Evangelia zilei:

Canonul Sfântului Andrei Criteanul (3)

Mări­mea textului:
Mic | Mare

 

 

 

Deni­i­le, slu­j­be spe­ci­fi­ce Pos­tu­lui Mare, sunt utre­nii care se săvârşesc în sea­ra zilei pre­ce­den­te. Ast­fel, Denia Cano­nu­lui cel Mare este utre­nia zilei de joi, ofi­ci­a­tă mier­curi sea­ra. Cunos­cu­tă drept “Cano­nul lacri­mi­lor”, aceas­tă cre­a­ţie în ver­suri a Sfân­tu­lui Andrei, Arhi­e­pi­sco­pul Cre­tei, este una din­tre cele mai fru­moa­se slu­j­be ale Bise­ri­cii Orto­do­xe şi este citit inte­gral mier­curi în săp­tămâ­na a V‑a a Postului.

Din punct de vede­re al struc­tu­rii, acest canon este un imn litur­gic alcă­tu­it din mul­te sti­hiri (pes­te 250), orga­ni­za­te în nouă cântări:

1. Cân­tă­rea lui Moi­se (Ieşi­rea 15, 1–19);
2. Noua cân­ta­re a lui Moi­se (Deu­te­ro­nom 32, 1–43);
3. Rugă­ciu­nea Anei, mama lui Samu­el (1 Regi 2, 1–10);
4. Rugă­ciu­nea pro­fe­tu­lui Ava­cum (Haba­cuc) (Ava­cum 3, 2–19);
5. Rugă­ciu­nea lui Isa­ia (Isa­ia 26, 9–20);
6. Rugă­ciu­nea lui Iona (Iona 2, 3–10);
7. Rugă­ciu­nea celor Trei tineri;
8. Cân­tă­rea celor Trei tineri;
9. Cân­tă­rea Năs­că­toa­rei de Dum­ne­zeu (Luca 1, 46–55) şi rugă­ciunea lui Zaha­ria, tatăl Sfân­tu­lui Ioan Bote­za­to­rul (Luca 1, 68–79).

Fie­ca­re cân­ta­re înce­pe cu un irmos (o stro­fă care dă tonul pen­tru sti­hi­ri­le care urmea­ză) şi se înche­ie cu două lau­de de cin­sti­re, una adre­sa­tă Sfin­tei Tre­imi şi una către Mai­ca Dom­nu­lui. Acest imn mai este cunos­cut şi sub denu­mi­rea de “Cano­nul Mare“, nu doar pen­tru numă­rul mare de sti­hiri, ci şi pen­tru pro­fun­zi­mea învă­ţă­tu­ri­lor teo­lo­gi­ce. Bogă­ţia şi fru­mu­seţea cano­nu­lui repre­zin­tă pen­tru cre­din­cioşi un îndemn la pocă­inţă şi la medi­ta­ţie biblică.

Cano­nul Sfân­tu­lui Andrei Cri­tea­nul este citit în patru părţi în pri­me­le patru zile ale Pos­tu­lui Mare în cadrul Pave­cer­ni­ţei Mari, pen­tru a fi relu­at în între­gi­me, în săp­tămâ­na a V‑a a Postului.

Monu­ment al imno­gra­fi­ei cre­ş­ti­ne răsăritene

Sco­pul aces­tui canon, scris de Sfân­tul Andrei Cri­tea­nul, este să ne rea­du­că amin­te de sta­rea noas­tră de păcă­toşe­nie, de nece­si­ta­tea che­mă­rii nume­lui lui Iisus Hris­tos în ini­ma noas­tră şi de impor­tanţa pe care o are pocă­inţa în via­ţa noastră.

Cano­nul Sfân­tu­lui Andrei Cri­tea­nul este o capo­do­pe­ră a imno­gra­fi­ei răsă­ri­te­ne, în cen­trul căru­ia se află sme­re­nia şi pocă­inţa ca mod de răs­cum­pă­ra­re a omu­lui împo­vă­rat de conş­ti­inţa păcatului.

Auto­rul, Sfân­tul Andrei Cre­ta­nul, s‑a năs­cut la Damasc în anul 760 şi a murit la Eris­so, pe insu­la Les­bos, în anul 840. De foar­te tânăr şi‑a ago­ni­sit o îna­l­tă şti­inţă de car­te şi tot de tânăr a îmbră­ţi­şat via­ţa călu­gă­reas­că, deve­nind monah în minas­ti­rea Sfân­tul Sava, pe lân­gă Ieru­sa­lim, unde şi‑a adân­cit nu numai via­ţa duhov­ni­ceas­că, ci şi pe cea teo­lo­gi­că, adi­ată de harul poetic.

Avea numai două­zeci şi cinci de ani când patri­ar­hul Ieru­sa­li­mu­lui l‑a tri­mis cu o misiu­ne bise­ri­ceas­că la Con­stan­ti­no­pol. Apoi, hiro­to­nit ca dia­con, a pri­mit ascul­ta­rea de a con­du­ce un orfe­li­nat şi o casă de bătrâni, impli­can­du-se ast­fel şi în ope­ra de asis­tenţă soci­a­lă a Bise­ri­cii. În jurul anu­lui 700 a fost numit Arhi­e­pi­scop al Cre­tei, de unde şi numi­rea de Cre­ta­nul (în une­le cărţi i se mai spu­ne şi Ieru­sa­li­mi­tea­nul, că unul care şi‑a înce­put acti­vi­ta­tea în Sfin­ta Cetate).

Sfân­tul Andrei Cre­ta­nul a fost unul din­tre pri­mii şi cei mai mari imno­grafi ai Bise­ri­cii de Răsă­rit. Ope­ra să capi­ta­lă este Cano­nul cel mare, alcă­tu­it spre sfârşi­tul vieţii, cam la vre­mea când Sfân­tul Sofro­nie, Patri­ar­hul Ieru­sa­li­mu­lui, com­pu­nea Via­ţa Sfin­tei Maria Egipteanca.

Cano­nul aghi­o­gra­fic e o spe­cie de poe­zie cu for­mă fixă (cum ar fi, în poe­zia lai­că, sone­tul sau glo­s­sa), iar nume­le îi vine de la gre­ces­cul kanon, care înseam­nă “nor­mă”, “regu­lă”, “prin­ci­piu direc­tor”. De obi­cei, el este alcă­tu­it din nouă cân­tări (ode), după numă­rul celor nouă cete înge­reşti; fie­ca­re din aces­tea cuprin­de un număr de tro­pa­re (stro­fe), pre­ce­da­te de un irmos (care anu­nţă tema tro­pa­re­lor) şi urma­te de un imn al Sfin­tei Tre­imi şi un altul al Năs­că­toa­rei de Dum­ne­zeu. De regu­lă, cano­nul face par­te din slu­j­ba de dimi­nea­ţă (utre­nia) şi e dedi­cat sfân­tu­lui (sau sfinţi­lor) din ziua res­pec­ti­vă. Ope­ra Sfân­tu­lui Andrei Cre­ta­nul are o situ­a­ţie cu totul apar­te. El se numeş­te Cano­nul cel mare sau Mare­le Canon, pen­tru trei raţiuni prin­ci­pa­le: adân­ci­mea gân­di­rii, fru­mu­seţea expre­si­ei şi numă­rul tro­pa­re­lor (în total, 211). El a fost rân­du­it de Bise­ri­că în car­tea de slu­j­be numi­tă Tri­od (Trei-Ode), şi anu­me la utre­nia de joi în săp­tămâ­na a cin­cea din Pos­tul Mare, adi­că la vre­mea când cre­ş­ti­nii – monahi şi mireni – tre­bu­ie să-şi spo­reas­că efor­tul de puri­fi­ca­re în aştep­ta­rea Pati­mi­lor şi Învi­e­rii Dom­nu­lui. Cu vre­mea s‑a hota­rât că el, împă­rţit în patru seg­men­te (şi cu une­le pres­cur­tări) să fie cân­tat – sau citit – şi în pri­ma săp­tămâ­nă a Pos­tu­lui Mare, şi anu­me în zile­le de marţi, mier­curi, joi şi vineri.

În decur­sul tim­pu­lui – dar tot în vechi­me – în Cano­nul Sfân­tu­lui Andrei au fost inter­ca­la­te şi tri­o­de­le (tri­cin­ta­ri­le) altor imno­grafi, Teo­dor şi Iosif, anu­me la înce­pu­tul cân­tă­ri­lor a patra, a opta şi a noua, pre­cum şi imnu­ri­le dedi­ca­te Sfin­tei Maria Egip­tean­ca (a cărei pome­ni­re se face în Dumi­ni­că ime­di­at urmă­toa­re) şi Sfân­tu­lui Andrei.

Tema cen­tra­lă a Mare­lui Canon (ca, de alt­fel, a între­gu­lui Tri­od) este rela­ţia anti­no­mi­că din­tre bună­ta­tea şi drep­ta­tea lui Dum­ne­zeu. Dacă El, la Înfri­coşă­toa­rea Jude­ca­tă, îi va osân­di la chi­nuri veş­ni­ce pe cei păcă­toşi, înseam­nă că e lip­sit de bună­ta­te; dacă, dim­po­tri­vă, îi va ier­ta pe toţi, fără nici o dis­cri­mi­na­re, înseam­nă că nu e drept. Cre­ş­ti­nii care merg pe ulti­ma vari­an­tă cad în dez­nă­dej­de; cei care merg pe a două cad în laxi­ta­te morală.

Cano­nul Sfân­tul Andrei Cri­tea­nul, în cel mai auten­tic spi­rit orto­dox, cul­ti­vă echi­li­brul: “Când ca un milos­tiv, vei şedea Jude­că­tor…” (ulti­mul tro­par din cin­ta­rea a opta). Aşa­dar, Dum­ne­zeu jude­că drept toc­mai prin fap­tul că drep­ta­tea e pre­ce­da­tă de bună­ta­te. Prin păcat, omul îşi pre­zu­mă osân­dă, dar prin cre­dinţă spe­ra în ier­ta­re. Cre­dinţa omu­lui însă se cere ali­men­ta­tă de conş­ti­inţa păca­tu­lui şi, prin urma­re, de pocă­inţă, dar fără ca prin aceas­ta el să pre­tin­dă îndrep­tă­ţi­re: “Cu toa­te că a greşit, Man­tu­i­to­ru­le, eu ştiu că Tu eşti iubi­tor de oameni: loveşti cu milă şi Te milos­ti­veşti fier­bin­te; pe cel ce plân­ge îl vezi, şi ca un părin­te alergi chemandu‑l la Tine pe fiul risi­pi­tor” (Cân­ta­re întâi, tro­pa­rul 12). Sfân­tul Andrei şi‑a con­stru­it Cano­nul pe exem­ple­le unor per­so­na­je – pozi­ti­ve sau nega­ti­ve – din Vechiul şi Noul Tes­ta­ment, aces­tea două nemai­fi­ind dia­cro­ne (desfă­şu­ra­te în tim­pul isto­ric), ci sin­cro­ne (con­ver­gind către omul aspi­rant la mântuire).

Cân­te­cul de lebă­dă al omu­lui păcătos

Refe­rin­du-se la fru­mu­seţea şi impor­tanţa sa, teo­lo­gul grec Ioan­nis Foun­to­ulis a scris urmă­toa­re­le: “(Cano­nul cel Mare) nu este nimic mai mult decât un cân­tec de lebă­dă, un plân­set îna­in­te de moar­te, un mono­log de jale. Poe­tul se găseş­te la sfârşi­tul vieţii sale. Sim­te că zile­le lui sunt puţi­ne, via­ţa lui a tre­cut. Medi­tea­ză la moar­te şi la jude­ca­ta drep­tu­lui Jude­că­tor, care‑l aşteap­tă. Vine să facă o retros­pe­cţie, o tre­ce­re în revis­tă a duhu­lui lumii. Se aşa­ză ca să dis­cu­te cu sufle­tul său. Însă darea de sea­mă nu este încu­ra­ja­toa­re. Lanţul cel greu al păca­tu­lui îl strân­ge. Conş­ti­inţa îl veri­fi­că. Şi poe­tul plân­ge mereu pen­tru pră­pas­tia fap­te­lor sale rele. În plân­sul aces­ta se ia la cear­tă cu retros­pe­cţia din Sfân­ta Scrip­tu­ră. Însă legă­tu­ra plân­se­tu­lui cu Scrip­tu­ra este foar­te natu­ra­lă. Ca om al lui Dum­ne­zeu, poe­tul des­chi­de car­tea lui Dum­ne­zeu ca să îşi eva­lu­e­ze des­ti­nul său.

Cer­ce­tea­ză unul câte unul mode­le­le sfin­tei cărţi. Rezul­ta­tul com­pa­ra­ţi­ei este de fie­ca­re dată groaz­nic şi cau­ză a noi­lor boce­te. A imi­tat toa­te fap­te­le rele ale tutu­ror per­so­na­je­lor isto­ri­ei sfin­te, însă nu şi fap­te­le cele bune ale sfinţi­lor. Nu îi rămân decât pocă­inţa, zdro­bi­rea şi refu­gi­ul în mila lui Dum­ne­zeu. Şi aici des­chi­de per­spec­ti­va opti­mis­tă a poe­tu­lui. A găsit pocă­inţa la uşa Para­di­su­lui. Nu are să pre­zin­te fruc­te­le pocă­inţei; ofe­ră însă lui Dum­ne­zeu ini­ma sa zdro­bi­tă şi sără­cia duhu­lui său. Mode­le­le bibli­ce: al lui David, al vameşu­lui, al desfrâ­na­tei şi al tâlha­ru­lui îl încu­ra­jea­ză. Jude­că­to­rul se va milos­tivi şi de aces­ta, care a păcă­tu­it mai mult decât toţi oamenii.”

Aici este par­tea a 2‑a a Cano­nu­lui (250 de strofe)

IPS Bar­to­lo­meu ANANIA

Dis­tri­bu­ie:

Lasã un Rãspuns:

Lasă un Răspuns: