Evangelia zilei:

Intrarea Domnului în Ierusalim – Duminica Floriilor

Mări­mea textului:
Mic | Mare

 

 

 

Duminica Floriilor

Cel din­tâi din­tre praz­ni­ce­le împă­ra­teşti cu data schim­bă­toa­re, din cur­sul anu­lui bise­ri­cesc, este Dumi­ni­ca Stâl­pă­ri­lor sau a Flo­ri­i­lor, numi­tă în popor şi Flo­ri­i­le, cu o săp­tămâ­nă îna­in­te de Paşti (ulti­ma Dumi­ni­ca din pos­tul Paştilor).

Este săr­bă­toa­rea care ne amin­teş­te intra­rea tri­um­fa­lă a Dom­nu­lui în Ieru­sa­lim, îna­in­te de Patimi fiind ulti­ma Sa intra­re în sfân­ta ceta­te îna­in­te de pati­mi­le, moar­tea şi învi­e­rea Sa din morţi. Era a doua zi după învi­e­rea pri­e­te­nu­lui Său Lazăr din Beta­nia, cel mort de patru zile. Iar uni­ca loca­li­ta­te din apro­pi­e­rea Ieru­sa­li­mu­lui fuse­se lua­tă cu asalt de mulţi­mea de curi­oşi dor­nici să‑l vadă pe Lazăr cel învi­at, dar şi pe Iisus Dom­nul, des­pre minu­ni­le căru­ia o ţară întrea­gă afla­se. Învi­e­rea lui Lazăr a repre­zen­tat o cul­me de pute­re şi de mira­col: un mort intrat în putre­fa­cţie a fost învi­at de către Iisus Hris­tos Dom­nul, ca să ne ara­te că este posi­bi­lă învi­e­rea morţi­lor.  Mai săvârşi­se şi alte învi­eri din morţi, dar nu a unui mort de patru zile. Acest lucru a zgu­du­it conş­ti­inţa mul­to­ra, şi ne spun evan­ghe­li­ş­tii că mulţi din­tre iudei au cre­zut în Iisus, atunci când au văzut pe Lazăr. Acest lucru i‑a tul­bu­rat şi  pe duş­ma­nii Dom­nu­lui, pe con­du­că­to­rii reli­gi­oşi ai popo­ru­lui evreu. Pe ei nu i‑a impre­sio­nat ade­vă­rul, ci au hotă­rât moar­tea lui Iisus. Mai mult, au decis că şi Lazăr tre­bu­ie să moa­ră, ca să nu mai rămâ­nă nicio urmă a aces­tei minuni.

Într-un ast­fel de moment, Dom­nul a ales să intre în Ieru­sa­lim. Iar ves­tea că Iisus vine, avea să‑i scoa­tă din case pe locu­i­to­rii Ieru­sa­li­mu­lui, care L‑au întâm­pi­nat cu ramuri de finic, cu flori şi cu hai­ne aşter­nu­te în cale, ca pe un împă­rat. Şi aceas­ta spre bucu­ria mulţi­mi­lor de curi­oşi dor­nici să‑L vadă, dar şi spre supă­ra­rea fari­se­i­lor şi căr­tu­ra­ri­lor care‑L urau de moar­te. Ieru­sa­li­mul părea în sfârşit că se tre­zi­se. Mulţi­mi­le Îl acla­mau stri­gând: “Osa­na! Bine este cuvân­tat Cel ce vine întru nume­le Dom­nu­lui, Împă­ra­tul lui Isra­el!” (In 12, 12–15). Aceas­tă intra­re în Ieru­sa­lim pli­nă de sla­vă este momen­tul în care Ieru­sa­li­mul, ceta­tea sfân­tă Îl recu­noa­ş­te în mod public pe Iisus Hris­tos, ca fiind Mesia – tri­mi­sul lui Dum­ne­zeu. De ace­ea, Dom­nul nu res­pin­ge aceas­tă pri­mi­re, osa­na­le­le pe care popo­rul I le adu­cea. Nu le res­pin­ge, pen­tru că aces­ta era ade­vă­rul, rea­li­ta­tea. Se împli­neau acum aştep­tă­ri­le atâ­tor gene­ra­ţii. Se împli­nea acum pro­feţia lui Zaha­ria, care spu­nea: “Nu te teme, fii­ca Sio­nu­lui. Iată, Împă­ra­tul tău vine şezând pe mân­zul asinei”.

În aceas­tă atmosfe­ră de vese­lie gene­ra­lă, un sin­gur om este trist, iar Ace­la era însu­şi Iisus Dom­nul. Şi aceas­ta pen­tru că ştia ce avea să urmeze în curând, ştia că se apro­pie Paş­ti­le, când ade­vă­ra­tul Miel tre­bu­ia să fie jert­fit pen­tru mân­tu­i­rea lumii. El cunoş­tea nesta­tor­ni­cia oame­ni­lor, fap­tul că vese­lia mulţi­mi­lor de acum avea să se schim­be în ură neîm­pă­ca­tă. Ură până la moar­te! O moar­te neme­ri­ta­tă, pen­tru cât bine făcu­se tuturor.

Pri­me­le menţiuni des­pre aceas­tă săr­bă­toa­re de ori­gi­ne ieru­sa­li­mi­că pro­vin din seco­lul al IV-lea. Nu o găsim între săr­bă­to­ri­le enu­me­ra­te în Con­sti­tu­ţi­i­le Apos­to­li­ce, dar pome­nesc des­pre ea: Sf. Epi­fa­nie, căru­ia i se atri­bu­ie doua pre­dici la aceas­tă săr­bă­toa­re. Pele­ri­na apu­sea­na Ege­ria (Sil­via sau Ethe­ria), care în însem­nă­ri­le ei de călă­to­rie, des­crie chi­pul cum se sar­bă­to­rea aceas­tă dumi­ni­că la Ieru­sa­lim, spre sfâr­si­tul seco­lu­lui al IV-lea când ea vizi­tea­ză Ţara Sfân­tă, pre­cum şi mari pre­di­ca­tori din seco­lul al IV-lea de la care au rămas pre­dici ţinu­te în cin­stea aces­tei zile, ca: Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Ambro­zie şi Sf. Chi­ril al Ale­xan­dri­ei. În Apus, menţiuni mai târ­zii des­pre exis­tenţa aces­tei săr­bă­tori se găsesc la Sf. Isi­dor de Sevilla.

În vechi­me, Dumi­ni­ca Flo­ri­i­lor era înce­pu­tul săp­tămâ­nii numi­te pe atunci a Paş­ti­lor. De ace­ea este numi­tă si Dumi­ni­ca aspi­ranţi­lor sau a can­di­da­ţi­lor la botez, pen­tru că în aceas­tă zi cate­hu­me­nii mer­geau cu toţii, cu mare solem­ni­ta­te, la epi­scop, spre a‑i cere sa fie admi­şi la botez, iar aces­ta le dădea să înveţe Sim­bo­lul credinţei.

Se mai numea şi Dumi­ni­ca gra­ţi­e­ri­lor, pen­tru că în cin­stea ei împă­ra­ţii acor­dau graţieri.

După un obi­cei stră­vechi, menţio­nat chiar în seco­lul al IV-lea de către pele­ri­na Ege­ria şi gene­ra­li­zat în toa­tă Bise­ri­ca cre­ş­ti­nă, se aduc în bise­rici ramuri de sal­cie care sunt bine­cu­vân­ta­te şi împă­rţi­te cre­din­cioşi­lor, în amin­ti­rea ramu­ri­lor de finic şi de măslin cu care mulţi­mi­le au întâm­pi­nat pe Dom­nul la intra­rea Sa tri­um­fa­lă Ieru­sa­lim şi pe care noi le pur­tăm în mâini ca semn al biru­inţei împo­tri­va morţii, câş­ti­ga­tă de Dom­nul prin învi­e­rea lui Lazăr, săvârşi­tă cu o zi mai îna­in­te (Sâm­bă­ta Flo­ri­i­lor sau a lui Lazăr) şi apoi prin Învi­e­rea Sa însuşi.

Atât în Bizanţ, cât şi la curţi­le domneşti din Ţări­le Româ­neşti, săr­bă­toa­rea Flo­ri­i­lor se prăz­nu­ia cu mul­tă solem­ni­ta­te. Luau par­te împă­ra­ţii cu dem­ni­ta­rii lor, căro­ra li se împă­rţeau făclii aprin­se ca şi la Paşti. În sea­ra aces­tei dumi­nici încep în bise­rici fru­moa­se­le slu­j­be ale deni­i­lor din săp­tă­ma­na Sfin­te­lor Patimi.

La ce se folo­sesc ramu­ri­le de sal­cie din aceas­tă zi
Salcie lângă Biserică
Sal­cia se folo­seş­te şi în sco­puri comer­ci­a­le: ani­ma­le­le, îna­in­te de a fi duse la tîrg la vîn­za­re, tre­bu­ie atin­se cu sal­cia, pen­tru a atra­ge cum­pă­ră­to­rii. Mîţi­şo­rii se folo­sesc pen­tru a înde­păr­ta furt­u­ni­le şi grin­di­na. Vara, cînd vre­mea este urî­tă, se pun mîţi­şori pe foc, pen­tru ca fumul aces­to­ra să alun­ge tră­s­ne­te­le şi ful­ge­re­le. Se spu­ne că cine înghi­te un mîţi­şor sfinţit va fi sănă­tos şi uşor ca şi flo­ri­le de sal­cie. În aceas­tă zi nu se mun­ceş­te, iar masa tre­bu­ie să fie întin­să tot tim­pul. Se mănîn­că peş­te, fiind dez­le­ga­re de peş­te. Este şi o zi de pome­ni­re a morţi­lor, cînd se cură­ţă mor­min­te­le şi se pun ramuri de sal­cie pe aces­tea. Se spu­ne că în aceas­tă zi morţii aşteap­tă la porţi­le rai­u­lui. În legă­tu­ră cu pre­ve­de­ri­le mete­o­ro­lo­gi­ce, se spu­ne că dacă se aud broa­ş­te­le cîn­tînd pînă la Flo­rii, vara care urmea­ză va fi fru­moa­să. Se mai spu­ne că aşa cum e vre­mea de Flo­rii, aşa va fi şi de Paşte.

Intra­rea Dom­nu­lui în Ieru­sa­lim – expli­ca­rea teo­lo­gi­că a icoanei

Câte­va obser­va­ţii se impun pen­tru a sub­li­nia din adân­ci­mea conţi­nu­tu­lui teo­lo­gic al icoa­nei Intră­rii Dom­nu­lui în Ierusalim.

Chi­pul Mân­tu­i­to­ru­lui ocu­pă locul cen­tral al com­po­zi­ţi­ei, El stă pe asin – mân­zul asi­nei – nu căla­re obis­nu­it, cu un picior pe o par­te şi cu alt picior pe cea­lal­tă par­te, ci cu aman­do­uă picioa­re­le de ace­ea­şi par­te. El este înfă­ţi­şat stând ca pe un tron; nu pe tro­nul sla­vei ci pe tro­nul sme­re­ni­ei, pe asin, ani­ma­lul cel mai sme­rit soco­tit intot­dea­u­na, fata de cal, sim­bo­lul sta­pa­ni­rii aces­tei lumi.

La acest înţe­les al şede­rii Mân­tu­i­to­ru­lui pe asin ne con­duc atât cuvin­te­le Evan­ghe­li­ei lua­te din pro­o­roci (Isa­ia 62, 11; Zaha­ria 9, 9): “Bucu­ră-te foar­te fii­ca Sio­nu­lui, iată împă­ra­tul tău vine la tine drept şi biru­i­tor, sme­rit şi cala­re pe asin, pe mân­zul asi­nei.” (Zaha­ria 9, 9) , cât şi tex­te­le litur­gi­ce ale slu­j­bei praznicului.

Pe sca­un în cer şi pe mânz pe pământ fiind pur­tat, Hris­to­a­se Dum­ne­ze­u­le, lau­da de la îngeri ai pri­mit si cân­ta­re de la tine­rii cei ce stri­gau: Bine­cu­vân­tat eşti Cel ce vii să chemi pe Adam (Con­da­cul praznicului).

Şi în Sfân­ta Ceta­te ai intrat cu uce­ni­cii Tâi, şezând pe mân­zul asi­nei, ca şi cum Te-ai fi pur­tat pe heru­vimi, pli­nind pro­po­vă­du­i­rea pro­o­ro­ci­lor.” (Sti­hi­ra, glas 4, de la Lau­de din ziua praznicului).

Aceas­ta o simţeau şi cei ce L‑au întâm­pi­nat: “Vrând Tu, Doam­ne, să intri in Sfân­ta Ceta­te, stâl­pări de copaci mulţi­mi­le pur­tau, lau­dân­du-Te pe Tine Stă­pâ­nul tutu­ror şi văzân­du-Te pe mânz, Te pri­veau ca şi cum ai fi fost pe heru­vimi. Pen­tru aceas­ta stri­gau: Osana.”

Mân­tu­i­to­rul, pur­tat de mân­zul asi­nei, se îndreap­ta către mulţimi, cu mâna dreap­tă bine­cu­vân­tând, iar în mâna stân­ga ţine volu­me­nul închis, sim­bo­lul Evan­ghe­li­ei; deşi pri­vi­rea se îndreap­ta către mulţimi totu­şi meş­te­rul ico­nar nu înfa­ţi­şea­ză fata Mân­tu­i­to­ru­lui din pro­fil, fată de noi care îl pri­vim, ci, potri­vit rân­du­ie­lii ico­no­gra­fi­ce şi dato­ri­tă neîn­tre­cu­tu­lui său meş­te­sug artis­tic el înfă­ţi­şea­ză faţa din trei părţi încât cu pri­vi­rea Sa ne cuprin­de şi pe noi cei care stăm în faţa icoanei.

Deşi Mân­tu­i­to­rul intră în Ieru­sa­lim căla­re pe cel mai sme­rit ani­mal, totu­şi mulţi­mi­le L‑au pri­mit ca pe un împă­rat, pe împa­ra­tul lui Isra­el; aceas­ta, pen­tru că însu­şi Duhul Sfânt i‑a lumi­nat şi îndem­nat să înţe­lea­gă şi să măr­tu­ri­seas­că pe împă­ra­tul lui Isra­el: “Prea Sfân­tul Duh, Cel ce a învă­ţat pe Apos­toli să gră­i­as­că cu alte lim­bi stră­i­ne, Ace­la­si a îndem­nat şi pe tine­rii evre­ieşti cei fară de rău­ta­te să stri­ge: Osa­na, Celui din­tru îna­lţi­me: bine este cuvan­tat Cel ce vine, împă­ra­tul lui Isra­el” (Sti­hi­ra, glas 1, de la Litia praznicului).
Ico­na­rii, cel mai ade­sea, înfă­ţi­şea­ză mer­gând în urma Mân­tu­i­to­ru­lui numai cea­ta uce­ni­ci­lor, toa­tă sau numai doi, cum vedem nu numai în icoa­ne­le vechi ale înce­pu­tu­lui vieţii cre­ş­ti­ne, ci şi în cele de mai târ­ziu, în seco­lul al XVII-lea, cum vedem într-unul din vechi­le noas­tre manu­scri­se vechi.

Pre­zenţa copi­i­lor este per­ma­nen­tă în icoa­na praz­ni­cu­lui, unul sau doi sui­ti în copac, finic, pen­tru a taia ramu­ri­le nece­sa­re iar unul îna­in­tea asi­nu­lui aran­jand hai­ne­le şi stâl­pă­ri­le puse pe cale pen­tru a căl­ca pe ele Mân­tu­i­to­rul, Care stă pe asin. Copi­ii sunt sim­bo­lul nevi­no­vă­ţi­ei şi al cură­ţi­ei sufle­teşti care deşi dato­ri­tă vâr­stei lor nu pot să facă prea mul­te dar aduc lau­da lui Dum­ne­zeu, mai mult decât cei îna­in­ta­ţi cu vâr­sta ani­lor dar gâr­bo­vi­ţi de pova­ra păca­te­lor, a împie­tri­rii inimilor.Asinul care poar­tă pe Man­tu­i­to­rul paşeş­te mân­când din ramu­ri­le de copaci aşter­nu­te de mulţimi. ”

Arhi­tec­tu­ra clă­di­ri­lor Cetă­ţii Ieru­sa­li­mu­lui ca şi mun­te­le, se desfă­soa­ră pe ver­ti­ca­lă; mun­te­le este înfă­ţi­şat cu pis­curi abrup­te, foar­te îna­lt pen­tru a suge­ra ide­ea de îna­lţa­re spre cele îna­l­te, de înno­ire şi bucu­rie a intre­gii lumi: “Să ves­teas­că vese­lie mare pen­tru mila; dea­luri şi toţi munţii şi lem­ne­le dum­bră­vii să sal­te.” (Pes­na 4 de la slu­j­ba Praznicului)

Numă­rul mulţi­mi­lor care au întâm­pi­nat pe Mân­tu­i­to­rul este redus la mini­mum cuprin­zând totu­şi toa­te stă­ri­le soci­a­le şi vâr­ste­le: copii şi vâr­st­nici, femei şi băr­ba­ţi, fari­se­ii şi căr­tu­ra­rii, înfă­ţisând pe fie­ca­re cu sta­rea sa sufle­teas­că cu care a par­ti­ci­pat la dum­ne­ze­ies­cul fapt al intră­rii Dom­nu­lui în Ieru­sa­lim; este geni­ul artei icoa­nei şi învă­ţă­tu­ra Bise­ri­cii Orto­do­xe pri­vind teo­lo­gia sa vizu­a­lă cu ace­ea­şi sobri­e­ta­te pe care o vedem şi in Sfân­ta Scrip­tu­ra, mai ales în Sfân­ta Evanghelie.

Dis­tri­bu­ie:

Lasã un Rãspuns:

Lasă un Răspuns: