Canonul Sfântului Andrei Criteanul (3)
Deniile, slujbe specifice Postului Mare, sunt utrenii care se săvârşesc în seara zilei precedente. Astfel, Denia Canonului cel Mare este utrenia zilei de joi, oficiată miercuri seara. Cunoscută drept “Canonul lacrimilor”, această creaţie în versuri a Sfântului Andrei, Arhiepiscopul Cretei, este una dintre cele mai frumoase slujbe ale Bisericii Ortodoxe şi este citit integral miercuri în săptămâna a V‑a a Postului.
Din punct de vedere al structurii, acest canon este un imn liturgic alcătuit din multe stihiri (peste 250), organizate în nouă cântări:
1. Cântărea lui Moise (Ieşirea 15, 1–19);
2. Noua cântare a lui Moise (Deuteronom 32, 1–43);
3. Rugăciunea Anei, mama lui Samuel (1 Regi 2, 1–10);
4. Rugăciunea profetului Avacum (Habacuc) (Avacum 3, 2–19);
5. Rugăciunea lui Isaia (Isaia 26, 9–20);
6. Rugăciunea lui Iona (Iona 2, 3–10);
7. Rugăciunea celor Trei tineri;
8. Cântărea celor Trei tineri;
9. Cântărea Născătoarei de Dumnezeu (Luca 1, 46–55) şi rugăciunea lui Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezatorul (Luca 1, 68–79).
Fiecare cântare începe cu un irmos (o strofă care dă tonul pentru stihirile care urmează) şi se încheie cu două laude de cinstire, una adresată Sfintei Treimi şi una către Maica Domnului. Acest imn mai este cunoscut şi sub denumirea de “Canonul Mare“, nu doar pentru numărul mare de stihiri, ci şi pentru profunzimea învăţăturilor teologice. Bogăţia şi frumuseţea canonului reprezintă pentru credincioşi un îndemn la pocăinţă şi la meditaţie biblică.
Canonul Sfântului Andrei Criteanul este citit în patru părţi în primele patru zile ale Postului Mare în cadrul Pavecerniţei Mari, pentru a fi reluat în întregime, în săptămâna a V‑a a Postului.
Monument al imnografiei creştine răsăritene
Scopul acestui canon, scris de Sfântul Andrei Criteanul, este să ne readucă aminte de starea noastră de păcătoşenie, de necesitatea chemării numelui lui Iisus Hristos în inima noastră şi de importanţa pe care o are pocăinţa în viaţa noastră.
Canonul Sfântului Andrei Criteanul este o capodoperă a imnografiei răsăritene, în centrul căruia se află smerenia şi pocăinţa ca mod de răscumpărare a omului împovărat de conştiinţa păcatului.
Autorul, Sfântul Andrei Cretanul, s‑a născut la Damasc în anul 760 şi a murit la Erisso, pe insula Lesbos, în anul 840. De foarte tânăr şi‑a agonisit o înaltă ştiinţă de carte şi tot de tânăr a îmbrăţişat viaţa călugărească, devenind monah în minastirea Sfântul Sava, pe lângă Ierusalim, unde şi‑a adâncit nu numai viaţa duhovnicească, ci şi pe cea teologică, adiată de harul poetic.
Avea numai douăzeci şi cinci de ani când patriarhul Ierusalimului l‑a trimis cu o misiune bisericească la Constantinopol. Apoi, hirotonit ca diacon, a primit ascultarea de a conduce un orfelinat şi o casă de bătrâni, implicandu-se astfel şi în opera de asistenţă socială a Bisericii. În jurul anului 700 a fost numit Arhiepiscop al Cretei, de unde şi numirea de Cretanul (în unele cărţi i se mai spune şi Ierusalimiteanul, că unul care şi‑a început activitatea în Sfinta Cetate).
Sfântul Andrei Cretanul a fost unul dintre primii şi cei mai mari imnografi ai Bisericii de Răsărit. Opera să capitală este Canonul cel mare, alcătuit spre sfârşitul vieţii, cam la vremea când Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, compunea Viaţa Sfintei Maria Egipteanca.
Canonul aghiografic e o specie de poezie cu formă fixă (cum ar fi, în poezia laică, sonetul sau glossa), iar numele îi vine de la grecescul kanon, care înseamnă “normă”, “regulă”, “principiu director”. De obicei, el este alcătuit din nouă cântări (ode), după numărul celor nouă cete îngereşti; fiecare din acestea cuprinde un număr de tropare (strofe), precedate de un irmos (care anunţă tema troparelor) şi urmate de un imn al Sfintei Treimi şi un altul al Născătoarei de Dumnezeu. De regulă, canonul face parte din slujba de dimineaţă (utrenia) şi e dedicat sfântului (sau sfinţilor) din ziua respectivă. Opera Sfântului Andrei Cretanul are o situaţie cu totul aparte. El se numeşte Canonul cel mare sau Marele Canon, pentru trei raţiuni principale: adâncimea gândirii, frumuseţea expresiei şi numărul troparelor (în total, 211). El a fost rânduit de Biserică în cartea de slujbe numită Triod (Trei-Ode), şi anume la utrenia de joi în săptămâna a cincea din Postul Mare, adică la vremea când creştinii – monahi şi mireni – trebuie să-şi sporească efortul de purificare în aşteptarea Patimilor şi Învierii Domnului. Cu vremea s‑a hotarât că el, împărţit în patru segmente (şi cu unele prescurtări) să fie cântat – sau citit – şi în prima săptămână a Postului Mare, şi anume în zilele de marţi, miercuri, joi şi vineri.
În decursul timpului – dar tot în vechime – în Canonul Sfântului Andrei au fost intercalate şi triodele (tricintarile) altor imnografi, Teodor şi Iosif, anume la începutul cântărilor a patra, a opta şi a noua, precum şi imnurile dedicate Sfintei Maria Egipteanca (a cărei pomenire se face în Duminică imediat următoare) şi Sfântului Andrei.
Tema centrală a Marelui Canon (ca, de altfel, a întregului Triod) este relaţia antinomică dintre bunătatea şi dreptatea lui Dumnezeu. Dacă El, la Înfricoşătoarea Judecată, îi va osândi la chinuri veşnice pe cei păcătoşi, înseamnă că e lipsit de bunătate; dacă, dimpotrivă, îi va ierta pe toţi, fără nici o discriminare, înseamnă că nu e drept. Creştinii care merg pe ultima variantă cad în deznădejde; cei care merg pe a două cad în laxitate morală.
Canonul Sfântul Andrei Criteanul, în cel mai autentic spirit ortodox, cultivă echilibrul: “Când ca un milostiv, vei şedea Judecător…” (ultimul tropar din cintarea a opta). Aşadar, Dumnezeu judecă drept tocmai prin faptul că dreptatea e precedată de bunătate. Prin păcat, omul îşi prezumă osândă, dar prin credinţă spera în iertare. Credinţa omului însă se cere alimentată de conştiinţa păcatului şi, prin urmare, de pocăinţă, dar fără ca prin aceasta el să pretindă îndreptăţire: “Cu toate că a greşit, Mantuitorule, eu ştiu că Tu eşti iubitor de oameni: loveşti cu milă şi Te milostiveşti fierbinte; pe cel ce plânge îl vezi, şi ca un părinte alergi chemandu‑l la Tine pe fiul risipitor” (Cântare întâi, troparul 12). Sfântul Andrei şi‑a construit Canonul pe exemplele unor personaje – pozitive sau negative – din Vechiul şi Noul Testament, acestea două nemaifiind diacrone (desfăşurate în timpul istoric), ci sincrone (convergind către omul aspirant la mântuire).
Cântecul de lebădă al omului păcătos
Referindu-se la frumuseţea şi importanţa sa, teologul grec Ioannis Fountoulis a scris următoarele: “(Canonul cel Mare) nu este nimic mai mult decât un cântec de lebădă, un plânset înainte de moarte, un monolog de jale. Poetul se găseşte la sfârşitul vieţii sale. Simte că zilele lui sunt puţine, viaţa lui a trecut. Meditează la moarte şi la judecata dreptului Judecător, care‑l aşteaptă. Vine să facă o retrospecţie, o trecere în revistă a duhului lumii. Se aşază ca să discute cu sufletul său. Însă darea de seamă nu este încurajatoare. Lanţul cel greu al păcatului îl strânge. Conştiinţa îl verifică. Şi poetul plânge mereu pentru prăpastia faptelor sale rele. În plânsul acesta se ia la ceartă cu retrospecţia din Sfânta Scriptură. Însă legătura plânsetului cu Scriptura este foarte naturală. Ca om al lui Dumnezeu, poetul deschide cartea lui Dumnezeu ca să îşi evalueze destinul său.
Cercetează unul câte unul modelele sfintei cărţi. Rezultatul comparaţiei este de fiecare dată groaznic şi cauză a noilor bocete. A imitat toate faptele rele ale tuturor personajelor istoriei sfinte, însă nu şi faptele cele bune ale sfinţilor. Nu îi rămân decât pocăinţa, zdrobirea şi refugiul în mila lui Dumnezeu. Şi aici deschide perspectiva optimistă a poetului. A găsit pocăinţa la uşa Paradisului. Nu are să prezinte fructele pocăinţei; oferă însă lui Dumnezeu inima sa zdrobită şi sărăcia duhului său. Modelele biblice: al lui David, al vameşului, al desfrânatei şi al tâlharului îl încurajează. Judecătorul se va milostivi şi de acesta, care a păcătuit mai mult decât toţi oamenii.”
Aici este partea a 2‑a a Canonului (250 de strofe)
IPS Bartolomeu ANANIA
Lasã un Rãspuns: