du­i­tă şi dată de Dum­ne­zeu prin anu­mi­ţi oameni aleşi (în

Vechiul Tes­ta­ment) şi mai apoi prin Însu­şi Fiul Său întru­pat (în Noul Tes­ta­ment). Prin Des­co­pe­ri­rea firii ne ridi­căm numai la ade­vă­rul că exis­tă Dum­ne­zeu şi la câte­va din­tre însu­şi­ri­le Lui. Dacă ne-am măr­gi­ni la aceas­tă Des­co­pe­ri­re, nu ne-am deo­se­bi de păgâ­nii îna­in­ta­ţi ai vre­mu­ri­lor vechi, şi mai ales ne-am lip­si de bucu­ri­i­le şi feri­ci­rea pe care ni le‑a adus Des­co­pe­ri­rea pe calea supra­na­turală. Aceas­ta din urmă ne face cre­ş­tini, pe când cealaltă,

margini­tă numai la cuge­ta­re, ne ţine doar la porţile cre­ş­ti­nis­mu­lui. Des­co­pe­ri­rea sau Revelaţia supra­na­tu­ra­lă nu poa­te fi pri­mi­tă şi înţe­lea­să decât de omul cre­din­cios, adi­că prin credinţă.

16. Prin ce s‑a dat oame­ni­tor Des­co­pe­ri­rea supra­na­tu­ra­lă?

Ea a fost dată une­ori prin anu­mi­te sem­ne minu­na­te, pe care omul le cunoa­ş­te prin

simţuri; de pil­dă ară­ta­rea lui Dum­ne­zeu către Avra­am, sub trei băr­ba­ţi, la ste­ja­rul lui Mam­vri (Fac.18. 1–2), sau ară­ta­rea Mân­tu­i­to­ru­lui după Învi­e­re către uce­ni­cii Săi (Ioan 20, 19–31). Avem aci o Des­co­pe­ri­re din afa­ră. Dar, de cele mai mul­te ori, Des­co­pe­ri­rea pe calea supra­na­tu­ra­lă e dată sufle­tu­lui ome­nesc printr‑o lumi­na­re deo­se­bi­tă, pe care aceas­ta n‑ar fi putut‑o câş­ti­ga numai prin pute­rea cuge­tă­rii sale. Aceas­tă lumi­na­re a sufle­tu­lui şi înzes­tra­re a lui cu pute­rea de a pri­mi anu­mi­te adevăruri ale Des­co­pe­ri­rii dum­ne­ze­ieşti este insu­fla­rea sau inspi­ra­ţia dum­ne­ze­ias­că. Avem aici o Des­c­pe­ri­re care se face numai sufle­tu­lui şi prin suflet şi pe care o putem numi duhov­ni­ceas­că sau dinlăuntru.

Sfân­ta Scrip­tu­ră spu­ne chiar si în Vechiul Tes­ta­ment, în mul­te locuri (Ieş. 4, 12; II Regi

23, 2; Isa­ia 6, 1–8; 8, 1; Ava­cum 2, 2 etc.), ca Dum­ne­zeu este Ace­la care a gră­it prin gura pro­o­ro­ci­lor: Sfân­tul Apos­tol Pavel rezu­mă ast­fel isto­ria şi felu­ri­mea aces­tei Descoperiri:

După ce Dum­ne­zeu odi­ni­oa­ră în mul­te chi­puri a gră­it părinţi­lor noş­tri prin pro­o­roci, în zile­le aces­tea mai de pe urmă ne‑a gră­it nouă prin Fiul” (Evr. 1, 1–2). Des­co­pe­ri­rea prin sem­ne minu­na­te, con­tro­la­te de simţuri şi prin insu­fla­rea Duhu­lui Sfânt are auto­ri­ta­te hotă­râ­toa­re pen­tru via­ţa reli­gi­oa­să şi pen­tru mân­tu­i­re. Numai prin aceas­tă Des­co­pe­ri­re omul are cunoa­ş­te­rea celor duhov­ni­ceşti şi poa­te deve­ni duhovnicesc.

17. Când s‑a dat oame­ni­lor Des­co­pe­ri­rea supra­na­tu­ra­la?

Aceas­tă Des­co­pe­ri­re s‑a dat de la face­rea pri­mi­lor oameni, în rai, până la venirea

Mân­tu­i­to­ru­lui, care a încu­nu­nat şi a desă­vârşit Des­co­pe­ri­rea. Aceas­tă lun­gă dura­tă – 5508 ani – se poa­te împa­rţi în trei părţi: Cea din­tâi se întin­de de la face­rea pri­mi­lor oameni, până la darea Legii Vechiu­lui Tes­ta­ment. Aceas­tă pri­mă par­te se împar­te la rându‑i în două: 1) de la face­rea pri­mi­lor  oameni  până  la  căde­rea  în  păcat;  2)  după  căde­rea  în  păcat.  Des­co­pe­ri­rea  se înfă­ţi­şea­ză potri­vit stă­rii omu­lui din aces­te două răs­tim­puri. În rai, omul s‑a bucu­rat de o Des­co­pe­ri­re direc­tă din par­tea lui Dum­ne­zeu, Care‑i vor­bea per­so­nal. Dum­ne­zeu îl povă­ţu­ia şi‑l con­du­cea direct, îl învă­ţa des­pre Sine, des­pre legă­tu­ra Sa cu omul şi ros­tul aces­tu­ia în lume şi petre­cea împre­u­nă cu acest om.

Par­tea a doua a Des­co­pe­ri­rii înce­pe oda­tă cu darea Legii Vechiu­lui Tes­ta­ment; ea cuprin­de toa­te vea­cu­ri­le – aproa­pe 14 – călă­u­zi­te de legea lui Moi­se şi de pro­o­roci şi se înche­ie oda­tă cu veni­rea Mân­tu­i­to­ru­lui. Aceas­tă par­te a Des­co­pe­ri­rii nu e depli­nă, ci pre­gă­ti­toa­re pen­tru Des­co­pe­ri­rea cea depli­nă. Sfân­tul Apos­tol Pavel o numeş­te „călă­u­ză către Hris­tos” (Gal. 3, 24).

Par­tea a tre­ia a Des­co­pe­ri­rii este ace­ea a pli­nă­tă­ţii haru­lui si ade­vă­ru­lui (Ioan 1, 17). Ea înce­pe oda­tă cu veni­rea Mân­tu­i­to­ru­lui şi se înche­ie cu ulti­ma scri­e­re a Nou­lui Tes­ta­ment. Ne găsim pe treap­ta cea mai îna­l­tă a Des­co­pe­ri­rii dum­ne­ze­ieşti făcu­te în per­soa­na însă­şi a Mân­tu­i­to­ru­lui, Care ne dă depli­na cunoa­ş­te­re des­pre Dum­ne­zeu, ca Ace­la Care este Însu­şi Fiu­lui Dum­ne­zeu (Matei 11, 27; Ioan 17, 6). Sfân­tul Apos­tol Pavel spu­ne aceas­ta în chip hota­rât: „În zile­le aces­tea mai de pe urmă (Dum­ne­zeu) a gră­it întru, Fiul” (Evr. 1, 2), şi tot el o lămu­reş­te, arătându‑i şi sco­pul: „Făcân­du-ne cunos­cu­tă tai­na voii Sale după buna Lui soco­tinţă, ast­fel cum hotă­ri­se La Sine mai îna­in­te, spre ico­no­mia pli­ni­rii vre­mu­ri­lor, ca toa­te să fie iară­şi uni­te în Hris­tos, cele din ceruri si cele de pe pământ întru El” (Efes. 1, 9–10).

18. De unde ştim că Iisus Hris­tos este desă­vârşi­rea şi pli­ni­rea Des­co­pe­ri­rii?

Din Sfân­ta Scrip­tu­ră, din împli­ni­rea întoc­mai a pro­o­ro­ci­i­lor Vechiu­lui Tes­ta­ment şi din

isto­ria Bise­ri­cii Creştine.

În ade­văr, Sfân­tul Apos­tol Pavel pre­ci­zea­ză: „Iar când a venit pli­ni­rea vre­mii, a tri­mis Dum­ne­zeu pe Fiul Său Cel năs­cut din feme­ie, năs­cut sub lege, ca pe cei de sub lege să‑i răs­cum­pe­re, ca să dobân­dim înfi­e­rea” (Gal. 4, 4–5). Sfin­te­le Evan­ghe­lii âi întreg Noul Tes­ta­ment întă­resc întru totul ade­vă­rul că Iisus Hris­tos e Fiul lui Dum­ne­zeu întru­pat şi pli­ni­to­rul Des­co­pe­ri­rii dumnezeieşti.

Pro­o­ro­ci­i­le Vechiu­lui Tes­ta­ment pri­vi­toa­re la Mesia, la Răscum­pă­ră­to­rul, la Fiul lui Dum­ne­zeu, s‑au împli­nit întoc­mai în per­soa­na lui Iisus Hris­tos. Sfinţii Evangheli­şti şi Sfân­tul Apos­tol Pavel citea­ză, ade­sea în amă­nu­nt, pro­o­ro­ci­i­le ce s-au împli­nit în per­soa­na Mân­tu­i­to­ru­lui. Pro­o­ro­cul Isa­ia – supra­nu­mit şi Evan­ghe­lis­tul Vechiu­lui Tes­ta­ment – vor­beş­te pe larg de naşte­rea şi mai ales de pati­mi­le, moar­tea şi pro­slă­vi­rea lui Mesia (Isa­ia 7 si 63). Toa­tă aceas­tă pro­o­ro­cie s‑a împli­nit întoc­mai în fap­te­le şi via­ţa lui Iisus Hris­tos, aşa cum sunt înfă­ţi­şa­te de Noul Tes­ta­ment (Matei 1, 21; Luca 1, 31 ş. u.; I Cor.15, 3; I Petru 2, 24; Matei

26, 62; Fap­te 8, 32; I Ioan 3, 5 etc.).

Docu­men­te­le cre­ş­ti­ne, păgâ­ne şi iudai­ce din vea­cu­ri­le I şi II susţin, fără deo­se­bi­re, că Iisus Hris­tos ca Dum­ne­zeu-Om este o per­soa­nă isto­ri­că sub împă­ra­ţii August şi Tibe­riu şi a sufe­rit moar­tea sub Ponţiu Pilat. Ace­lea­şi docu­men­te, afa­ră de cele iudai­ce, con­sta­tă că nici o alta per­soa­nă pur­tând ace­la­şi nume, sau alt nume, nu a avut rolul si fap­te­le lui Iisus Hris­tos. Mari­le înfăp­tu­iri ale Bise­ri­cii ade­ve­resc şi ele Dum­ne­zei­rea inte­me­ie­to­ru­lui ei.

19. Se poa­te vor­bi des­pre trep­te ale Des­co­pe­ri­rii dum­ne­ze­ieşti?

Se poa­te vor­bi cu toa­tă sigu­ranţa. Am văzut mai îna­in­te că Des­co­pe­ri­rea dum­ne­ze­iască

poa­te fi împă­rţi­tă în trei mari peri­oa­de de timp. Fie­că­re­ia din­tre aces­te peri­oa­de îi cores­pun­de mai mult sau mai puţin o treap­tă de îna­in­ta­re, cu toa­te că aces­te trep­te nu sunt nici tot­dea­u­na ega­le şi nici nu vin une­le după alte­le într‑o ordi­ne neschim­ba­tă. Tim­pul de la căde­rea în păcat până la darea Legii pe mun­te­le Sinai cuprin­de nu numai stră­da­nii ale firii ome­neşti spre cunoa­ş­te­rea ade­vă­ru­lui şi deci a lui Dum­ne­zeu, ci şi aju­toa­re direc­te de sus, prin Des­co­pe­ri­rea mai pre­sus de fire, făcu­tă patri­ar­hi­lor. La fel, după darea Legii. După veni­rea Mân­tu­i­to­ru­lui, Care a desă­vârşit Des­co­pe­ri­rea, cele două trep­te ale Des­co­pe­ri­rii de dina­in­te n‑au fost înlă­tu­ra­te. Deci, în linii mari, Bise­ri­ca admi­te trep­te în lucra­rea Des­co­pe­ri­rii supranaturale.

Cum este şi firesc, Bise­ri­ca pune accen­tul pe cele două trep­te în Des­co­pe­ri­rea dum­ne­ze­ias­că,  înfă­ţi­şa­te  prin  cele  două  Tes­ta­men­te.  Sfân­tul  Gri­go­rie  Teo­lo­gul,  vor­bind des­pre schim­bă­ri­le pro­du­se de către aces­tea în via­ţa ome­ni­rii de‑a lun­gul tim­pu­lui, le numeş­te cutre­mu­re de pamânt şi le schi­ţea­ză ast­fel: «Cele două Tes­ta­men­te sunt două cutre­mu­re din­tre care unul face tre­ce­rea de la ido­lo­la­trie la legea lui Moi­se; celă­lalt, de la legea lui Moi­se la Evan­ghe­lie. Dar e şi un al tre­i­lea cutre­mur, care este muta­rea din aceas­tă via­ţă în cea­lal­tă».9

Deci Bise­ri­ca admi­te mer­sul trep­tat al Des­co­pe­ri­rii dumnezeieşti.

Treap­ta de la Vechiul la Noul Tes­ta­ment e arăta­tă de nenu­mă­ra­te ori de Mân­tu­i­to­rul, de Sfinţii Apos­toli şi de Sfinţii Părinţi. Ei ara­tă că este o desă­vârşi­re a Nou­lui Tes­ta­ment faţă de cel Vechi. Aces­ta din urmă îşi păs­trea­ză valoa­rea lui, e ade­vă­rat. Mân­tu­i­to­rul zice: „Să nu soco­ti­ţi că am venit să stric Legea sau Pro­o­ro­cii; nu am venit să stric, ci să pli­nesc. Că ade­vă­rat zic vouă: Îna­in­te de a tre­ce cerul şi pămân­tul, o iotă sau o cir­tă nu va tre­ce din Lege, până ce vor fi toa­te” (Matei 5, 17–18). Dar aces­te lucruri din Vechiul Tes­ta­ment trebuie

«pli­ni­te» în lumi­na gra­du­lui nou de Des­co­pe­ri­re (Noul Tes­ta­ment): „Aţi auzit că s‑a zis celor de demult…”, „Iar Eu zic vouă” (Matei 5, 21 ş.u.). Noul Tes­ta­ment e dezvol­ta­rea şi pli­ni­rea celui Vechi; dar e mai mult decât atât: el e «răsă­ri­tul cel de sus», care face să trea­că «umbra legii». Spo­rul în des­co­pe­ri­rea per­soa­ne­lor Sfin­tei Tre­imi e ară­tat de Sf. Gri­go­rie Teo­lo­gul, prin cuvin­te ca: «Ada­o­suri parţi­a­le», «înă­lţări», «îna­in­tări» şi «tre­ceri din sla­vă în sla­vă».10

Duhul Sfânt însu­şi Şi‑a rân­du­it lucra­rea Lui în chip trep­tat, măsurând‑o după pute­rea de pri­mi­re a Sfinţi­lor Uce­nici. Ast­fel, la înce­put a lucrat prin minu­ni­le săvârşi­te de Dom­nul, după patimi şi învi­e­re a fost insu­flat Uce­ni­ci­lor, iar după înă­lţa­re, la Cinci­ze­ci­me, S‑a ară­tat în chip de lim­bi de foc.11

20. De ce învă­ţă­tu­ra cre­ş­ti­nă e soco­ti­tă drept cea mai îna­l­tă treap­tă a cre­dinţei?

Pen­tru că învă­ţă­tu­ra cre­ş­ti­nă a fost dată de Însu­şi Fiul lui Dum­ne­zeu întru­pat, Domnul

n-a învă­ţat pe oameni chiar din izvo­rul care e Însuşi Dum­ne­zeu: „Pe Dum­ne­zeu nimeni nu L‑a văzut vreo­da­tă; Cel Unul-Năs­cut, Fiul, Care este în sânul Tată­lui, Ace­la L‑a făcut cunos­cut” (Ioan 1, 18). Mân­tu­i­to­rul însu­şi decla­ră: „Cel ce M‑a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan

14, 9). Căci „nimeni nu cunoa­ş­te pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu‑l cunoa­ş­te nimeni, decât numai Fiul şi ace­la căru­ia va voi Fiul să‑i des­co­pe­re” (Matei 11, 27). Iisus Hris­tos  a  adus  Des­co­pe­ri­rea celor  mai  mari  tai­ne  ale  adevăru­lui dum­ne­ze­iesc, pe    care ome­ni­rea  s‑a  învred­ni­cit  să  le  cunoas­că  de  la  înce­pu­tul  lumii.  Cre­dinţa  adu­să  de  El  a astâm­pă­răt şi astâm­pă­ră setea după ade­văr a nenu­mă­ra­te sufle­te. Ea a schim­bat faţa lumii vechi. Prin lumi­na­rea şi schim­ba­rea adân­că a sufle­te­lor, ea a legat din nou via­ţa ome­neas­că, veş­te­ji­tă de păcat de Izvo­rul nese­căt al vieţii netre­că­toa­re: Dum­ne­zeu. Ea a cobo­rât cerul pe pământ, împli­nind rugă­ciu­nea Psal­mis­tu­lui: „Doam­ne, plea­că ceru­ri­le Tale si Te pogoa­ră, atin­ge-te de munţi şi fă‑i să fume­ge” (Ps. 143, 5). Ceru­ri­le s‑au ple­cat şi chiar s‑au des­chis (Luca 2, 9–15; Matei 3, 16). În sfârşit, nici o altă cre­dinţă sau cunoa­ş­te­re reli­gi­oa­să n‑a putut şi nu poa­te înlo­cui pe cea cre­ş­ti­nă, fiind­că n‑a avut şi nu are roa­de­le aces­te­ia. Învă­ţă­tu­ra cre­ş­ti­nă stă pe cul­mea cunoa­ş­te­rii reli­gi­oa­se, pen­tru că nică­ieri sufle­tul cre­din­cio­su­lui nu se des­fa­tă de ade­văr, de drep­ta­te, de feri­ci­re, de viaţă veş­ni­că, ca în Hris­tos.12

21. Cum ne putem încre­dinţa de Des­co­pe­ri­rea dum­ne­ze­ias­că?

Ne putem încre­dinţa de Des­co­pe­ri­rea dum­ne­ze­ias­că pe două cai: 1. prin­tr-una personală,

afla­tă în cer­ce­tă­tor; 2. prin cea­lal­tă, afla­tă în cuprin­sul Des­co­pe­ri­rii. Cea din­tâi e cre­dinţa. Cre­dinţa e soco­ti­tă ca Des cope­ri­re. Ea sin­gu­ra inga­du­ie omu­lui sa vada pe Dum­ne­zeu.13 Ea sin­gu­ra ne duce într‑o lume mai pre­sus de fire si ne înzes­trea­za cu pute­rea de a deo­se­bi ce e ome­nesc de ce e mai pre­sus de om. Cea de‑a doua cale prin care ne încredin)am des­pre Des­co­pe­ri­rea dum­ne­ze­ias­ca sint sem­ne­le afla­te chzar în Des­co­pe­ri­re. Au fost şi sunt sem­ne vădi­te ale Des­co­pe­ri­rii dumnezeieşti.

22. Care sunt sem­ne­le ade­vă­ra­tei Des­co­pe­riri dum­ne­ze­ieşti?

Sem­ne­le Des­co­pe­ri­rii dum­ne­ze­ieşti sunt următoarele:

1) Îna­lţi­mea învă­ţă­tu­ri­lor descoperite;

2) Cura­ţia lor dumnezeiască;

3) Pute­rea lor de a schim­ba în bine pe oameni.

Aces­te sem­ne sunt lăin­tri­ce şi ele pot fi înţe­le­se numai când Des­co­pe­ri­rea e bine cunos­cu­tă şi e cer­ce­ta­tă într-un duh de sme­re­nie şi de evla­vie. Acest duh face feri­cit pe cel ce se dăru­ieş­te unei ase­me­nea cer­ce­tări. Des­pre Des­co­pe­ri­rea dum­ne­ze­ias­că ne încre­dinţăm şi prin sem­ne din afa­ră: minu­ni­le şi pro­o­ro­ci­i­le, la care putem adă­u­ga şi cali­ta­tea mora­lă a per­soa­nei prin care se face Descoperirea.

23. Ce sunt minu­ni­le?

Minu­ni­le sunt fap­te dum­ne­ze­ieşti mai pre­sus de min­tea şi pute­rea ome­neas­că. Ele sunt

fap­te săvârşi­te în firea văzu­tă numai cu pute­rea lui Dum­ne­zeu, între­când legi­le minţii şi ale firii, care se fac în momen­te extra­or­di­na­re, hotă­râ­te de Zidi­tor, şi urmă­resc lumi­na­rea şi îndrep­ta­rea noas­tră în vede­rea mân­tu­i­rii. Minu­ni­le ara­tă voinţa lui Dum­ne­zeu şi tâl­cu­iesc căi­le Sale cele necunoscute.

Dum­ne­zeu este cel din­tâi şi cel mai mare făcă­tor de minuni, ca unul Care este Însu­şi izvo­rul lor. Mân­tu­i­to­rul a săvârşit pe pământ minuni asu­pra firii, asu­pra oame­ni­lor şi asu­pra Sa însu­şi. El a oprit furt­u­na pe mare, a scă­pat pe Petru de la înec, a pre­fă­cut apa în vin, a înmulţit pâi­ni­le şi peş­tii, a vin­de­cat bol­navi, a învi­at morţi, ceea ce‑L face să spu­nă: «De n‑aş fi făcut întru ei lucruri pe care nimeni altul nu le‑a făcut, păcat n‑ar avea» (Ioan 15, 24). Din­tre minu­ni­le pe care Mân­tu­i­to­rul le‑a făcut asu­pra-Şi, cea mai mare este învi­e­rea Sa din morţi. Minu­ni­le Sale dove­desc obârşia şi pute­rea Sa dum­ne­ze­ias­că, aşa cum El însu­şi declară:

Lucru­ri­le pe care Mi le‑a dat Tatăl să le săvârşesc, aces­te lururi pe care le fac, măr­tu­ri­sesc des­pre Mine că Tatăl M‑a tri­mis” (Ioan 5, 36). Minuni au făcut şi oame­nii aleşi de Dum­ne­zeu şi plăcuţi Lui ca, de pil­dă, unii din­tre ace­ia prin care s-a dat Des­co­pe­ri­rea dum­ne­ze­iască: Moi­se, Ilie, Eli­sei, Dani­il, Iona, Apos­to­lii şi alţii. Dar aceştia au săvârşit minuni numai cu pute­rea lui Dum­ne­zeu, dove­dind că aveau pute­rea Duhu­lui de sus cu ei.

24. După ce se cunosc ade­vă­ra­te­le minuni?

Minu­ni­le ade­vă­ra­te se deo­se­besc de cele min­ci­noa­se printr‑o sea­mă de con­di­ţii, dintre

care însem­năm:

1) Să fie vred­ni­ce de nume­le lui Dum­ne­zeu şi să fie cuprin­se în Sfân­ta Scrip­tu­ră şi în

Sfân­ta Tradiţie;

2)  Să se  pro­du­că cu mij­loa­ce­le cu care s‑au pro­dus  minu­ni­le Mân­tu­i­to­ru­lui şi ale

Sfinţi­lor;

3) Să nu se tăgă­du­ias­că une­le pe alte­le sau să se opu­nă une­le altora;

4) Să nu con­tra­zi­că Sf. Scrip­tu­ră şi Sf. Tradiţie;

5) Să urmă­reas­că mân­tu­i­rea sufle­tu­lui omenesc;

6) Să adu­că folos şi spor vieţii sufle­teşti, nu morţii sau păcatului;

7) Savârşi­to­rul minu­rui să gra­ias­că numai ade­vă­rul, să ducă o via­ţă fără pată şi să nu urmă­reas­că inte­re­se per­so­na­le sau sco­puri egoiste;

8) Să îndrep­te mora­vu­ri­le la cei ce văd minu­nea14;

9) Să poar­te în ele sigu­ranţa şi pute­rea Duhu­lui lui Dumnezeu;

10) Să dove­deas­că lucra­rea pro­ni­ei dumnezeieşti.

25. Ce sunt pro­o­ro­ci­i­le?

Pro­o­ro­ci­i­le sau pro­feţi­i­le sunt ară­tări prin viu grai, sau prin scris, ale anu­mi­tor adevăruri

şi întâm­plări care pri­vesc vii­to­rul, pe care Dum­ne­zeu le ves­teş­te prin aleşii Săi, în vede­rea mân­tu­i­rii şi care se petrec întoc­mai. Cele cuprin­se în pro­o­ro­cii nu pot fi cunos­cu­te pe cale fireas­că. Pro­o­ro­ci­i­le sau pro­feţi­i­le tăl­mă­cesc voinţa lui Dum­ne­zeu şi ele se fac numai sub insu­fla­rea Duhu­lui Sfânt. Ele ocu­pă o bună par­te din cărţi­le Vechiu­lui Tes­ta­ment, unde pre­ves­tesc pe Mân­tu­i­to­rul şi mul­te întâm­plări din vii­to­rul popo­ru­lui iudeu şi al altor popoa­re. Noul Tes­ta­ment însu­şi şi Tra­di­ţia de la înce­pu­tul Bise­ri­cii cuprind o sea­mă de pro­o­ro­cii; Mân­tu­i­to­rul încă a: pro­o­ro­cit (Matei 24 etc.).

Pro­o­ro­ci­i­le, ca sem­ne ale Des­co­pe­ri­rii dum­ne­ze­ieşti, stau numai în pute­rea lui Dum­ne­zeu. Ele se deo­se­besc de pre­zi­ce­ri­le ome­ne­s­ti care se înte­me­ia­ză sau pe soco­teli plă­pân­de, sau pe super­sti­ţii. Pro­o­ro­ci­i­le dum­ne­ze­ieşti sunt făcu­te, ca şi minu­ni­le, printr‑o lucra­re necu­nos­cu­tă firii ome­neşti. Marea lor auto­ri­ta­te stă în împli­ni­rea lor. Împli­ni­rea lor întoc­mai ara­tă că Duhul Sfânt este auto­rul lor15. «Fiind­că cele pre­zi­se se întâm­plă, cred şi mă supun lui Dum­ne­zeu», zice Teo­fil al Anti­ohi­ei.16 Cele mai însem­na­te pro­o­ro­cii ale Vechiu­lui Tes­ta­ment sunt cele pri­vi­toa­re la Mân­tu­i­to­rul. Aces­te pro­o­ro­cii, numi­te mesi­a­ni­ce, au pre­zis cu mare sigu­ranţă vre­mea veni­rii Mân­tu­i­to­ru­lui (Dani­il 9, 24–27) naş­te­rea, pati­mi­le, moar­tea, pro­slă­vi­rea (Isa­ia 7, 14; 53, 2 şi urm.) şi chiar slu­ji­ri­le Sale de: pro­fet (Deut. 18, 15; Isa­ia 42,

1–4), pre­ot şi împă­rat (Ps. 109, 4–6; 1, 5). Apos­to­lii au ară­tat că spu­se­le pro­o­ro­ci­lor des­pre

Mesia-Hris­tos s‑au împli­nit întoc­mai17.

26. După ce sem­ne se cunosc ade­vă­ra­te­le pro­o­ro­cii?

Ele tre­bu­ie să întru­neas­că ace­lea­şi con­di­ţii ca minu­ni­le. Mân­tu­i­to­rul, Sfinţii Apos­toli şi

Sfinţii Părinţi atrag în repe­ta­te rân­duri atenţia atât asu­pra pro­o­ro­ci­lor ade­vă­ra­ţi, cât şi asu­pra celor min­ci­noşi, pe care tre­bu­ie nea­pă­rat să‑i deo­se­bim. Pe cât de mult sun­tem datori să cuge­tăm cu evla­vie la pro­o­ro­ci­i­le ade­vă­ra­te, pe atât de mult se cuvi­ne să osân­dim şi să com­ba­tem pe cele fal­se. Mân­tu­i­to­rul spu­ne că în vre­mu­ri­le tul­buri şi mai ales la sfârşi­tul lumii

se vor ridi­ca hrisroşi min­ci­noşi şi pro­o­roci min­ci­moşi şi vor da sem­ne mari şi minuni, ca să

amă­geas­că, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi” (Matei 24, 24). Ase­me­nea pro­o­roci mincinoşi

s-au ivit dese­ori şi sunt şi astăzi, dar ei tre­bu­ie să fie com­băti cu stă­ru­inţă, pen­tru a nu fi lăsa­ţi să-şi facă lucrul lor. Lac­tanţiu ne spu­ne ca ade­vă­ra­ţii prooroci:

1) Pre­di­ca toţi un sin­gur Dumnezeu;

2) Nu sufe­ră de nebunie;

3) Nu sunt înşelători;

4) Nu umblă după averi sau câştig;

5) Nu se îngri­jesc de cele nece­sa­re vieţii, ci se mulţu­mesc cu întreţi­ne­rea pe care le-o tri­mi­te Dumnezeu;

6) Pro­o­ro­ci­i­le lor s‑au împli­nit sau se împli­nesc întoc­mai;

7) Ei îşi ade­ve­resc tri­mi­te­rea chiar şi prin sufe­ri­rea chi­nu­ri­lor şi a morţii18.

27. De ce Dum­ne­zeu nu repe­tă Des­co­pe­ri­rea Sa?

Pen­tru că El a făcut aceas­tă des­co­pe­ri­re o dată pen­tru tot­dea­u­na, în vede­rea mântuirii

oame­ni­lor, potri­vit pla­nu­lui Său veş­nic. Dum­ne­zeu Se des­co­pe­ră atunci când ştie că aceas­ta este de cea mai mare tre­bu­inţă şi de cel mai desă­vârşit folos. El nu Se repe­tă ca oame­nii, pen­tru că pla­nul sau ico­no­mia lui Dum­ne­zeu nu cuprin­de repe­ta­rea Des­co­pe­ri­rii. Repe­ta­rea învă­ţă­tu­rii sau a altui lucru este sem­nul nede­să­vârşi­rii ome­neşti. Repe­ta­rea Des­co­pe­ri­rii dum­ne­ze­ieşti, adi­că o nouă veni­re a Vechiu­lui si a Nou­lui Tes­ta­ment, cu o nouă întru­pa­re, pati­mi­re, moar­te şi învi­e­re a Dom­nu­lui nos­tru Iisus Hris­tos, ar ara­ta ca pri­ma Des­co­pe­ri­re sau a fost înşe­lă­toa­re, sau n‑a avut loc nici­o­da­tă, sau a fost necom­ple­tă ceea ce ar fi o necu­vi­inţă faţă de nume­le şi pute­rea lui Dum­ne­zeu. Susţi­ne­rea că repe­ta­rea Des­co­pe­ri­rii ar face pe toţi să cre­a­dă nu poa­te sta în picioa­re pen­tru ca nici în tim­pul Mân­tu­i­to­ru­lui n‑au cre­zut toţi în El, cu toa­te ca El era Des­co­pe­ri­rea însă­şi. Învă­ţă­tu­ra pil­dei boga­tu­lui şi a săra­cu­lui Lazăr este că cei învâr­toşa­ţi la ini­ma n‑ar cre­de chiar dacă ar şi învia cine­va din morţi (Luca 16, 31).

——————————

Notă :

2 Fer. Augus­tin, Mărtu­ri­siri, I, 1, Mig­ne, P. L., XXXII, col. 661.

3 Tertuli­an, Con­tra lui Mar­cian, I, 18, Mig­ne, P. L., II. col. 226.

4 Sf. Cipri­an, Des­pre moar­te 6, Mig­ne, P. L., IV, col. 586.

5 Ori­gen, Con­tra lui Cels, I, ‚11, Mig­ne, P. G., XI, col. 676.

6 Sf. Ata­na­sie, Con­tra Gre­ci­lor, Mig­ne, P. G. XXV, col. 68.

7 Fer. Iero­nim, Comen­tar La Psalm 95; Ane­c­do­ta Mere­d­so­la­ra 3, 2, 137.

8 Fer. Augus­tin, Cuvântări 141, 2, 2, Mig­ne, P. L., XXXVIII, col. 776.

9 Sf. Gri­go­rie Teolo­gul, Cuvân­tul V Teo­logic, 25, Mig­ne, P. G., XXXVI, col. 160 D, 161 A.

10 Sf. Gri­go­rie Teo­lo­gul, op. cit., 26, col. 161 CD.

11 Idem, op. cit., 26, col. 164 A.

12 Fer. Augus­tin, Comen­ta­riu la Evan­ghe­lia după Ioan, 26, 4, Mig­ne, P. L., XXXV, col. 1608.

13 Epis­to­la către Diog­net, 8. 6, Funk; Petres Apos­to­lici, 1, 1901, pag. 404; în Scri­e­ri­le Părinţi­lor Apos­to­lici, în

P.S.B.”, Bucu­reşti, 1979, p. 342.

14 Ori­gen, Con­tra lui Cels, I, 68, Mig­ne, XI, col. 788.

15 Origen, op. cit., 6, 10, Mig­ne, P. G., XI, col. 1305.

16  Teofil al Anti­ohi­ei, Către Auto­lic, 1, 14, Mig­ne, P. G., VI, col. 1045; în Apo­logeţi de lim­bă grea­că; în

P.S.B.”, Bucureşti, 1980, p. 291.

17 Fer. Augus­tin, Des­pre cre­dinţă îin lucru­ri­le care nu se văd, 7, 10, Mig­ne, P. L., XL, col. 180.



Dis­tri­bu­ie:

Lasã un Rãspuns:

Lasă un Răspuns: