Puterea celor 40 de liturghii şi Parastase de pãrintele Cleopa

Din învă­tă­tu­ri­le părin­te­lui Cleopa

Edi­tie îngri­ji­tă de Pre­ot Nico­lae STATE-BURLUŞI

Râm­ni­cu Vâl­cea – 2005

Îna­in­te vre­me, când încă nu se ştia pute­rea celor 40 de Litur­ghii, lumea făcea pen­tru cei răpo­sa­ţi câte 20, alţii câte 30 de Litur­ghii. Dar s‑a des­co­pe­rit că sunt mai puter­ni­ce 40 de Litur­ghii decât 30. Și cum a fost?

Un pre­ot bătrân din­tr-un sat avea pes­te 80 de ani. El, săra­cul, nu mai putea sluji. A mări­tat o fată a lui, iar gine­re­le rămă­se­se în locul lui la parohie. Popo­rul avea evla­vie la pre­o­tul bătrân, dacă l‑a cunos­cut, pen­tru că pe atâţia i‑a bote­zat şi i‑a şi cunu­nat şi pe alţii i‑a şi înmor­mân­tat; îl şti­au drept părin­te­le satu­lui, că era de mult timp aco­lo. Oame­nii aveau evla­vie la bătrân. Se mai duceau la spo­ve­dit, la citit, să le mai spu­nă un cuvânt, şi tână­rul era bucu­ros că bătrâ­nul mai poa­te face ceva, de‑l aju­tă pe el.

Dar pe pre­o­tul bătrân îl dureau picioa­re­le, căci era bol­nav de reu­ma­tism. Acum la bătrâ­neţe reu­ma­tis­mul îşi ara­tă pute­rea, pe măsu­ră ce slă­beş­te omul tot mai tare. Şi i se umfla­se­ră picioa­re­le. Aco­lo în satul ace­la era un fere­deu, o baie, care avea apă săra­tă, ce făcea bine la reu­ma­tism, la dife­ri­te boli. Baia aceas­ta era într‑o gră­di­nă mare, cu o liva­dă frumoasă.

Şi pre­o­tul ducân­du-se aco­lo să facă baie, se ducea cu nădej­dea în Dum­ne­zeu, că aşa‑i dato­ria pre­o­tu­lui şi a călu­gă­ru­lui şi a cre­ş­ti­nu­lui când călă­to­reş­te, mai ales sin­gur, să zică rugă­ciuni pe drum. Zicea rugă­ciuni de aca­să până ajun­gea în gră­di­nă. Când ajun­gea aco­lo în gră­di­nă, întâl­nea un tânăr plân­gând şi văi­tân­du-se foar­te tare, dar care nu vor­bea. Și mer­gea tână­rul aces­ta cu pre­o­tul la baie şi ară­ta mul­tă dra­gos­te să‑l aju­te pe pre­ot. Pre­o­tul bătrân, cât stă­tea în baie zicea rugă­ciuni, că el ştia rugă­ciuni mul­te pe de rost. Când ieşea din baie, tână­rul ace­la iar venea plân­gând. Plân­gea într-una. Şter­gea picioa­re­le pre­o­tu­lui, îl încă­lţa, îi dădea hai­na şi‑l petre­cea plân­gând. Acu­ma bie­tul pre­ot, văzând pe tână­rul aces­ta că plân­ge, îl întrea­bă: „Tine­re, de ce plângi?” Iar el nu gră­ia nimic. Atunci pre­o­tul s‑a gân­dit să‑i dea bani. Dar ace­la plân­gea şi n‑a vrut să pri­meas­că banii. De câte ori venea pre­o­tul, găsea pe tână­rul ăsta care ieşea de unde­va din liva­dă, că era liva­dă dea­să cu pomi, plân­gând tare, şi mer­gea cu el la baie şi îl aju­ta până ieşea pre­o­tul din gră­di­nă, iar el rămâ­nea în gră­di­na aceea.

Atunci, ce s‑a gân­dit pre­o­tul? A pus niş­te pres­curi şi o sti­clă de vin curat într-un şer­vet fru­mos şi a zis: „Eu am să‑i dau pres­cu­ri­le aces­tea şi o sti­clă de vin, poa­te aces­tea le va pri­mi, că tare mult bine îmi face omul acesta”.

Când a ajuns pre­o­tul, l‑a întâl­nit iar plân­gând. A mers la baie, ace­la iar l‑a aju­tat, şi când să iasă pe poar­tă, pre­o­tul zice:

- Ia legă­tu­ra asta cu pres­curi şi o sti­clă de vin, să le mănânci, că le-am bla­go­slo­vit eu.

Atunci a vor­bit tână­rul acela:

- Oh, părin­te, oh! Dacă ai şti cine sunt eu, nu mi-ai da pres­curi să mănânc. Vai şi amar de mine!

Și atunci s‑a spe­ri­at preotul:

- Dar cine eşti tu, fiu­le? De ce n‑ai vor­bit până acum, că de atâ­tea ori am venit eu în gră­di­na asta şi tare mult m‑ai ajutat?

- Oh, părin­te sfin­te, dacă ai sta sfinţia ta în gră­di­na asta şi în baia asta toa­tă via­ţa, mare bine mi-ai face mie!

- Dar de ce?

- Că numai sfinţia ta când vii în gră­di­na asta şi cât stai în baie zici rugă­ciuni, şi numai atât pot sta şi eu în gră­di­na asta a mea.

Bătrâ­nul când făcea baie se ruga şi zicea: „Doam­ne, pome­neş­te şi iar­tă păca­te­le ace­lu­ia care a făcut baia aceas­ta”, fiind­că era gra­tu­i­tă şi avea toa­te cele de nevoie.

- Dar unde eşti tu?

- Eu sunt în iad!

- Dar cine eşti tu?

- Eu sunt pro­pri­e­ta­rul aces­tei gră­dini. Gră­di­na aceas­ta cu pomi a fost a mea şi baia aceas­ta am zidit‑o pe chel­tu­ia­la mea şi am lăsat‑o în folo­sul comu­nei, dar am murit în floa­rea vâr­stei, cu păca­te gre­le şi m‑am dus în iad. M‑am măr­tu­ri­sit eu, dar degea­ba, că n‑am avut vre­me când face canon. Și iată, părin­te sfin­te, sunt 80 de ani de când mă mun­cesc în iad. Și când intri tu, părin­te sfin­te, în gră­di­na asta şi te rogi, înge­rul Dom­nu­lui vine și mă scoa­te din foc. Și toţi care stau în baie, numai rău­tă­ţi fac, și nu se gân­desc la Dum­ne­zeu. Iar dum­ne­a­ta şi când stai în baie şi când intri în gră­di­nă, intri cu rugă­ciu­nea. Asta drep­ta­te mi‑a făcut Dum­ne­zeu, că tri­mi­te pe înge­rul Dom­nu­lui şi mă ia din foc, „cât va sta pre­o­tul în baie şi în gră­di­nă, pen­tru rugă­ciu­ni­le lui, fiind­că se folo­seş­te şi pre­o­tul, tu să stai în gră­di­na ta”. De ace­ea am spus, părin­te sfin­te, dacă ai sta mata în gră­di­na asta până la sfârşi­tul vieţii, atâ­ta stau eu afa­ră din iad. Cum pleci mata, mă răpeş­te înge­rul Dom­nu­lui și mă duce îna­poi la munci.

Şi s‑a spe­ri­at pre­o­tul. Şi a întrebat:

- Cum te chea­mă, frate?

- Ioan mă cheamă.

- Da? Fra­te Ioa­ne, şi cum pot eu să te ajut?

- O, părin­te, mare pute­re au pre­o­ţii de la Dum­ne­zeu! Mul­te sufle­te scot pre­o­ţii din iad.

- Dar cu ce?

- Dacă vrei, părin­te sfin­te, nu-mi da pres­curi să mănânc, că eu sunt duh, eu mă arăt ţie aşa, dar eu nu‑s cu tot cu tru­pul aici. Eu nu pot mân­ca şi bea acu­ma. Dacă vrei, ia pres­cu­ri­le şi vinul şi să faci pen­tru mine, părin­te sfin­te, 40 de Litur­ghii să mă scoţi din foc, că dacă mă aju­ţi, mare pla­tă ai să ai în ziua jude­că­ţii, în ziua cea mare.

Şi cum a zis aşa, cum era cu pre­o­tul de vor­bă în gră­di­nă, n‑a mai văzut nimic pre­o­tul. I‑au ţiu­it pre­o­tu­lui ure­chi­le, s‑a spe­ri­at, a rămas în gră­di­nă şi a înce­put a plân­ge: „Doam­ne, Doam­ne, cum mi-ai adus un suflet din iad ca să vor­beas­că cu mine şi să-mi ara­te pute­rea celor 40 de Litur­ghii!” Până atunci se făceau 30 de Litur­ghii, cum am spus.

Atunci pre­o­tul a venit aca­să plân­gând. Şi l‑a văzut gine­re­le şi fii­că-sa, şi l‑a întrebat:

- Ce ai, tată, că eşti mâh­nit? Ştii, omul se cunoaşte.

- Dra­gul tatii, ce să am? Sunt supă­rat. Mă cam dor picioa­re­le; de-acum văd că mi se apro­pie sfârşi­tul meu. Uite, măi băie­te, ce vreau să fac. Eu, fiind­că am fost pre­ot 60 de ani în comu­na asta, vreau să mă duc pre­gă­tit din lumea asta. Să-mi dai voie să slu­jesc 40 de zile Sfân­ta Liturghie.

- Cine?

- Eu.

- N‑ai să poţi, tată! Vezi, mata de-abia te duci.

- Cum va vrea Dumnezeu.

- El a vrut să slu­jeas­că; să se oste­neas­că el.

Şi atunci s‑a minunat.

- Dacă ai să poţi, tată! Am să te mai ajut şi eu. Dar dacă poţi mata, noi te lăsăm să faci.

- Dar nu aşa cum slu­ji­ţi voi, numai dumi­ni­ca şi în săr­bă­tori, eu fac ca la mănăstiri.

Dar nu le‑a spus tai­na ce a gră­it ace­la şi ce‑a văzut în gră­di­nă. Şi s‑a apu­cat pre­o­tul, s‑a pre­gă­tit, s‑a schim­bat, s‑a spă­lat, s‑a măr­tu­ri­sit la cel tânăr, că nu poa­te sluji până nu se măr­tu­ri­seş­te. Și s‑au minu­nat oame­nii în satul ace­la: „Aţi auzit o ves­te? Pre­o­tul cel bătrân a zis că îna­in­te de moar­te vrea să facă 40 de zile slujbă”.

Și tră­geau clo­po­tul la bise­ri­că în fie­ca­re zi das­că­lul şi cân­tă­reţul. Oame­nii, când auzeau, ziceau: „Hai, măi, că slu­jeş­te pre­o­tul bătrân! Asta‑i o minu­ne mare!” Dar se minu­nau toţi cât de uşor făcea slu­j­ba. Toa­tă rân­du­ia­la, şi în fie­ca­re zi Litur­ghie, că el dacă se împăr­tă­şea cu Pre­a­cu­ra­te­le Tai­ne în fie­ca­re zi, Sfin­te­le îl întă­reau. Sfin­te­le Tai­ne sunt şi pen­tru întă­ri­rea tru­pu­lui, iar pre­o­tul slu­ji­tor se împăr­tă­şeş­te în fie­ca­re zi, când slu­jeş­te. Şi se minu­nau toţi: „Pre­o­tul cel bătrân a înti­ne­rit! Hai să‑l vedeţi cum slu­jeş­te, cum cădeş­te şi la urmă ţine pre­di­că și face pana­hi­dă și toa­te”. Și oame­nii, bucu­ria lor că a înce­put pre­o­tul în fie­ca­re zi să slu­jeas­că. Aşa se slu­jea îna­in­te în sat. Mer­geau şi ei la biserică.

Și atunci a slu­jit pre­o­tul aces­ta bătrân vreo 20 de zile. La 20 de zile săra­cul a venit de la bise­ri­că foar­te obo­sit. Și s‑a dus în came­ra lui: „Eu mă odih­nesc olea­că. Voi mân­ca când m‑oi scu­la. Acum nu mi‑e foa­me. M‑am împăr­tă­şit cu Sfin­te­le Taine”.

Şi pre­o­tul bătrân cum era încă­lţat cu ciub­o­te­le, a pus capul să se odih­neas­că. Şi nici n‑a ador­mit bine şi vede un râu mare de foc, de n‑avea mar­gi­ne lăţi­mea lui. O mare de flă­cări. Şi auzea fel de fel de vaie­te şi ţipe­te şi scrâş­niri din dinţi şi răc­ne­te de dis­pe­ra­re şi vedea cum ard oame­nii şi cum îi întorc dra­cii cu furci în flă­cări, şi cât de mare e chi­nul. Și s‑a spe­ri­at pre­o­tul. Când aproa­pe de malul ace­lui râu de foc, iaca vede pe Ioan al lui. Jumă­ta­te era ieşit din flă­cări. Şi a înce­put a stri­ga, bătând din pal­me: „Părin­te, părin­te, nu mă lăsa. Eu sunt Ioan din gră­di­nă! Iată cu Sfin­te­le tale Litur­ghii, jumă­ta­te am ieşit din foc”. El făcu­se jumă­ta­te din slu­j­be. „Nu mă lăsa, părin­te sfin­te, fă îna­in­te şi mă scoa­te, că mare pla­tă ai să ai în ziua judecăţii!”

Și pre­o­tul s‑a tre­zit și n‑a mai văzut râul de foc, şi s‑a spe­ri­at. S‑a scu­lat, şi mai tare s‑a îmbăr­bă­tat. „Chiar de-oi muri, dar mai fac 20 de Litur­ghii”, a zis bătrâ­nul. A înti­ne­rit. Nici nu simţea că‑i bătrân. „Ia uite, dom­nu­le, ce pute­re la el!”

Vezi, omul când ia con­tact cu lumea de din­co­lo, cât curaj are? Și a făcut bătrâ­nul încă 20 de slu­j­be; 20 de Sfin­te Litur­ghii. Şi se minu­nau oame­nii: „Măi, să‑l întă­reas­că Dum­ne­zeu pe părin­te­le nos­tru, săra­cul! La 80 și atâţia de ani face zi de zi!” – cum a făcut sta­reţul meu Litur­ghii aici până la 82 de ani. Sta­reţul care m‑a călu­gă­rit pe mine, Ioa­ni­chie. Aici se vede şi cre­dinţa! Cre­dinţa îl întă­reş­te pe om.

Şi a făcut încă 20 de litur­ghii. Și când a ajuns la 40 de zile, la ulti­ma Litur­ghie, pe când era cu sfân­tul pro­co­văţ în mână şi cu sfân­ta lin­gu­ri­ţă ca să con­su­me Sfin­te­le, după ce s‑au împăr­tă­şit cre­din­cioşii, pre­o­tul vede deo­da­tă intrând în sfân­tul altar un vul­tur fru­mos, cu pene în mii şi mii de culori. Lumea ple­ca­se din bise­ri­că, pen­tru că se dădu­se ana­fu­ra. Para­cli­se­rul era prin bise­ri­că. Şi pre­o­tul a strigat:

- Măi, Vasi­le, ia vino repe­de încoa­ce! Când a intrat para­cli­se­rul şi a văzut vul­tu­rul aşa de fru­mos, gro­zav s‑a minu­nat. A căzut cu faţa la pământ şi a zis:

- Vai, părin­te, de unde‑i pasă­rea asta aşa de fru­moa­să? N‑am mai văzut o aşa pasăre!

Și atunci vul­tu­rul a înce­put a vorbi:

- Părin­te sfin­te, eu sunt Ioan. Iată cu Sfin­te­le şi dum­ne­ze­ieş­ti­le tale Litur­ghii, 40 de Litur­ghii, m‑ai scos din mun­ca iadu­lui. Eu zbor și mă duc la rai­ul desfă­tă­rii. Şi să-ţi dea ţie Dum­ne­zeu pla­tă în ziua cea mare a jude­că­ţii, că ai scos un suflet din mun­ci­le iadu­lui. Să ştii aceas­ta, că prin mâi­ni­le pre­o­ţi­lor şi prin Sfân­ta Litur­ghie mul­te mii şi mii de sufle­te în fie­ca­re zi ies din iad, cum am ieşit şi eu. Deci mare este pute­rea Sfin­tei Litur­ghii, dar de acum îna­in­te să nu mai faci 30 de Litur­ghii, ci 40 de Liturghii.

Şi zicând aceas­ta, nu l‑a mai văzut.

Și apoi pre­o­tul le‑a spus:

- Iată azi am ter­mi­nat 40 de Litur­ghii. De acum să vă spun tai­na de ce am slujit.

Şi le‑a spus la ai lui și au scris, că avem în pro­log scris. „Scri­eţi isto­ria asta, că am văzut‑o cu ochii şi am auzit‑o cu ure­chi­le. Iată cum s‑a întâm­plat cu mine…”. Le‑a spus de când mer­gea la baie. Și n‑a mai făcut pre­o­tul baie la picioa­re pe urmă, l‑a întă­rit Sfân­tul Duh. Și a mai tră­it pre­o­tul trei ani de zile şi după trei ani s‑a dus la Domnul.

Şi s‑a făcut întâm­pla­rea aceas­ta în Con­stan­ti­no­pol, pe tim­pul împă­ra­tu­lui gre­cesc Hera­clie, împă­rat foar­te cre­din­cios, ace­la ce a scos Sfân­ta Cru­ce de la Ieru­sa­lim, care a fost robi­tă de perşi. Şi v‑am spus aceas­ta ca să cunoa­ş­teţi pute­rea celor 40 de Liturghii.

*

Dar să vă mai spun o isto­ri­oa­ră. Până la anul 1054 Franţa era orto­do­xă, şi Ita­lia; toa­te ţări­le din lume eram o sin­gu­ră Bise­ri­că. Atunci cato­li­cii s‑au des­pă­rţit de noi. Marea schis­mă papa­lă când s‑au rupt de Bise­ri­ca noas­tră pen­tru anu­mi­te refor­me pe care le-au făcut. Franţa fiind orto­do­xă, un pre­ot din Franţa avea un fra­te mili­tar. Și au avut fran­ce­zii răz­boi cu mau­ri­ta­nii. Mau­ri­ta­nii erau unde este Afri­ca Fran­ce­ză azi, din­co­lo de Gibral­tar ime­di­at, către Libe­ria, împă­ră­ţia mau­ri­lor de pe vre­muri. Și s‑a dus arma­ta fran­ce­ză să se bată cu mau­rii din­co­lo de Gibral­tar, în Africa.

Fra­te­le pre­o­tu­lui aces­ta din Franţa a mers şi el, era mili­tar într-un regi­ment. Atunci nu erau tunuri ca acu­ma şi mitra­li­ere şi avi­oa­ne şi bom­be ato­mi­ce, atunci se băteau cu săbi­i­le, ca pe vre­mea lui Şte­fan cel Mare, cu suli­ţa, cu arcul, cum era.

Și tre­când arma­ta fran­ce­ză în Mau­ri­ta­nia să se lup­te, a fost mare răz­boi între arma­te­le euro­pe­ne şi cele din Afri­ca. Şi i‑au bătut fran­ce­zii pe mauri, dar au luat mau­rii mulţi pri­zo­ni­eri fran­cezi, pe care i‑au dus în ţara lor, prin­tre care au luat şi pe fra­te­le aces­tui pre­ot. Pre­o­tul era din Mar­si­lia, por­tul Franţei, care este port la Ocea­nul Atlan­tic. Pre­o­tul n‑a şti­ut că fra­te­le său a căzut pri­zo­ni­er, dar a văzut că n‑a mai venit şi a între­bat pe cei­la­lţi sol­da­ţi, când s‑a ter­mi­nat războiul:

- Măi, dar pe fra­te­le meu nu l‑aţi văzut?

- Părin­te, cred că a murit, că a fost mare măcel. Stă­teau tru­pu­ri­le pe jos cum stau butu­cii, aşa lup­tă a fost, şi cred că a murit şi el, săracul.

Pre­o­tul, ca fra­te al lui, a înce­put să‑i facă 40 de Litur­ghii. Fra­te­le pre­o­tu­lui nu era mort, dar era pri­zo­ni­er şi‑l ţineau în lanţuri într‑o tem­ni­ţă, şi erau mai mulţi lega­ţi acolo.

Pre­o­tul făcând Litur­ghia aici, când era pe la ora 10 din zi, toa­te lanţu­ri­le cădeau de pe fra­te­le pre­o­tu­lui, şi rămâ­nea dez­le­gat. Şi ziceau ceilalţi:

- Ce este cu tine? De ce cad lanţu­ri­le de pe tine? Faci farmece?

Ace­la a zis:

- Eu nu ştiu farmece.

- Ei, nu ştii farmece!

Toa­te lanţu­ri­le se rupeau şi cădeau jos în fie­ca­re zi la ora zece, ace­ia îl legau cu alte lanţuri. A doua zi şi ace­lea, praf jos. Puneau alte­le. Praf.

- Măi, mare fermecător!

- Eu sunt cre­ş­tin. Cred în Hris­tos. Eu far­me­ce nu ştiu, dar eu cred alt­ce­va. Fra­te­le meu este pre­ot în ţara mea, în Franţa, şi eu cred că el face Litur­ghii acu­ma şi scoa­te păr­ti­ce­le pen­tru mine, cre­zând că am murit. Şi, că dacă aş fi în iad, şi aco­lo aş fi dez­le­gat, nu numai de la voi. Și eu asta cred că se întâm­plă, că numai asta închi­pu­ie. Dar nici eu nu ştiu de ce.

- Şi cât timp are să se întâm­ple aşa cu tine?

- Ştiu că la noi se fac 40 de Litur­ghii. Şi o să vedeţi că până la 40 de zile cad lanţu­ri­le de pe mine.

- Dar atunci ce‑o să se întâmple?

- Nici eu nu ştiu ce‑o să se întâm­ple, dar ştiu că o să scap din mâi­ni­le voastre.

- Cum? Nu scapi tu din mâna noastră!

- Eu cred că Dum­ne­zeu mă sco­tea şi din iad, dacă aş fi fost în iad, pen­tru cele 40 de Litur­ghii, cu atât mai mult o să mă scoa­tă din mâna voas­tră de aici.

- Ai să vezi că te punem noi sub pază atunci! Şi au numă­rat ace­ia şi n‑au mai pus lanţuri pe el.

- Degea­ba le punem, că la 40 de zile pică toate.

La 40 de zile erau atenţi cu toţii. Au pus san­ti­ne­le dub­le la porţi şi au pus lanţuri pe el şi pază. „Păziţi‑l, măi, că auzi că aces­ta la 40 de zile plea­că de aici!”

Şi cum erau ei în pază deo­da­tă au văzut că s‑a desfă­cut aco­pe­ri­şul tem­ni­ţei în două şi o mână l‑a luat de perii capu­lui şi nu l‑au mai văzut. Şi unde l‑a dus? L‑a pus pe pris­pa casei, la Mar­si­lia, într‑o cli­pă de vreme.

Şi atunci ace­ia s‑au întrebat:

- Ce s‑a întâm­plat, măi?

- A venit Hris­tos al lui, căci am văzut o mână. (Ei nu şti­au că era înge­rul Dom­nu­lui). L‑a luat din­tre noi. Toţi am căzut tre­mu­rând. Nu putea nimeni să se ţină pe picioare.

- Şi pe unde?

- Prin aco­pe­ri­şul tem­ni­ţei, şi tem­ni­ţa s‑a închis apoi.

Ace­la a spus:

- Vedeţi voi cât de mare‑i cre­dinţa cre­ş­ti­nă? Vezi ce pute­re are Hris­tos al lor? Iaca, măi cât l‑aţi păzit voi şi l‑a luat când a vrut!

Şi pre­o­tul când l‑a văzut i‑a zis:

- Măi, fra­te, măi, ai venit? Mie mi s‑a spus că ai murit. Chiar astăzi am ter­mi­nat 40 de Litur­ghii pen­tru tine şi am scos ulti­ma păr­ti­ci­că pen­tru sufle­tul tău.

Şi atunci cel scă­pat i‑a zis:

- Bine ai făcut, fra­te, că dacă eram în iad, mă sco­teai şi de aco­lo. Dacă am fost pe pământ m‑ai scos din tem­ni­ţă. Să-ţi dea Dum­ne­zeu ţie pla­tă, dar uite cum a fost cu mine. Şi i‑a spus isto­ria cu lanţu­ri­le şi s‑a scris şi asta. Aceas­ta des­pre pute­rea celor 40 de Liturghii.

*

S‑a mai întâm­plat încă şi o altă minu­ne în legă­tu­ră cu cele 40 de Litur­ghii. Un sta­reţ bătrân, iero­mo­nah, avea un uce­nic. Dar uce­ni­cul ace­la nu prea ascul­ta de el. Şi de mul­te ori îi spu­nea bătrâ­nul: „Ascul­tă, fiu­le, ai să te mun­ceşti veş­nic”. Şi s‑a întâm­plat că a murit uce­ni­cul cel neas­cul­tă­tor şi l‑a văzut bătrâ­nul în iad. Și i‑a spus: „Părin­te, te rog, fă pen­tru mine 40 de Litur­ghii, fiind­că am fost neas­cul­tă­tor și rău și te-am amă­rât”. Şi după ce a făcut bătrâ­nul 40 de Litur­ghii, a venit uce­ni­cul cu un veş­mânt îmbră­cat ca soa­re­le şi i‑a zis: „Cu sfin­te­le tale rugă­ciuni, prin mij­lo­ci­rea pe care ai făcut‑o pen­tru mine, m‑am uşu­rat şi m‑am mântuit”.

*

Pome­ni­rea morţi­lor o făceau cre­ş­ti­nii demult, la Litur­ghia Sfân­tu­lui Iacov: întâia Litur­ghie care se întoc­mi­se încă din vre­mea celui din­tâi epi­scop al Ieru­sa­li­mu­lui. În tim­pul ei se rân­du­i­se slu­j­bă spe­cia­lă pen­tru morţi. Dar mai târ­ziu, rân­du­in­du-se alte slu­j­be pen­tru morţi, s‑a văzut cât de mare folos aduc cele 40 de pana­hizi (paras­ta­se) pen­tru răpo­sa­ţi. S‑au des­co­pe­rit mul­te tai­ne. Acum să vă mai spun o isto­ri­oa­ră des­pre pute­rea celor 40 de panahizi.

Pe tim­pul împă­ra­tu­lui Nichi­for Focas, pe la anul 963, când s‑a făcut Marea Lavră a Sfân­tu­lui Anas­ta­sie în Mun­te­le Athos, acest împă­rat cre­ş­tin a avut răz­boi cu perşii. Tot­dea­u­na impe­ri­ul Bizan­tin cu perşii au avut răz­boi, pen­tru că sunt în gra­ni­ţă. Şi a fost mare lup­tă. Două împă­ră­ţii puter­ni­ce. Şi atunci perşii, deşi nu i‑au biru­it pe greci, au luat mulţi­me de pri­zo­ni­eri şi au făcut cele mai gre­le munci cu ei. Ca să‑i piar­dă, i‑au pus să facă un tunel. Pe atunci nu erau tre­nuri, dar în tune­luri făceau depo­zi­te. Au pus să sape într-un mun­te să facă tunel, ca să ţină ei aco­lo mul­te. La tunel au pus mai mulţi pri­zo­ni­eri, că dacă va cădea tune­lul pes­te ei, aco­lo să le fie mor­mân­tul. Că atunci nu era meş­teşug să lege bine tune­lul, aşa cum se lea­gă acum.

Bieţii greci cre­din­cioşi lucrau săra­cii, că aveau san­ti­ne­le lân­gă dânşii. Și când au ajuns la o dis­tanţă oare­ca­re sub tunel, lucrând, într‑o bună zi, vrr­rum! A căzut tune­lul pes­te ei. Au murit toţi. Dar prin ico­no­mia lui Dum­ne­zeu, toc­mai în fun­dul tune­lu­lui, două pie­tre mari au căzut vârf la vârf şi dede­subt a rămas un loc liber. Şi aco­lo în coli­ba ace­ea puteau să tră­i­as­că mai mulţi, că era larg, dar numai un om a rămas. El când a văzut că pie­tre­le se rea­ze­mă, a intrat dede­subt şi nu l‑a omorât. Dar ce folos? A rămas în întu­ne­ric bez­nă, că era în pân­te­ce­le mun­te­lui, întu­ne­ric şi rece. Şi se gân­dea el: „Au să ne mai scoa­tă pe noi păgâ­nii ăştia?” Că dacă ar fi fost vor­ba de cine­va de-ai lor, s‑ar fi silit să‑i scoa­tă, dar aşa, nu s‑a mai gân­dit nimeni la asta, ci i‑a lăsat morţi aco­lo pe toţi. Şi se gân­dea el: „Ei, am rămas cu mila lui Dum­ne­zeu, dar tot voi muri aici de foa­me, de frig şi de urât”. Şi a înce­put să se roa­ge straşnic.

Când s‑a ter­mi­nat răz­bo­i­ul, venind curând după înfrân­ge­re la satul lor unul din tova­ră­şii lui de arme, feme­ia l‑a întrebat:

- Pe băr­ba­tul meu nu l‑ai văzut?

El zise:

- Băr­ba­tul tău a fost prins de perşi împre­u­nă cu alţii şi am auzit că i‑au pus să sape un tunel şi a căzut tune­lul pes­te ei şi au murit toţi. Atunci a murit şi al dumitale.

Feme­ia cre­din­cioa­să ştia rân­du­ia­la care se făcea cu paras­ta­se­le (şti­ţi în Pos­tul Mare, că duce coli­ve la bise­ri­că). Ce s‑a gân­dit ea? „Să‑i port eu paras­ta­se­le, dacă a murit, şi pe urmă îi voi face eu şi praz­nic la 40 de zile!” Dar ce s‑a întâm­plat? Dum­ne­zeu voia să des­co­pe­re pute­rea celor 40 de paras­ta­se (pana­hizi).

Atunci în vechi­me, Sfân­ta Litur­ghie se slu­jea la sate aşa cum se slu­jeş­te la noi în mănăs­ti­re, adi­că zil­nic. Dar în vre­mea ace­ea, veneau toţi cre­ş­ti­nii la bise­ri­că, cum se spu­ne în Fap­te­le Apos­to­li­lor, că „erau puru­rea zăbo­vind în bise­ri­că şi întru frân­ge­rea pâinii”.

Şi ce a făcut bia­ta feme­ie? De când a auzit că a murit, a înce­put să ducă la bise­ri­că o pres­cu­ră, un sfert de vin şi câte­va lumâ­nă­re­le, să‑i poar­te paras­ta­se­le. Aşa era tra­di­ţia. Pre­o­tul sco­tea la Litur­ghie şi o păr­ti­ci­că pen­tru robul lui Dum­ne­zeu care muri­se, după cum i‑a spus femeia.

El săra­cul, până a ajuns ves­tea la feme­ie, până nu ştiu ce, el a pos­tit aco­lo vreo săp­tămâ­nă, mai mult; era gata-gata să moa­ră de foa­me. Era ulti­ma sufla­re aco­lo în întu­ne­ri­cul ace­la, dar se ruga: „Doam­ne, vreau să mă rog Ţie, dacă Tu ai rân­du­it ca eu să tră­iesc sub aces­te pie­tre, Tu poţi să mă scoţi și de aici, sau dacă nu, mor, şi să mor rugân­du-mă, că n‑am altă nădej­de”. Se ruga săra­cul cu toa­tă ini­ma, că era sin­gur în acel întu­ne­ric şi bez­nă de mun­te şi ştia că va muri.

Rugân­du-se el, deo­da­tă numai vede că a intrat un tânăr, dar nu ştia pe unde, şi avea în mână o sti­clu­ţă de vin, niş­te lumâ­nări aprin­se şi o prescură.

El era aproa­pe leşi­nat. Stă­tea cu pân­te­ce­le la pământ, că nu mai putea să se scoa­le. Era mort de foame.

- Scoa­lă, fra­te, şi ia şi mănân­că pres­cu­ra asta şi bea vinul ăsta, că numai bine ai şi lumi­nă! Că i‑a adus toa­te lumâ­nă­ri­le aprinse.

Şi el s‑a spe­ri­at când a văzut pe tână­rul acela.

- Doam­ne, Tu eşti Mân­tu­i­to­rul Hristos?

- Nu. Eu sunt înge­rul, păzi­to­rul vieţii tale, şi aces­tea ţi le‑a tri­mis soţia ta astăzi la bise­ri­că şi Dum­ne­zeu mi‑a porun­cit, fiind­că eşti în via­tă, să ţi le aduc, că dacă erai mort, pen­tru aces­tea aveai să pri­meşti lumi­na cea veş­ni­că; dar fiind­că eşti în via­ţă Dum­ne­zeu m‑a tri­mis, fiind­că ai trup aici, să te întă­reşti cu hra­na aceasta.

El însă nu îndrăz­nea să se atingă de ea. Şi ace­la a spus:

- Uite, te rog, ia şi te întă­reş­te, că dacă nu, mori. El a prins curaj şi a înce­put să mănân­ce pres­cu­ra, după ace­ea a băut câte olea­că de vin, iar mân­ca olea­că de pres­cu­ră, şi aşa, încet-încet, a mân­cat pres­cu­ra, a băut vinul și numai bine a avut și lumâ­nări. Şi atunci a spus îngerul:

- Eu îţi voi adu­ce în fie­ca­re zi, dacă soţia ta va duce la bise­ri­că aceas­tă jert­fă. Iar dacă nu, nu.

Şi se gân­dea el în min­tea lui: „Feme­ia îmi face paras­ta­se­le. Dar ce are să se întâm­ple mai târ­ziu? Ştiu că până la 40 de zile are să-mi adu­că aces­tea aici înge­rul Dom­nu­lui. Dar după 40 de zile ce are să se întâm­ple cu mine?”

Şi nu l‑a mai văzut. Şi acu­ma el aştep­ta. A doua zi pe la vre­mea ace­ea, vine iară­şi înge­rul, şi‑i adu­ce iară­şi aşa. I‑a adus 20 de zile.

La 20 de zile, soţia lui, gră­bi­tă săra­ca aca­să, că avea şi copii, s‑a dus să ducă vaca la cirea­dă. Şi ducând vaca dimi­nea­ţa, cirea­da ple­ca­se din sat, şi ea s‑a dus toc­mai pe câmp unde era. A pus deo­par­te tot ce să ducă, dar întâr­zi­ind şi‑a zis: „Las’ că oi duce mâi­ne, că azi nu mai am timp”. Şi în ziua ace­ea, nu i‑a adus lui înge­rul pres­cu­ra, vinul şi lumânările.

Şi el a înce­put a plân­ge, zicând: „Vai de mine, mi se pare că soţia mea numai 20 de pana­hizi mi‑a făcut. Azi n‑a mai venit înge­rul Dom­nu­lui să-mi adu­că pres­cu­ra, vinul şi lumâ­nă­ri­le. De acum voi muri iar de foa­me!” Dar ea, bia­ta feme­ie, dacă n‑a adus în ziua ace­ea coli­va, a dus a doua zi două, ca să fie coli­ve­le 40. Şi a doua zi a venit înge­rul Dom­nu­lui şi i‑a adus mai mul­te lumâ­nări, două sti­cle cu vin şi două pres­curi. Şi i‑a zis:

- Soţia ta, a fost ieri cu vaca la cirea­dă, şi n‑a avut timp să adu­că pana­hi­da, dar azi a dus la bise­ri­că două şi eu ţi le-am adus pe amân­do­uă. Şi s‑a bucu­rat el tare, când a văzut că feme­ia are de gând să‑i facă 40 de pana­hizi. Şi a făcut rugă­ciu­nea şi a mân­cat. Şi nu l‑a mai văzut pe înger, că s‑a dus.

Şi se gân­dea el: „Doam­ne, Dum­ne­ze­u­le, dacă atâ­ta milă şi îndu­ra­re ai făcut cu mine aicea sub pământ, încât sub mun­te­le aces­ta îmi porţi de gri­jă, cu ce să-ţi răs­plă­tesc eu? Ce pot eu, om păcă­tos, să fac pen­tru tine, spre a‑Ţi mulţumi?” Şi acum se gân­dea el: „Hai că soţia săra­ca până la 40 de zile o să-mi adu­că aşa, dar la 40 de zile ce are să fie cu mine? Am să mor!” Aşa se gân­dea el, că nu ştia ce are să se întâm­ple la 40 de zile.

Şi se plân­gea din adân­cul ini­mii şi mulţu­mea lui Dum­ne­zeu pen­tru mila Lui cea negră­i­tă, că‑i poar­tă de gri­jă, să nu moa­ră aşa de repe­de, ci să mai tră­i­as­că. Şi zice: „Tu, Doam­ne, Care mi-ai pur­tat de gri­jă şi ai dat în gând soţi­ei mele să-mi poar­te 40 de pana­hizi, aju­tă-mi cu mila Ta şi mă scoa­te de aici, că Tu le poţi pe toa­te. Iar dacă voi muri la 40 de zile, să-mi fie ier­ta­te păca­te­le mele”.

Deci feme­ia a con­ti­nu­at aşa, şi în fie­ca­re zi înge­rul i‑a adus jert­fa pe care o ducea soţia lui la bise­ri­că. Iar în ziua a 40‑a, stând el la rugă­ciu­ne, a venit înge­rul Dom­nu­lui ca ful­ge­rul, a spin­te­cat mun­te­le în două, l‑a luat de părul capu­lui şi l‑a pus aca­să pe pris­pă, toc­mai în Gre­cia, în satul de unde era el.

Şi când s‑a tre­zit, a văzut şi a cunos­cut satul, dar n‑a şti­ut cât de repe­de a fost dus. Când a venit el, soţia era dusă la bise­ri­că. Şi când a venit ea aca­să, vede un mili­tar pe pris­pă. „Vai de mine, cine este ace­la?” De la poar­tă i‑au slă­bit picioa­re­le de emoţie, de fri­că. „Vai de mine, acesta‑i băr­ba­tul meu. Eu azi am ispră­vit cu cele 40 de pana­hizi şi toc­mai acum a venit şi el”.

Şi când a văzut‑o şi el, a înce­put a plân­ge. Ea zicea:

- Vai de mine, omu­le, de unde vii tu? Eu am auzit că eşti mort şi ţi-am făcut 40 de panahizi.

Iar el a zis:

- Cu ade­vă­rat, mare milă ţi-ai făcut cu mine! Vino în casă.

Şi s‑au adu­nat toţi veci­nii şi ziceau:

- A venit veci­nul de care se zicea că e mort.

Şi‑l între­bau:

- Cum ai venit? Cum ai scă­pat de la piei­re, că se auzea că ai fost robit şi că a căzut mun­te­le pe voi?

- Toa­te sunt ade­vă­ra­te, a zis el. Când ne‑a prins, înda­tă ne‑a pus să săpăm un tunel şi tune­lul a căzut pes­te noi şi ne‑a aco­pe­rit aco­lo şi au murit toţi. Şi le‑a spus ce s‑a întâm­plat cu el, cum au căzut două pie­tre, la adă­pos­tul căro­ra a putut sta, cum în fie­ca­re zi înge­rul Dom­nu­lui i‑a adus o pres­cu­ră, o sti­clu­ţă de vin şi câte­va lumâ­nări. Şi a întrebat‑o pe soţie:

- Aşa‑i că la 20 de zile ai uitat să duci pres­cu­ra la bise­ri­că? Ea zise:

- N‑am uitat, ci n‑am avut timp.

- Dar a doua zi ai dus două.

- Da, două.

- Două am pri­mit şi eu aco­lo şi toa­te lumânările.

Şi s‑au minu­nat toţi foarte.

- Cum, cine le adu­cea sub munte?

- Un tânăr îmbră­cat în alb, foar­te fru­mos. Venea, intra prin mun­te cum ai intra prin nor, nu‑l împie­di­ca nimic.

Aşa sunt înge­rii. Dacă Dum­ne­zeu îl tri­mi­te în iad, el nu este împie­di­cat de nimic. Tot aşa în rai.

Când s‑a auzit de minu­nea celor 40 de pana­hizi, l‑a che­mat pre­o­tul pe acel ostaş la epi­sco­pul locu­lui, să spu­nă din nou tot ce s‑a întâm­plat. Şi i‑a poves­tit ace­la toa­te de la capăt, şi i‑a scris isto­ria aceas­ta ca să ştie toţi pute­rea paras­ta­se­lor care se fac pen­tru morţi, fiind răs­plăti­te de Dum­ne­zeu pen­tru rugă­ciu­nea Bise­ri­cii în vea­cul vii­tor. Că dacă omul ace­la ar fi fost în iad, înge­rul nu‑i adu­cea pâi­ne şi vin, că aco­lo nu poa­te omul să mănân­ce, ci îi adu­cea pute­rea rugă­ciu­nii care era făcu­tă pen­tru sufle­tul lui. Dar fiind­că el era încă în trup, i‑a ară­tat că tot ce‑i adu­cea feme­ia la bise­ri­că, a folo­sit tru­pu­lui şi sufle­tu­lui lui.

Iată cum s‑a des­co­pe­rit pute­rea celor 40 de pana­hizi şi lumea a înce­put şi mai cu din­a­din­sul să facă paras­ta­se pen­tru morţi.

*

La Litur­ghie, pune şi unul sau doi săraci, sau o vădu­vă pe care nu are cine o pomeni şi a murit săra­ca. Este mare poma­nă. Asta se chea­mă milos­te­nie duhov­ni­ceas­că. Este mai mare decât ace­ea când îi dai o hai­nă sau o mân­ca­re omu­lui, că‑l aju­ţi din­co­lo, în veşnicie.

Pome­neş­te, Doam­ne, pe toţi cei ador­mi­ţi din nea­mu­ri­le noastre.

Amin.