Predica la duminica a 34 – a dupa Rusalii – a fiului risipitor (Sfãntul Nicolae Velimirovici)

„Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr din­tre ei tată­lui său: Tată, dă-mi par­tea ce mi se cuvi­ne din ave­re. Şi el le‑a împă­rţit ave­rea. Şi nu după mul­te zile, adu­nând toa­te, fiul cel mai tânăr s‑a dus într‑o ţară înde­păr­ta­tă şi aco­lo şi‑a risi­pit ave­rea, tră­ind în desfrâ­nări. Şi după ce a chel­tu­it totul, s‑a făcut foa­me­te mare în ţara ace­ea, şi el a înce­put să ducă lip­să. Şi ducân­du-se, s‑a ali­pit el de unul din­tre locu­i­to­rii ace­lei ţări, şi aces­ta l‑a tri­mis la ţari­ni­le sale să păzeas­că porcii. Şi dorea să-şi satu­re pân­te­ce­le din roş­co­ve­le pe care le mân­cau porcii, însă nimeni nu‑i dădea. Dar, venin­du-şi în sine, a zis: Câţi arga­ţi ai tată­lui meu sunt îndes­tu­la­ţi de pâi­ne, iar eu pier aici de foa­me! Sculân­du-mă, mă voi duce la tatăl meu şi‑i voi spu­ne: Tată, am greşit la cer şi îna­in­tea ta; nu mai sunt vred­nic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din­tre arga­ţii tăi. Şi, sculân­du-se, a venit la tatăl său. Şi, încă depar­te fiind el, l‑a văzut tatăl său şi i s‑a făcut milă şi, aler­gând, a căzut pe gru­ma­zul lui şi l‑a săru­tat. Şi i‑a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi îna­in­tea ta şi nu mai sunt vred­nic să mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl către slu­gi­le sale: Adu­ceţi degra­bă hai­na lui cea din­tâi şi‑l îmbră­ca­ţi şi daţi inel în mâna lui şi încă­lţă­min­te în picioa­re­le lui; şi adu­ceţi viţe­lul cel îngră­şat şi‑l jun­ghia­ţi şi, mân­când, să ne vese­lim. Căci acest fiu al meu mort era şi a învi­at, pier­dut era şi s‑a aflat. Şi au înce­put să se vese­leas­că. Iar fiul cel mare era la ţari­nă. Şi când a venit şi s‑a apro­pi­at de casă, a auzit cân­te­ce şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una din­tre slugi, a între­bat ce însea­maă aces­tea. Iar ea i‑a spus: Fra­te­le tău a venit şi tatăl tău a jun­ghiat viţe­lul cel îngră­şat, pen­tru că l‑a pri­mit sănă­tos. Şi el s‑a mâni­at şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răs­pun­zând, a zis tată­lui său: Iată, de atâţia ani îţi slu­jesc şi nici­o­da­tă nu am căl­cat porun­ca ta. Şi mie nici­o­da­tă nu mi-ai dat ied, ca să mă vese­lesc cu pri­e­te­nii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi‑a mân­cat ave­rea cu desfrâ­na­te­le, ai jun­ghiat pen­tru el viţe­lul cel îngră­şat. Tatăl însă i‑a zis: Fiu­le, tu tot­dea­u­na eşti cu mine şi toa­te ale mele ale tale sunt. Tre­bu­ia însă să ne vese­lim şi să ne bucu­răm, căci fra­te­le tău aces­ta mort era şi a învi­at, pier­dut era şi s‑a aflat.” (Luca 15;11–32).

Dragos­tea nesfârşi­tă a lui Dum­ne­zeu pen­tru oameni se vede în înde­lun­ga Sa răb­da­re, marea Sa ier­ta­re şi marea Sa bucu­rie. Aceas­tă dra­gos­te îşi poa­te găsi ase­mă­na­re pe pământ în dra­gos­tea mamei pen­tru copi­lul ei. Cine de pe pământ are o răb­da­re mai mare faţă de o făp­tu­ră, decât numai mama faţă de copi­lul ei? Ier­ta­rea cui o poa­te depă­şi pe ace­ea a mamei? Cine mai plân­ge de bucu­rie cu repe­ju­ne la schim­ba­rea spre îndrep­ta­re a copi­lu­lui ei păcă­tos, ca mama? De la înte­me­ie­rea lumii, pe acest pământ, dra­gos­tea de mamă a fost depă­şi­tă numai de către Dom­nul nos­tru Iisus Hris­tos, în dra­gos­tea Lui pen­tru oameni. Răb­da­rea Sa L‑a dus la sufe­rinţe îngro­zi­toa­re când era atâr­nat pe Cru­ce; ier­ta­rea Sa se revă­ra din ini­ma şi buze­le Sale chiar şi atunci când Se afla pe Cru­ce; bucu­ria Sa care pătrun­dea în cei care se pocă­iau, era bucu­ria care Îi lumi­na sufle­tul îndu­re­rat în întrea­ga Sa via­ţă pămân­teas­că. Numai dra­gos­tea dum­ne­ze­ias­că depă­şeş­te dra­gos­tea de mamă. Sin­gur Dum­ne­zeu ne iubeş­te mai mult decât ne iubeş­te mama; sin­gur El ne iar­tă mai mult decât ne iar­tă mama şi numai El Se bucu­ră la îndrep­ta­rea noas­tră mai mult decât mama.

Acela care nu are răb­da­re cu noi când greşim, ace­la nu ne iubeş­te. Nici ace­la nu ne iubeş­te care nu ne iar­tă atunci când ne pare rău pen­tru greşe­a­la noas­tră. Şi ace­la ne iubeş­te cel mai puţin din­tre toţi, care nu se bucu­ră de îndrep­ta­rea noastră.

Răbda­rea, ier­ta­rea şi bucu­ria sunt cele trei mari chi­puri ale dra­gos­tei dum­ne­ze­ieşti. Aces­tea sunt chi­pu­ri­le a toa­tă dra­gos­tea cea ade­vă­ra­tă – dacă exis­tă cum­va dra­gos­te ade­vă­ra­tă în afa­ra dra­gos­tei dum­ne­ze­ieşti. Fără aces­te trei chi­puri, dra­gos­tea nu este dra­gos­te. Dacă numeşti “dra­gos­te” ori­ce alt­ce­va, este ca şi cum ai numi “oaie” o capră sau un porc.

În pil­da fiu­lui risi­pi­tor, Dom­nul Iisus ne‑a dat o închi­pu­i­re a dra­gos­tei ade­vă­ra­te, a dra­gos­tei dum­ne­ze­ieşti, zugră­vi­tă în culori atât de lim­pezi, că pul­sea­ză de via­ţă îna­in­tea ochi­lor noş­tri, aşa cum înce­pe pul­sa­ţia vieţii oame­ni­lor când soa­re­le stră­lu­ceş­te, după întu­ne­ri­cul nopţii. Două mii de ani nu au întu­ne­cat culo­ri­le aces­tei închi­pu­iri şi aces­tea nu se vor întu­ne­ca nici­o­da­tă, atâ­ta vre­me cât exis­tă oameni pe pământ şi dra­gos­tea lui Dum­ne­zeu pen­tru ei. Dim­po­tri­vă, cu cât oame­nii se fac mai păcă­toşi, cu atât aceas­tă închi­pu­i­re este mai vie: mai vie şi mai proaspătă.

Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr din­tre ei tată­lui său: Tată, dă-mi par­tea ce mi se cuvi­ne din ave­re. Şi el le‑a împă­rţit ave­rea. Ce este mai sim­plu decât acest chip tul­bu­ră­tor în care înce­pe aceas­tă pil­dă? Ce adân­cimi se ascund dede­sub­tul aces­tei sim­pli­tă­ţi! Sub zice­rea “un om” se ascun­de Dum­ne­zeu, şi sub “doi fii” se ascund omul cel drept şi cel păcă­tos – sau toţi dre­pţii şi toţi păcă­toşii. Omul cel drept este mai cuprins cu anii decât cel păcă­tos; căci Dum­ne­zeu, la înce­put, a făcut omul drept, omul sin­gur a păcă­tu­it. Păcă­to­sul cau­tă par­tea ce i se cuvi­ne, atât de la Dum­ne­zeu, cât şi de la fra­te­le său cel drept.

Prin “doi fii” se mai înţe­le­ge firea dub­lă care se află în fie­ca­re om. O fire care înse­tea­ză după Dum­ne­zeu şi alta care este aple­ca­tă spre păcat. O fire îndeam­nă omul să vieţu­ias­că după porun­ci­le lui Dum­ne­zeu, după omul cel lăun­tric, după cum spu­ne Apos­to­lul, şi cea­lal­tă este după legea tru­pu­lui (Romani 7:22–23). Omul duhov­ni­cesc şi omul tru­pesc – doi oameni într-unul şi ace­la­şi om. Omul duhov­ni­cesc nu-şi poa­te închi­pui vieţu­i­rea depar­te de Dum­ne­zeu, pe când omul tru­pesc soco­teş­te că via­ţa sa înce­pe numai atunci când el este des­pă­rţit de Dum­ne­zeu. Omul duhov­ni­cesc este mai cuprins cu vâr­sta; cel tru­pesc este mai împu­ţi­nat cu anii. Chiar de la zidi­rea sa, omul duhov­ni­cesc este mai adu­nat cu anii, căci ni se spu­ne că Dum­ne­zeu a zis la înce­put: “Să facem pe om după ase­mă­na­rea noas­tră” (Face­rea 1:26) şi ase­mă­na­rea cu Dum­ne­zeu este firea duhov­ni­ceas­că a omu­lui, nu cea tru­peas­că – şi, după ace­ea, tru­pul omu­lui a fost făcut din ţărâ­nă (Face­rea 2:7), în care Dum­ne­zeu a suflat ase­mă­na­rea deja exis­ten­tă al Lui – omul duhov­ni­cesc. Desi­gur, cu toa­te că Dum­ne­zeu a făcut tru­pul ome­nesc din ţărâ­nă, aces­ta nu era deloc păcă­tos, deşi prin trup a căzut omul în păcat. Şi iară­şi, Eva era mai nea­jun­să cu vâr­sta decât Adam. Ea a fost făcu­tă din tru­pul lui Adam şi, prin pofta tru­pu­lui ei, a încăl­cat ea porun­ca lui Dum­ne­zeu şi a căzut în ispi­tă – şi, prin căde­rea ei, ea s‑a des­pă­rţit de Dum­ne­zeu şi s‑a înde­păr­tat, în min­tea ei, por­nind într‑o ţară înde­păr­ta­tă: împă­ră­ţia lui Satan.

“Dă‑mi par­tea ce mi se cuvi­ne din ave­re.” În acest chip Îi vor­beş­te păcă­to­sul lui Dum­ne­zeu. Şi, de fapt, ce este a omu­lui fără să fie a lui Dum­ne­zeu? Ţărâ­na, nimic alt­ce­va decât ţărâ­na. Este ade­vă­rat că Dum­ne­zeu a făcut ţărâ­na, dar ţărâ­na nu este par­te a fiinţei Sale. Aşa încât omul poa­te să soco­teas­că, fap­tul că ţărâ­na este a lui. Toa­te cele­lal­te sunt ale lui Dum­ne­zeu. Toa­te cele­lal­te Îi sunt ale Lui. Atâ­ta vre­me cât omul nu este des­pă­rţit de Dum­ne­zeu, toa­te cele ce sunt ale lui Dum­ne­zeu sunt şi ale lui. După cum spu­ne şi Dum­ne­zeu: “Fiu­le, toa­te ale Mele ale tale sunt.” Omul poa­te să spu­nă numai atât: “Toa­te câte are Tatăl ale mele sunt.” (Ioan 16:15). Dar când omul doreş­te să se des­par­tă de Dum­ne­zeu şi atunci când el cau­tă să pri­meas­că par­tea ce i se cuvi­ne din cele ce sunt fără de număr ale lui Dum­ne­zeu, Dum­ne­zeu poa­te să nu‑i dea nimic şi totu­şi să fie drept. Fiind­că omul fără Dum­ne­zeu nu este nimic şi tot ceea ce are el este nimic. Şi când Dum­ne­zeu îi dă ţărâ­nă; adi­că, numai trup fără duh, fără suflet şi fără daruri duhov­ni­ceşti, chiar şi atunci El îi dă mai mult decât este al omu­lui, şi El îi dă aces­tea nu pen­tru drep­ta­te, ci pen­tru milos­ti­vi­re. Dar, cum mila lui Dum­ne­zeu este nemăr­gi­nit mai mare decât ace­ea a mamei faţă de copi­lul ei, Dum­ne­zeu dă fiu­lui Său păcă­tos mai mult decât ţărâ­nă. Alt­fel spus: împre­u­nă cu tru­pul, Dum­ne­zeu îi dă suflet în trup, aşa cum se întâm­plă cu ani­ma­le­le şi, în plus, îi mai dă daruri duhov­ni­ceşti: înţe­le­ge­re, conş­ti­inţă şi dorinţa pen­tru bine – numai o scân­te­ie, des­tul ca să îl ţină, să nu cadă, ca să ajun­gă un ani­mal prin­tre cele­lal­te animale.

Şi tatăl le‑a împă­rţit ave­rea. Fiul mai mare a rămas cu tatăl său, bucu­rân­du-se de toa­te cele ale tată­lui, dar fiul mai mic, nu după mul­te zile, adu­nând toa­te, s‑a dus într‑o ţară înde­păr­ta­tă şi aco­lo şi‑a risi­pit ave­rea, tră­ind în desfrâ­nări. Nu se ascun­de tai­na şede­rii lui Adam în Rai sub cuvin­te­le nu după mul­te zile? Când a păcă­tu­it, Adam a cău­tat şi a pri­mit par­tea sa de la Dum­ne­zeu. El şi‑a văzut goli­ciu­nea: adi­că a văzut că el nu este nimic fără Dum­ne­zeu. Şi Dum­ne­zeu, în milos­ti­vi­rea Sa, nu l‑a izgo­nit gol, ci i‑a făcut hai­ne; l‑a îmbră­cat şi l‑a izgo­nit (Face­rea 3:21). “Pământ eşti şi în pământ te vei întoar­ce”, a spus Dum­ne­zeu lui Adam (vezi 3:19). Şi aceas­ta înseam­nă: în cel mai bun caz, numai ţărâ­na este a ta. Toa­te cele­lal­te sunt ale Mele.tu ai cău­tat ce este al tău şi Eu ţi-am dat; dar ca să fii viu şi să fii măcar o umbră din ceea ce ai fost, Eu îţi dau ţie mai mult: îţi dau o scân­te­ie din sla­va Mea dumnezeiască.

Ceea ce s‑a întâm­plat cu Adam se întâm­plă iară­şi şi iară­şi cu mili­oa­ne de urma­şi ai lui Adam care, des­pă­rţin­du-se de Dum­ne­zeu din pri­ci­na păca­tu­lui, îşi iau par­tea lor şi plea­că într‑o ţară înde­păr­ta­tă. Dum­ne­zeu nu sileş­te pe nimeni să rămâ­nă cu El, căci Dum­ne­zeu a făcut omul ca să fie liber şi, potri­vit firii Sale, El nu cau­tă nici­o­da­tă să îngră­deas­că aceas­tă libertate.

Ce face păcă­to­sul cel nebun când se des­par­te de Dum­ne­zeu? El s‑a dus într‑o ţară înde­păr­ta­tă şi aco­lo şi‑a risi­pit ave­rea, tră­ind în desfrâ­nări. Aceas­ta nu este lucra­rea unui sin­gur păcă­tos: aceas­ta nu a făcut numai fiul cel mai tânăr al tată­lui său. Aceas­ta se face de către fie­ca­re om, de către fie­ca­re care se des­par­te de Dum­ne­zeu. “Şi s‑au stins în deşer­tă­ciu­ne zile­le lor…” (Psalm 77:33).

„În desfrâ­nări”. Ce înseam­nă aceas­ta? Înseam­nă petre­ce­rea zile­lor în păcat şi deşer­tă­ciu­ne, în beţie, cear­tă, mânie, trân­dă­vi­re şi, mai mult decât toa­te, în desfrâ­na­re – prin care ener­gi­i­le vieţii se mis­tue cel mai repe­de şi în între­gi­me, şi scân­te­ia dum­ne­ze­ias­că se stin­ge. Când omul nu are dra­gos­te, el se arun­că în gura pati­mi­lor. Când omul pără­seş­te calea lui Dum­ne­zeu, se tre­zeş­te într-un labi­rint cu mul­te căi şi se năpus­teş­te cînd pe o cale cînd pe alta. Omul aces­ta aşea­ză secu­rea la rădă­ci­na pro­pri­ei sale vieţi, şi în fie­ca­re zi taie câte o par­te din rădă­ci­nă, până când copa­cul înce­pe să se usuce.

Trăind în deşer­tă­ciu­ne, fiul risi­pi­tor şi‑a risi­pit toa­tă ave­rea pe care o pri­mi­se de la tatăl său. Şi după ce a chel­tu­it totul, s‑a făcut foa­me­te mare în ţara ace­ea, şi el a înce­put să ducă lip­să. În aceas­tă ţară înde­păr­ta­tă, depar­te de Dum­ne­zeu, întot­dea­u­na este foa­me­te mare, căci pămân­tul nu poa­te sătu­ra pe omul flămând: hra­na sa doar îi spo­reş­te foa­mea. Pămân­tul poa­te să satu­re numai foa­mea ani­ma­le­lor fără gîn­di­re; dar în nici un chip nu‑l poa­te sătu­ra pe om. În ţara înde­păr­ta­tă exis­tă întot­dea­u­na foa­me­te mare, pen­tru că, pen­tru păcă­to­sul care uită cu totul de Dum­ne­zeu, şi îşi risi­peş­te toa­te ener­gi­i­le vieţii pe care i le dădu­se Dum­ne­zeu ca par­te a sa, se ridi­că foa­me­te mare: o foa­me pe care între­gul pământ, cu tot ceea ce are de dăru­it, n‑o poa­te potoli nici măcar pen­tru o cli­pă. Aceas­ta este situ­a­ţia până în zile­le noas­tre cu fie­ca­re păcă­tos, care se lasă cu totul în voia celor pămân­teşti, a tru­pu­lui şi a împli­ni­rii pofte­lor celor tru­peşti. Vine o cli­pă pen­tru păcă­tos când aces­tea devin mur­dă­rie şi duhoa­re rsping­ă­toa­re. Atunci el înce­pe să se plân­gă între­gii lumi şi să-şi bles­te­me via­ţa. Secă­tu­in­du-şi via­ţa tru­peas­că şi sufle­teas­că, el se sim­te ca o tres­tie goa­lă, usca­tă, prin care bate un vânt rece. Totul este întu­ne­cat pen­tru el; totul este scâr­bos şi res­ping­ă­tor. Într‑o ast­fel de situ­a­ţie, el nu mai ştie ce să facă cu sine. El a înce­tat să mai cre­a­dă în aceas­tă via­ţă şi cum poa­te să mai cre­a­dă în cea­lal­tă? El a uitat de cea­lal­tă via­ţă şi înce­pe să o uras­că pe aceas­ta; el a uitat de Dum­ne­zeu şi înce­pe să uras­că lumea aceas­ta. Ce va face acum? Unde va mer­ge? Lumea întrea­gă apa­să asu­pra lui şi pe nici o uşă nu găseş­te scris “ieşi­re”. Pri­mej­dia situ­a­ţi­ei nu stă în a găsi o por­ti­ţă de scă­pa­re, ci, calea se află toc­mai în lăun­tru. Când omul se găseş­te într‑o ase­me­nea sta­re de dez­nă­dej­de, îi apa­re dia­vo­lul înda­tă, însoţindu‑l per­ma­nent, ducându‑l din­tr-un rău în altul, deşi el stă ascuns şi nevăzut.

Dar acum i se ara­tă, îl ia în slu­j­ba sa şi îl tri­mi­te la ţari­na sa, ca să îngri­jeas­că porcii. Că stă scris: „Şi ducân­du-se, s‑a ali­pit el de unul din locu­i­to­rii ace­lei ţări, şi aces­ta l‑a tri­mis la ţari­ni­le sale să păzeas­că porcii”. Aceas­ta se întâm­plă fie­că­rui fiu neas­cul­tă­tor, care s‑a răsu­cit şi s‑a înde­păr­tat de tatăl său: ducân­du-se depar­te de tatăl său cu mân­drie şi cu pla­nuri mari pen­tru feri­ci­rea sa, nime­rind ca slu­ji­tor la unul mai rău decât el, ajun­gând să îngri­jeas­că porcii altu­ia. Prin “unul din locu­i­to­rii ace­lei ţări înde­păr­ta­te” este lămu­rit că se înţe­le­ge dia­vo­lul. Cu toa­te că el este numit aici “om”, aşa cum şi tatăl este numit “om”, el este înfă­ţi­şat într-un fel cu totul împo­tri­vi­tor “omu­lui-tată”, de care fiul s‑a des­pă­rţit pros­teş­te. El este om, dar nu om al împă­ră­ţi­ei ceru­ri­lor, nici om al împă­ră­ţi­ei pămân­teşti, ci om al celei de‑a tre­ia împă­ră­ţii – împă­ră­ţia întu­ne­ri­cu­lui şi a groa­zei, a pier­ză­rii şi a focu­lui: împă­ră­ţia dra­ci­lor. Faţă de cel din­tîi, “omul-tată”, păcă­to­sul este numit fiu, dar faţă de celă­lalt, “omul-dia­vol”, el este numit slu­ji­tor toc­mit. Pe când se afla cu “omul-tată”, el era bine­cu­vân­tat cu toa­tă îmbe­lşu­ga­rea, dar cu “omul-dia­vol” el este flămând, atât de înfo­me­tat, că ar fi mân­cat din roş­co­ve­le pe care le mân­cau porcii, însă nimeni nu‑i dădea.

Prin “porci”, într-un înţe­les mai adânc, tre­bu­ie să înţe­le­gem duhu­ri­le cele rele, sălă­ş­lu­i­to­rii împă­ră­ţi­ei dia­vo­lu­lui. Fiind­că duhu­ri­le cele rele sunt pur­tă­to­rii a toa­tă necu­ră­ţia, şi porcii sunt sim­bo­lul văzut al necu­ră­ţi­ei. Când Dum­ne­zeu a scos duhu­ri­le necu­ra­te din omul îndră­cit care se afla în Gada­ra, El le‑a îngă­du­it să intre în porci (Luca 8:32–33). Pre­cum porcii râmă în pământ, tot la fel şi duhu­ri­le rele râmă în om, până ce găsesc în el necu­ră­ţie, cu care să se hrănească.

Prin “roş­co­ve” sau “hoas­pă”, tre­bu­ie să înţe­le­gem toa­tă necu­ră­ţia din lăun­trul omu­lui: gân­duri rele, doriri necu­ra­te, sco­puri care urmă­resc iubi­rea de sine, păca­te, pofte şi patimi – şi mai ales patimi. Duhu­ri­le necu­ra­te se hră­nesc şi se îngra­şă cu tot ceea ce roa­de sufle­tul omu­lui şi îl duce la piei­re. Tot ceea ce cre­ş­te în întu­ne­ci­mea sufle­tu­lui omu­lui, ascuns de lumi­na nemij­lo­ci­tă a lui Dum­ne­zeu, aşa cum cresc roş­co­ve­le în întu­ne­ri­cul de sub pământ, este hra­nă necu­ra­tă pen­tru duhu­ri­le necu­ra­te. Dar duhu­ri­le necu­ra­te nu dau aceas­tă hra­nă omu­lui, înda­tă ce aces­ta s‑a aşe­zat în slu­j­ba lor. Ele hră­nesc omul până când aces­ta cade cu totul sub pute­rea lor, dar atunci când el se găseş­te în mâna duhu­ri­lor, ele nu mai au nevo­ie să‑l hră­neas­că. Hra­na lor este otra­vă şi el s‑a otră­vit deja pes­te tot. şi ceea ce este otra­vă pen­tru el, ser­veş­te acum drept hra­nă pen­tru ele! Duhu­ri­le îi rod sufle­tul, aştep­tând doar cli­pa când aces­ta va ple­ca din trup, ca să‑l hră­neas­că cu sufe­rinţe şi mai mari, când aces­ta se va afla în întu­ne­ri­cul cel mai din afa­ră. După cum a spus împă­ra­tul şi pro­o­ro­cul David: “Vră­j­ma­şul pri­go­neş­te sufle­tul meu şi via­ţa mea o cal­că în picioa­re; făcu­tu-m‑a să locu­iesc în întu­ne­ric ca morţii cei din vea­curi.” (Psalm 142:3). Doam­ne, fiul risi­pi­tor era unul mort îna­in­tea morţii sale trupeşti!

Dar, în cli­pa celei mai mari dez­nă­dăj­du­iri, a foa­mei şi a înfri­coşă­rii fiu­lui risi­pi­tor, a lică­rit o scân­te­ie în lăun­trul său; o scân­te­ie uita­tă, la care nici nu visa­se. De unde a venit aceas­tă scân­te­ie pe căr­buni stinşi? De unde să vină o scân­te­ie de via­ţă într-un leş? Ea a venit de aco­lo de unde am pome­nit mai îna­in­te: că tatăl, dându‑i fiu­lui par­tea sa de ave­re, i‑a dat mai mult decât i se cuve­nea. Pe lân­gă ţărâ­nă, i‑a mai dat o scân­te­ie de conş­ti­inţă şi de înţe­le­ge­re. Ca şi cum tatăl cel înţe­lept şi milos­tiv şi-ar fi spus atunci când a dat par­tea din ave­rea sa, fiu­lui mai tânăr: “Îi voi mai da lui şi aceas­ta: conş­ti­inţă şi înţe­le­ge­re; de fapt, acel ceva, din pri­ci­na căru­ia fiul a vrut să se des­par­tă. De ce nu? – îi va fi de folos. El plea­că într‑o ţară rece şi înfo­me­ta­tă şi atunci când se va afla în cea mai mare lip­să, aceas­tă scân­te­ie va fi în sta­re să‑i lumi­ne­ze calea îna­poi spre mine. Foar­te bine: să ia cu el; îi va fi de folos. Aceas­tă scân­te­ie îl va mântui.”

Şi, Doam­ne, aceas­tă scân­te­ie a ars în cea mai adân­că întu­ne­ci­me din cel de-al doi­spre­ze­ce­lea ceas, când fiul risi­pi­tor cobo­râ­se în cea de‑a tre­ia împă­ră­ţie şi se dădu­se în slu­j­ba dia­vo­lu­lui. A ars în inte­ri­o­rul lui ca o lam­pă tai­ni­că, lumi­ma de mult uita­tă a conş­ti­inţei şi a înţe­le­ge­rii. Şi, în aceas­tă lumi­nă, el şi‑a venit în sine. Numai cu aju­to­rul aces­tei lumini a putut să vadă pră­pas­tia în care căzu­se, toa­tă duhoa­rea pe care o res­pi­ra­se şi în care tră­i­se, toţi oame­nii netre­b­nici cu care se însoţi­se. Cu aju­to­rul lumi­nii aces­tei lămpi tai­ni­ce, pe care mâna milos­ti­vă a tată­lui său o ţinea în sufle­tul lui, el s‑a deş­tep­tat din visul său de groa­ză, şi a înce­put să facă o ase­mă­na­re între via­ţa pe care o tră­i­se mai îna­in­te ală­tu­ri de tatăl său şi via­ţa pe care o ducea acum: „Dar, venin­du-şi în sine*, a zis: Câţi arga­ţi ai tată­lui meu sunt îndes­tu­la­ţi de pâi­ne, iar eu pier aici de foa­me! Sculân­du-mă, mă voi duce la tatăl meu şi‑i voi spu­ne: Tată, am greşit la cer şi îna­in­tea ta; nu mai sunt vred­nic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din arga­ţii tăi. Şi s‑a scu­lat şi a venit la tatăl său.”

* – Teo­fi­lact spu­ne: “Şi când şi‑a venit în sine”: de aici decur­ge lămu­rit fap­tul că, pe vre­mea când săvârşea răul, el nu era în sine. Cu ade­vă­rat, umblând cu aju­to­rul simţu­ri­lor noas­tre pe aiu­rea, ne înstră­i­năm de noi înşi­ne şi ne înde­păr­tăm de Împă­ră­ţia lui Dum­ne­zeu, care se află în lăun­trul nos­tru [Luca 17:21].)

De înda­tă ce scân­te­ia a înce­put să ardă în sufle­tul fiu­lui risi­pi­tor, şi de înda­tă ce el a făcut o ase­mă­na­re între via­ţa pe care o ducea împre­u­nă cu tatăl său, şi via­ţa într‑o ţară înde­păr­ta­tă, el înda­tă a luat hotă­rârea: ”Sculân­du-mă mă voi duce la tatăl meu!” El spu­ne “sculân­du-mă”, deo­a­re­ce el vede pră­pas­tia în care a căzut. Nu exis­tă o a tre­ia cale: ori cobori până în cele mai mari adân­curi ale pră­pas­ti­ei dră­ceşti, ori mergi în sus către tatăl. Şi tatăl său este foar­te bogat: lân­gă el nu se află foa­me­te; arga­ţii săi sunt îndes­tu­la­ţi de pâi­ne şi fiul său moa­re de foame.

Prin “pâi­ne” noi tre­bu­ie să înţe­le­gem “via­ţă”; “arga­ţii” sunt fiinţe din zidi­rea lui Dum­ne­zeu care sunt mai împu­ţi­na­te decât oame­nii, cum sunt ani­ma­le­le şi alte făp­turi. Fiul risi­pi­tor căzu­se mai jos decât ani­ma­le­le şi a cău­tat să ducă o via­ţă cel puţin la fel cu a lor. Ani­ma­le­le nu sunt fiinţe libe­re şi Dum­ne­zeu le stă­pâ­neş­te în desă­vârşit prin pute­rea şi voia Sa. Dum­ne­zeu le dă via­ţă potri­vit nevo­ii lor, are gri­jă de ele şi le împli­neş­te nevo­i­le. Dar fiul risi­pi­tor şi‑a iro­sit în desfrâ­na­re ace­le ener­gii ale vieţii, pe care Dum­ne­zeu le dă ani­ma­le­lor şi pe care ani­ma­le­le le folo­sesc cu dreptate.

“Am greşit la cer şi îna­in­tea ta”. Prin “cer” tre­bu­ie să înţe­le­gem, mai întâi, toa­te cete­le înge­ri­lor lui Dum­ne­zeu şi mai ales înge­rii noş­tri păzi­tori; în al doi­lea rând, tre­bu­ie să înţe­le­gem daru­ri­le duhov­ni­ceşti pe care Dum­ne­zeu le dă fie­că­rui om şi care înseam­nă toa­tă Dum­ne­zei­rea din oame­nii păcă­toşi, că “după omul cel lăun­tric mă bucur de legea lui Dum­ne­zeu” (Romani 7:22). Şi fap­tul că “cer” înseam­nă aici înge­rii lui Dum­ne­zeu, se vede chiar din cuvin­te­le Dom­nu­lui: “Zic vouă, aşa se face bucu­rie înge­ri­lor lui Dum­ne­zeu pen­tru un păcă­tos care se pocă­ieş­te.” (Luca 15:2–10). Aşa­dar, când exis­tă bucu­rie pen­tru un păcă­tos care se pocă­ieş­te, exis­tă şi supă­ra­re pen­tru un păcă­tos nepocăit.

Că prin “cer” tre­bu­ie să mai înţe­le­gem şi daru­ri­le duhov­ni­ceşti pe care Dum­ne­zeu le‑a dat oame­ni­lor, se vede din cuvin­te­le Apos­to­lu­lui Pavel pe care le-am citat deja, şi din urmă­toa­re­le cuvin­te: “Sau nu şti­ţi că tru­pul vos­tru este tem­plu al Duhu­lui Sfânt, Care este în voi, pe Care‑L aveţi de la Dum­ne­zeu şi că voi nu sun­teţi ai voş­tri?” (I Corin­te­ni 6:19). Şi aceas­ta se vede şi mai lămu­rit din cuvin­te­le Mân­tu­i­to­ru­lui: “Împă­ră­ţia lui Dum­ne­zeu este în lăun­trul vos­tru” (Luca 17:21). Şi ast­fel, cel ce păcă­tu­ieş­te împo­tri­va lui Dum­ne­zeu păcă­tu­ieş­te şi împo­tri­va înge­ri­lor lui Dum­ne­zeu şi a omu­lui celui drept din lăun­trul său, care este de la Dum­ne­zeu, şi aceas­ta înseam­nă “împo­tri­va ceru­lui”. Şi de ace­ea spu­ne fiul se pocă­ieş­te: “Am greşit la cer şi îna­in­tea ta.”

Şi încă depar­te fiind el, l‑a văzut tatăl său şi i s‑a făcut milă şi, aler­gând, a căzut pe gru­ma­zul lui şi l‑a săru­tat. Aşa este dra­gos­tea lui Dum­ne­zeu – este fără mar­gini şi totu­şi pli­nă de dul­cea­ţă! Cât de mare I‑a fost până acum răb­da­rea faţă de păcă­tos, la fel de mare Îi sunt acum ier­ta­rea şi bucu­ria. De înda­tă ce păcă­to­sul se pocă­ieş­te şi se întoar­ce îna­poi la Dum­ne­zeu, Dum­ne­zeu se năpus­teş­te deja să‑l întâm­pi­ne, să‑l pri­meas­că, să‑l îmbră­ţi­şe­ze şi să‑l săru­te. Bucu­ria mamei este mare atunci când vede îndrep­ta­re în copi­lul ei; bucu­ria păs­to­ru­lui este mare atunci când îşi găseş­te oaia cea pier­du­tă; bucu­ria feme­ii este mare atunci când îşi găseş­te bănu­ţul cel pier­dut – dar nimic din toa­te astea nu se poa­te ase­mă­na cu bucu­ria lui Dum­ne­zeu când un păcă­tos se pocă­ieş­te şi se întoar­ce la El. La pri­mul semn de pocă­inţă din ini­mi­le noas­tre, chiar dacă încă ne aflăm depar­te, Dum­ne­zeu deja ne vede şi, mai iute decât lumi­na soa­re­lui care vine cu repe­ze­a­lă spre pămân­tul întu­ne­cat, se gră­beş­te să ne întâm­pi­ne: să întâm­pi­ne omul cel nou care, prin pocă­inţă, se zămi­sleş­te în noi. “Doam­ne”, stri­gă pro­o­ro­cul către Ato­tş­ti­u­to­rul, “cer­ce­ta­tu-m-ai şi m‑ai cunos­cut!” (Psalm 138:1). Tatăl nos­tru cel ceresc se gră­beş­te spre aju­to­rul nos­tru des­chi­zân­du-Şi larg bra­ţe­le şi ne spri­ji­nă ca să nu cădem în pră­pas­tia dră­ceas­că, săla­şul porci­lor şi ţara foa­me­tei. “Apro­pi­a­ţi-vă de Dum­ne­zeu şi Se va apro­pia şi El de voi” (Iacov 4:8). O, căt de gra­b­nic aju­tă­tor eşti Tu! O, mâi­ni­le Tale prea­bi­ne­cu­vân­ta­te! Dacă încă nu am stins ulti­ma scân­te­ie de conş­ti­inţă şi de înţe­le­ge­re care se află în noi, tre­bu­ie să ne simţim ruşi­na­ţi în faţa unei ase­me­nea iubiri din par­tea lui Dum­ne­zeu; tre­bu­ie să ne pocă­im fără trân­dă­vi­re şi să ne repe­zim cu ochii ple­ca­ţi şi cu ini­ma înă­lţa­tă să‑L îmbră­ţi­şăm pe Tatăl de care ne îndepărtaserăm.

Când fiul care se pocă­ieş­te vine către tatăl său, îi spu­ne ceea ce plă­nu­i­se: “Tată, am greşit la cer şi îna­in­tea ta; nu mai sunt vred­nic să mă numesc fiul tău.” Dar el nu spu­ne tot ce voia să spu­nă. Este impor­tant să con­ti­nue: “Fă-mă ca pe unul din arga­ţii tăi.” Dar tatăl său nu‑l lasă să ispră­veas­că. El nu‑l lasă pe cel care se pocă­ieş­te să se umi­leas­că, nici nu vrea ca el să fie ca unul din arga­ţii săi, şi îl opreş­te pe fiul său şi por­neş­te să‑l îmbră­ţi­şe­ze şi să‑l săru­te. Zdrenţă­ros, mur­dar, slă­bit şi cu pri­vi­rea săl­bă­ti­ci­tă, cum se ara­tă în pri­ve­li­ş­tea tată­lui, aces­ta se milos­ti­veş­te îmbrăţişându‑l, şi zicând către slu­gi­le sale: “Adu­ceţi degra­bă hai­na lui cea din­tâi şi‑l îmbră­ca­ţi şi daţi inel în mâna lui şi încă­lţă­min­te în picioa­re­le lui; şi adu­ceţi viţe­lul cel îngră­şat şi‑l jun­ghia­ţi şi, mân­când, să ne vese­lim. Căci acest fiu al meu mort era şi a învi­at, pier­dut era şi s‑a aflat.” Hai­na lui cea din­tâi sem­ni­fi­că toa­tă îndes­tu­la­rea şi fru­mu­seţea daru­ri­lor duhov­ni­ceşti ale lui Dum­ne­zeu. Aceas­ta este hai­na sfinţe­ni­ei şi cură­ţi­ei în care era înveş­mân­tat Adam, îna­in­te de căde­rea în păcat şi de izgo­ni­rea într‑o ţară înde­păr­ta­tă de Dum­ne­zeu. Aceas­tă hai­nă este Însu­şi Hris­tos: de ace­ea este numi­tă “cea din­tâi”. Nu exis­tă nici o hai­nă mai minu­na­tă decât aceas­ta din cer. Apos­to­lul spu­ne: “Căci câţi în Hris­tos v‑aţi bote­zat, în Hris­tos v‑aţi îmbră­cat” (Gala­te­ni 3:27). Sufle­tul, care fuse­se des­pu­iat de toa­tă lucra­rea cea bună, este în între­gi­me îmbră­cat din nou: hai­na cea veche, mur­da­ră şi zdrenţă­roa­să este arun­ca­tă şi sufle­tul său este îmbră­cat în hai­nă nouă.

Aceas­tă hai­nă nouă pen­tru suflet sem­ni­fi­că omul cel nou – pocă­it, ier­tat şi pri­mit de către Dum­ne­zeu. Fără aceas­tă hai­nă nouă, nimeni nu se poa­te sălă­ş­lui în Împă­ră­ţia lui Dum­ne­zeu, după cum vedem lămu­rit din pil­da lui Hris­tos des­pre nun­ta fiu­lui împă­ra­tu­lui (Matei 22:2–14). Potri­vit cuvin­te­lor Apos­to­lu­lui, aceas­tă hai­nă este alcă­tu­i­tă din: “milos­ti­vi­ri­le îndu­ră­rii, din bună­ta­te, sme­re­nie, blân­deţe, înde­lun­gă răb­da­re,… iar pes­te toa­te aces­tea… dra­gos­te, care este legă­tu­ra desă­vârşi­rii” (Colo­seni 3:12–14; cf. Efe­seni 4:24, Apo­ca­lip­sa 7:14, Zaha­ria 3:4).

Inelul de pe dege­tul său sem­ni­fi­că logod­na sufle­tu­lui său cu Hris­tos. Cel ce se pocă­ieş­te se lea­pă­dă de toa­te legă­tu­ri­le sale întru desfrâ­na­re cu lumea aceas­ta, îşi lipeş­te sufle­tul de Hris­tos şi rămâ­ne unit cu El într‑o uni­me de nez­drun­ci­nat. Aceas­tă logod­nă se împli­neş­te prin pute­rea şi harul Duhu­lui Sfânt, a Cărui pece­te se află pe toa­te daru­ri­le cereşti.

Daţi‑i “încă­lţă­min­te în picioa­re­le lui”, spu­ne tatăl slu­gi­lor lui. Încă­lţă­min­tea sem­ni­fi­că pute­rea voinţei prin care omu­lui îi stă în putinţă să cal­ce cu hotă­râre spre căi­le Dom­nu­lui, fără să hoi­nă­reas­că aiu­rea şi fără să se uite înapoi.

Prin viţe­lul cel îngră­şat care a fost jun­ghiat, tre­bu­ie să înţe­le­gem că Îl sem­ni­fi­că pe Iisus Hris­tos Însu­şi, Care S‑a dat spre jun­ghi­e­re pen­tru cură­ţi­rea păcă­toşi­lor de păca­te­le lor.

Prin slugi tre­bu­ie să înţe­le­gem fie înge­rii, fie pre­o­ţii. Dacă înţe­le­gem prin casa tată­lui că ar fi chiar cerul, atunci tre­bu­ie să vedem sugi­le ca pe îngeri; dacă – ca o altă inter­pre­ta­re corec­tă – înţe­le­gem prin casa tată­lui ca şi cum ar fi Bise­ri­ca de pe pământ (cea văzu­tă), atunci tre­bu­ie să vedem slu­gi­le ca pe pre­o­ţi, care sunt che­ma­ţi să slu­jeas­că tai­na jert­fei lui Hris­tos şi, prin aceas­ta, să asi­gu­re oame­ni­lor hra­na pen­tru via­ţa cea veş­ni­că. Este lim­pe­de că aici se vor­beş­te mai întâi des­pre Bise­ri­că, din fap­tul că fiul risi­pi­tor nu era totu­şi mort din punct de vede­re tru­peş­te şi, până când omul se des­par­te de tru­pul său, el este al Împă­ră­ţi­ei lui Dum­ne­zeu, în chi­pul Bise­ri­cii lui Dum­ne­zeu care se află pe pământ. Fap­tul că slu­gi­le sem­ni­fi­că la fel de bine şi înge­rii, este lim­pe­de mai întâi din fap­tul că înge­rii sunt de faţă în bise­ri­că la Sfin­te­le Tai­ne şi, în al doi­lea rând, din fap­tul că Dum­ne­zeu folo­seş­te înge­rii păzi­tori ai oame­ni­lor ca să‑i îndru­me pe calea mântuirii.

“Căci acest fiu al meu mort era şi a învi­at, pier­dut era şi s‑a aflat.” Tru­pul lui mai era încă viu, dar sufle­tul său era ca şi mort. Sin­gu­ra scân­te­ie a daru­lui dum­ne­ze­iesc, care mai lică­rea, s‑a aprins în el şi a învi­at sufle­tul întreg. El era deja pier­dut în cli­pa când şi‑a cerut par­tea din ave­re ce i se cuve­nea de la tatăl lui. Şi şi‑a venit în sine. Aceas­ta înseam­nă: el şi‑a venit în sine la lumi­na scân­te­ii lui Dum­ne­zeu, fiind­că se pier­du­se. Dum­ne­zeu îl ştia pe el şi l‑a păs­trat în pri­ve­li­ş­te chiar până în ulti­ma cli­pă – cli­pa pocăinţei.

Şi au înce­put să se vese­leas­că. Auzind toa­te câte se întâm­pla­se­ră, fra­te­le mai mare s‑a mâni­at şi i‑a spus tată­lui său: “Iată, de atâţia ani îţi slu­jesc şi nici­o­da­tă n‑am căl­cat porun­ca ta. Şi mie nici­o­da­tă nu mi-ai dat ied, ca să mă vese­lesc cu pri­e­te­nii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi‑a mân­cat ave­rea cu desfrâ­na­te­le, ai jun­ghiat pen­tru el viţe­lul cel îngră­şat.” Fiul cel cin­stit vor­beş­te ast­fel tată­lui său. Mulţi oameni dre­pţi ai Bise­ri­cii vor­besc în acest chip cu mânie, atunci când Bise­ri­ca, cu bucu­rie şi blân­deţe, îi pri­meş­te pe păcă­toşii cei pocă­i­ţi şi îi adu­ce la sfân­ta tai­nă a Împăr­tă­şa­niei. Mulţi băr­ba­ţi dre­pţi din Vechiul Tes­ta­ment vor­beau ast­fel când Îl vedeau pe Dum­ne­zeu adu­când pe Sin­gu­rul Său Fiu ca jert­fă pen­tru nea­mu­ri­le de oameni mai tineri şi mai păcă­toşi: “’El nu ne‑a dat nici­o­da­tă nici măcar un ied!’ Ase­mă­na­tă cu jert­fa îngro­zi­toa­re pe care Tu o faci pen­tru aceşti urma­şi ai noş­tri păcă­toşi şi risi­pi­tori, Tu nu ai făcut pen­tru noi nici cea mai mică jert­fă, care ar fi totu­şi prea mică.” Apoi, deo­a­re­ce capra sem­ni­fi­că în gene­ral păca­tul, ace­ia­şi băr­ba­ţi dre­pţi ar putea spu­ne: “Tu ne opreşti pe noi să săvârşim şi cel mai mic păcat – mic şi fără impor­tanţă ca un ied – şi tot Tu răs­plă­teşti acum aces­te nea­muri păcă­toa­se cu cea mai mare comoa­ră a Ta – cu jert­fa Fiu­lui Tău!” şi dacă mer­gem şi mai depar­te, vedem că aceas­tă pil­dă apa­rent sim­plă, pătrun­de chiar în ini­ma între­gii isto­rii a lumii, de la căde­rea lui Adam până la Pre­a­cin­sti­tul Domn Iisus Hris­tos, care este pen­tru ome­ni­re, pen­tru Adam şi urma­şii săi, întoc­mai ca Fiul Mai Mare al Tată­lui Ceresc – deşi El este Fiul Cel Unul Năs­cut şi nu fiu prin ado­pţie. Dacă Dom­nul Iisus Hris­tos ar fi vor­bit ca un om obi­ş­nu­it, muri­tor, El ar fi putut spu­ne Tată­lui Său: “Adam a păcă­tu­it şi a căzut de la Tine şi el, împre­u­nă cu toţi urma­şii săi Ţi-au hulit nume­le Tău, dar acum Tu pre­gă­teşti pen­tru el şi urma­şii săi ase­me­nea sla­vă şi bucu­rie, cum eu împre­u­nă cu toţi sălă­ş­lu­i­to­rii ceru­lui nici nu ne putem închi­pui.” Desi­gur, Dom­nul Iisus nu S‑ar mânia nici­o­da­tă pe Tatăl Său cel ceresc, nici nu ar vor­bi cu Tatăl Său într-un ase­me­nea chip, decât numai dacă noi Îl aşe­zăm din­a­dins în ini­mi­le noas­tre, spu­nând aceas­ta ca să ne mus­tre ori să ne înveţe, ca noi să nu ne semeţim întru drep­ta­tea noas­tră şi, în mân­dria noas­tră, să neso­co­tim păcă­toşii care se pocă­iesc. Ca şi cum El ar fi vrut să ne spu­nă: când Eu, Cel drept din veş­ni­cie, care sunt nedes­pă­rţit de Tatăl Meu din veş­ni­cie, nu mă împo­tri­vesc pri­mi­rii lui Adam cel pocă­it din nou, în Împă­ră­ţia cea cereas­că, atunci, cum puteţi voi, care sun­teţi dre­pţi numai de puţi­nă vre­me şi păcă­toşi sun­teţi de la întâi­ul păcat al lui Adam, să vă împo­tri­vi­ţi dra­gos­tei pe care o are Dum­ne­zeu pen­tru păcă­toşii care se pocăiesc?

„Fiule”, i‑a spus tatăl, “tu tot­dea­u­na eşti cu mine şi toa­te ale mele ale tale sunt. Tre­bu­ia să ne vese­lim şi să ne bucu­răm, căci fra­te­le tău aces­ta mort era şi a învi­at, pier­dut era şi s‑a aflat.”

Astfel, Dum­ne­zeu lini­ş­teş­te pe omul cel drept, amintindu‑i de bună­tă­ţi­le cele mul­te, pe care el le stă­pâ­neş­te şi le împar­te împre­u­nă cu El. Toa­te ale Mele ale tale sunt. Oda­tă cu întoar­ce­rea fra­te­lui tău celui pocă­it, par­tea ta nu se împu­ţi­nea­ză, ci bucu­ria ta va tre­bui să fie spo­ri­tă, “căci fra­te­le tău aces­ta mort era şi a învi­at, pier­dut era şi s‑a aflat.”

Aşa se înche­ie pil­da aceas­ta, care este în sine o întrea­gă evan­ghe­lie de tai­nă şi învă­ţă­min­te. Cu cât omul pătrun­de prin rugă­ciu­ne adân­cu­ri­le aces­tei pil­de, cu atât va des­co­peri atât tai­ne­le, cât şi învă­ţă­min­te­le aces­te­ia. Sla­vă Dom­nu­lui Iisus Hris­tos, Care ne‑a dat aceas­tă pil­dă – aceas­tă comoa­ră pli­nă de atâ­ta bogă­ţie, de la care neam după neam îşi adu­nă cunoa­ş­te­rea de Dum­ne­zeu, cât şi cunoa­ş­te­rea omu­lui, învă­ţând din aceas­tă cunoa­ş­te­re, dra­gos­tea prin înde­lun­gă răb­da­re, ier­ta­re prin dra­gos­tea lui Dum­ne­zeu pen­tru oameni şi bucu­ria, prin dra­gos­tea lui Dum­ne­zeu, în pri­mi­rea păcă­toşi­lor care se pocăiesc.

Sla­vă Tată­lui Celui fără de înce­put, şi Fiu­lui, şi Sfân­tu­lui Duh de via­ţă dătă­tor – Tre­i­mii celei de o fiinţă şi nedes­pă­rţi­tă, acum şi puru­rea şi‑n vecii veci­lor. Amin! 

http://sfantulnicolaevelimirovici.wordpress.com