Evangelia zilei:

Pastorala de Paşti a Mitropolitului Andrei Andreicut (2012)

Mări­mea textului:
Mic | Mare

 

 

 

Andrei Andreicuţ

ANDREI
din harul lui Dumnezeu
Arhi­e­pi­sco­pul Vadu­lui, Felea­cu­lui şi Clujului 
şi Mitro­po­li­tul Clu­ju­lui, Mara­mu­reşu­lui şi Sălajului
iubi­tu­lui cler, cin­sti­tu­lui cin mona­hal şi
drep­t­mă­ri­to­ri­lor cre­ş­tini, bucu­rie de la Hris­tos Cel ce cu Învi­e­rea Sa ne izbă­veş­te de întris­ta­re, iar de la noi sfân­tă îmbrăţişare.

 

 

 

Paş­ti­le, izbă­vi­re de întristare!

Iubi­ţi credincioşi,

În lumea în care tră­im noi sunt foar­te mul­te neca­zuri care aduc sufle­tu­lui întris­ta­re. Întris­ta­rea izvo­ră­ş­te din sufe­rinţa care devi­ne aproa­pe o domi­nan­tă a vieţii. Nu e nevo­ie să medi­tezi prea mult pen­tru a‑ţi da sea­ma că sufe­rinţa este pre­zen­tă pes­te tot. Înţe­lep­tul Solo­mon, refe­rin­du-se la om, zice că „toa­te zile­le lui nu sunt decât sufe­rinţă şi înde­le­t­ni­ci­rea lui nu‑i decât necaz; nici chiar noap­tea n‑are odih­nă ini­ma lui”(Eccle­si­as­tul 2, 23). 

Înce­pând cu pro­pria noas­tră per­soa­nă, tre­când apoi la cei din casa noas­tră, la cunos­cu­ţii noş­tri, la oame­nii din ora­şul sau satul nos­tru, la cetă­ţe­nii ţării noas­tre, la vieţu­i­to­rii între­gii lumi, vom vedea sufe­rinţa şi întris­ta­rea pre­zen­te pes­te tot. 

Se săvârşesc omo­ruri, sinu­ci­deri, fur­turi, nedrep­tă­ţi, se ură­ş­te, se înşa­lă, se min­te, se calomni­a­ză, se jură strâmb, se doreş­te bunul altu­ia. Alţii se învră­j­besc, se cear­tă, se bat, se duş­mă­nesc, soţii se des­part, tine­rii şi copi­ii se corup şi se înjo­seş­te în om chi­pul şi ase­mă­na­rea lui Dumnezeu. 

Se păcă­tu­ieş­te şi se sufe­ră între noi şi în jurul nos­tru, aproa­pe şi depar­te de noi. Întris­ta­rea şi sufe­rinţa au mul­te cau­ze: lip­suri, boli, dureri în case şi‑n spi­ta­le, în sana­to­rii, în tem­ni­ţe, pre­tu­tin­deni. Se sufe­ră nu doar cât vedem şi ştim noi, ci mult mai mult, pen­tru că oame­nii nu-şi afi­şea­ză sufe­rinţe­le la poar­tă.

Nu ne putem amăgi cu neş­ti­inţa, con­si­de­rând că în casa noas­tră toa­te sunt bune, pen­tru că unde­va, poa­te unde nu vom şti nici­o­da­tă, se sufe­ră şi se con­su­mă dureri mari. Chiar în cli­pe­le aces­tea când noi stăm aici, într-un locaş sfânt şi abor­dăm lucruri duhov­ni­ceşti, unde­va se petrec lucruri nefe­ri­ci­te, se comit nele­giu­iri, se osân­desc sufle­te ome­neşti, se sufe­ră şi se moare. 

În cea­sul aces­ta nu un sin­gur om ci mai mulţi sunt expu­şi piei­rii: un avion se pră­bu­şeş­te, un tren se cioc­neş­te cu altul, mai mul­te maşini se răs­to­ar­nă, un vapor se scu­fun­dă şi o mulţi­me de oameni mor (1). Toa­te aces­tea aduc sufe­rinţă şi întristare. 

Apoi exis­tă sufe­rinţe fizi­ce: lip­suri, sără­cie, infir­mi­tă­ţi, boli. Cine­va e sărac, altul e lip­sit de toa­te sau cel puţin de mul­te bucu­rii, e înfo­me­tat, înse­tat, tre­bu­ie să lup­te cu mize­ria, tre­bu­ie să-şi câş­ti­ge pâi­nea în con­di­ţii gre­le, în ţară sau în stră­i­nă­ta­te, tre­bu­ie s‑o mănân­ce stropind‑o cu lacri­mi. Alţii sufe­ră tru­peş­te şi n‑au nici un pic de tih­nă: ziua fără lini­ş­te, noap­tea fără somn. Omul sufe­rind tre­bu­ie să-şi târas­că via­ţa nefe­ri­ci­tă până când isto­vi­rea supre­mă chea­mă în sfârşit moartea. 

Sunt apoi sufe­rinţe mora­le. Ţi se pân­gă­reş­te onoa­rea, ţi se calomni­a­ză intenţi­i­le, rău­ta­tea ata­că tre­cu­tul şi pre­zen­tul tău cu o îndâr­ji­re pe care nimic nu o poa­te des­tră­ma. Eşti înşe­lat, ridi­culi­zat, dis­preţu­it, insul­tat. Une­ori suferi tira­nia celor tari şi tre­bu­ie să-ţi rumegi sufe­rinţa şi tris­teţea în tăcere.

Până şi mici­le bucu­rii ale vieţii îşi au un gust dure­ros, pen­tru că pe pământ nu‑i depli­nă voioşie. Ini­ma îşi are dece­pţi­i­le ei, pri­e­te­nia dez­a­mă­gi­ri­le ei, noro­cul rever­sul său, iar glo­ria însă­şi îşi are spi­nii săi.
 

Iubi­ţi fra­ţi şi surori,

Totu­şi aceas­tă sta­re de lucruri, nu‑i fireas­că. Pen­tru că întris­ta­rea năpus­tin­du-se asu­pra sufle­tu­lui îl întu­ne­că în între­gi­me. Omul ajuns în aceas­tă situ­a­ţie nu se poa­te nici ruga şi nici nu poa­te munci cum se cuvi­ne. Întris­ta­rea tul­bu­ră toa­te facul­tă­ţi­le sufle­tu­lui şi‑i usu­că toa­tă vla­ga. Pe bună drep­ta­te spu­ne Sfân­tul Ioan Casian „că pre­cum molia roa­de hai­na şi cari­i­le lem­nul, aşa întris­ta­rea mănân­că sufle­tul omu­lui(2).

Împo­tri­va duhu­lui întris­tă­rii tre­bu­ie să lup­tăm cu toa­te pute­ri­le pen­tru că el împin­ge sufle­tul la dez­nă­dej­de. Sfân­tul Apos­tol Pavel ne spu­ne că „întris­ta­rea cea după Dum­ne­zeu adu­ce pocă­inţă spre mân­tu­i­re, fără păre­re de rău; iar întris­ta­rea lumii adu­ce moar­tea” (2 Corin­te­ni 7,10). Se înţe­le­ge de aici că doar întris­ta­rea pen­tru greşe­li­le comi­se este bene­fi­că pen­tru că ne duce la îndrep­ta­re iar întris­ta­rea pen­tru neca­zu­ri­le vieţii ne poa­te duce la acte dis­pe­ra­te. Aşa se face că sinu­ci­de­ri­le sunt tot mai frec­ven­te în lumea noas­tră ce se învă­lu­ie în sufe­rinţe ce nu se mai pot număra. 

Omul covârşit de tris­teţe are sufle­tul plin de amă­ră­ciu­ne şi de nepă­sa­re. El fuge de oameni ca şi cum aceş­tia ar fi pri­ci­na tul­bu­ră­ri­lor lui şi nu-şi dă sea­ma că boa­la moc­neş­te înă­un­trul lui. Cau­ze­le aces­tei stări sunt mai mul­te, dar vom menţio­na câte­va: pără­si­rea pen­tru o vre­me de către harul lui Dum­ne­zeu, asal­tul duhu­ri­lor necu­ra­te, firea noas­tră slă­bi­tă de patimi, neno­ro­ci­ri­le ce ni s‑au întâm­plat, gân­du­ri­le negre ce ne covârşesc, boli­le ce ne maci­nă şi lip­sa de pre­o­cu­pări serioase. 

Sfân­tul Siluan Atho­ni­tul care a tre­cut prin o ase­me­nea sta­re ne spu­ne că „Dom­nul îşi retra­ge ade­se­ori harul Lui de la suflet şi prin aceas­ta povă­ţu­ieş­te cu bună­ta­te şi înţe­lep­ciu­ne sufle­tul, pen­tru care în chi­nuri şi‑a întins bra­ţe­le Sale pe Cru­ce, să fie sme­rit. În lup­ta împo­tri­va vră­ş­ma­şi­lor noş­tri el îngă­du­ie sufle­tu­lui să-şi ara­te ale­ge­rea lui libe­ră. Dar, prin el însu­şi, sufle­tul e fără pute­re în a‑i birui. De ace­ea, sufle­tul meu e trist, tân­jeş­te după Dom­nul şi îl cau­tă cu lacri­mi(3).

Uce­ni­cul Cuvi­o­su­lui Siluan, Arhi­man­dri­tul Sofro­nie Saha­rov, tre­când şi el printr‑o ase­me­nea încer­ca­re, măr­tu­ri­seş­te: „Sufe­rinţe­le duhu­lui meu erau pro­vo­ca­te de către catas­tro­fe­le exte­ri­oa­re şi, în chip firesc, le iden­ti­fi­cam cu pro­pria soar­tă: moar­tea mea pri­mea carac­te­rul dis­pa­ri­ţi­ei a tot ce cunoş­team, a tutu­ror celor de care eram legat fiinţi­al … Veş­ni­ca uita­re, ca stin­ge­re a lumi­nii conş­ti­inţei, mă umplea de groa­ză. Sta­rea ace­ea mă zdro­bea, mă stă­pâ­nea împo­tri­va voinţei mele. Ceea ce se săvârşea în jurul meu în chip năsâl­nic îmi amin­tea de sfârşi­tul ine­vi­ta­bil al între­gii lumi. Viziu­nea hău­lui fără fund deve­ni­se puru­rea pre­zen­tă, lăsân­du-mi doar din când în când, puţi­nă odih­nă.(4)

Drep­t­mă­ri­tori creştini,

Cine i‑a sal­vat pe cei doi, şi pe mulţi alţii, de întris­ta­rea cea de moar­te? Hris­tos cel Învi­at şi Săr­bă­toa­rea Paş­ti­lor! Într‑o zi cuvi­o­sul Siluan, fiind în bise­ri­că „în dreap­ta uşi­lor împă­ră­teşti în locul icoa­nei Mân­tu­i­to­ru­lui Îl vede pe Hris­tos Cel viu. Întrea­ga sa fiinţă i se umple de lumi­na haru­lui Sfân­tu­lui Duh în Care recu­noa­ş­te pe Dom­nul. Pri­vi­rea Sa blân­dă şi infi­nit de bună, ira­di­ind ier­ta­re, pace şi bucu­rie, atra­ge ire­zis­ti­bil întrea­ga făp­tu­ră a cuvi­o­su­lui Siluan copleşi­tă de focul haru­lui până din­co­lo de limi­te­le pute­ri­lor fireşti … Ară­ta­rea lui Hris­tos şi a lumi­nii Sale în Duhul Sfânt la capă­tul tra­ver­să­rii întu­ne­ri­cu­lui dis­pe­ră­rii infer­na­le a fost eve­ni­men­tul cel mai impor­tant al între­gii sale vieţi”. (5)

Aceas­tă con­vin­ge­re, a pre­zenţei lui Hris­tos cel Învi­at din morţi, i‑a transmis‑o şi lui Sofro­nie, care, ca şi alte mulţimi nenu­mă­ra­te ce cred în învi­e­rea Lui, cân­tă la Paşti: „Paş­ti­le cele fru­moa­se, Paş­ti­le Dom­nu­lui, Paş­ti­le! Paş­ti­le cele pre­a­cin­sti­te nouă ne-au răsă­rit! Paş­ti­le, cu bucu­rie unul pe altul să ne îmbră­ţi­şăm! O, Paş­ti­le, izbă­vi­re de întris­ta­re!”. (6)

Hris­tos Cel Învi­at este în măsu­ră să înlă­tu­re întris­ta­rea din sufle­te­le noas­tre, con­vin­gân­du-ne cum a convins‑o pe Maria sora lui Lazăr, că nu sufe­rinţa şi moar­tea au ulti­mul cuvânt de spus, ci învi­e­rea: „Eu sunt învi­e­rea şi via­ţa, zice Dom­nul, cel ce cre­de în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi ori­ci­ne tră­ieş­te şi cre­de în Mine nu va muri în veac” (Ioan 11,25–26).

Pen­tru ca aceas­tă sta­re de spi­rit să domneas­că în noi avem la îndemâ­nă câte­va mij­loa­ce: rugă­ciu­nea, lec­tu­ra scrip­tu­ris­ti­că, par­ti­ci­pa­rea la sfin­te­le slu­j­be, dis­cu­ţi­i­le cu oameni duhov­ni­ceşti, cuge­ta­rea la lucruri fru­moa­se, mun­ca uti­lă şi mul­te alte­le. Iar cea mai îna­l­tă cuge­ta­re este cea lega­tă de învi­e­rea Dom­nu­lui şi de con­se­cinţe­le ce le are asu­pra vieţii noas­tre: „Ieri m‑am îngro­pat împre­u­nă cu Tine, Hris­to­a­se, astăzi mă ridic împre­u­nă cu Tine, Cel ce ai Învi­at. Răs­tig­ni­tu-m-am ieri împre­u­nă cu Tine; Însu­ţi împre­u­nă mă prea­mă­reş­te, Mân­tu­i­to­ru­le, întru Împă­ră­ţia Ta.(7)

Aces­tei stări de spi­rit, ce‑l carac­te­ri­zea­ză pe omul cre­din­cios, i‑a dat glas poe­tul nos­tru naţio­nal Geor­ge Coş­buc: „Şi cât e de fru­mos în sat!/ Cre­ş­ti­nii vin tăcu­ţi din vale/ Şi doi de se-ntâl­nesc în cale/ Îşi zic: Hris­tos a Înviat!/ Şi râde-atâ­ta săr­bă­toa­re / Din chi­pul lor cel ars de soa­re.” (8)
 

Iubi­ţi credincioşi,

Cre­ş­ti­nul este omul învi­e­rii şi Paştile‑i pre­fac întris­ta­rea în bucu­rie. Cre­ş­ti­nul este un om cura­jos şi opti­mist. El nu se lasă pră­bu­şit de dez­nă­dej­de. El este conş­ti­ent că în lume tre­bu­ie să fie şi încer­cări dar ele, după cuvân­tul lui Hris­tos, se vor sfârşi, cu biru­inţa: „În lume neca­zuri veţi avea; dar îndrăz­ni­ţi. Eu am biru­it lumea!” (Ioan, 16,33).

Pen­tru cre­ş­ti­nul ade­vă­rat toa­te lucru­ri­le au sens şi fru­mu­seţe. Un răsă­rit de soa­re, un amurg de basm, câm­pul cu flo­ri­le, pomii şi gră­di­ni­le, toa­te gră­iesc. Pe bună drep­ta­te Erne­st Ber­nea spu­ne că „cine nu a iubit o floa­re, o fată, un copil, un răsă­rit de soa­re sau un amurg, cine n‑a înţe­les cân­te­cul trist al ape­lor nesta­tor­ni­ce şi n‑a cunos­cut bucu­ria pro­pri­i­lor sale depă­şiri nu găseş­te sens vieţii şi nici nu meri­tă s‑o tră­i­as­că”. (9)

Cre­ş­ti­nul care-şi ia via­ţa spi­ri­tu­a­lă în seri­os, când se tre­zeş­te dimi­nea­ţa şi con­sta­tă că mai poa­te pri­vi zări­le se bucu­ră. Dân­du-şi sea­ma că are două picioa­re sănă­toa­se, cu care se ridi­că din pat, dă sla­vă lui Dum­ne­zeu. Văzând că mai are două bra­ţe puter­ni­ce cu care poa­te munci pen­tru sine şi ai săi este feri­cit. Este recu­nos­că­tor Tată­lui Ceresc pen­tru mulţi­mea de daruri cu care‑l copleşeş­te şi alun­gă de la sine întristarea. 

Cre­ş­ti­nul refu­ză să tră­i­as­că în medi­o­cri­ta­te şi râv­neş­te să tră­i­as­că ero­ic. Cu puţi­nă vre­me îna­in­te de a tre­ce la Dom­nul Părin­te­le Pro­fe­sor Ilie Mol­do­van l‑am vizi­tat la spi­tal. Era slă­bit de sufe­rinţă dar faţa‑i era trans­fi­gu­ra­tă de lumi­na şi entu­zi­as­mul care l‑au însoţit o via­ţă întrea­gă. La des­pă­rţi­re mi‑a spus: „să tră­im în lumi­na Sfin­tei Învi­eri şi să nu ne pier­dem stea­ua pola­ră”. Aceas­tă maxi­mă este de mare folos pen­tru noi pen­tru toţi cei ce dorim să scă­păm de întris­tă­ri­le pe care ni le pro­voa­că necazurile.

Cu ochii aţin­ti­ţi la Dom­nul Hris­tos „Care pen­tru bucu­ria pusă înainte‑I, a sufe­rit cru­cea” (Evrei 12,2), întă­ri­ţi de Învi­e­rea Lui care „celor din mor­min­te via­ţă le‑a dăru­it”, să deve­nim cura­joşi şi să ne izbă­vim de întris­ta­re. „Când Dom­nul va tri­mi­te isto­ria şi veş­ni­cia să culea­gă via­ţa şi sufle­tul nos­tru, să nu fim găsi­ţi pe malu­ri­le mla­ş­ti­nii, ci în înă­lţi­mi­le vieţii ero­ice, care sunt sla­va pămân­tu­lui şi împli­ni­rea voinţei ceru­lui”. (10)

Până atunci însă, chiar dacă via­ţa aceas­ta ne mai ofe­ră amă­ră­ciuni şi întris­tări, întâl­ni­rea cu Dom­nul Hris­tos Cel Învi­at din morţi să ne transpu­nă în sta­rea de spi­rit pe care au avut‑o feme­i­le miro­no­si­ţe în dimi­nea­ţa învi­e­rii. Sfân­tul Matei ne spu­ne că „ple­când ele în gra­bă de la mor­mânt, cu fri­că şi cu bucu­rie mare au aler­gat să ves­teas­că uce­ni­ci­lor Lui. Dar când mer­geau ele să ves­teas­că uce­ni­ci­lor, iată Iisus le‑a întâm­pi­nat, zicând: Bucu­ra­ţi-vă! Iar ele apro­pi­in­du-se, au cuprins picioa­re­le Lui şi I s‑au închi­nat” (Matei 28, 8–9).

Cuprins de bucu­ria pe care Dom­nul Hris­tos Cel învi­at mi‑o revar­să în suflet, v‑o împăr­tă­şesc şi fră­ţi­i­lor voas­tre, vă doresc să depă­şi­ţi toa­te neca­zu­ri­le şi întris­tă­ri­le vieţii, să aveţi pace sfân­tă de Paşti şi vă zic din toa­tă ini­ma: Hris­tos a Înviat!

ANDREI
Arhi­e­pi­sco­pul Vadu­lui, Felea­cu­lui şi Clu­ju­lui
şi Mitro­po­li­tul Clu­ju­lui, Mara­mu­reşu­lui şi Sălajului.

____________________________________

NOTE:
1. Prof. Tudor Popes­cu, Îndru­mă­tor Pas­to­ral XVII, Alba Iulia, 1993, p.44.
2. Des­pre cele opt gân­duri ale rău­tă­ţii, Filo­ca­lia 1, Sibiu, 1947, p. 115.
3. Între iadul dez­nă­dej­dii şi iadul sme­re­ni­ei, Dei­sis, Alba Iulia, 1994, p.93.
4. Arhi­man­dri­tul Sofro­nie, “Vom vedea pe Dum­ne­zeu pre­cum este”
Sofia, Bucu­reşti, 2005, p. 12.
5. op. cit., p. 15.
6. Slu­j­ba învi­e­rii, Alba Iulia, 1997, p.49.
7. Ibi­dem, p. 30.
8. Poe­zii, 1, Edi­tu­ra „Car­tea Româ­neas­că” , Bucu­reşti, 1982, p.180.
9. Îndemn la sim­pli­ta­te, Anas­ta­sia, 1995, p.122.
10. Ioan Suciu, Ero­ism, Alba Iulia, 2002, p. 98.

Dis­tri­bu­ie:

Lasã un Rãspuns:

Lasă un Răspuns: