Cuvinte care ucid, cuvinte care dau viatã
Ceea ce am observat la poporul nostru creştinesc este înclinarea sa predilectă, în momentele de nemulţumire, spre ocară, spre blestem, spre înjurături şi răutăţi, care pun la încercare viaţa sufletească de familie, societate şi neam. M‑am oprit foarte mult la unele cazuri, care m‑au uimit prin urmările ce poate să le aibă un blestem.
Acum câţiva ani, bunăoară, la Mănăstirea Bistriţa au intrat vreo cinci persoane, purtând în braţe o fetiţă de 12 ani. Nu s‑au aşezat bine pe băncuţa unde stăteau credincioşii, şi o criză puternică a şi luat‑o pe biata fată. Încordări, strigăte, spume la gură… S‑a zbătut aproape cinci minute, după care s‑a liniştit şi a rămas într‑o stare de agonie, de lipsă de control. Ca de obicei, i‑am întrebat pe creştini de când e boala, am cercetat care sunt cauzele, de unde vine nenorocirea aceasta şi mi-au spus că se chinuie aşa de doisprezece ani, chiar de la naştere. Aşa cum se întâmplă în familie, unii preferă un naş, tata preferă alt naş şi de aici se nasc nemulţumiri şi neînţelegeri. Din discuţiile pe care le-au avut cei doi soţi, tabăra mamei a biruit‑o pe cea din partea soţului. Foarte revoltat, tatăl a rostit un blestem adânc şi rău-făcător: „Să fiţi, cu tot cu copil, ai celui rău”. Ei bine, chiar la botez, tocmai când îi făceau scăldătoarea, a luat‑o prima criză. Au umblat pe la toate mănăstirile, au făcut rugăciuni, exorcisme, Sfinte Masluri, Împărtăşanie… Şi de doisprezece ani aşa se chinuiesc părinţii aceştia.
La zece-cincisprezece minute, o criză; zece-cincisprezece minute, altă criză. Aşa de dese! Şi noaptea, şi ziua. Era numai piele şi os. O purtau pe braţe. Şi le-am recomandat părinţilor să facă o spovedanie mai amănunţită… Copii n‑au mai putut avea. Era cel mai mare canon posibil să aibă zi şi noapte chinul acesta. Aceasta a fost prima fetiţă şi singura. Am mai ţinut legătura încă un an, după care eu am plecat de la Mănăstirea Bistriţa şi n‑am mai avut nici o ştire despre viaţa lor. Ceea ce s‑a mai ameliorat a fost doar că n‑o mai lua criza în timpul zilei, ci numai noaptea. Copilul nu era în stare de nimic; era numai în funcţiile biologice. Tatăl era un bărbat de o căinţă extraordinară, dar nu s‑a rezolvat problema; doar că au încetat din crizele acestea, în sensul că au continuat doar noaptea, două-trei ore…
Toate lucrurile acestea au adus aşa de mult viaţa noastră, a creştinilor, într‑o banalitate. Iată, vin aşa de multe tinere care nu pot să nască. Sigur că sunt şi multe păcate grele – fie că au avut, fie că n‑au avut întreruperi de sarcină; unii care, după cum se obişnuieşte în societatea aceasta modernă, îşi fac calcule când să aibă copii: după ce-şi iau maşină, îşi iau mobil, pleacă în străinătate… „Să facem vreo doi-trei ani prin străinătate şi după aceea să avem şi un copil”. Adică tocmai ce este mai important, scopul familiei, e lăsat pe ultimul plan. „Suntem căsătoriţi de doisprezece ani şi nu putem să avem copii…”.
Dar mă duc iarăşi prin copilăria noastră. La orice nemulţumire, mamele (sau vecinii) se adresează copiilor: „Seca-ţi-ar sămânţa!”. E un blestem care are foarte multă importanţă în viaţa de familie a acestor oameni pe parcurs, pentru că se întâmplă aidoma lucrurile acestea…
Este aşa de interesantă unitatea aceasta de familie, tată-mamă-copil, soţie-soţ. Îmi povestea o femeie zdrobită sufleteşte… O întreb: „Care‑i durerea?”. „Părinte, sunt în mare durere sufletească. Mi‑a murit soţul. L‑am înmormântat acum două săptămâni şi mă simt vinovată de moartea lui. Era un bărbat care mă necăjea foarte mult. Nouă ani de zile, cât am trăit cu el, n‑am avut un an de zile de linişte, de bucurie în familie. Veşnic beat, veşnic înjurături. Viaţa – un iad. Viaţa de familie a fost un chin. Dar, cu toate acestea, îmi pare rău de ceea ce am spus într-una din zile: «Pe unde-ţi intră fumul de ţigară şi băutura, pe acolo să ţi se usuce tot; să nu mai poţi bea, să nu mai poţi fuma!». După cinci-şase luni, bărbatul meu a început să slăbească, să aibă o durere şi o tuse seacă în gât, o durere care se accentua din ce în ce mai mult. Tusea, iarăşi, îl ţinea câte o jumătate de oră pe noapte. A încetat băutura; s‑a accentuat tot mai mult durerea… În cele din urmă, când nu mai putea să înghită, se duce la medic să vadă ce‑i cu el. Face analizele; îi spune medicul: «Ai un cancer destul de grav şi e în formă de metastază. Îţi spun direct, ca să ştii ce ai de făcut!» Vine omul acasă, descurajat. A mai ţinut ceva regim, tratamente, dar n‑a mai durat decât câteva săptămâni şi s‑a curăţat”.
Aici este şi bătaia lui Dumnezeu pentru lipsa noastră de chibzuinţă, iar patima, lăcomia, dezordinea morală, necredinţa, neascultarea, nerespectul, negrija de viaţa sufletească ajung la deznodăminte total nefericite.
„Vorbele noastre au urmări”
Iată şi un alt caz, întâmplat la Mănăstirea Secu. Era pe atunci un părinte care se ocupa cu administraţia mănăstirii, Părintele Vladimir, un călugăr foarte bun şi credincios la avutul mănăstirii. Ţinea cu dinadinsul să nu se irosească din munca oamenilor care erau salariaţi şi a personalului mănăstirii. Unul din credincioşi, care slujea mănăstirea de vreo zece-cincisprezece ani, un om în plinătatea vârstei – îmbătrânise el pe la mănăstire – l‑a supărat pe Părintele: îşi dosise el ceva. Părintele Vladimir se duce la Domnul, iar bătrânul se îmbolnăveşte: s‑a uscat de pe picioare, nu se ştia ce‑i cu dânsul. Rudele îl duc în toate părţile, pe la Mănăstirea Neamţu, pe la Agapia Veche, unde era Părintele Eftimie, mare duhovnic al timpului. Îl spovedeşte, fac molitfe, Sfinte Masluri, dezlegări – nimic, nici un rezultat. Ajunsese să nu se mai poată mişca.
Vara, au dat nişte infecţii în corp. Stă Părintele Valeriu (un duhovnic cu multă răbdare şi iscusinţă) şi‑l întreabă cu tot dinadinsul: „Ce-ţi mai aduci aminte? Poate ai avut de‑a face cu Vladimir al nostru? Sau poate cu Părintele Stareţ? Cu Părintele Ciprian?” – cu Părinţii care fuseseră stareţi, iconomi… El prinsese vreo trei-patru în timp ce stătuse pe acolo. „Părinte, ce să zic, ştiu eu?… Odată am avut de‑a face cu Părintele Vladimir. O fi un blestem, oare? Cică: «Să nu mori până ce nu te-oi ierta eu!». Mi-amintesc odată că mi‑a zis când era el necăjit. Că eu ce făcusem? Luasem şi eu o bucată de caş să o duc la copii. Bucata aceea de caş era pregătită de mănăstire să o ducă undeva. Şi, când vine de la stăreţie – nimic!»”. Atunci Părintele Valeriu îl pune într‑o căruţă şi, de la Vânători, de la familia lui, îl aduce până la mormântul Părintelui Vladimir. Cu lumânarea în mână l‑a adus acolo, şi i‑a pus lumânărica la cap şi i‑a spus: „Părinte Vladimir, iartă-mă, iartă-mă, şi mă dezleagă!”. Când s‑a întors acasă, i‑am făcut un Sfânt Maslu pentru multe altele pe care le făcuse înainte şi l‑am împărtăşit. Liniştit, bucuros, s‑a despărţit de toţi ai casei cu iertare… Iată un exemplu de blestem al unui părinte duhovnicesc asupra creştinilor.
Ne dăm seama ce importanţă are cuvântul preotului şi ce osândă este pe creştinul care numai supără pe un preot. Nu mai este respect pentru omul care lucrează cele dumnezeieşti, nici frica pe care trebuie să o avem faţă de preot – care este singurul om care te pune în raport cu Dumnezeu şi te scoate din toate primejdiile trupeşti şi sufleteşti, şi te ajută prin spovedanie, prin dezlegare, prin harul pe care‑l poartă el. Fără el nu există mântuire – unde este preotul, acolo este şi Biserica; unde‑i Biserica, acolo este şi preotul.
Vorbele noastre au urmări. Dar urmările pot fi şi bune, atunci când punem dragoste în ceea ce spunem. Tot la Mănăstirea Bistriţa, o familie care nu avea de doisprezece ani copii vine la Părintele Marchian. O doamnă destul de iscusită şi o creştină bună; se plânge: „N‑avem urmaşi, toată osteneala noastră este zadarnică pentru noi. Cine va veni la mormântul nostru să aprindă un pai de lumânare?”.
Eram pe bancă, stăteam împreună cu Părintele şi am ascultat tot dialogul acesta între Părinte şi femeie. Şi Părintele Marchian bătrânul, pe lângă sfaturile pe care i le‑a dat, i‑a zis: „Dumnezeu să te binecuvinteze, fată-hăi, şi să vii cu un copil, să ţi‑l botezăm aici la mănăstire!”. A trecut cam un an şi jumătate sau doi ani. Cine intră în chilia mea? Doamna în vârstă de 43 de ani, cu pruncul ei în braţe! „Părinte, mă mai cunoaşteţi cine sunt?”. „Doamnă, nu ştiu. Vă rog să-mi spuneţi”. „Eu sunt cea care am vorbit cu Părintele Marchian pe bancă, şi erai şi sfinţia ta acolo şi ascultai”. (Între timp, Părintele murise). „M‑am dus, am fost la el, i‑am aprins lumânări, am să‑i fac chiar un parastas – dacă vreţi să mergeţi în biserică, am adus o colivă; să mulţumesc lui Dumnezeu, Sfintei Ana şi Părintelui, cu a cărui binecuvântare am mers cu convingere. Am plecat de la mănăstire, şi tot timpul parcă am simţit o plinătate sufletească şi faptul că eu trebuie să am prunci”. I‑a dat Domnul după inima ei.
Aş vrea să mai dau un exemplu din lumea mare, al Domnitorului Radu, care a avut un conflict cu Sfântul Nifon, Mitropolitul Ţării Româneşti. Bogdan, un vornic al lui Ştefan Voievod, pleacă din Moldova, intră pe sub pielea lui Radu cel Mare, îşi lasă soţia lui în Moldova cu cinci copii şi o ia pe sora Domnitorului. E chemat de Sfântul Nifon, care‑i atrage atenţia asupra păcatului. Bogdan se duce la domnitor şi‑i spune de mustrarea Sfântului Nifon. Atunci Radu Vodă s‑a supărat tare pe Sfântul Nifon şi‑l exilează (pentru a treia oară, după ce mai fusese de două ori exilat din scaunul patriarhal de la Constantinopol!). Sfântul pleacă în Sfântul Munte la Mănăstirea Dionisiu, dar înainte de plecare aruncă un blestem asupra lui Radu cel Mare: „Blestem va fi peste capul tău şi a neamurilor tale! În mari suferinţe şi‑n dureri, şi multe nevoi au să cadă asupra ţării tale. Atunci mă veţi căuta, dar nu mă veţi mai găsi”. În ţară se produc multe tulburări. Radu cel Mare se îmbolnăveşte, trimite la Sfântul Munte să‑l aducă pe Sfântul să-şi ceară iertare, dar acesta murise. Era îngropat la Mănăstirea Dionisiu, unde-şi petrecuse anii în linişte şi rugăciune.
Mai târziu, Neagoe Basarab, care era un teolog oarecum, din familia Craioveştilor, şi care avea multă evlavie la Preasfinţitul Nifon, voia să împace cumva lucrurile. Pentru că, şi după ani şi ani, din mormântul Domnitorului Radu ieşeau viermi pe lespedea mormântului lui. Asta era dovadă că blestemul îl urmărea. Neagoe Basarab ajunge până la Sfântul Munte şi aduce capul Sfântului. Privegheri de noapte, slujbe frumoase… şi iată ce i se descoperă: Radu cel Mare faţă în faţă cu Sfântul Nifon – într‑o lumină strălucitoare era Sfântul, iar celălalt într-un nor întunecat. Şi din osemintele Sfântului curge, ca o aghiazmă, sfânt mir peste trupul domnitorului, care se luminează şi el – semn de iertare, de tămăduire a Domnitorului.
Iată şi aici un exemplu pentru noi, credincioşii, ce înseamnă pentru ţară un conducător creştin şi unul ticălos. O conducere ticăloasă, fără Dumnezeu, fără lege morală, fără harul lui Dumnezeu atrage peste popor şi peste capul ei tot blestemul şi toate urgiile. Dacă astăzi poporul acesta trăieşte atâtea şi atâtea lipsuri şi suferinţe, până să se renege şi existenţa noastră istorică şi duhovnicească, nu este alta decât vinovăţia acestor fărădelegi ale celor mari, care se reflectă asupra celor mici. Iar poporul îşi merită, de cele mai multe ori, soarta, pentru că tolerează aceste fărădelegi şi nu se poate ridica la un nivel mai înalt decât al stăpânului. Peste aceste lucruri mai este şi o pedeapsă a lui Dumnezeu, pentru ca prin această pedeapsă poporul să se înţelepţească, să se lumineze, să se ridice, cu timpul, la chemarea pe care o are în istorie…
Arhimandritul Iustin Pârvu
Din „Glasul monahilor”, martie 2004.
Lasã un Rãspuns: