Predicã la Duminica a 17 – a dupã Rusalii
Predică la Duminica a XVII‑a după Rusalii
( Despre credinţa cea mare şi statornică )
O, femeie, mare este credinţa ta! Fie ţie după cum voieşti (Matei 15, 28)
Iubiţi credincioşi,
Credinţa cea mare şi stăruitoare a femeii cananeence a fost arătată şi lăudată nu de un prooroc, apostol, ierarh sau dascăl al Bisericii lui Hristos, ci de Însuşi Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, ştiutorul inimilor omeneşti (Matei 9, 2–4; Marcu 2, 6–8). El laudă în faţa poporului credinţa cea mare a femeii cananeence. O, înţelepciune fără de margini a Mîntuitorului! O, adîncul îndurărilor Lui! Vine o femeie păgînă, necăjită şi străină tocmai din Fenicia Siriei – după cum arată dumnezeiescul evanghelist Marcu – şi îl roagă pe Domnul cu lacrimi din durerea inimii să alunge demonul din fiica ei (Marcu 7, 30).
Nu ştia cine este Hristos. Auzise şi ea de la alţi credincioşi iudei, că Iisus Hristos este din neamul lui David, împăratul şi proorocul. Auzise de sfintele Sale minuni care le făcea în poporul lui Israel şi credea cu toată tăria inimii sale că va face Hristos milă şi cu dînsa. Această femeie străină de poporul ales, văzînd mulţimea ce urma pe Mîntuitorul, nu îndrăzneşte să se apropie prea mult de El, ci de departe strigă: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David, fiica mea rău se chinuieşte de diavol! (Matei 15, 22).
Trei gînduri mari stăpîneau mintea şi inima ei. Întîi, credinţa tare către Dumnezeu; al doilea, nădejdea ei fără de îndoială că Domnul o va asculta şi‑i va împlini cererea ei; iar al treilea, mila cea mare pentru suferinţa fiicei sale. Pe toate aceste trei gînduri le‑a scos la lumină din inima sa, cînd a zis: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! (Matei 15, 22). Apoi, cerînd milă de la Domnul pentru ea, zice: Fiica mea rău se chinuieşte de diavolul! Adică: “Doamne, dacă miluieşti pe fiica mea, pe mine mă miluieşti. Aceasta este durerea inimii mele şi pentru aceasta strig către Tine, să faci milă cu fiica mea şi să izgoneşti duhul cel rău din ea, care o chinuieşte cumplit”.
Auzind şi ea de minunile Fiului lui Dumnezeu, credea, fără îndoială, că şi pe fiica ei o va vindeca. Dar cu toată strigarea ei din inimă, Mîntuitorul nu i‑a răspuns un cuvînt (Matei 15, 23). Oare nu‑i era Lui milă de ea şi de fiica ei? Oare n‑a venit El să caute şi să mîntuiască pe cel pierdut? (Matei 18, 11; Luca 9, 55). Dar de ce tăcea la strigarea îndureratei mame şi nu răspundea nici un cuvînt? Iată de ce tăcea: ca să scoată la lumină un lucru mare, care era în sufletul acelei femei necăjite şi străine, adică credinţa ei statornică şi mare în Dumnezeu. Ba mai mult! Ucenicilor Mîntuitorului, auzind strigarea ei, li s‑a făcut milă de ea şi L‑au rugat pe Domnul, zicînd: Slobozeşte‑o, că strigă în urma noastră…
Dar Mîntuitorul, ca şi cînd n‑ar fi băgat de seamă nici strigarea ei şi nici rugăminţile sfinţilor Săi ucenici, răspunde negativ, zicînd: Nu sînt trimis decît către oile cele pierdute ale casei lui Israel (Matei 15, 24). Auzind aceste cuvinte ale Mîntuitorului, biata mamă îndurerată, nu se deznădăjduieşte de mila Lui, ci vine şi se închină cu şi mai mare smerenie înaintea Mîntuitorului, zicînd: Doamne, ajută-mă! (Matei 15, 25). Adică: “Doamne, nu mă lăsa, că singura mea nădejde numai spre mila şi puterea Ta fără de margini mi-am pus şi cred că vei face milă şi cu mine, cea străină şi nevrednică de îndurarea Ta. Căci numai Tu ştii cu adevărat durerile inimii mele!”
Dar şi după această stăruinţă din inimă, biata femeie este respinsă de Mîntuitorul care zice: “Nu este bine a lua pîinea fiilor şi a o arunca la cîini” (Matei 15, 26). Prin cîini înţelegem aici pe păgîni, pentru viaţa lor necurată şi pentru închinarea lor la idoli, iar pe iudei îi numeşte fiii lui Avraam. Pîinea înseamnă facerile de bine făcute de Mîntuitorul. Dar ce face îndurerata mamă, auzind că este socotită în rîndul cîinilor? Oare se supără? Oare huleşte? Oare se deznădăjduieşte de mila şi de ajutorul ce‑l aşteaptă de la Preabunul nostru Mîntuitor? Nu, nicidecum. Ci se smereşte foarte în inima sa şi se socoteşte cu adevărat în rîndul cîinilor, avînd în continuare nădejdea unui cîine către stăpînul său, că pînă la urmă îi va arunca şi ei o fărămitură de pîine, adică nu o va lăsa nemiluită cu totul. Apoi, în marea smerenie a inimii sale, îndrăzneşte a zice către Mîntuitorul: Da, Doamne (adică sînt cîine), dar şi cîinii mănîncă din fărîmiturile care cad de la masa stăpînilor lor (Matei 15, 27).
Vedeţi, fraţilor, credinţa cea tare şi fără îndoială a acestei necăjite mame? Vedeţi smerenia inimii ei? Este alungată ca un cîine, dar nu se deznădăjduieşte de cererea ei şi crede cu mare tărie, că pînă la urmă va căpăta o fărîmitură din pîinea îndurărilor lui Dumnezeu şi Stăpînului ei. Vedeţi că smerenia şi credinţa acestei femei păgîne este mai mare decît a multor creştini din zilele noastre. Care dintre credincioşii noştri se mai roagă lui Dumnezeu cu credinţa, cu smerenia şi cu stăruinţa acestei femei cananeence? Nu se supără, văzîndu-se asemănată cu cîinele, şi aşteaptă să fie miluită, măcar ca un cîine. Iar Preamilostivul nostru Mîntuitor, văzînd smerenia şi credinţa ei cea mare şi statornică, ca un Atotştiutor al inimilor, văzînd inima ei de mamă îndurerată pentru suferinţa fiicei sale, văzînd că acest suflet necăjit nu şi‑a pierdut credinţa şi nădejdea în mila Lui, îi răspunde: O, femeie, mare este credinţa ta! Facă-se ţie precum voieşti! Şi s‑a tămăduit fiica ei din ceasul acela (Matei 15, 28).
Aţi auzit de minunile credinţei celei tari şi statornice ale femeii cananeence? Aţi văzut că mila şi îndurarea Domnului nostru Iisus Hristos, a tămăduit pe fiica acesteia de duhul cel necurat pentru credinţa mamei sale, iar credinţa ei cea statornică şi stăruitoare a lăudat‑o, zicînd: O, femeie, mare este credinţa ta!
Să ne punem o întrebare: prin ce mijloace a ajuns această femeie la o credinţă atît de mare şi statornică? Cum a ajuns ea să cunoască pe Mîntuitorul, deoarece nici o revelaţie nu a avut, nici Sfînta Scriptură nu o citise spre a fi învăţat credinţa cea dreaptă în Dumnezeu? Femeia cananeeancă a primit credinţa în Dumnezeu prin auz. Că deşi nu avusese descoperire despre Hristos, nici Sfînta Scriptură nu o cunoştea, dar auzind ea de la mulţi oameni despre minunile cele preaslăvite ale Domnului, a crezut cu tărie în inima ei că acest fiu al lui David este un trimis al lui Dumnezeu pentru îndreptarea şi mîntuirea oamenilor şi că va face milă şi cu fiica sa cea chinuită de duhul cel rău.
Apostolul Pavel ne‑a învăţat, zicînd: Credinţa vine prin auz, iar auzul din cuvîntul lui Dumnezeu (Romani 10, 17).
Iată cît de mare adevăr arată aceste cuvinte ale Sfîntului Apostol Pavel. A auzit femeia cananeeancă şi a crezut cu tărie în inima sa, şi prin credinţa ei cea mare şi statornică a dobîndit cele ce dorea; adică vindecarea fiicei sale. Tocmai aceasta a fost pricina pentru care Mîntuitorul a tăcut la strigarea ei cea dintîi, şi apoi încă de două ori a fost respinsă, la cererea sa, ca să se vadă prea luminat credinţa ei cea mare şi statornică.
Altă pricină pentru care Iisus Hristos nu a tămăduit îndată pe fiica cananeencei, a fost şi aceasta ca să arate evreilor cîtă credinţă stăruitoare are o femeie păgînă şi cîtă împietrire şi necredinţă aveau cărturarii, arhiereii şi fariseii, care nu numai că nu credeau în El, dar căutau în tot chipul să‑L piardă (Ioan 12, 19; Luca 19, 47).
Iubiţi credincioşi,
Mulţi dintre sfinţii şi aleşii lui Dumnezeu au arătat marea şi statornica credinţă în El, precum: Noe, Avraam, Moise, sfinţii prooroci, dumnezeieştii Apostoli şi toţi mucenicii care L‑au mărturisit şi şi-au pus sufletul pentru El. Unii dintre aceştia au fost călăuziţi direct de Dumnezeu, iar cei mai mulţi de Sfînta Scriptură, care i‑a condus la cunoaşterea şi credinţa în Dumnezeu, căci prin citirea Sfintei Scripturi se naşte credinţa în Dumnezeu (Ioan 2, 3; Fapte 13, 48; 17, 11; Romani 10, 17; 16, 26; II Timotei 3, 15 ş.a.)
Iată în Evanghelia de astăzi o femeie păcătoasă, străină de neamul lui Israel, de credinţa cea adevărată şi de citirea Sfintelor Scripturi care, numai din cele auzite de la unii oameni, crede cu atîta tărie în Mîntuitorul şi în puterea minunilor Lui, încît este vrednică de laudă şi de mila Preabunului Dumnezeu. Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, ca Dumnezeu Atotştiutor, a arătat mai înainte că mulţi din păgîni vor ajunge la cunoştinţa de Dumnezeu şi la credinţa cea dreaptă în El, zicînd: Şi vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor şedea la masă întru Împărăţia lui Dumnezeu (Luca 13, 29).
Care a fost pricina că această femeie cananeeancă a alergat cu atîta sîrguinţă în urma Domnului şi a cerut cu atîta stăruinţă ajutorul şi mila Lui în nevoia ei? Negreşit că era o mamă necăjită şi îndurerată cu inima, din cauza suferinţei celei mari a fiicei sale care era rău chinuită de diavol. Oricine îşi poate închipui cîtă durere şi mîhnire avea biata mamă, cînd vedea pe fiica sa de atîtea ori căzînd jos, răcnind, lovindu-se cu capul de pămînt, scrîşnind din dinţi şi tremurînd cu tot trupul cînd duhul cel rău o chinuia. Numai acela îşi poate da seama de acest lucru, care a văzut pe viu pe un om îndrăcit, cînd îl apucă duhul cel rău şi îl munceşte.
Orice om cu suflet bun şi o inimă miloasă, compătimeşte pe asemenea oameni care, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, sau din cauza păcatelor părinţilor sînt stăpîniţi de diavoli, cu atît mai mult o mamă bună, cînd vede în asemenea chinuri pe fiica ei. Pentru că nimic în lume nu este mai bun, mai milostiv ca inima unei mame adevărate. Pentru a vă da seama de acest lucru, în cele ce urmează vom arăta din nou cîteva înfăţişări ale credinţei acestei femei cananeence.
Care a fost, deci, fapta bună principală care a contribuit cel mai mult la vindecarea copilei stăpînite de diavolul din Evanghelia de astăzi? A fost credinţa cea tare şi puternică a mamei sale. Credinţa ei în Fiul lui Dumnezeu era mai mare ca a noastră, ca a multor creştini de azi. Credinţa ei statornică, vie, neîndoielnică în Iisus Hristos a izgonit pe diavolul din fiica ei. Încă nici n‑a fost nevoie s‑o aducă înaintea Domnului. Prin credinţa mamei i‑a vindecat Mîntuitorul fiica de la distanţă, în clipa cînd a rostit cuvintele: O, femeie, mare este credinţa ta! Fie ţie după cum voieşti (Matei 15, 28).
Credinţa tare nu este legată de loc şi de timp. Ea vindecă, iartă, izbăveşte de primejdii, înviază din morţi, indiferent de loc, de vîrstă şi de distanţă. Noi ne rugăm în biserică pentru credincioşi şi ei primesc ajutor, sănătate şi cele de folos, acasă, pe cale, la locul lor de muncă. Să ne întărim prin credinţă din exemplul acestei mame din Evanghelie. Să alungăm îndoiala în credinţă, nepăsarea, nesimţirea şi împietrirea inimii noastre şi necredinţa care bîntuie peste lume, că de nu vom avea credinţă dreaptă, statornică şi puternică în Hristos ca această femeie, nu ne vom putea mîntui.
Credinţa vine din auz, spune Sfîntul Apostol Pavel, adică auzirea cuvîntului lui Dumnezeu. Numai că cei care seamănă cuvîntul vieţii şi învaţă poruncile Sfintei Evanghelii trebuie să fie preoţi ortodocşi şi să aibă viaţă creştină exemplară. Credinţa se întăreşte mai ales prin sfînta rugăciune, prin post şi milostenie, prin spovedanie regulată şi prin Sfînta Împărtăşanie.
Femeia cananeeancă avea şi credinţă tare, dar şi rugăciune stăruitoare, căci mereu striga în urma lui Hristos: “Doamne, ajută-mi şi vindecă pe fiica mea!” Nu se descuraja, deşi Domnul o trecea cu vederea; nu slăbea în credinţă, nici nu cîrtea că este asemănată cu cîinii, nici nu înceta a se ruga şi a striga în urma Lui: “Doamne, ajută-mi! Doamne, miluieşte pe fiica mea, că rău este chinuită de diavolul!” Aşa şi noi să ne rugăm lui Dumnezeu: “Doamne, miluieşte sufletul meu, că este chinuit de diavolul mîndriei, de duhul desfrînării, de patima mîniei, a lăcomiei şi a trîndăviei! Doamne, scapă-ne de robia patimilor, de slăbirea credinţei, de îndoiala gîndurilor, de duhul necurăţiei, de neînfrînarea limbii şi de toate cursele vrăjmaşului diavol!”
Iubiţi credincioşi,
Mare este puterea credinţei în lume! Mare a fost credinţa Maicii Domnului, a Sfinţilor Apostoli, a Sfinţilor Mucenici şi a Cuvioşilor Părinţi! Mare a fost credinţa părinţilor, a mamelor care ne-au născut şi a înaintaşilor noştri. Ei uneau credinţa cu rugăciunea, cu postul, cu milostenia şi smerenia. Acestea erau virtuţile Sfinţilor şi ale părinţilor noştri. Acestea erau şi virtuţile femeii din Evanghelia de astăzi. Acestea trebuie să fie cununa de mărgăritare care se cere să împodobească pe creştinii noştri, inima noastră, casele noastre, copiii şi viaţa noastră.
Credinţa şi rugăciunea cu lacrimi au făcut cele mai mari minuni în Biserica lui Hristos şi în viaţa creştinilor. Prin acestea se săvîrşeşte jertfa Sfintei Liturghii şi cele şapte Sfinte Taine. Prin acestea se izgonesc şi astăzi diavolii din oameni, se fac minuni de vindecare la sfintele moaşte şi la multe icoane din ţara noastră. Prin acestea dobîndim iertare de păcate şi mîntuire.
De aceea aveţi datoria să mergeţi regulat la slujbele Bisericii, să duceţi în familie viaţă cît mai curată şi să vă creşteţi copiii în frică de Dumnezeu. Copiii lăsaţi de capul lor, neduşi la biserică, nespovediţi regulat şi nehrăniţi cu rugăciunea şi cuvîntul lui Dumnezeu, ajung răi, beţivi, desfrînaţi, necredincioşi şi chiar ucigaşi de oameni. Căci dacă se depărtează de Dumnezeu, de biserică, de părinţi, de rugăciune şi de cele sfinte, patimile îi robesc şi diavolii îi aruncă în necredinţă, în deznădejde şi în osînda iadului.
Să aveţi grijă de copii ca de lumina ochilor! Învăţaţi‑i, educaţi‑i, mîngîiaţi‑i, duceţi‑i la biserică, hrăniţi‑i cu Trupul lui Hristos şi cu cuvintele Sfintei Evanghelii, căci vom da greu răspuns pentru ei. Să cerem de la Iisus Hristos credinţa femeii cananeence şi izgonirea patimilor din inimile noastre. Să învăţăm a ne ruga cu rugăciunea ei, rostind mereu aceste scurte cuvinte: “Doamne ajută-ne să ne mîntuim şi să Te slăvim în vecii vecilor!” Amin.
Lasã un Rãspuns: