Evangelia zilei:

Predica la Duminica Ortodoxiei Sf. Nicolae Velimirovici

Mări­mea textului:
Mic | Mare

 

 

 

Cât de mare şi însu­fleţi­toa­re de teme­re este ară­ta­rea lui Dum­ne­zeu – O, cât de mare şi însu­fleţi­toa­re de teme­re este Dum­ne­ze­ul Cel viu! 

Pute­ri­le înge­reşti stau îna­in­tea Lui cu cutre­mur; sera­fi­mii îşi ascund feţe­le sub ari­pi­oa­re­le lor îna­in­tea lumi­nii stră­lu­ci­toa­re şi a fru­mu­seţii de negră­it prin cuvânt, a Lui. 

Cât de stră­lu­ci­tor este soa­re­le! Cât de fru­mos este cerul înste­lat! Cât de întins este ocea­nul învol­bu­rat! Cât de măreţi sunt munţii uri­a­şi! Cât de înfri­coşă­tori sunt norii pur­tă­tori de tune­te şi vul­ca­nii arun­că­tori de lavă! Cât de minu­na­te sunt paji­ş­ti­le aco­pe­ri­te cu flori, cu mii­le lor de izvoa­re şi cu tur­me­le lor albe! Dar toa­te aces­tea sunt lucra­rea mâi­ni­lor lui Dum­ne­zeu; aces­tea sunt lucru­ri­le cele tre­că­toa­re, făcu­te de către Zidi­to­rul Cel fără de moar­te. Zidi­rea sa fiind atât de minu­na­tă, atunci cum tre­bu­ie să fie Ziditorul? 

Dacă în ini­ma omu­lui se află fri­că, sau bucu­rie, sau lacri­mi îna­in­tea zidi­rii lui Dum­ne­zeu, atunci ce se află în ini­ma omu­lui când se află îna­in­tea Zidi­to­ru­lui Celui ato­tpu­ter­nic şi viu? 

Ce lucru tre­că­tor poa­te sta ală­tu­ri de Cel Fără-de-moar­te, fără să se topeas­că în între­gi­me, până să nu mai rămâ­nă nimic din el? Care om muri­tor poa­te pri­vi faţa lui Dum­ne­zeu şi să rămâ­nă viu? Iată, este lucrul cel mai înfri­coşă­tor să pri­veşti faţa unui înger al lui Dum­ne­zeu; atunci cum să te uiţi la faţa lui Dum­ne­zeu? Des­cri­ind vede­nia pe care a avut‑o dspre înge­rul lui Dum­ne­zeu, Pro­o­ro­cul Daniel spu­ne: “. şi n‑a mai rămas în mine pute­re, faţa mea şi‑a schim­bat înfă­ţi­şa­rea, stri­cân­du-se” (Daniel 10:8). Chiar şi omul cel mai puter­nic îşi împu­ţi­nea­ză pute­rea, şi omul cel mai fru­mos îşi pare sieşi urât îna­in­tea înge­ru­lui lui Dum­ne­zeu şi este “tru­pul lui ca şi cri­so­li­tul şi faţa lui ca ful­ge­rul, iar ochii lui ca flă­că­ri­le de foc” (Daniel 10:6). În dimi­nea­ţa ace­ea minu­na­tă, când Dom­nul Iisus S‑a scu­lat din morţi, iată, s‑a făcut cutre­mur mare, că înge­rul Dom­nu­lui, cobo­rând din cer,.. Şi înfă­ţi­şa­rea lui era ca ful­ge­rul şi îmbră­că­min­tea sa albă ca zăpa­da. Şi de fri­ca lui s‑au cutre­mu­rat cei ce păzeau şi s‑au făcut ca morţi (Matei 28:2–4). Aceas­ta este înfă­ţi­şa­rea slu­ji­to­ru­lui Împă­ra­tu­lui; ce se poa­te spu­ne atunci, des­pre Împăratul? 

O, oame­nii tre­bu­ie să ştie, să ştie fără înce­ta­re: nici­o­da­tă, nici măcar pen­tru o cli­pă să nu piar­dă aceas­tă cunoa­ş­te­re, că ase­me­nea îngeri minu­na­ţi sunt foar­te aproa­pe de ei! Aceas­tă cunoa­ş­te­re, care li s‑a dat poro­o­ro­ci­lor şi văză­to­ri­lor cu duhul, ca viziu­ne, i‑a făcut întot­dea­u­na blânzi şi sme­ri­ţi îna­in­tea sălă­ş­lu­i­to­ri­lor lumii cereşti, dar i‑a făcut hotă­râţi şi înfri­coşă­tori faţă de păcă­toşii cei orbi şi nepo­că­i­ţi. Pro­o­ro­cul Eli­sei s‑a rugat odi­ni­oa­ră lui Dum­ne­zeu ca El să‑i des­chi­dă ochii slu­ji­to­ru­lui omu­lui lui Dum­ne­zeu, ca şi aceas­ta să vadă cele ce numai pro­o­ro­cul era în sta­re să vadă. Dum­ne­zeu a ascul­tat rugă­ciu­nea aces­tui mare pro­o­roc şi a des­chis ochii slu­ji­to­ru­lui şi aces­ta a văzut că tot mun­te­le era plin de cai şi care de foc împre­ju­rul lui Eli­sei (IV Regi 6:17).

Şi atunci, cum va fi vede­nia Împă­ra­tu­lui cete­lor cereşti – vede­nia minu­na­tă şi înfri­coşă­toa­re a Împă­ra­tu­lui Cete­lor Cereşti? Când mare­le pro­o­roc Isa­ia s‑a învred­ni­cit de aceas­tă vede­nie, el a stri­gat cu fri­că şi cu uimi­re: “Vai mie, că sunt pier­dut! Sunt om cu buze spur­ca­te şi locu­iesc în mij­lo­cul unui popor cu buze necu­ra­te. Şi pe Dom­nul Sava­ot L‑am văzut cu ochii mei!” (Isa­ia 6:5)

O, oame­nii ar tre­bui să ştie că Împă­ra­tul, Dom­nul, îi are mereu în pri­ve­li­ş­te – ace­la­şi Domn Dum­ne­zeu de care Isa­ia se simţea îndes­tu­lat de fri­că şi de uimi­re! Min­tea omu­lui nu ar mai fi atunci des­chi­să nici unui fel de păcat sau necu­ră­ţie. Fie că omul Îl vede sau nu pe Dum­ne­zeu, Dum­ne­zeu îl vede pe om. Asta nu‑l face pe huli­tor să se cutre­mu­re? Asta nu este mân­gâi­e­rea cre­ş­ti­nu­lui în sufe­rinţa sa? 

Nu numai Dum­ne­zeu, Cei Trei într-Unul, ne vede, cer­ce­tân­du-ne via­ţa în fie­ca­re cli­pă, ci şi toa­te cete­le cereşti ale înge­ri­lor şi sfinţi­lor care se află întru sla­vă. Mili­oa­ne de ochi ne văd ca şi cum ar fi unul sin­gur. Mili­oa­ne de bune doriri ne însoţesc pe calea noas­tră prin via­ţă, care este întu­ne­ca­tă şi spi­noa­să; şi mili­oa­ne de mâini se întind spre aju­to­rul nos­tru ca şi cum ar fi una sin­gu­ră. Ocâr­mu­i­tă de Duhul Sfânt, Bise­ri­ca lui Dum­ne­zeu de pe pământ s‑a stră­du­it să ara­te cre­din­cioşi­lor acest ade­văr măreţ, înfri­coşă­tor şi mult iubit, cu aju­to­rul mul­tor icoa­ne şi ico­nos­ta­se, care înfă­ţi­şea­ză lumea nevă­zu­tă a pute­ri­lor cereşti şi care le amin­tesc cre­din­cioşi­lor de exis­tenţa aces­tor puteri în lume. Închinân­du-ne la icoa­ne, noi nu ne închi­năm lem­nu­lui, ori vop­se­lii de pe lemn, ci ne închi­năm pute­ri­lor cereşti care sunt vii şi se află de faţă. Închinân­du-ne cu fri­că Dum­ne­ze­ias­că îna­in­tea icoa­ne­lor, noi de fapt simţim aceas­ta faţă de aces­te puteri. Simţind o sta­re de bine şi de bucu­rie atunci când ne aflăm în faţa icoa­ne­lor, noi, de fapt, simţim aceas­tă sta­re de bine şi bucu­rie de la aces­te puteri cereşti, care sunt înfă­ţi­şa­te pe icoa­ne. Numai nebu­nii şi cei care sunt plini de duhuri necu­ra­te văd închi­nă­ciu­nea la icoa­ne ca pe ido­la­trie. Cine a pur­tat răz­boi împo­tri­va ido­la­tri­ei de‑a lun­gul vre­mu­ri­lor, dacă nu Bise­ri­ca Orto­do­xă? Mili­oa­ne de cre­din­cioşi s‑au jert­fit în aceas­tă lup­tă biru­i­toa­re! Cine alt­ci­ne­va a nimi­cit ido­la­tria? Aşa­dar, cum ar putea fi ido­la­tră Bise­ri­ca, toc­mai cea care a nimi­cit ido­la­tria? Aceas­ta este batjo­cu­ra arun­ca­tă asu­pra Bise­ri­cii Orto­do­xe de către necu­ra­ţii ere­tici, ale căror gân­duri erau lega­te de cele mate­ri­al­ni­ce şi nu de cele duhov­ni­ceşti. Pe par­cur­sul spe­cu­la­ţi­i­lor pe care le-au făcut, aceş­tia nu au fost în sta­re să vadă deo­se­bi­rea din­tre închi­na­rea la icoa­ne şi ido­la­trie. Nefi­ind în sta­re să reu­şeas­că cu argu­men­te­le lor sla­be, ere­ti­cii au por­nit lup­ta împo­tri­va icoa­ne­lor şi închi­nă­to­ri­lor la icoa­ne. Au dat foc la icoa­ne şi au tăi­at cu sabia pe ade­vă­ra­ţii cre­din­cioşi. Dar pute­rea lui Dum­ne­zeu fiind mai mare decât focul şi sabia, în cele din urmă, aceşti ere­tici au căzut şi au ajuns la piei­re, în timp ce icoa­ne­le au rămas pen­tru a amin­ti cre­din­cioşi­lor de tăria mărea­ţă şi înfri­coşă­toa­re a lui Dum­ne­zeu şi a pute­ri­lor cereşti în vieţi­le oame­ni­lor de pe pământ. Ca o pome­ni­re a biru­inţei asu­pra ico­no­cla­ş­ti­lor şi aşe­za­rea rân­du­ie­lii închi­nă­rii la icoa­ne, pe vre­mea Patri­ar­hu­lui Meto­diu, evla­vi­oa­sa Împă­ră­tea­să Teo­do­ra dim­pre­u­nă cu fiul ei Miha­il, Părinţii noş­tri sfinţi şi pur­tă­tori-de-Dum­ne­zeu, au rîn­du­it ca aceas­tă pri­mă dumi­ni­că a Pos­tu­lui Mare să fie închi­na­tă prăz­nu­i­rii aces­tei jert­fe isto­ri­ce. Aceas­tă dumi­ni­că este cunos­cu­tă ca Dumi­ni­ca Orto­do­xi­ei, spre pome­ni­rea biru­inţei cre­dinţei Orto­do­xe asu­pra ere­ti­ci­lor, care au cău­tat să le pună opre­li­şti, şi a băr­ba­ţi­lor înţe­le­pţi ai aces­tei lumi. În legă­tu­ră cu aceas­ta, s‑a ales a se citi astăzi peri­co­pa Evan­ghe­li­că des­pre Nata­na­el, des­pre şovă­ie­li­le sale cu pri­vi­re la Hris­tos, de pe vre­mea când aces­ta se afla depar­te de El şi de schim­ba­rea care s‑a săvârşit în el, de înda­tă ce s‑a apro­pi­at de El – pen­tru a ară­ta cât este de tre­bu­in­cios Dum­ne­zeu în adu­ce­rea şovă­iel­ni­cu­lui la Cre­dinţă, cât şi pute­rea minu­na­tă a Lui. 

La vre­mea ace­ea, Iisus voia să ple­ce în Gali­le­ea şi a găsit pe Filip. Şi i‑a zis Iisus: Urmea­ză-Mi. Iar Filip era din Bet­sai­da, din ceta­tea lui Andrei şi a lui Petru. După bote­zul Lui în apa Ior­da­nu­lui, Dom­nul Iisus a mers în Gali­le­ea, unde urma să-Şi încea­pă lucra­rea. Minţi­le stri­căcioa­se ale iude­i­lor nu erau vred­ni­ce ca Dom­nul să-Şi încea­pă lucra­rea cu ei. Iude­ea, în care se afla Ieru­sa­li­mul, dim­pre­u­nă cu firea lui fru­moa­să şi lumeas­că, căzu­se mai jos decât pro­vi­ni­ci­i­le păgâ­ne. Gali­le­ea era păgâ­nă, păgâ­nis­mul fiind intro­dus mai ales de către greci, romani şi sirieni şi răs­pân­dit numai parţi­al de către evrei. Iude­ii din Iude­ea soco­teau Gali­le­ea ca pe un pământ păgân, pământ al întu­ne­ci­mii şi al necu­noa­ş­te­rii. Toc­mai pe acest pământ s‑a ară­tat lumi­nă mare, potri­vit cuvin­te­lor pro­o­ro­cu­lui: “În Gali­le­ea nea­mu­ri­lor .. Popo­rul care locu­ia întru întu­ne­ric va vedea lumi­nă mare şi voi cei ce locu­ia­ţi în latu­ra umbrei morţii lumi­na va stră­luci pes­te voi” (Isa­ia 9:1–2). Des­chi­zând mai întâi gura Sa sfân­tă în aceas­tă Gali­lee, locu­i­tă de oameni de nea­muri dife­ri­te, Dom­nul a lămu­rit deja că Evan­ghe­lia Sa se adre­sa ome­ni­rii întregi. Dez­vă­lu­in­du-Se mai întâi în acest colţ întu­ne­cat şi necu­nos­cut al Pales­ti­nei, El Şi‑a ară­tat atât sme­re­nia, cât şi osân­di­rea Sa, de către tru­fia fără de min­te a Ieru­sa­li­mu­lui întu­ne­cat şi stricăcios. 

Andrei a fost cel din­tâi care L‑a urmat pe Dom­nul, întâi­ul che­mat, care l‑a adus pe fra­te­le său Simon Petru (Ioan 1:35 ş.u.), în vre­me ce Dom­nul i‑a spus lui Filip: “Urmea­ză-Mi!”. Fap­tul că Filip a răs­puns la aceas­tă che­ma­re de înda­tă şi fără şovă­i­re, se lămu­reş­te din fap­tul că aces­ta, fiind aprins cu dra­gos­te pen­tru Hris­tos, a înce­put degra­bă să adu­ne şi pe alţii şi să‑i adu­că la Dom­nul său. Hotă­rârea gra­b­ni­că de a‑L urma pe Dom­nul fără amâ­na­re, se poa­te deslu­şi din fap­tul că, pro­ba­bil, auzi­se des­pre Hris­tos mai dina­in­te, de la apro­pi­a­ţii săi, Andrei şi Petru, că veneau cu toţii din Bet­sai­da – şi poa­te că şi de la alţii; dar cel mai pro­ba­bil este fap­tul că însu­şi­ri­le fără de ase­mă­na­re ale Dom­nu­lui, l‑au îndem­nat să lase de înda­tă totul, să uite totul şi să‑L urmeze pe El. Însu­şi­ri­le puter­ni­ce ale lui Hris­tos l‑au atras pe Filip, pen­tru că, aşa cum am mai spus, nu numai el a fost ace­la care l‑a urmat pe Hris­tos, ci înda­tă şi‑a înce­put misiu­nea apos­to­li­că, adu­când şi pe alţii la Hris­tos, după cum urmează: 

Filip a găsit pe Nata­na­el şi i‑a zis: Am aflat pe Ace­la des­pre Care au scris Moi­se în Lege şi pro­o­ro­cii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Naza­ret. Cât de sim­plu vor­beş­te Filip! Aces­te două sufle­te – Filip şi Nata­na­el – vor­besc împre­u­nă. Filip nu zice: “l‑am găsit pe Mesia cel făgă­du­it” ori “Fiul lui David” ori “Rege­le lui Isra­el” ori “Dom­nul Hris­tos”; el doar îi ara­tă lui Nata­na­el că L‑a găsit pe Cel Unul des­pre Care au scris Moi­se şi pro­o­ro­cii. Aici vor­beş­te un suflet plin de uimi­re şi de bucu­rie. Simţă­min­te­le cele mai adânci nu bâj­bâie după cuvin­te, ci gră­iesc cu sim­pli­ta­te, une­ori pes­te măsu­ră de sim­plu, ca şi cum ei ar fi cu totul lămu­ri­ţii că pute­rea lor se va simţi toc­mai prin cele mai sim­ple cuvin­te. Simţă­min­te­le lip­si­te de tărie şi min­ci­noa­se, se fac trâm­bi­ţe pole­i­te ale cuvin­te­lor foar­te sună­toa­re, zgo­mo­toa­se, pen­tru a părea mai puter­mi­ce şi mai ade­vă­ra­te decât sunt. Filip şi Nata­na­el tre­bu­ie să fi vor­bit deja împre­u­nă des­pre Cel Unul Făgă­du­it, des­pre El, des­pre care s‑a pro­o­ro­cit şi care a fost înde­lung aştep­tat. Aces­ta era un subiect de dis­cu­ţie obi­ş­nu­it prin­tre iude­ii cei ade­vă­ra­ţi, prin­tre toa­te sufle­te­le cura­te înse­ta­te. “Am aflat pe Ace­la”, spu­ne Filip. Alt­fel spus: El nu S‑a dez­vă­lu­it ca ful­ger care sfâşie norii şi adu­ce cutre­mur de pământ, nici n‑a căzut pe nea­ş­tep­ta­te ca un mete­o­rit şi nici nu a urcat pe tro­nul împă­ră­tesc în Ieru­sa­lim, spre care erau îndrep­ta­ţi ochii nevă­ză­tori ai fari­se­i­lor şi ai căr­tu­ra­ri­lor, lip­si­ţi de înţe­le­ge­re, şi ai alto­ra care L‑au aştep­tat pe Mesia. El a cres­cut şi a tră­it aici în Gali­le­ea, prin­tre noi, vre­me de trei­zeci de ani, şi noi nu L‑am cunos­cut; El a cres­cut ca o viţă cul­ti­va­tă în mij­lo­cul butu­ci­lor săl­ba­tici şi El era greu de recu­nos­cut până ce cres­cu­se şi înce­pu­se să adu­că roa­de. El era pre­cum comoa­ra îngro­pa­tă în pământ: pămân­tul a fost săpat adânc şi comoa­ra a stră­lu­cit depar­te. El nu S‑a pus în valoa­re, nici nu S‑a impus; noi L‑am văzut şi L‑am cunos­cut: blând ca un miel, lim­pe­de ca soa­re­le, fru­mos ca pri­mă­va­ra şi puter­nic ca Dum­ne­zeu. El este din Naza­ret, fiul lui Iosif. Cine poa­te şti în ce chip L‑a des­cris Filip pe Hris­tos lui Nata­na­el? Cine poa­te repe­ta toa­tă vor­bi­rea din­tre ei? Evan­ghe­lis­tul poves­teş­te pe scurt doar ele­men­te­le cele mai însem­na­te. Şi tot ceea ce a auzit Nata­na­el de la Filip, nu i‑a putut adu­ce alt­ce­va, decât bucu­rie. Dar un lucru l‑a tul­bu­rat pe el şi i‑a slă­bit cre­dinţa: cum putea veni Mesia din Naza­ret? Filip L‑a numit pe Iisus fiul lui Iosif, poa­te că nici el nu cunoş­tea încă marea tai­nă a zămi­sli­rii Lui de către Mai­ca Dom­nu­lui şi Sfân­tul Duh, şi poa­te că a fost aşa, ca înfă­ţi­şa­rea Sa să fie cât se poa­te de scur­tă şi pe înţe­les pen­tru omul care era călă­u­zit pas cu pas în tai­na întru­pă­rii lui Dum­ne­zeu. Poa­te că Filip era deja misio­nar lucră­tor pe calea apos­to­li­că des­cri­să mai târ­ziu de Sfân­tul Apos­tol Pavel: “Cu cei sla­bi m‑am făcut slab, ca pe cei sla­bi să‑i dobân­desc; tutu­ror toa­te m‑am făcut, ca, în ori­ce chip, să mân­tu­iesc pe unii.” (I Corin­te­ni 9:22). Nata­na­el era încă slab, neîn­vă­ţat, nelu­mi­nat şi Apos­to­lul îl tra­ta ca pe unul din­tre cei slabi. 

Şi i‑a zis Nata­na­el: Din Naza­ret poa­te fi ceva bun? Filip i‑a zis: “Vino şi vezi”. Între­ba­rea lui Nata­na­el nu tre­bu­ie înţe­lea­să ca o remar­că rău­tă­cioa­să, a unei inimi învâr­toşa­te şi neîn­cre­ză­toa­re, ci ca un chip al unei inimi sin­ce­re, ca să nu fie amă­git de pri­e­te­nul său. Sara a râs în sine, când Dum­ne­zeu i‑a dez­vă­lu­it că ea va naş­te fiu aşa bătrâ­nă cum este (Face­rea 18:12). Aceas­ta este o bucu­rie care cau­tă ade­ve­ri­rea prin între­bări. Şi Nata­na­el, nici­o­da­tă în via­ţa sa, nu auzi­se ase­me­nea veşti feri­ci­te ca ace­lea pe care i le adu­se­se Filip. Dar, cum fie­ca­re bucu­rie poa­te întâm­pi­na împie­di­cări şi întris­tări, aşa s‑a întâm­plat şi cu bucu­ria aceas­ta a lui Nata­na­el. Bucu­ria lui Nata­na­el a fost înda­tă poto­li­tă de cuvân­tul “Naza­ret”. Cum ar putea să vină Mesia din Naza­ret? Nu spu­se­se­se­ră pro­o­ro­cii că locul naş­te­rii Sale va fi Betle­em? Nu urmă­ri­se neam după neam, din ceta­tea lui David, cu nădej­de, să‑l vadă pe moş­te­ni­to­rul şi împă­ra­tul cel aştep­tat? Tre­bu­ie să fi greşit Filip. Dar Filip nu-şi va retra­ge lămu­ri­ri­le şi dove­zi­le, şi nici nu doreş­te să adu­că lămu­riri lui Nata­na­el, ca răs­puns la cele spu­se de ace­la. El doar îi spu­ne: “Vino şi vezi!”. Cât de biru­i­tor sună aces­te cuvin­te: “Vino şi vezi”! Numai vino şi vezi, Nata­na­el; nu pot să-ţi aduc dovezi, dar vede­rea Lui îţi va adu­ce toa­te dove­zi­le. Nu-ţi pot da un răs­puns nici la aceas­tă între­ba­re, nici la alte între­bări pe care le poţi pune, dar toc­mai vede­rea Lui este răs­pun­sul căru­ia nu i te poţi împo­tri­vi. Vino cu mine chiar acum îna­in­tea Lui – “Vino şi vezi!”. Nata­na­el este de acord şi por­neş­te împre­u­nă cu Filip. 

Şi Iisus a văzut pe Nata­na­el venind către El şi a zis des­pre el: Iată, cu ade­vă­rat, isra­e­lit în care nu este vicleşug. Ce lau­dă mare! Şi, mai mult decât atât, din gura cui! Dar ce înseam­nă aceas­ta: “isra­e­lit în care nu este vicleşug”? Aceas­ta înseam­nă: omul care este îndes­tu­lat cu cele ce se împo­tri­vesc vicleşu­gu­lui – cu Dum­ne­zeu: gân­duri des­pre Dum­ne­zeu, arde­rea de nerăb­da­re după Dum­ne­zeu, cău­ta­rea lui Dum­ne­zeu, aştep­ta­rea lui Dum­ne­zeu, nădăj­du­i­rea în Dum­ne­zeu. Este omul care se dăru­i­se Dom­nu­lui şi Stă­pâ­nu­lui – lui Dum­ne­zeu, şi nici nu va cunoa­ş­te un altul; omul în care mie­zul rău­lui nu a găsit nici o cale pen­tru a prin­de rădă­cini. Dar când Hris­tos a ară­tat că Nata­na­el este un ade­vă­rat isra­e­lit, a mai ară­tat în ace­la­şi timp şi un fapt trist – ace­la că mai rămă­se­se­ră puţini isra­e­li­ţi ade­vă­ra­ţi. De ace­ea, chiar Dom­nul a stri­gat cu bucu­rie: “Iată, cu ade­vă­rat, isra­e­lit!” Iată un om ade­vă­rat prin­tre oameni min­ci­noşi! Iată omul care nu numai că este isra­e­lit cu nume­le, ci este unul desă­vârşit! Deşi Dom­nul era în sta­re să cunoas­că de depar­te şovă­ie­li­le des­pre El, spu­se de Nata­na­el către Filip, totu­şi El l‑a lău­dat pe Nata­na­el, ca fiind isra­e­lit ade­vă­rat şi fără vicleşug. L‑a lău­dat Dom­nul pen­tru a‑l adu­ce pe Nata­na­el la El? Nu; pen­tru că El, care vede ini­ma, nu soco­teş­te cuvin­te­le, ci ini­ma. Noi nu putem vedea în nici un chip, nici nu putem răs­foi Evan­ghe­lia ca să citim că Nata­na­el era un om fără vicleşug, dar Dom­nul a văzut în ini­ma lui şi a citit aceas­ta aco­lo. Cei­la­lţi Apos­toli care s‑au adu­nat în jurul lui Hris­tos, poa­te ar fi rămas uimi­ţi la auzul aces­tor cuvin­te de lau­dă, pe care le‑a ros­tit Hris­tos, dar Hris­tos a lăsat ca tim­pul să le des­co­pe­re Apos­to­li­lor, ade­vă­rul des­pre lau­da adu­să de El. 

Chiar Nata­na­el a fost uimit de aceas­tă lau­dă nea­ş­tep­ta­tă, pen­tru că: “Nata­na­el I‑a zis: De unde mă cunoşti? A răs­puns Iisus şi i‑a zis: mai îna­in­te de a te che­ma Filip te-am văzut când erai sub smo­chin. Vedeţi cum Nata­na­el se ara­tă deo­da­tă a fi om fără vicleşug. Omul bogat în vicleşug se pre­o­cu­pă de sine şi nu‑i pasă de alţii. Pen­tru omul cu vicleşug, lau­da şi lin­gu­şi­rea sunt dulci. Dacă Nata­na­el ar fi fost om cu vicleşug, el s‑ar fi îmbă­tat cu aceas­tă lau­dă veni­tă de la Hris­tos şi ar fi înce­put să‑L lau­de, ori, într‑o apa­renţă de sme­re­nie, nu ar fi pri­mit lau­da. Dar pe Nata­na­el îl pre­o­cu­pa mai mult Hris­tos decât pro­pria lui per­soa­nă. Şi ast­fel, Nata­na­el nici nu a pri­mit, nici nu a res­pins lau­da, ci a pus o între­ba­re în chip des­chis, dorind să dea la ive­a­lă ade­vă­rul des­pre Hris­tos: “De unde mă cunoşti?” Ne vedem pen­tru pri­ma oară în via­ţă. Dacă m‑ai fi che­mat pe nume, aş fi fost mai puţin uimit, pen­tru că un nume se poa­te cunoa­ş­te şi folo­si mai uşor; dar mă uimeş­te fap­tul că Tu ai ajuns degra­bă să cunoşti ce se află în ini­ma şi în conş­ti­inţa mea – ceva ce este foar­te bine ascuns de oameni şi pe care omul îl dez­vă­lu­ie cu foar­te mul­tă gri­jă pri­e­te­ni­lor săi apro­pi­a­ţi. “De unde mă cunoşti?” 

Dom­nul i‑a dat răs­puns, descoperindu‑i pen­tru o cli­pă tai­na mate­ri­al­ni­că, văzu­tă: “Mai îna­in­te de a te che­ma Filip te-am văzut când erai sub smo­chin.” Cel care cunoa­ş­te tai­ne­le ini­mii, poa­te să cunoas­că cu uşu­rinţă pe cele ale tru­pu­lui. Şi cel care vede frămân­ta­rea gân­du­ri­lor şi aude şoap­ta lor ascun­să în om, va vedea cu mai mare uşu­ră­ta­te miş­ca­rea tru­pu­lui şi va auzi cuvin­te­le care ies din gura omu­lui. Îna­in­te de a ajun­ge Filip la Nata­na­el, Dom­nul l‑a văzut stând sub smo­chin; şi îna­in­te ca Filip să se gân­deas­că şi să‑l ală­tu­re şi pe Nata­na­el, Dom­nul văzu­se şi cunos­cu­se ini­ma lui Nata­na­el. Prin Voia Lui, Filip a mers la Nata­na­el şi l‑a che­mat să vină şi să vadă. Cum se poa­te ascun­de omul de ochii lui Dum­ne­zeu? Exis­tă vreo cale prin care omul să se poa­tă ascun­de de Dum­ne­ze­ul Cel puter­nic şi înfri­coşă­tor? Cuge­tând asu­pra Dum­ne­ze­u­lui Celui puter­nic şi înfri­coşă­tor, psal­mis­tul se îndreap­tă către Atot­cu­nos­că­to­rul Dum­ne­zeu şi spu­ne: “Tu ai cunos­cut şede­rea mea şi scu­la­rea mea; Tu ai pri­ce­put gân­du­ri­le mele de depar­te. Că încă nu este cuvân­tul pe lim­ba mea. Şi, iată, Doam­ne, Tu le-ai cunos­cut pe toa­te, şi pe cele din urmă, şi pe cele de demult; Tu m‑ai zidit şi ai pus pes­te mine mâna Ta.. Unde mă voi duce de la Duhul Tău, şi de la faţa ta unde voi fugi?” (Psalm 138:2–7).

Hris­tos este minu­nea isto­ri­ei pe acest pământ, nu numai pen­tru minu­ni­le pe care le‑a lucrat şi pen­tru Învi­e­rea Sa, dar şi pen­tru pute­rea atot­cu­prin­ză­toa­re a Duhu­lui Său şi pen­tru cunoa­ş­te­rea Sa. Fiind pe pământ, El se află în ace­la­şi timp în cer. Uitân­du-Se la oameni, El vedea în ace­la­şi timp pe Satan, cum a căzut din cer. Întâl­nind oame­nii, El le vedea tre­cu­tul şi vii­to­rul. El citea gân­du­ri­le oame­ni­lor ca într‑o car­te des­chi­să. Pe când Se afla în mij­lo­cul oame­ni­lor care‑L slă­veau şi‑L lău­dau, El le vor­bea uce­ni­ci­lor Săi des­pre pati­ma Sa; în mie­zul Pati­mii Sale, El vor­bea des­pre biru­inţa şi des­pre sla­va Sa, ce aveau să vină. Văzând tem­plul de mar­mu­ră din Ieru­sa­lim, El a văzut rui­na­rea lui. El vor­beş­te cu Moi­se şi cu Ilie, la fel ca şi cei din vre­mea Lui, care erau în via­ţă. Pe când Îşi ducea via­ţa în trup, El a văzut tot ceea ce urma să se întâm­ple în cer şi a auzit vor­bi­rea între boga­tul cel păcă­tos care se afla în iad, cu Avra­am, care se afla în rai. El a văzut de depar­te unde era pri­po­nit asi­nul dim­pre­u­nă cu pui­ul său, şi Şi‑a tri­mis uce­ni­cii ca să‑i adu­că la El. El a văzut de depar­te omul din ceta­te cărând ulcio­rul cu apă şi Şi‑a tri­mis uce­ni­cii la acel om, cu porun­ca de a pre­găti Paş­ti­le pen­tru El. Tim­pul şi locul nu puteau ascun­de nimic vede­rii Lui duhov­ni­ceşti. El vedea tot ce se întâm­pla­se şi tot ceea ce urma să se întâm­ple, ca şi cum totul s‑ar fi petre­cut îna­in­tea ochi­lor Săi. Spa­ţi­ul nu avea pen­tru El nici un fel de măsu­ră. El vedea tot ceea ce se întâm­pla ori­un­de în lume, ca şi cum ar fi avut loc îna­in­tea ochi­lor Săi tru­peşti. Tot ceea ce se întâm­pla într-un locaş închis, era ca şi cum ar fi fost într-un câmp des­chis. Şi încă, tot ceea ce se întâm­pla în locu­ri­le cele mai ascun­se – în ini­mi­le oame­ni­lor – era dez­vă­lu­it şi des­chis pri­ve­li­ş­tii Sale. 

Aceas­tă afla­re a Dom­nu­lui Iisus în toa­te locu­ri­le şi atot­cu­noa­ş­te­rea Sa, l‑au ulu­it pe Nata­na­el, aşa cum s‑a întâm­plat cu Petru, când a fost pes­cu­i­rea minu­na­tă pe mare şi cum s‑a întâm­plat şi cu alţi uce­nici ai Săi, când L‑au văzut mer­gând pe apă şi poto­lind vân­tul şi furt­u­na. Cunos­când ini­mi­le oame­ni­lor, Dom­nul ştia care din­tre pute­ri­le Sale Dum­ne­ze­ieşti vor fi mai puter­nic lucră­toa­re asu­pra fie­că­rui uce­nic în par­te. Dacă pe Petru îl uimea cel mai mult pute­rea Sa asu­pra natu­rii, pe Nata­na­el îl uimea cel mai mult, după cum vedem, pute­rea Sa de înţe­le­ge­re şi atot­cu­noa­ş­te­rea Sa. Cunos­când toa­te lucru­ri­le, Dom­nul a folo­sit aceas­ta pen­tru a face lucră­toa­re ico­no­mia Sa Dum­ne­ze­ias­că pen­tru mân­tu­i­rea oame­ni­lor. Este posi­bil ca Filip să fi înţe­les aceas­ta în peri­oa­da de înce­put a apos­to­la­tu­lui său, atunci când i‑a spus lui Nata­na­el: “Vino şi vezi!” Filip era încre­dinţat că Dom­nul ato­tînţe­lept şi ato­tpu­ter­nic Se va des­co­peri lui Nata­nel în vre­un chip care să fie cel mai potri­vit duhu­lui şi carac­te­ru­lui lui Nata­nel. Poa­te că el a avut numai o cunoa­ş­te­re mai dina­in­te nede­slu­şi­tă, des­pre ceea ce a cunos­cut mai târ­ziu în chip lămu­rit – tai­ne­le nenu­mă­ra­te şi minu­na­te care erau ascun­se în piep­tul slab, ome­nesc, al Învă­ţă­to­ru­lui său. Cu ade­vă­rat, tai­ne mai mari decît ceru­ri­le şi mai întin­se decât vea­cu­ri­le, erau ascun­se în piep­tul Celui care era Om şi Dum­ne­zeu! Şi‑a des­co­pe­rit şi Şi‑a ară­tat Dom­nul Hris­tos a mia par­te din tai­ne­le şi pute­ri­le Sale care erau ascun­se în El? Desi­gur că nu. Cea mai mare par­te a tai­ne­lor Sale a rămas nedes­co­pe­ri­tă şi nevă­zu­tă, pen­tru a fi des­co­pe­ri­tă şi ară­ta­tă sfinţi­lor în Împă­ră­ţia Sa cea cereas­că. În El se afla ase­me­nea pute­re, că nu‑I tre­bu­ia nici o oste­ne­a­lă ca să facă minuni; El mai degra­bă Se ascun­dea, ca să nu facă minuni. El a vor­bit, S‑a des­co­pe­rit şi a făcut numai atât cât era nevo­ie pen­tru mân­tu­i­rea noas­tră, fără sili­re sau apă­sa­re asu­pra voinţei noas­tre, ci prin libe­ra noas­tră ale­ge­re şi hotă­rârea noas­tră liberă. 

Dar să mai zăbo­vim asu­pra lui Nata­na­el, cum se minu­nea­ză, răs­pun­zând Dom­nu­lui: Răs­pun­su-I‑a Nata­na­el: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dum­ne­zeu. Tu eşti rege­le lui Isra­el. Aces­tea au fost ros­ti­te de către cel care îi spu­se­se lui Filip doar cu puţin timp mai îna­in­te: “Din Naza­ret poa­te fi ceva bun?” Ce schim­ba­re minu­na­tă! Ce val nea­ş­tep­tat de bucu­rie! O, fra­ţii mei, cât de măreţ şi minu­nat este Dum­ne­zeu! Nu exis­tă cuvin­te care să poa­tă spu­ne aceas­ta, sau mâini care să poa­tă scrie des­pre aceas­ta, dar exis­tă inimi care pot simţi aceas­ta şi, simţind aceas­ta, se bucu­ră ca roua dimi­neţii când este mân­gâi­a­tă de raze­le de soa­re. Nu este aceas­tă întâm­pla­re o pri­ci­nă des­tul de lămu­ri­toa­re pen­tru ca Dom­nul să Se îmbra­ce în trup de car­ne şi să se ara­te ca om slab pen­tru mân­tu­i­rea oame­ni­lor? Cine L‑ar fi putut îndu­ra ca pe un înger înfri­coşă­tor? Şi mai mult decât atât, dacă S‑ar fi ară­tat ca Dum­ne­zeu, în pute­rea şi sla­va Sa cea veş­ni­că, fără să fie îmbră­cat sau ascuns sub hai­na de car­ne, cine ar fi fost în sta­re să‑L pri­veas­că şi să rămâ­nă viu? Cine I‑ar fi putut auzi gla­sul şi să nu se schim­be în ţărâ­nă? Nu s‑ar fi schim­bat între­gul pământ în negu­ră, în pre­a­j­ma suflă­rii Lui? Vezi ce pute­re tăcu­tă are ară­ta­rea Lui; cum se schim­bă într‑o cli­pă ini­ma şi gân­du­ri­le omu­lui! Cine şi-ar fi putut închi­pui, numai cu cîte­va cli­pe mai îna­in­te de vor­bi­rea pe care Hris­tos a avut‑o cu Nata­na­el, că aces­ta va măr­tu­ri­si că acest “fiu al lui Iosif” era Rabi, Fiul lui Dum­ne­zeu şi împă­rat al lui Isra­el? Şi dacă, în acea cli­pă, Nata­na­el se poa­te să fi gân­dit că Împă­ra­tul lui Isra­el era un împă­rat pămân­tesc, s‑ar fi putut ase­mă­na cu cre­dinţa tutu­ror asu­pra tim­pu­lui veni­rii lui Mesia, ceea ce era mai mult decât des­tul, pen­tru un înce­pă­tor în măr­tu­ri­si­rea lui Hris­tos şi urmă­tor al Lui. Pe lân­gă aceas­ta, Nata­na­el L‑a mai numit Fiu al lui Dum­ne­zeu, prin care a aşe­zat Per­soa­na lui Hris­tos cu mult dea­su­pra trep­tei obi­ş­nu­i­te de a‑L înţe­le­ge ca împă­rat obi­ş­nu­it, pămân­tesc, pe tro­nul lui David. 

Răs­pun­su-i‑a Iisus şi i‑a zis: Pen­tru că ţi-am spus că te-am văzut sub smo­chin, crezi? Mai mari decît aces­tea vei vedea. Şi i‑a zis: Ade­vă­rat, ade­vă­rat zic vouă: de acum veţi vedea cerul des­chi­zân­du-se şi înge­rii lui Dum­ne­zeu suin­du-se şi cobo­rân­du-se pes­te Fiul Omu­lui. Dom­nul îi des­co­pe­ri­se atunci lui Nata­na­el numai o mică tai­nă des­pre Sine, spu­nând că El îl văzu­se sub smo­chin. Jude­ca­ta Sa lim­pe­de la aceas­tă mică depăr­ta­re pe pământ, este ca o rază a atot­cu­prin­de­rii Sale, jude­ca­ta lim­pe­de ca lumi­na soa­re­lui. În cură­ţia sufle­tu­lui său, Nata­na­el a soco­tit că acest “puţin” era des­tul pen­tru cre­dinţă. Fari­se­ii şi căr­tu­ra­rii necu­ra­ţi şi plini de vicleşug ai Ieru­sa­li­mu­lui, au văzut cum Dom­nul a vin­de­cat leproşii, cum a dat vede­re orbi­lor, cum a învi­at morţii şi nu puteau cre­de. Dar Nata­na­el care era isra­e­lit ade­vă­rat – vezi cum cre­de şi măr­tu­ri­seş­te când i se ara­tă doar o mică minu­ne! “Mai mari decât aces­tea vei vedea.”, făgă­du­ieş­te Dom­nul. Ce va vedea el? “Cerul des­chi­zân­du-se şi pe înge­rii lui Dum­ne­zeu suin­du-se şi cobo­rân­du-se pes­te Fiul Omu­lui.” Dom­nul adre­sea­ză aces­te cuvin­te lui Nata­na­el, dar face aceas­tă făgă­du­inţă tutu­ror, căci spu­ne: “Ade­vă­rat, ade­vă­rat zic vouă” (“vouă”, nu “ţie”). Şi pen­tru că nu exis­tă nici o îndo­ia­lă că aceas­tă făgă­du­inţă se va împlini, se vede din repe­ti­ţia pe care o folo­seş­te: “Ade­vă­rat, ade­vă­rat.”. Chiar de la înce­put, înge­rii au slu­jit Mân­tu­i­to­ru­lui, cobo­rând din cer şi întorcân­du-se îna­poi aco­lo. Un înger s‑a ară­tat lui Zaha­ria, ca să‑i spu­nă des­pre naş­te­rea mare­lui Îna­in­te­mer­gă­tor al lui Hris­tos. Un înger s‑a ară­tat Pre­a­cu­ra­tei Fecioa­re, ca să‑i spu­nă des­pre marea tai­nă a naş­te­rii Dom­nu­lui. Ceru­ri­le erau des­chi­se păs­to­ri­lor din Betle­em şi înge­rii au cobo­rât, cân­tând lau­da de bucu­rie a păcii lui Dum­ne­zeu către oameni. Înge­rii au cobo­rât pen­tru a ves­ti şi a‑l călă­uzi pe Iosif şi pe craii de la răsă­rit. Când Dom­nul biru­i­se toa­te ispi­te­le lui Satan din pus­tiu, înge­rii au venit şi I‑au slu­jit Lui. În Pati­ma Sa, îna­in­te de a muri, în Gră­di­na Ghet­si­mani, I S‑a ară­tat un înger, întărindu‑L. La vre­mea Învi­e­rii Sale, înge­rii au cobo­rât la mor­mân­tul Său. La înă­lţa­rea Sa de la pământ la cer, doi îngeri înveş­mân­ta­ţi în alb au cobo­rât şi s‑au ară­tat uce­ni­ci­lor. După Înă­lţa­rea Sa, înge­rii s‑au ară­tat ade­sea Apos­to­li­lor Săi şi, mai târ­ziu, foar­te mul­tor oameni dre­pţi, muce­nici şi sfinţi. Întâi­ul muce­nic Şte­fan, nu a văzut ceru­ri­le des­chi­zân­du-se (Fap­te 7:56)? Apos­to­lul Pavel nu s‑a ridi­cat până la al tre­i­lea cer? Nu s‑au des­co­pe­rit Apos­to­lu­lui şi Evan­ghe­lis­tu­lui Ioan, nenu­mă­ra­te minuni cereşti, într-un răgaz de timp ori în veş­ni­cie? Până în zile­le noas­tre, înge­rii s‑au ară­tat mul­tor oameni cu ini­ma cura­tă şi cu sufle­te­le pur­tă­toa­re de Dum­ne­zeu; şi mulţi păcă­toşi, căro­ra li s‑au ier­tat păca­te­le, au văzut ceru­ri­le des­chi­se. O, de câte şi de câte ori până în pre­zent, s‑au dove­dit ade­vă­ra­te cuvin­te­le Dom­nu­lui Iisus des­pre ceru­ri­le des­chi­se şi des­pre cobo­rârea şi înă­lţa­rea înge­ri­lor! Dom­nul a cobo­rât pe pământ pen­tru a ară­ta oame­ni­lor ceru­ri­le des­chi­se. Îna­in­te de Hris­tos, numai un număr mic de pro­o­roci şi de oameni plă­cu­ţi lui Dum­ne­zeu s‑au învred­ni­cit să vadă ceru­ri­le des­chi­se, dar după veni­rea Lui, o întrea­gă cea­tă de pro­o­rorci, prin simţi­rea lor duhov­ni­ceas­că, s‑au ridi­cat în înă­lţi­mi­le ceru­lui şi au cobo­rât dim­pre­u­nă cu mulţi­mea cea cereas­că a înge­ri­lor. Cerul este mereu des­chis oame­ni­lor, dar oame­nii sunt închi­şi ceru­lui: “că văzând, nu văd şi auzind, nu aud” (Matei 13:13). Hris­tos a redat vede­rea nu numai câtor­va care erau orbi tru­peş­te, ci mili­oa­ne de orbi duhov­ni­ceşti şi-au recă­pă­tat vede­rea. Şi orbii şi-au pri­mit vede­rea şi au văzut ceru­ri­le des­chi­se. Şi ce înseam­nă ceru­ri­le des­chi­se, decât ară­ta­rea Dum­ne­ze­u­lui Celui viu şi a cetei Sale fără de număr? Atunci, ce înseam­nă simţi­rea lui Hris­tos, decât fri­că şi groa­ză pen­tru cei necu­ra­ţi şi păcă­toşi, şi via­ţă şi bucu­rie pen­tru cei cura­ţi şi dre­pţi? Aceas­tă simţi­re mărea­ţă şi înfri­coţă­toa­re ne este ascun­să prin veş­mân­tul nos­tru tru­pesc. Dar curând, foar­te curând, acest veş­mânt va fi sfâşi­at şi lepă­dat şi ne vom afla cu totul în ceru­ri­le des­chi­se. Ace­ia din­tre noi, care sunt pocă­i­ţi şi cura­ţi, se vor afla îna­in­tea Dum­ne­ze­u­lui Celui viu, Care este veş­nic şi de via­ţă dătă­tor, dar cei nepo­că­i­ţi, huli­to­rii şi necu­ra­ţii, se vor afla veş­nic fără de Dum­ne­zeu, în chi­nu­i­rea şi întu­ne­ri­cul fără de sfârşit. 

De ace­ea, să ne apro­pi­em de Dom­nul Iisus, Care iubeş­te oame­nii, şi, cât încă mai avem zile, să măr­tu­ri­sim nume­le Lui ca sin­gu­rul nume mân­tu­i­tor, şi să stri­găm după aju­tor – sin­gu­rul aju­tor care este neschim­bat şi care adu­ce mân­tu­i­rea. Doam­ne, Iisu­se Hris­to­a­se, Fiul lui Dum­ne­zeu, milu­ieş­te-ne pe noi păcă­toşii şi ne mân­tu­ieş­te! Sla­vă Ţie, dim­pre­u­nă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – Tre­i­mea cea deo­fi­inţă şi nedes­pă­rţi­tă, acum şi puru­rea şi‑n vecii veci­lor. Amin. 

Dis­tri­bu­ie:

Lasã un Rãspuns:

Lasă un Răspuns: