Evangelia zilei:

Cele 7 fapte trupeşti

Mări­mea textului:
Mic | Mare

 

 

 

Mân­tu­i­rea prin fap­te trupeşti

Clopote la apus de soare

Cea din­tâi este LINIŞTEA(ISIHIA)-, sau petre­ce­rea neîm­praă­ş­ti­a­tă, feri­tă de ori­ce gri­jă a vieţii, ca ast­fel omul să poa­tă, prin depăr­ta­rea de oameni şi de împră­ş­ti­eri, să fugă de zgo­mot şi de cel ce umblă răc­nind ca un leu cău­tând pe cine­va să înghi­tă prin întâl­ni­ri­le şi prin gri­ji­le vieţii, şi să aibă o sin­gu­ră gri­jă, cum să pla­că lui Dumnezeu, şi să-şi facă sufle­tul neo­sân­dit în cea­sul morţii.

A doua este POSTUL cu măsu­ră, sau a mân­ca o dată pe zi şi a nu se sătu­ra. Mân­ca­rea să fie de un sin­gur fel, din buca­te modes­te, care se găsesc fără băta­ie de cap şi pe care nu le pofteş­te sufle­tul, decât dacă nu este altceva.

A tre­ia este PRIVEGHEREA cu măsu­ră, adi­că a avea jumă­ta­te noap­te pen­tru somn, iar jumă­ta­te pen­tru psal­mo­die şi rugă­ciu­ne, pen­tru sus­pi­ne şi lacri­mi. Aceas­ta pen­tru ca prin pos­tul şi pri­ve­ghe­rea cu măsu­ră tru­pul să se faca supus sufle­tu­lui, sănă­tos şi gata spre tot lucrul bun, iar sufle­tul să cape­te băr­bă­ţie şi ali­na­re, ca să vadă şi să facă cele cuvenite.

A patra este PSALMODIA sau RUGĂCIUNEA TRUPEASCĂ, prin psalmi şi înge­nun­cheri ca să oste­neas­că tru­pul şi să sme­reas­că sufle­tul, ca să fugă vra­ş­ma­şii noş­trii draci, şi să se apro­pie pri­e­te­nii noş­tri­ii înge­rii şi să cunoas­că omul de unde pri­meş­te aju­tor, ca nu cum­va să se mân­dreas­că din neş­ti­inţă, soco­tind că lucru­ri­le sunt ale sale şi să fie pără­sit de Dum­ne­zeu ca să-şi cunoas­că nepu­tinţa sa.

A cin­cea este RUGĂCIUNEA DUHOVNICEASCĂ, făcu­tă cu min­tea care se fereş­te de ori­ce gând, stând min­tea în cele zise şi căzând la Dum­ne­zeu cu frân­geri negră­i­te, cere să se facă numai voia Dum­ne­ze­ias­că întru toa­te fap­te­le şi cuge­tă­ri­le sale nepri­mind niciun gând sau figu­ră, sau culoa­re sau lumi­nă, sau pes­te tot alt­ce­va şi ca una ce pri­veş­te numai la Dum­ne­zeu şi vor­beş­te numai cu El a ajuns fără for­mă, fără culoa­re şi fără figu­ră, căci aceas­ta este rugă­ciu­nea cura­tă, ce se cade să o aibă cel lucră­tor. Iar celui con­tem­pla­tiv i se cuvin alte­le mai mari decât acestea.

A şasea este CITIREA CUVINTELOR şi VIEŢILOR PĂRINŢILOR, nedân­du-şi auzul dog­me­lor stră­i­ne sau altor învă­ţă­turi, mai ales celor ere­ti­ce. Aceas­ta pen­tru a învă­ţa din Dum­ne­ze­ieş­ti­le Scrip­turi şi din dreap­ta soco­tea­lă a Părinţi­lor cum să biru­ias­că pati­mi­le şi să dobân­deas­că vir­tu­ţi­le; şi ca să se umple min­tea lui de cuvin­te­le Duhu­lui Sfânt şi să uite cuvin­te­le şi gân­du­ri­le necu­vi­in­cioa­se de mai îna­in­te, pe care le‑a auzit fiind în afa­ră de chi­lie, şi care prin mul­tă con­vor­bi­re a rugă­ciu­nii şi citi­rii să ajun­gă să aibă cuge­tari bune. De fapt rugă­ciu­nea aju­ta­tă de citi­rea în lini­ş­te, şi citi­rea de rugă­ciu­nea cura­tă, când cine­va ia amin­te la cele spu­se şi nu citeş­te sau cân­tă în fugă. Alt­fel nu poa­te cuprin­de cum tre­bu­ie înţe­le­sul lor, din pri­ci­na întu­ne­ri­cu­lui pati­mi­lor. Pe lân­gă aceas­ta ade­se ori rătă­cim prin închi­pu­i­rea de sine. Mai ales păţesc aceas­ta cei ce-şi închi­pu­ie că au înţe­lep­ciu­nea aces­tei lumi, neş­ti­ind că avem nevo­ie de cunoş­ti­inţă prin făp­tu­i­re, ca să înţe­le­gem aces­tea. Şi cel ce vrea să înveţe cunoş­ti­inţa lui Dum­ne­zeu nu tre­bu­ie să se folo­seas­că numai de auzi­re, pen­tru că alt­ce­va este auzi­rea şi alce­va fap­ta. Căci pre­cum numai din auzi­re nu poa­te ajun­ge cine­va meş­teşu­gar, ci câş­ti­gă deprin­de­rea meş­teşu­gu­lui lucrând şi văzând şi mul­te greşind şi îndrep­tân­du-se de cei iscu­si­ţi prin răb­da­re şi prin tăie­rea voi­lor sale şi după vre­me înde­lun­ga­tă, aşa şi cunoş­ti­inţa duhov­ni­ceas­că nu se naş­te numai din cuge­ta­re ci se dă de Dum­ne­zeu după har celor sme­ri­ţi la cuget. Ca cel ce citeş­te Scrip­tu­ri­le pare să le cunoas­că în par­te, nu e de mira­re, mai ales dacă e lucră­tor. Dar unul ca aces­ta nu are cunoş­ti­inţa lui Dum­ne­zeu, ci tre­bu­ie să ascul­te cuvin­te­le celor ce au cunoş­tinţa. Deci cei ce au scris au avut ade­se­ori cunoş­tinţa de Dum­ne­zeu, ca şi pro­o­roci dar el încă nu. Drept ace­ea şi eu cule­gând dea­se­me­nea din Dum­ne­ze­ieş­ti­le Scrip­turi, şi neîn­vred­ni­cin­du-mă să aud de la Duhul, am auzit de la cei ce au auzit de la Ace­la, cum aud unii des­pre o ceta­te sau om, de la cei ce le-au văzut pe acestea.

A şap­tea este ÎNTREBAREA CELOR EXPERIMENTAŢI, des­pre ori­ce cuvânt sau fap­tă ca nu cum­va din necer­ca­re, sau din plă­ce­rea de sine, închi­pu­in­du-şi că ştie cum tre­bu­ie, neş­ti­ind încă nimic, cum zice Apostolul.

Dum­ne­zeu nu ne‑a zidit spre mânie, ci spre feri­ci­re, ca să ne bucu­răm de bună­tă­ţi­le Lui şi să ne ară­tăm cu mulţu­mi­re şi cu recu­noş­tinţă faţă de Bine­fă­că­tor. Dar negri­ja noas­tră în a cunoa­ş­te daru­ri­le Sale ne‑a adus la trân­dă­vie. Iar aceas­ta ne‑a dat pe mâna uită­rii, de la care a împă­ră­ţit pes­te noi neştiinţa.

Sur­sa: Filocalia .

Dis­tri­bu­ie:

Lasã un Rãspuns:

Lasă un Răspuns: