Evangelia zilei:

Canonul Sfântului Andrei Criteanul (1)

Mări­mea textului:
Mic | Mare

 

 

 

 

În pri­ma săp­tămâ­nă a Pos­tu­lui Mare şi la Denia din Joia săp­tămâ­nii a cin­cea se ofi­ci­a­ză în Bise­ri­ca Orto­do­xă slu­j­ba Cano­nul cel Mare. Sco­pul aces­tui canon, scris de Sfân­tul Andrei Cri­tea­nul († cir­ca 740 d.Hr.), este să ne rea­du­că amin­te de sta­rea noas­tră de păcă­toşe­nie, de nece­si­ta­tea che­mă­rii nume­lui lui Iisus Hris­tos în ini­ma noas­tră şi de impor­tanţa pe care o are pocă­inţa în via­ţa noastră.

Auto­rul Cano­nu­lui, Sfân­tul Andrei Cri­tea­nul, s‑a năs­cut în Damas­cul Siri­ei, în jurul anu­lui 660 d.Hr. Ado­les­cent fiind încă, şi‑a înce­put via­ţa mona­ha­lă la Mănăs­ti­rea Sfân­tu­lui Sava din pus­ti­ul Iude­ii, din Ieru­sa­lim. Mai târ­ziu a mers la Con­stan­ti­no­pol ca repre­zen­tant al Patri­ar­hi­ei Ieru­sa­li­mu­lui. În Con­stan­ti­no­pol s‑a îngri­jit de tineri până la data când a fost ales mitro­po­lit al Gor­ti­nei, loca­li­ta­te din Insu­la Cre­ta – Gre­cia. În anul 712, la pre­siu­nea împă­ra­tu­lui bizan­tin şi împo­tri­va voinţei sale, a fost în par­ti­da mono­te­lis­tă, dar a retrac­tat mai apoi. Moa­re în anul 740 în loca­li­ta­tea Eres­so, din Insu­la Les­bos – Gre­cia. Amin­ti­rea lui se face în fie­ca­re an la data de 4 iulie.

 

Ope­ra Sfân­tu­lui Andrei Criteanul

Sfân­tul Andrei Cri­tea­nul a fost un bun ora­tor şi poet. Ca ora­tor a scris Omi­lii la dife­ri­te săr­bă­tori, pre­zen­tând pen­tru pri­ma dată sis­te­mul săr­bă­to­ri­lor. Însă cea mai impor­tan­tă spe­cie de poe­zie cre­ş­ti­nă pe care a redactat‑o a fost Cano­nul, o nouă speţă a poe­zi­ei bise­ri­ceşti mult mai lun­gă în com­pa­ra­ţie cu cele ale Sfân­tu­lui Ioan Damas­chin (opt sau nouă bucă­ţi poe­ti­ce cu struc­tu­ră şi melo­die pro­prii). A scris idi­o­me­le, canoa­ne la Învi­e­rea Drep­tu­lui Lazăr, la Dumi­ni­ca Miro­no­si­ţe­lor, la Naş­te­rea Mai­cii Dom­nu­lui, la zămi­sli­rea Sfin­tei Ana etc., cre­a­ţii din care se inspi­ră masiv Sfân­tul Teo­dor Stu­di­tul. A scris şi un mic poem de 128 tri­me­tri iam­bici în care-şi expri­mă ade­ziu­nea la hotă­râri­le Sino­du­lui VI Ecu­me­nic, din anul 651.

Ope­ra cla­si­că a Sfân­tu­lui Andrei Cri­tea­nul este Cano­nul cel Mare, un vast poem, remar­ca­bil prin pro­fun­zi­mea evla­vi­ei şi a pocă­inţei. Canoa­ne­le litur­gi­ce au apă­rut la sfârşi­tul seco­lu­lui al VII-lea şi înce­pu­tul seco­lu­lui al VIII-lea, înlo­cu­ind în mare măsu­ră imnu­ri­le litur­gi­ce numi­te con­dac. Sfân­tul Andrei Cri­tea­nul a fost con­si­de­rat drept ‘părin­te­le canoa­ne­lor’, fiind deci pri­mul alcă­tu­i­tor de canoa­ne şi ini­ţi­a­to­rul aces­tei spe­cii imno­gra­fi­ce în Bise­ri­ca gre­ceas­că. Însă­şi titu­la­tu­ra de ‘cel mare’ sub­li­ni­a­ză întin­de­rea aces­tu­ia, un poem vast de 250 de stro­fe, cel mai mare canon din toa­te canoa­ne­le câte sunt în rân­du­ia­la Bisericii.

Citit în pri­me­le patru zile din întâia săp­tămâ­nă a Pos­tu­lui Mare şi inte­gral în Joia din săp­tămâ­na a cin­cea, Cano­nul cel Mare, dato­ri­tă gân­du­ri­lor înă­lţă­toa­re pe care le trans­mi­te, teme­lor nece­sa­re în via­ţa fie­că­ru­ia (sme­re­nia, pocă­inţa, stră­pun­ge­rea ini­mii), pre­cum şi a pro­fun­zi­mii sale, devi­ne un îndrep­tar şi un îndru­mar pen­tru via­ţa noas­tră. Conţi­nu­tul Cano­nu­lui Mare este unul duhov­ni­cesc, un pro­fund dia­log al omu­lui păcă­tos cu pro­pria conş­ti­inţă, care‑i atra­ge atenţia asu­pra celor săvârşi­te. Se poa­te obser­va alter­nanţa a două pla­nuri: sufle­tul păcă­tos care-şi plân­ge păca­te­le pen­tru că nu a urmat calea dre­pţi­lor, ci a urmat lar­gul drum al rătă­ci­rii şi care din stră­fun­du­ri­le ini­mii stri­gă: ‘Iar­tă-mă! Păcă­tu­it-am la cer şi îna­in­tea Ta!’, şi cel al fiinţe­lor uma­ne ajun­se la sta­rea de îndum­ne­zei­re, prin pocăinţă.

Cano­nul cel Mare – uni­rea Testamentelor

În Cano­nul cel Mare se poa­te obser­va direct îmbi­na­rea din­tre Vechiul şi Noul Tes­ta­ment, o urca­re şi o reve­ni­re per­ma­nen­tă la înce­put. Prin uni­rea în Cano­nul cel Mare a tro­pa­re­lor vete­ro şi neo-tes­ta­men­ta­re, Andrei Cri­tea­nul ara­tă că Vechiul Tes­ta­ment nu se împli­neş­te decât în Noul Tes­ta­ment şi, prin urma­re, omul se între­geş­te în Adam cel nou, Mân­tu­i­to­rul Iisus Hris­tos. Pun­tea de legă­tu­ră repre­zin­tă pro­feţii, pre­zen­ta­ţi ade­sea ca fiind cei care au tre­zit din nou conş­ti­inţa veni­rii unui Răs­cum­pă­ră­tor şi au încer­cat ade­sea întoar­ce­rea popo­ru­lui ales. Din sim­pla obser­va­re a izvoa­re­lor folo­si­te la ela­bo­ra­rea Cano­nu­lui vom obser­va cu cât rafi­na­ment a unit Sfân­tul Andrei Cri­tea­nul teo­lo­gia vete­ro-tes­ta­men­ta­ră de cea neo-testamentară.

În Cano­nul cel Mare al Sfân­tu­lui Andrei Cri­tea­nul nu avem de‑a face cu două tes­ta­men­te sepa­ra­te, ci cu unul sin­gur care lea­gă ambe­le părţi, pen­tru că uni­ta­tea este nedes­pă­rţi­tă. Deşi folo­seş­te un număr extrem de mare de cita­te din Pen­ta­te­uh şi în spe­cial din Car­tea Face­re, Andrei Cri­tea­nul aco­pe­ră întrea­ga peri­oa­dă vete­ro-tes­ta­men­ta­ră. Ceea ce este mai inte­re­sant este fap­tul că în cita­te­le neo-tes­ta­men­ta­re Sfân­tul Andrei Cri­tea­nul folo­seş­te cu pre­di­le­cţie tex­te­le celor patru Evan­ghe­lii – şi în spe­cial tex­te­le Evan­ghe­li­ei lui Luca, Apos­to­lul uma­ni­tă­ţii – şi mai puţin cele­lal­te scri­eri. De la cân­ta­rea a 8‑a, cita­te­le vete­ro-tes­ta­men­ta­re dis­par cu totul, abu­n­dând acum cita­te­le neo-tes­ta­men­ta­re, pre­cum şi câte­va alu­zii la kerig­ma apos­to­li­că. Prin rapor­ta­rea con­ti­nuă de la Vechiul Tes­ta­ment la Noul Tes­ta­ment omul este che­mat să trea­că pun­tea de la cel vechi la cel nou, de la omul cel păcă­tos şi înstră­i­nat de Dum­ne­zeu la făp­tu­ra cea nouă în Iisus Hristos.

Des­pre fru­mu­seţea Canonului

Refe­rin­du-se la fru­mu­seţea şi impor­tanţa sa, teo­lo­gul grec Ioan­nis Foun­to­ulis a scris urmă­toa­re­le: ‘(Cano­nul cel Mare) nu este nimic mai mult decât un cân­tec de lebă­dă, un plân­set îna­in­te de moar­te, un mono­log de jale. Poe­tul se găseş­te la sfârşi­tul vieţii sale. Sim­te că zile­le lui sunt puţi­ne, via­ţa lui a tre­cut. Medi­tea­ză la moar­te şi la jude­ca­ta drep­tu­lui Jude­că­tor, care‑l aşteap­tă. Vine să facă o retros­pe­cţie, o tre­ce­re în revis­tă a duhu­lui lumii. Se aşa­ză ca să dis­cu­te cu sufle­tul său. Însă darea de sea­mă nu este încu­ra­ja­toa­re. Lanţul cel greu al păca­tu­lui îl strân­ge. Conş­ti­inţa îl veri­fi­că. Şi poe­tul plân­ge mereu pen­tru pră­pas­tia fap­te­lor sale rele. În plân­sul aces­ta se ia la cear­tă cu retros­pe­cţia din Sfân­ta Scrip­tu­ră. Însă legă­tu­ra plân­se­tu­lui cu Scrip­tu­ra este foar­te natu­ra­lă. Ca om al lui Dum­ne­zeu, poe­tul des­chi­de car­tea lui Dum­ne­zeu ca să îşi eva­lu­e­ze des­ti­nul său.

Cer­ce­tea­ză unul câte unul mode­le­le sfin­tei cărţi. Rezul­ta­tul com­pa­ra­ţi­ei este de fie­ca­re dată groaz­nic şi cau­ză a noi­lor boce­te. A imi­tat toa­te fap­te­le rele ale tutu­ror per­so­na­je­lor isto­ri­ei sfin­te, însă nu şi fap­te­le cele bune ale sfinţi­lor. Nu îi rămân decât pocă­inţa, zdro­bi­rea şi refu­gi­ul în mila lui Dum­ne­zeu. Şi aici des­chi­de per­spec­ti­va opti­mis­tă a poe­tu­lui. A găsit pocă­inţa la uşa Para­di­su­lui. Nu are să pre­zin­te fruc­te­le pocă­inţei; ofe­ră însă lui Dum­ne­zeu ini­ma sa zdro­bi­tă şi sără­cia duhu­lui său. Mode­le­le bibli­ce: al lui David, al vameşu­lui, al desfrâ­na­tei şi al tâlha­ru­lui îl încu­ra­jea­ză. Jude­că­to­rul se va milos­tivi şi de aces­ta, care a păcă­tu­it mai mult decât toţi oamenii’
(Infor­ma­ţii pre­lu­a­te din Zia­rul Lumina).

Dis­tri­bu­ie:

Lasã un Rãspuns:

Lasă un Răspuns: