Intrarea Domnului in Ierusalim – predici ale Sf. Luca al Crimeei şi Ignatie Briancianinov

Pre­di­ca Sfân­tu­lui Luca 

Acum prăz­nuim unul din­tre cele mai mari eve­ni­men­te din via­ţa pămân­teas­că a Dom­nu­lui nos­tru Iisus Hris­tos: intra­rea Lui săr­bă­to­reas­că în Ieru­sa­lim. În zile­le ace­lea, ceta­tea era pli­nă cu oameni veni­ţi de pre­tu­tin­deni la marea săr­bă­toa­re a Paş­ti­lor. Ea răsu­na de zvo­nu­ri­le pri­vi­toa­re la Mare­le Pro­roc şi Făcă­tor de minuni din Naza­ret, Ce toc­mai săvârşi­se cea mai mare din­tre nenu­mă­ra­te­le Sale minuni – învi­e­rea lui Lazăr, care zăcu­se patru zile în mor­mânt, şi aştep­ta sosi­rea Lui, şi se pre­gă­tea să îl întâm­pi­ne săr­bă­to­reş­te. Hris­tos Se feri­se întot­dea­u­na de cin­stiri, porun­cin­du-le dra­ci­lor pe care îi sco­tea să nu dea de şti­re că El ‚este Fiul lui Dum­ne­zeu, iar celor vin­de­ca­ţi să nu poves­teas­că des­pre minu­nea vin­de­că­rii lor. Acum însă veni­se vre­mea, să des­co­pe­re oame­ni­lor vred­ni­cia Sa de Mesia, şi intra­rea în Ieru­sa­lim avea drept scop toc­mai lucrul aces­ta: să ves­teas­că tutu­ror că a venit Mesia. 

Totu­şi, El n‑a venit ca să Se facă împă­rat pămân­tesc ori să aşe­ze popo­rul isra­e­lit mai pre­sus de toa­te cele­lal­te popoa­re, deşi toc­mai aceas­ta era aştep­ta­rea iude­i­lor, împă­ră­ţia lui Hris­tos nu este din aceas­tă lume, şi sla­va Lui nu putea să aibă nimic în comun cu stră­lu­ci­rea de para­dă a împă­ra­ţi­lor pământeşti.

El Se ara­tă în Ieru­sa­lim cu o înfă­ţi­şa­re sără­căcioa­să şi sme­ri­tă: fără cai şi care măreţe, fără nici o stră­lu­ci­re exte­ri­oa­ră. Dar ori­ce sla­vă pămân­teas­că este nimic­ni­că şi se risi­peş­te ca fumul. Este, totu­şi, o altă sla­vă, nemă­su­rat mai îna­l­tă: sla­va vite­jeş­tii sme­re­nii, a blân­deţii, a vir­tu­ţii – fiind­că aces­te mari cali­tă­ţi duhov­ni­ceşti sunt nemă­su­rat mai îna­l­te decât toa­teâ atri­bu­te­le exte­ri­oa­re ale pute­rii şi stăpânirii.

Împă­ră­ţia lui Hris­tos nu este din aceas­tă lume şi sla­va Lui tre­bu­ia să fie de alt fel – mai pre­sus de lume, dum­ne­ze­ias­că. Şi El a dobân­dit aceas­tă sla­vă prin sme­ri­ta Sa intra­re în Ieru­sa­lim. Şedea pe asin ţinân­du-şi capul nu ridi­cat cu semeţie, ci adânc ple­cat, şi înro­u­rând sfinţii Săi obraji cu râuri de lacri­mi. El S‑a des­co­pe­rit popo­ru­lui isra­e­lit ca Mesia sme­rit şi păti­mi­tor, lini­ş­tit şi blând, Care tres­tia frân­tă nu o va zdrobi şi feş­ti­la ce fume­gă nu o va stin­ge (Is. 42, 3).
Pen­tru ce plân­gea? Aflăm din pro­pri­i­le Lui cuvin­te: Ieru­sa­li­me, Ieru­sa­li­me! Dacă ai fi cunos­cut şi tu în ziua aceas­ta cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascun­se sunt de ochii tăi (Lc. 19, 41–42). O, dacă ai fi pri­ce­put că Eu sunt Mesia, Care a venit să te mân­tu­ias­că, că Eu sunt împă­ra­tul tău – nu pămân­tesc, ci ceresc!
Dom­nul ştia ce va tre­bui să îndu­re popo­rul, care avea să se lepe­de de El. Ştia că vor veni oşti­le roma­ne şi vor împre­su­ra Ieru­sa­li­mul, că îl vor supu­ne gro­ză­vi­i­lor de nedes­cris ale ase­diu­lui, că ceta­tea va fi nimi­ci­tă, încât nu va mai rămâ­ne din el pia­tră pes­te pia­tră, şi că tem­plul va suferi ace­ea­şi soar­tă. O, dacă Ieru­sa­li­mul ar fi şti­ut că slu­jeş­te mân­tu­i­rii lui!

Se întâm­plă ca omul să mear­gă pe o cale greşi­tă, iar milos­ti­vi­rea lui Dum­ne­zeu să îl opreas­că prin­tr-un cutre­mur adus de neno­ro­ci­re sau boa­lă, prin care îi spu­ne: Dacă ai fi cunos­cut şi tu în ziua aceas­ta cele ce sunt spre pacea ta ! Cu fie­ca­re din­tre noi se întâm­plă că Dom­nul stă la uşa ini­mii noas­tre şi bate înce­ti­şor, aştep­tând să I se des­chi­dă şi să I se dea dru­mul înă­un­tru, bate ca un sărac la uşa noastră.

Aşa­dar, popo­rul săl­ta ţinând în mâini ramuri de finic, stri­gând: Osa­na întru cei de sus! Bine este cuvân­tat Cel Ce vine întru nume­le Dom­nu­lui!, aşter­nân­du-şi hai­ne­le sub copi­te­le asi­nu­lui. Copii stri­gau, înă­lţând lau­dă lui Dum­ne­zeu. Este lim­pe­de că fie­ca­re, văzând cele ce se petre­ceau, tre­bu­ia să-şi amin­teas­că de spu­se­le pro­ro­cu­lui Zaha­ria: Bucu­ră-te foar­te, fii­ca Sio­nu­lui, vese­leş­te-te, fii­ca Ieru­sa­li­mu­lui, căci iată, împă­ra­tul tău vine la tine drept şi biru­i­tor, sme­rit şi căla­re pe asin, pe fiul celei de sub jug (Zah. 9, 9). Şi totu­şi, căr­tu­ra­rii, fari­se­ii şi arhi­e­re­ii, care şti­au aceas­tă pro­ro­cie, sufe­reau şi câr­teau, iar în cele din urmă, nemai­pu­tând răb­da, I‑au zis Dom­nu­lui: „Ceartă‑i, Tu nu auzi ce zic?” Iisus le‑a răs­puns: Au nici­o­da­tă n‑aţi citit că „din gura prun­ci­lor şi a celor ce sug ţi-ai pre­gă­tit lau­dă”? Dacă vor tăcea aceş­tia, pie­tre­le vor stri­ga (Mt. 21, 16; Lc. 19, 39–40).

De ce‑L urau pe Dom­nul Iisus? De ce L‑au răs­tig­nit? Am spus deja: fiind­că îl soco­teau căl­că­tor al legii lui Moi­se, sau, mai bine zis, al lite­rei legii. Legea lui Moi­se era pen­tru ei ade­vă­rul indis­cu­ta­bil, abso­lut şi sfânt, însă pur exte­ri­or, fiind­că erau stră­ini de duhul ei, închinân­du-se lite­rei, şi ori­ci­ne încăl­ca lite­ra era în ochii lor cel mai mare nele­giu­it. Ei erau nemulţu­mi­ţi de fap­tul că Dom­nul Iisus Hris­tos vin­de­ca bol­navi în zi de sâm­bă­tă. Ce per­ver­ti­re a ini­mii ome­neşti! În loc să‑L pro­slă­veas­că plini de cutre­mur pe Dum­ne­zeu, Care face ase­me­nea minuni, ei se umpleau de rău­ta­te cruntă!

Ei nu înţe­le­geau că Dom­nul n‑a venit ca să o stri­ce, ci ca s‑o împli­neas­că, adi­că să o desă­vârşeas­că, nu înţe­le­geau că El este Dom­nul sâm­be­tei. Ei nu înţe­le­geau că învă­ţă­tu­ra Lui nu numai că nu cal­că legea lui Moi­se, ci o îna­lţă nemă­su­rat. Nu i‑a miş­cat nici minu­nea cu totul neo­bi­ş­nu­i­tă a învi­e­rii lui Lazăr cel mort de patru zile. Des­pre ei a pre­zis mare­le pro­roc Isa­ia: S‑a îngroşat ini­ma popo­ru­lui aces­tu­ia, şi cu ure­chi­le sale greu au auzit şi ochii săi i‑a închis, ca nu cum­va să vadă cu ochii şi cu ure­chi­le să audă şi cu ini­ma să înţe­lea­gă, şi să se întoar­că, şi să‑i vin­dec pe ei (Is. 6, 10).
Asu­pra lor s‑au împli­nit cuvin­te­le apos­to­lu­lui Pavel: Lite­ra uci­de, iar duhul face viu (2 Cor. 3, 6). Vră­j­ma­şii lui Hris­tos au pie­rit, fiind­că au fost slu­ji­tori ai lite­rei care uci­de, în timp ce pe noi ne‑a învred­ni­cit să fim slu­ji­tori ai Legămân­tu­lui celui Nou, nu ai lite­rei, ci ai Duhu­lui (ibi­dem). Deci, să luăm amin­te cu sâr­gu­inţă la acest lucru. Amin.

(Sfân­tul Luca al Cri­me­ei – La por­ți­le Pos­tu­lui Mare, Apo­lo­ge­ti­cum, 2005)

***

Pre­di­ca Sfan­tu­lui Igna­tie Briancianinov 

“Bucu­ră-te foar­te, fii­ca Sio­nu­lui, pro­po­va­du­ieş­te, fii­ca Ieru­sa­li­mu­lui: iată, împaratul
tău vine la tine drept şi însu­si mân­tu­i­tor, blând şi cala­re pe asin şi pe mânz tânăr“
(Zah. 9, 9).

Dum­ne­ze­ies­cul Pro­roc a pre­ves­tit mai bine de patru sute de ani îna­in­te acea întâm­pla­re pe care noi o pome­nim si o praz­nuim astazi. Dom­nul nos­tru Iisus Hris­tos, ter­minân­du-si pro­po­va­du­i­rea pe pamânt, a intrat sar­ba­to­res­te în împa­ra­teas­ca ceta­te a Ieru­sa­li­mu­lui, în ceta­tea închi­na­rii la Dum­ne­ze­ul Cel ade­va­rat, în ceta­tea care era a lui Dum­ne­zeu mai mult decât ori­ce cetate.

Dom­nul a savâr­sit aceas­ta intra­re ca împa­rat si biru­i­tor, pen­tru a încu­nu­na slu­ji­rea sa cu nevo­in­ta hota­râ­toa­re: cal­ca­rea mor­tii prin moar­te, înde­par­ta­rea bles­te­mu­lui de la nea­mul ome­nesc prin lua­rea aces­tui bles­tem asu­pra Sa. El a savâr­sit intra­rea în ceta­tea împa­ra­teas­ca pe “mân­zul asi­nei” (Ioan 12, 15), “pe care nimeni din oameni nici­o­da­ta n‑a sezut”, ca sa îna­po­ie­ze ome­ni­rii vred­ni­cia împa­ra­teas­ca pier­du­ta de stra­mo­sul nos­tru, sa i‑o îna­po­ie­ze prin sui­rea pe cru­ce (Luca 19, 30).

Neîm­blân­zi­tul mânz s‑a îmblân­zit sub minu­na­tul Calaret.
Pe mânz, Apos­to­lii si-au pus hai­ne­le; mul­ti­mea de popor care iesi­se în întâm­pi­na­rea Dom­nu­lui si‑L înso­tea stri­ga, sal­tând de bucu­rie: “Osa­na Fiu­lui lui David, bine este cuvân­tat cel ce vine întru nume­le Dom­nu­lui!” (Matei 21, 9; Luca 19, 3 8 ). Dupa voia Dom­nu­lui a fost ves­tit ca împa­rat în nume­le Dom­nu­lui, nu la întâm­pla­re, nu dupa sti­in­ta si voia ome­neas­ca! Ace­la­si popor, dupa patru zile, stri­ga des­pre Cel pe care astazi L‑a numit împa­rat: “Rastigneste‑L, rastigneste‑L pe El; nu avem împa­rat, fara numai pe Ceza­rul” (Luca 23, 21; In.19, 15).

Ce sa însem­ne intra­rea Dom­nu­lui în Ieru­sa­lim pe mânz neîm­blân­zit de asina?

Acest fapt are, potri­vit tâl­cu­i­rii Sfin­ti­lor Parin­ti, un înte­les adânc, pro­ro­cesc. Atoa­te­va­za­to­rul nos­tru Domn vazu­se deja veni­rea apos­ta­zi­ei de pe urma, de acum nestra­mu­ta­te, a iude­i­lor. El a pre­ves­tit aceas­ta apos­ta­zie înca din vre­mea când a fost data isra­i­li­te­ni­lor Legea în Sinai – a prevestit‑o prin gura de Dum­ne­zeu insu­fla­tu­lui Legiu­i­tor. “Gre­sit-au”, gra­ies­te Moi­se, ca des­pre un lucru deja savâr­sit, des­pre paca­tul pe care aveau sa‑l savâr­seas­ca iude­ii împo­tri­va Dum­ne­zeu-Omu­lui, “nu sunt ai Lui fiii cei cu pri­ha­na: neam înda­ra­t­nic si raz­vra­tit, au aces­tea Dom­nu­lui ras­pla­ti­ti? Neam ce si‑a pier­dut sfa­tul este, si nu este întru dân­sii sti­in­ta, n‑au gân­dit sa înte­lea­ga. Din via Sodo­mei este via lor, si vita lor din Gomora”.

Dim­po­tri­va: “Vese­li­ti-va, ceruri, împre­u­na cu El” – cu Fiul lui Dum­ne­zeu -”si sa se închi­ne Lui toti înge­rii lui Dum­ne­zeu: vese­li­ti-va, nea­muri, cu popo­rul Lui, si sa se înta­reas­ca Lui toti fiii lui Dum­ne­zeu” (Deut. 32, 5, 28, 32, 43).

Intra­rea în Ieru­sa­lim pe asin neîn­va­tat la cala­rit este o repe­ta­re a pro­ro­ci­ei lui Moi­se – repe­ta­re nu prin cuvin­te, ci prin sim­bo­luri. Moi­se a pre­ves­tit ca nea­mu­ri­le se vor veseli de Dom­nul, iar iude­ii vor fi lepa­dati: aici, asi­nul neîm­blân­zit, “pe care nimeni din oameni nici­o­da­ta n‑a sezut”, îi închi­pu­ie pe pagâni.

Hai­ne­le Apos­to­li­lor sunt înva­ta­tu­ra lui Hris­tos, cea pre­da­ni­si­ta de ei nea­mu­ri­lor, si S‑a ase­zat duhov­ni­ces­te pe nea­muri Dom­nul, facân­du-Se Dum­ne­ze­ul lor. El i‑a adus în Ieru­sa­lim: în sânul Bise­ri­cii Sale, în ves­ni­ca, nefa­cu­ta de mâna ceta­te a lui Dum­ne­zeu, în ceta­tea mân­tu­i­rii si feri­ci­rii. Iude­ii lepa­dati erau de fata. Ei ves­teau cu gura: “împa­ra­tul lui Isra­il”, iar în sufle­tul, în Sin­e­dri­ul lor, hota­râ­se­ra deja uci­de­rea Mântuitorului.

“Mân­zul asi­nei” mai înseam­na si alt­ce­va. Aces­te cuvin­te ara­ta spre fie­ca­re om mânat de pofte dobi­to­ces­ti, lip­sit de liber­ta­tea sa duhov­ni­ceas­ca, legat de împa­ti­mi­re si de obis­nu­in­ta vie­tii tru­pes­ti. Înva­ta­tu­ra lui Hris­tos des­fa­ce asi­nul de iesle, adi­ca de împli­ni­rea voii paca­toa­se si tru­pes­ti. Dupa ace­ea, Apos­to­lii aduc asi­nul la Hris­tos, îsi pun pe asin hai­ne­le: pe el Se asa­za Dom­nul si savâr­seste pe el intra­rea în Ierusalim.

Asta înseam­na: dupa ce para­seste via­ta paca­toa­sa, omul este adus la Evan­ghe­lie si îmbra­cat, ca în nis­te hai­ne apos­to­les­ti, în cea mai ama­nun­ti­ta si mai sub­ti­re cunoas­te­re a lui Hris­tos si a porun­ci­lor Lui. Atunci Se asa­za pe el Dom­nul, ara­tân­du-i-Se duhov­ni­ces­te si sala­slu­ind duhov­ni­ces­te în el, pre­cum a bine­vo­it a faga­dui: “Cela ce are porun­ci­le Mele si le pazes­te pe ele, ace­la este cel ce Ma iubes­te: si cel ce Ma iubes­te, iubit va fi de Tatal Meu. De Ma iubes­te cine­va, a grait El, cuvân­tul Meu va pazi; si Eu îl voi iubi pe el, si Ma voi ara­ta lui; si Tatal Meu îl va iubi pe el, si la el vom veni, si locas la dân­sul vom face” (Ioan 14, 21, 23).

Veni­rea Dom­nu­lui este înso­ti­ta de pacea mai pre­sus de cuvânt si de înte­le­ge­re, de pacea hari­ca, vred­ni­ca de Data­to­rul ei, Care este Domnul.

Aceas­ta pace nu sufe­ra ase­mu­i­re cu linis­tea fireas­ca a omu­lui cazut, care poa­te simti linis­te si mul­tu­mi­re si în urma des­fa­ta­rii tru­pes­ti, care poa­te soco­ti drept linis­te chiar nesim­ti­rea sa, însa­si moar­tea sa ves­ni­ca. Dom­nul Se asa­za pe însu­si­ri­le fires­ti ale omu­lui care s‑a supus Lui, care si‑a însu­sit înva­ta­tu­ra Lui cea atotsfân­ta, si îl adu­ce, sezând pe el, în ceta­tea duhov­ni­ceas­ca a lui Dum­ne­zeu, în ceta­tea pacii, în Ieru­sa­li­mul al carui zidi­tor este Dum­ne­zeu, nu omul.

Sufle­tul care îl poar­ta pe Dom­nul este hiri­ti­sit de Sfân­tul Duh. Aces­ta îi da bucu­rie duhov­ni­ceas­ca, nestri­ca­cioa­sa, ves­ni­ca. “Bucu­ra-te, si bucu­ra-te foar­te, fii­ca Sio­nu­lui”, fii­ca a Sfin­tei Bise­rici: fiind­ca nu esti a alt­cui­va, decât numai a lui Dum­ne­zeu. “Pro­po­va­du­ies­te, fii­ca Ieru­sa­li­mu­lui! Iata, împa­ra­tul tau vine la tine drept si însu­si mân­tu­i­tor, blând si cala­re pe asin si pe mânz tânar”.

Tu, sim­tind în tine pacea hari­ca a lui Hris­tos si facân­du-te fii­ca a aces­tei paci, te-ai înno­it cu tine­re­te duhov­ni­ceas­ca si cunos­ti din cer­ca­re împa­ra­tia lui Hristos.

În tine sunt de acum poto­li­te pati­mi­le prin pute­rea hari­ca a Cala­re­tu­lui care te câr­mu­ies­te: însu­si­ri­le tale cele fires­ti nu pot sa cal­ce legi­le firii lor, nu pot sa tre­a­ca si sa se pre­fa­ca în patimi fara frâu! Luând de la Dom­nul toa­te gân­du­ri­le, toa­te sim­ta­min­te­le, toa­ta lucra­rea ta, tu poti si esti înda­to­ra­ta sa spui nume­le Dom­nu­lui fra­ti­lor tai, în mij­lo­cul bise­ri­cii sa‑L lauzi pe Dom­nul (Ps. 21, 24). Tu, fiind nas­cu­ta de Sfân­tul Duh si fii­ca a Duhu­lui, esti în sta­re sa vezi umble­tul haric al împa­ra­tu­lui tau, esti în sta­re sa vezi drep­ta­tea împa­ra­tu­lui tau.

El este “blând si sme­rit cu ini­ma” (Matei 11, 29), si “va îndrep­ta pe cei blânzi la jude­ca­ta, înva­ta-va pe cei blânzi cai­le Sale” (Ps. 24, 10).

Dum­ne­ze­ul nos­tru este Duh, Duh nea­se­mu­it cu nici un duh zidit, la fel cum în toa­te cele­lal­te pri­vin­te se deo­se­bes­te nesfâr­sit de toa­te fap­tu­ri­le: sfin­te­le duhuri zidi­te sunt sca­u­ne­le si care­le Lui.

El sade si umbla pe heru­vimi; El sade si umbla pe ace­le feri­ci­te sufle­te ome­ne­s­ti care I‑au supus Lui si I‑au adus Lui ca arde­re de tot însu­si­ri­le lor fires­ti. Pe aces­te sufle­te umbla împa­ra­tul intrând în sfân­ta ceta­te a lui Dum­ne­zeu si adu­când în ea sufle­te­le sfin­te. “Osa­na întru cei de sus! Bine este cuvân­tat cel ce vine, împa­ra­tul lui Isra­il”. Amin.

din “Pre­dici la Tri­od si Pen­ti­cos­tar”, Sfan­tul Igna­tie Briancianinov.