Miercuri şi vineri in sãptãmâna albã: Sã intrãm in pronaosul postului mare prin asprã nevointã!

În nume­le Tată­lui şi al Fiu­lui şi al Sfân­tu­lui Duh!

Iubi­ţi cre­din­cioşi, adie a Pos­tul Mare! Sun­tem în „Mier­cu­rea Brân­zei”, în mier­cu­rea „Săp­tămâ­nii Albe”. Şi Sfân­ta noas­tră Bise­ri­că, ca o ade­vă­ra­tă mamă – care naş­te nu numai pen­tru lumea aceas­ta, ci naş­te şi pen­tru lume cea­lal­tă, pen­tru Împă­ră­ţia ceru­ri­lor, pen­tru Veş­ni­cie, pen­tru prea-fru­mo­sul Rai, ne pre­gă­teş­te din timp pen­tru nevo­inţa postului.
Să nu cre­deţi că în mier­cu­rea şi în vine­rea din Săp­tămâ­na Albă nu este post! Scrie Harţi în calen­dar, dar Harţi este abia după slu­j­ba Vecer­ni­ei. Mier­curi şi vineri în Săp­tămâ­na Albă este post aspru. Se anti­ci­pea­ză deja rân­du­ie­li­le de rugă­ciu­ne pen­tru Lau­de­le Bise­ri­cii în Pos­tul Mare. De ace­ea astăzi, în Mier­cu­rea Albă – pen­tru că am săvârşit deja slu­j­ba Vecer­ni­ei şi am intrat în ziua de mier­curi, aţi văzut că sfârşi­tul Vecer­ni­ei a fost altul decât la majo­ri­ta­tea vecer­ni­i­lor din cur­sul Anu­lui bise­ri­cesc. Am cân­tat tro­pa­re­le vecer­ni­i­lor din Pos­tul Mare: „Năs­că­toa­re de Dum­ne­zeu, Fecioa­ră…”, „Bote­ză­to­ru­le a lui Hris­tos…”, apoi „Ruga­ţi-vă pen­tru noi, Sfinţi­lor Apos­toli…”, am citit „Sub milos­ti­vi­rea Ta…”, „Doam­ne milu­ieş­te…” (de 40 de ori), „Ceea ce eşti mai cin­sti­tă…”, o bine­cu­vân­ta­re, rugă­ciu­nea „Împă­ra­te Ceresc, pe bine­cre­din­cio­sul nos­tru popor ocroteşte‑l, cre­dinţa o întă­reş­te…” şi cele­lal­te, şi rugă­ciu­nea de pocă­inţă a Sfân­tu­lui Efrem Sirul: „Doam­ne şi Stă­pâ­nul vieţii mele…” Şi mâi­ne dimi­nea­ţă, rân­du­ia­la Utre­ni­ei este iară­şi cea pen­tru utre­ni­i­le Pos­tu­lui Mare, iară­şi cu rugă­ciu­nea Sfân­tu­lui Efrem Sirul.

Mier­cu­rea şi Vine­rea Albă sunt zile ali­tur­gi­ce, adi­că fără Sfân­ta Litur­ghie, aşa cum nu avem Sfân­ta Litur­ghie nici în Pos­tul Mare de luni până vineri – şi înţe­leg aici Sfân­ta Litur­ghie depli­nă – pen­tru că ori­ce Litur­ghie este un Paşti; împăr­tă­şi­rea şi uni­rea cu Hris­tos nu poa­te fi o Sfân­tă şi Mare Vineri, pen­tru că noi nu ne împăr­tă­şim doar cu Hris­tos Cel mort, noi ne împăr­tă­şim cu Hris­tos Cel trans­fi­gu­rat prin Pati­mă şi Cru­ce şi învi­at. De ace­ea, în Sfân­tul şi Mare­le Post, noi nu avem Litur­ghie depli­nă, nu avem Litur­ghia Sfân­tu­lui Ioan Gură-de-Aur şi Litur­ghia Sfân­tu­lui Vasi­le cel Mare de luni până vineri, ci avem doar Litur­ghia Daru­ri­lor mai îna­in­te sfinţite.
Aşa­dar, vom avea în fie­ca­re sâm­bă­tă a Pos­tu­lui Mare Litur­ghia Sfân­tu­lui Ioan Gură-de-Aur, iar în fie­ca­re dumi­ni­că – mai puţin în Dumi­ni­ca Flo­ri­i­lor, care deja face legă­tu­ra între Pos­tul de 40 de zile şi pos­tul dis­tinct al Sfin­te­lor Patimi -, vom avea Litur­ghia Sfân­tu­lui Vasi­le cel Mare. Aces­te două Litur­ghii sunt Litur­ghii depli­ne. La aces­te două Litur­ghii de sâm­bă­tă şi dumi­ni­că vom sfinţi Daruri – daru­ri­le de pâi­ne şi daru­ri­le de vin, pen­tru împăr­tă­şi­rea cre­din­cioşi­lor de luni până vineri, în Pos­tul cel Mare, când nu avem Litur­ghii depli­ne sau Litur­ghii cu epi­cle­ză, cu rugă­ciu­ne de sfinţi­re. Ce e Litur­ghia Daru­ri­lor mai îna­in­te sfinţi­te dacă nu o Vecer­nie din Pos­tul Mare, de luni pănă vineri, în cadrul căre­ia pre­o­tul se îmbra­că în toa­te veş­min­te­le şi scoa­te în pro­ce­siu­ne Sfân­ta Împăr­tă­şa­nie, pe care a pregătit‑o încă de sâm­bă­tă sau încă de dumi­ni­că la o Litur­ghie depli­nă – a Sfân­tu­lui Ioan Gură-de-Aur, res­pec­tiv a Sfân­tu­lui Vasi­le cel Mare – spre împăr­tă­şi­rea şi mân­gâi­e­rea cre­din­cioşi­lor; pen­tru că la un moment dat cre­din­cioşii au înce­put să plân­gă, iar alţii poa­te că s‑au şi revol­tat, spu­nând: „Noi nu putem să tră­im atâ­tea zile fără Sfân­ta Împăr­tă­şa­nie!”. Aşa a apă­rut Litur­ghia Daru­ri­lor mai îna­in­te sfinţi­te! „Noi simţim nevo­ia să ne împăr­tă­şim mai des în Pos­tul Mare, nu doar sâm­bă­tă şi dumi­ni­că. Noi nu putem trăi cinci zile fără Hris­tos! Ni se pare foar­te greu. Ni se pare mult.” Şi atunci, a apă­rut Litur­ghia Daru­ri­lor mai îna­in­te sfinţi­te. În sâm­be­te şi dumi­nici, s‑au adus mai mul­te daruri de pâi­ne şi de vin – de pâi­ne în spe­cial -, s‑au scos mai mul­te Daruri (Sfin­te Agneţe) din pres­cu­ri­le adu­se de cre­din­cioşi, s‑au pus pe Sfân­tul Disc, iar la imnul „Pre Tine Te lău­dăm..” – sâm­bă­tă sau dumi­ni­că la Litur­ghia Sfân­tu­lui Ioan sau a Sfân­tu­lui Vasi­le – s‑au sfinţit şi ele, pen­tru că aces­te două Litur­ghii sunt Litur­ghi­i­le la care avem Epi­cle­ză, avem invo­ca­rea Duhu­lui Sfânt, rugă­ciu­nea de pogorâre a Duhu­lui Sfânt, în urma căre­ia Dum­ne­zeu-Tatăl tri­mi­te pe Duhul Sfânt să trans­for­me daru­ri­le de pâi­ne şi vin, sfinţin­du-Le, în ce? În Tru­pul şi Sân­ge­le Fiu­lui lui Dum­ne­zeu, a Dom­nu­lui nos­tru Iisus Hris­tos. Întrea­ga Tre­i­me este vie, de faţă şi lucră­toa­re în Sfân­ta Litur­ghie depli­nă, aco­lo unde exis­tă Epi­cle­ză, rugă­ciu­ni­le de invo­ca­re a Duhu­lui Sfânt la „Pre Tine Te lău­dăm…”. Vedeţi, de luni până vineri – în Pos­tul Mare – n‑avem cân­ta­rea „Pre Tine Te lău­dăm…”, în tim­pul căre­ia are loc rugă­ciu­nea de invo­ca­re, de che­ma­re, de pogorâre a Duhu­lui Sfânt, Care sfinţeş­te daru­ri­le. Şi Daru­ri­le sunt: Sfân­tul Trup şi Sfân­tul Sân­ge al Domnului.

Adie a Pos­tul Mare! Astăzi, în Mier­cu­rea Albă, în care deja am intrat prin săvârşi­rea slu­j­bei Vecer­ni­ei, nu ne împăr­tă­şim. Tră­im aproa­pe ca în Pos­tul Mare; dar pos­tim până la Vecer­nie, chiar aspru. După Vecer­nie însă, mân­căm o sin­gu­ră dată în zi şi foar­te puţin – dar nu este obli­ga­to­riu – lap­te, brân­ză şi ouă. O ase­me­nea rân­du­ia­lă de post este pre­vă­zu­tă şi pen­tru vine­rea din aceas­tă săptămână.
În Tri­od citim că „în Pales­ti­na, care este în părţi­le Ieru­sa­li­mu­lui, nu am apu­cat de la Sfinţii Părinţi să se facă nici Litur­ghie obi­ş­nu­i­tă, nici Litur­ghia mai îna­in­te sfinţi­tă, mier­cu­rea şi vine­rea în Săp­tămâ­nă Brân­zei; că în aces­te două zile se cân­tă „Ali­lu­ia” în loc de „Dum­ne­zeu este Dom­nul…” la Utre­nie; cu meta­nii sea­ra şi dimi­nea­ţa, pre­cum s‑a ară­tat mai sus. Iar după Vecer­nie, adi­că sea­ra, după ore­le 17 – depin­de acum la ce oră se săvârşeş­te Vecer­nia la bise­ri­ca la care mer­gem; la Patri­ar­hie se săvârşeş­te la ore­le 16, dar la noi se săvârşeş­te mai târ­ziu, la ore­le 18. Apoi, unii nu pot veni la Vecer­nie. Pot însă să citeas­că Vecer­nia aca­să, după rân­du­ia­la Pos­tu­lui din Cea­slov, şi după ce săvârşesc Vecer­nia pe la ore­le 16, la ore­le 16.30 – 17 pot să mănân­ce – iar după Vecer­nie, în aces­te două zile, se mănân­că brân­ză şi ouă, păzind pra­vi­la celui între sfinţi, Părin­te­lui nos­tru Nichi­for Măr­tu­ri­si­to­rul, Patri­ar­hul Con­stan­ti­no­po­lu­lui”.

Deci, adie a Pos­tul Mare! Şi Samo­gla­s­ni­ca, cân­ta­rea de la Sti­hoav­na din aceas­tă sea­ră ne‑a îndem­nat pe toţi: „Cu bucu­rie să pri­mim, cre­din­cioşi­lor, ves­ti­rea pos­tu­lui cea insu­fla­tă de Dum­ne­zeu, pre­cum mai îna­in­te nini­vi­te­nii, şi apoi desfrâ­na­te­le şi vameşii au pri­mit ves­ti­rea pocă­inţei de la Ioan. Prin înfrâ­na­re să ne gătim spre împăr­tă­şi­rea sfinţe­ni­ei celei stă­pâ­neşti din Sion. Cu lacri­mi să ne cură­ţim mai-nain­te spre dum­ne­ze­ias­ca spă­la­re cea din el (din Sion –n.n.). Să ne rugăm a vedea săvârşi­rea Paş­ti­lor celor ce se închi­pu­iesc aici, şi ară­ta­rea celor ade­vă­ra­te. Să ne gătim spre închi­na­rea Cru­cii şi a Învi­e­rii lui Hris­tos Dum­ne­zeu, stri­gând către Dân­sul: Nu ne ruşi­na pe noi din nădăj­du­i­rea noas­tră, Iubi­to­ru­le de oameni!”
Dar astăzi dimi­nea­ţă, ce ne‑a îndem­nat Biserica?
„Să pri­mim popoa­re­lor pos­tul cu dra­gos­te, că a sosit înce­pu­tul duhov­ni­ceş­ti­lor nevo­inţe. Să lăsăm dul­cea pati­mă a tru­pu­lui şi să cre­ş­tem daru­ri­le sufle­tu­lui. Să păti­mim împre­u­nă ca niş­te robi ai lui Hris­tos, ca să ne şi prea­slă­vim împre­u­nă ca şi niş­te fii ai lui Dum­ne­zeu, şi Duhul cel Sfânt sălă­ş­lu­in­du-se în noi, va lumi­na sufle­te­le noastre.
Deci, „cu bucu­rie”, s‑a cân­tat în sea­ra aceas­ta; „cu dra­gos­te” s‑a zis de dimi­nea­ţă, să pri­mim ves­ti­rea pos­tu­lui; că a sosit înce­pu­tul duhov­ni­ceş­ti­lor nevoinţe.

În Con­stan­ti­no­pol, spre deo­se­bi­re de Tipi­cul Bise­ri­cii din Ieru­sa­lim, în aces­te două zile de mier­curi şi vineri, se săvârşeşa însă Litur­ghia Daru­ri­lor, adi­că se împăr­tă­şeau cre­din­cioşii după toa­tă rân­du­ia­la Litur­ghi­i­lor din Pos­tul cel Mare. Dar noi, pen­tru că ţinem Tipi­cul Sfân­tu­lui Sava cel Sfinţit, cel din părţi­le Ieru­sa­li­mu­lui, nu vom săvârşi nici dimi­nea­ţă, nici vineri nici o Sfân­tă Litur­ghie – nici depli­nă, nici nede­pli­nă, ci de dimi­nea­ţă şi vineri de dimi­nea­ţă se va săvârşi slu­j­ba Utre­ni­ei, după rân­du­ia­la Pos­tu­lui Mare cu „Ali­lu­ia” în loc de „Dum­ne­zeu este Dom­nul…” şi rugă­ciu­nea „Doam­ne şi Stă­pâ­nul vieţii mele…”.
„Cu bucu­rie să pri­mim ves­ti­rea postului…”

Vedeţi, pos­tul – ne spu­ne aceas­tă Samo­gla­s­ni­că, este insu­flat de Dum­ne­zeu. Când a insu­flat Dum­ne­zeu pos­tul? Când a şop­tit în ure­chi­le lui Adam şi Evei, în ini­ma lor, în conş­ti­inţa lor, „Din toţi pomii rai­u­lui poţi să mănânci. Dar din pomul cunoş­tinţei bine­lui şi rău­lui, care este în mij­lo­cul Rai­u­lui, să nu mănânci. Căci în ziua în care vei mân­ca – şi nu vei res­pec­ta porun­ca pos­tu­lui – cu moar­te vei muri”. Tu omu­le, Adam şi Eva; că amân­doi sun­teţi una. „Şi a făcut Dum­ne­zeu pe om..,” unul sin­gur, „după chi­pul Său l‑a făcut: băr­bat şi feme­ie”. Deci, atunci, în Rai­ul cel de pe pământ, în gră­di­na Ede­nu­lui, porun­ca pos­tu­lui se refe­rea la un fruct. Nu e mărul cum zic unii. Sfinţii Părinţi susţin că e smo­chi­nul. Rodul smo­chi­nu­lui e fruc­tul care l‑a omorât pe pri­mul om, pen­tru că n‑a pos­tit, n‑a res­pec­tat porun­ca pos­tu­lui. Adam şi Eva n‑au făcut ascul­ta­re, de cine? De duhov­ni­cul lor, de pre­o­tul lor paroh, de sta­reţul lor, Care era Dum­ne­zeu! Ei – Adam şi Eva – erau pri­mii eno­ri­a­şi ai pri­mei parohii de pe pământ, în care pre­ot paroh era Dum­ne­zeu. Putem spu­ne şi aşa: pri­ma epi­sco­pie de pe pământ a fost Rai­ul pro­to­pă­rinţi­lor, în care Epi­scop era Dum­ne­zeu. Ei n‑au păzit pos­tul; dar să şti­ţi: Adam şi Eva, în Rai, nu mân­cau car­ne, lap­te, brân­ză şi ouă. De ace­ea, Dum­ne­zeu nici nu le‑a pus la încer­ca­re cre­din­cioşia şi dra­gos­tea faţă de El, spu­nân­du-le: „Să nu tăi­a­ţi porc, ca să mân­ca­ţi!”, sau „Să nu mân­ca­ţi miel!”, ci i‑a pus să pos­teas­că, oco­lind un sin­gur pom: pomul cunoş­tinţei bine­lui şi rău­lui din mij­lo­cul Rai­u­lui, care era un smo­chin. Dar le‑a spus: Din toţi cei­la­lţi smo­chini din Rai, puteţi să mân­ca­ţi. Din aces­ta nu. Era greu? Nu era greu. Să evi­te doar un pom. Dar curi­o­zi­ta­tea păcă­toa­să, dorinţa de sla­vă, de afir­ma­re fără Dum­ne­zeu şi împo­tri­va lui Dum­ne­zeu, ne-expe­rienţa i‑a făcut pe pri­mii oameni să ascul­te mai mult de şar­pe, de dia­vo­lul ce se ascun­se­se în şar­pe, şi să doreas­că să fie dum­ne­zei, fără Dum­ne­zeu şi împo­tri­va lui Dum­ne­zeu – dacă s‑ar putea. Şi şti­ţi ce s‑a întâmplat…

Pen­tru că Adam şi Eva n‑au păzit pos­tul şi n‑au făcut ascul­ta­re de Părin­te­le ceresc, au fost izgo­ni­ţi din Rai, şi MARE BINE! „Sla­vă Tată­lui şi Fiu­lui şi Sfân­tu­lui Duh!”, Tre­i­mii celei deo­fi­inţă şi nedes­pă­rţi­te, că ne‑a izgo­nit din rai prin pro­to­pă­rinţii noş­tri. Că dacă ne lăsa aco­lo, iar Adam şi Eva gus­tau şi din pomul vieţii, se înveş­ni­cea răul, păca­tul, neas­cul­ta­rea, răz­vră­ti­rea şi neîn­frâ­na­rea. Se înveş­ni­cea răul. Porun­ca pos­tu­lui a fost insu­fla­tă sau inspi­ra­tă, şop­ti­tă, decre­ta­tă de Dum­ne­zeu Tatăl. Dar şi pe noi, Bise­ri­ca ne îndeam­nă să pri­mim ves­ti­rea pos­tu­lui cu bucu­rie. Să ne amin­tim cum au făcut nini­vi­te­nii, atunci când le‑a pro­po­vă­du­it pocă­inţa – cine? -, Pro­fe­tul Iona. Şi s‑a dus Iona şi a pre­di­cat „Trei zile, şi Nini­ve va fi dărâ­ma­tă”, pen­tru păca­te­le ei. Pocă­i­ţi-vă, schim­ba­ţi-vă via­ţa. Scoa­teţi vicleşu­gu­ri­le din ini­mi­le voas­tre, pără­si­ţi-vă de desfrâ­nări, de dum­ne­ze­ii cei min­ci­noşi, de uci­deri, de nedrep­tă­ţi şi întoar­ceţi-vă la Dum­ne­zeu. Şi nini­vi­te­nii au pri­mit cu bucu­rie pro­po­vă­du­i­rea lui Iona des­pre post, des­pre pocăinţă.

Apoi, la fel au pri­mit ves­ti­rea pocă­inţei, cine? – desfrâ­na­te­le şi vameşii. De la cine? De la Ioan Bote­ză­to­rul. Ce pre­di­ca Ioan? „Pocă­i­ţi-vă, că s‑a apro­pi­at Împă­ră­ţia ceru­ri­lor…”. Sunt unii care bom­bă­nesc şi zic: „Ia uite‑o şi pe asta! Acum a deve­nit bise­ri­coa­să! Ea, care a avut atâţia băr­ba­ţi şi a tră­it nu ştiu cum… Ce cau­tă asta la bise­ri­că!…” Dar nimic mai nepo­tri­vit, şi mai ilo­gic, şi mai anti-evan­ghe­lic decât a afir­ma aşa ceva, decât a jude­ca aşa… Hris­tos n‑a venit decât pen­tru cău­ta­rea oii celei pier­du­te. A zis: „N‑au tre­bu­inţă cei sănă­toşi de doc­tor, ci cei bol­navi”. Bise­ri­ca este un spi­tal de obş­te, în care vin oameni mai buni şi mai puţin buni… Toţi vin la Hris­tos ca Dom­nul să‑i facă bine, pen­tru că Hris­tos nu res­pin­ge pe nimeni: nici desfrâ­na­te, sau pros­ti­tu­a­te cum se numesc astăzi, nici vameşi, nici cri­mi­nali, nici puş­că­ri­a­şi, nici nebuni; pe toţi îi pri­meş­te. Hris­tos nu res­pin­ge pe nimeni. „Pe cel care vine la Mine, nu‑L voi da afa­ră”… Şi pe cel bogat, şi pe cel sărac, şi pe cel deş­tept şi cu doc­to­ra­te şi pe cel prost şi anal­fa­bet, şi pe cel de la Capi­ta­lă şi pe ţăran, şi pe cel cu butoni de aur, şi pe cel rupt în coa­te şi des­culţ. Hris­tos îi pri­meş­te pe toţi. Şi ase­me­nea face, urmând Arhi­pă­s­to­ru­lui Hris­tos, şi păs­to­rul de sufle­te, ori­ca­re ar fi el: fie epi­scop sau pre­ot; pe toţi îi pri­meş­te, pe toţi îi îmbră­ţi­şea­ză şi îi tri­mi­te la Izvo­rul vieţii şi al dra­gos­tei ade­vă­ra­te, Care e Hris­tos. Şi ce le ofe­ră? „Tru­pul lui Hris­tos pri­mi­ţi şi din izvo­rul cel fără de moar­te gus­ta­ţi”. El este izvo­rul vieţii, al nemu­ri­rii, al cre­dinţei, al nădej­dii, al dra­gos­tei, a toa­tă darea cea bună şi a tot darul desă­vârşit care vine de sus, de la Părin­te­le Lumi­ni­lor, prin Duhul Sfânt, Care sfinţeş­te daru­ri­le şi ne ofe­ră Tru­pul şi Sân­ge­le lui Hris­tos „spre ier­ta­rea păca­te­lor şi spre via­ţa de veci”.

În con­ti­nu­a­re, Tri­o­dul ne înva­ţă: „…Prin înfrâ­na­re să ne gătim spre împăr­tă­şi­rea sfinţe­ni­ei celei stă­pâ­neşti din Sion”. Opu­sul înfrâ­nă­rii sau anto­ni­mul ei este desfrâ­na­rea. Desfrâ­na­re nu înseam­nă doar numai păca­tul cur­vi­ei. Desfrâ­na­re înseam­nă a nu avea limi­tă sau frâ­nă în ceea ce faci: când vor­beşti mult, fără măsu­ră, nu ai frâ­nă la lim­bă, desfrâ­nezi – în sen­sul larg al cuvân­tu­lui. Când gân­deşti vru­te şi nevru­te în tim­pul rugă­ciu­nii, când vaga­bon­dezi cu min­tea în bise­ri­că în loc să fii fidel sau fide­lă Mire­lui sufle­tu­lui tău, Care este Hris­tos atunci iară­şi, desfrâ­nezi. Nu-ţi ţii min­tea în frâu. Min­tea ta nu are frâu, şi-atunci e o min­te desfrâ­na­tă. Şi tot aşa…
Noi însă, prin înfrâ­na­re, adi­că punând stra­jă şi frâu gurii, ure­chi­lor, ochi­lor, mâi­ni­lor, picioa­re­lor, tutu­ror simţu­ri­lor sufle­teşti şi tru­peşti, spu­nem: „Pune, Doam­ne, stra­jă gurii mele şi uşă de îngră­di­re împre­ju­rul buze­lor mele…”; asta înseam­nă înfrâ­na­rea lim­bii, a gurii de la păca­te. Lim­ba este un mic mădu­lar, dar cu mari rău­tă­ţi se făleş­te. Şi potri­vit este să spu­nem şi „Pune, Doam­ne, stra­jă şi ure­chi­lor mele..”, ca să nu ascul­tăm toa­te deşer­tă­ciu­ni­le, şi min­ciu­ni­le, şi hule­le, şi blasfe­mi­i­le, şi înju­ră­tu­ri­le şi bâr­fe­le. Potri­vit este să spu­nem cu Pro­o­ro­cul-împă­rat David şi: „Întoar­ce ochii mei ca să nu vadă deşer­tă­ciu­nea”. Şi câte deşer­tă­ciuni nu pri­vesc ochii omu­lui con­tem­po­ran, ai cre­ş­ti­nu­lui zile­lor noas­tre! Toa­tă ziua stă pe inter­net. Şi dacă nu stă pe inter­net, la jocuri sau la fil­me, – gos­po­di­ne­le nu le prea au cu inter­ne­tul, dar le au cu tele­no­ve­le­le – stă la tele­vi­zor. Tu, cre­ş­ti­ne, în Pos­tul Mare tre­bu­ie să sigi­lezi tele­vi­zo­rul şi să zici închinân­du-te: „Întoar­ce ochii mei, ca să nu vadă deşer­tă­ciu­nea” în post; şi-ţi închini şi ochii… Ai sigi­lat tele­vi­zo­rul şi nu mai desfrâ­nezi cu ochii. Şi-atunci faci ascul­ta­re de ceea ce spu­ne Tri­o­dul: „…Prin înfrâ­na­re să ne pre­gă­tim spre împăr­tă­şi­rea sfinţe­ni­ei celei Stă­pâ­neşti din Sion”.

Ce‑i ace­ea „sfinţe­nia stă­pâ­neas­că din Sion”, pen­tru care Bise­ri­ca ne pre­gă­teş­te să ne împăr­tă­şim cu ea? Sfinţe­nie – cre­ş­ti­nii mai evla­vi­oşi, care se duc prin pele­ri­na­je numesc – ce? – vata pe care o ating de sfin­te­le moa­ş­te, busui­o­cul, flo­ri­le, ico­ni­ţe­le, miruri, cru­ci­uli­ţe – toa­te aces­tea sunt sfinţe­nii – o bucă­ţi­că de veş­mânt de la un sfânt – sfinţe­nie -, ei, „sfinţe­nia stă­pâ­neas­că din Sion”, care este? De ce‑i zice „stă­pâ­neas­că”? Pen­tru că e sfinţe­nia Stă­pâ­nu­lui Hris­tos din Sion. Ce‑a fost pe Sion? Ei bine, pe mun­te­le Sion era foişo­rul Cinei celei de Tai­nă. Şi ce s‑a întâm­plat în foişor? Cina cea de Tai­nă. Ce‑a fost Cina cea de Tai­nă? Pri­ma Sfân­tă Litur­ghie. Ce s‑a întâm­plat la pri­ma Sfân­tă Litur­ghie? A zis ceva Hris­tos. Ce‑a zis? „Lua­ţi, mân­ca­ţi, aces­ta este Tru­pul Meu care se frân­ge pen­tru voi spre ier­ta­rea păca­te­lor”. Şi ce‑a mai zis? „Beţi, din­tru aces­ta toţi, aces­ta este sân­ge­le Meu al Legii celei Noi, care pen­tru voi şi pen­tru mulţi se var­să spre ier­ta­rea păca­te­lor”, şi asta „să o faceţi spre pome­ni­rea Mea”. „Căci ori de câte ori veţi mân­ca pâi­nea aceas­ta şi veţi bea paha­rul aces­ta, moar­tea Mea veţi ves­ti, Învi­e­rea Mea veţi măr­tu­ri­si până la a doua Mea veni­re”. E porun­că! „Aceas­ta să o faceţi spre pome­ni­rea Mea”. Să par­ti­ci­pa­ţi la Sfân­ta Litur­ghie şi să vă împăr­tă­şi­ţi! „Lua­ţi, mân­ca­ţi…”, „Beţi din­tru aces­ta toţi…”. Ne pre­gă­tim prin înfrâ­na­re, nu prin desfrâ­na­rea ochi­lor, ure­chi­lor, mâi­ni­lor, picioa­re­lor, că şi picioa­re­le te duc la desfrâ­na­re: în cazi­no­uri, în bor­de­luri sau pe vari­an­tă sau în casă stră­i­nă… Şi înseam­nă că sunt şi picioa­re desfrâ­na­te… Picioa­re­le, care nu se înfrâ­nea­ză prin meta­nii, prin a sta locu­lui aca­să, în fami­lie, a sta la rugă­ciu­ne, a face mul­te, mul­te meta­nii, a mer­ge la bise­ri­că, a sta în picioa­re în bise­ri­că vreo două, trei, patru cea­suri, nemu­tân­du-te de pe un picior pe altul, asta înseam­nă a exer­sa înfrâ­na­rea, asce­za sau nevo­inţa picioa­re­lor. Şi cu mâi­ni­le, să nu mai spu­nem câte păca­te nu se fac!… Deci exis­tă şi desfrâ­na­re a mâi­ni­lor, dar şi înfrâ­na­re a mâi­ni­lor. „Prin înfrâ­na­re să ne gătim spre împăr­tă­şi­rea sfinţe­ni­ei celei Stă­pâ­neşti din Sion”, pen­tru că Sfân­tul Altar este noul foişor, noul Sion. „Cu lacri­mi să ne cură­ţim mai îna­in­te” – cu lacri­mi, cu lacri­mi de pocă­inţă pen­tru păca­te­le noas­tre -, „spre dum­ne­ze­ias­ca spă­la­re cea din Sion. Să ne rugăm a vedea săvârşi­rea Paş­ti­lor celor ce se închi­pu­iesc aici, dar şi pen­tru ară­ta­rea celor ade­vă­ra­te”. Cred că vă este cunos­cut acest tro­par pas­cal: „O, Paş­ti­le cele mari şi preasfinţi­te Hristoase/ O, înţe­lep­ciu­nea şi cuvân­tul lui Dum­ne­zeu şi puterea,/ Dă-ne nouă mai ade­vă­rat să ne împăr­tă­şim cu Tine în ziua cea neîn­se­ra­tă a Împă­ră­ţi­ei Tale”. Aici tră­im Paş­ti­le, pe Hris­tos, uni­rea sau nun­ta cu Dum­ne­zeu în Sfin­te­le Tai­ne, atât cât este cu putinţă unei fiinţe pămân­teşti psi­ho-soma­ti­ce – suflet şi trup, aşa încât sufle­tul să nu pără­seas­că tru­pul. Însă aceas­tă uni­re cu Hris­tos o vom trăi mai ade­vă­rat, mai deplin – pen­tru că la Învi­e­re vom învia cu alte tru­puri, spi­ri­tu­a­li­za­te – în Împă­ră­ţia Sfin­tei Tre­imi. Aici doar înce­pem şi tră­im ceea ce e cu putinţă firii noas­tre sla­be, aşa cum apos­to­lii s‑au împăr­tă­şit de sla­va Lumi­nii Necre­a­te pe Tabor, de sla­va lui Dum­ne­zeu, atât cât au putut supor­ta, căci au căzut cu feţe­le la pământ, au căzut în extaz – nu mai şti­au de feri­ci­re ce vor­besc. Tro­pa­rul spu­ne: „Schim­ba­tu-Te-ai la faţă în mun­te, Hris­to­a­se Dum­ne­ze­u­le, ară­tând uce­ni­ci­lor Tăi sla­va Ta, pe cât li se putea”… atât cât erau capa­bili să pri­meas­că prin ochii tru­pu­lui şi cei ai sufle­tu­lui, pen­tru că sla­va lui Dum­ne­zeu, Lumi­na Necre­a­tă atin­ge şi lumi­nea­ză şi sufle­tul, şi inima.

„Să ne gătim spre închi­na­rea Cru­cii şi a Învi­e­rii lui Hris­tos Dumnezeu”.
Vom avea închi­na­rea Sfin­tei Cruci în Dumi­ni­ca a III‑a din Pos­tul Mare, în mij­lo­cul pos­tu­lui, şi vom avea închi­na­rea Sfin­tei Cruci şi în Sfân­ta şi Marea Vineri, adi­că joi sea­ră la Denia celor două­spre­ze­ce Evanghelii.
„Să ne gătim spre închi­na­rea Cru­cii şi a Învi­e­rii lui Hris­tos Dumnezeu”.
Când vom cân­ta noi „Învi­e­rea Ta, Hris­to­a­se Mân­tu­i­to­ru­le, înge­rii o lau­dă în ceruri şi pe noi pe pământ ne învred­ni­ceş­te cu ini­mă cura­tă să Te slă­vim”? În noap­tea Învi­e­rii. Ime­di­at după cuvin­te­le: „Veni­ţi de pri­mi­ţi lumi­nă!”. Şi de nenu­mă­ra­te ori se repe­tă cuvin­te­le: „Veni­ţi toţi cre­din­cioşii să ne închi­năm Sfin­tei Învi­e­rii lui Hris­tos; că iată a venit prin cru­ce bucu­rie la toa­tă lumea. Tot­dea­u­na bine­cu­vân­tând pe Dom­nul, lău­dăm Învi­e­rea Lui; că răs­tig­ni­re răb­dând pen­tru noi, cu moar­te pe moar­te a stricat”.
Deci să ne gătim spre închi­na­rea Cru­cii şi a Învi­e­rii lui Hris­tos Dum­ne­zeu, stri­gând către Dân­sul: „Nu ne ruşi­na pe noi din nădăj­du­i­rea noas­tră, Iubi­to­ru­le de oameni”. Adi­că: Hris­to­a­se, Tu care iubeşti pe tot omul care vine în lume, pe noi, care nădăj­duim să ajun­gem la Sfin­te­le Paşti – că s‑ar putea să nu le ajun­gem -, pe noi, care nădăj­duim să ne cură­ţim de păca­te, învred­ni­ceş­te-ne „să vedem Paş­ti­le cele închi­pu­i­te aici şi ară­ta­rea celor ade­vă­ra­te”. Să ne gătim spre închi­na­rea Cru­cii şi a Învi­e­rii. Să nu ne ruşi­nezi în nădej­dea noas­tră. Noi spe­răm că vom ajun­ge. Aju­tă-ne să ne închi­năm Cru­cii şi Învi­e­rii Tale!

Aşa­dar, cine are min­te, să ia aminte!
În înche­ie­rea cuvân­tu­lui vă voi citi câte­va îndem­nuri din Tri­cân­ta­rea lui Iosif:
„Vre­mea pocă­inţei a sosit. Să ne gră­bim, iubi­to­ri­lor de Hris­tos, să ne cură­ţim de toa­te păca­te­le şi să ne ară­tăm îna­in­tea Stă­pâ­nu­lui fericiţi!”
„Pos­ti­re cura­tă, fără păcat, să ne sâr­gu­im să săvârşim acum neîn­ce­tat, ca să aflăm ier­ta­re greşelilor”.
„Stră­lu­ci­tu-ne-au nouă lumi­nat ca niş­te zori raze­le pocă­inţei, adi­că îna­in­te-intră­ri­le înfrânării”.
„Scoa­te-mă din foc şi de la vier­me­le cel nea­dor­mit, Mân­tu­i­to­ru­le, cu nevo­inţa pocă­inţei, curăţindu-mă”.
„Vre­mea este de pocă­inţă, gră­beş­te-te a ară­ta lui Dum­ne­zeu roa­de vred­ni­ce de pocă­inţă, sufle­te al meu, scoa­lă-te şi stri­gă înde­lung prin pos­turi şi prin rugă­ciuni: Lău­da­ţi, bine­cu­vân­ta­ţi şi prea­î­nă­lţa­ţi pe Hris­tos în veci”. Amin.