Cuvânt la Duminica Floriilor

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR 

Cuvânt la Dumi­ni­ca Floriilor

„De-ai fi cunos­cut şi tu în ziua aceasta,
cele ce sunt către pacea ta.”
(Lc. 19. 42).

Păcă­to­sul este cel mai nenorocit,
când are pe pământ numai norocire.

Nimi­ca nu neli­ni­ş­teş­te pe cei mai mulţi aşa de tare ca ace­ea că boga­ţii cei mai pri­hă­ni­ţi se îndul­cesc de mul­tă noro­ci­re, pe când dre­pţii sau cei îmbu­nă­tă­ţi­ţi ade­se­ori sufe­ră cea mai ama­ră sără­cie şi mii de alte răni care sunt încă mai cum­pli­te decât sărăcia. 

De ace­ea mulţi zic: „Unde este pro­nia, unde este drep­ta­tea cea dum­ne­ze­ias­că, unde este jude­ca­ta cea dreap­tă ? Cel înfrâ­nat si cel îmbu­nă­tă­ţit sunt neno­ro­ci­ţi, pe când cel desfrâ­nat şi cel rău sunt noro­ci­ţi; aces­ta este admi­rat, celă­lalt neso­co­tit, aces­ta tră­ieş­te în îndes­tu­la­re şi desfă­ta­re, celă­lalt este cer­tat de sără­cie şi de mize­ria cea mai mare”. 

Aşa vor­beş­te cel nepri­ce­put, dar în ade­văr păcă­to­sul este omul cel mai tică­los şi mai neno­ro­cit din lume, chiar când nu se pedep­seş­te înda­tă; el toc­mai atunci este cel mai neno­ro­cit când nu se pedep­seş­te şi când nu i se întâm­plă nimic potrivnic.
La boli şi la rele noi nu deplân­gem pe cel ce se lasă a se vin­de­ca, ci pe acei ce sunt nevin­de­ca­bili. Iară ce este boa­la si rana pen­tru trup, ace­ea este păcă­tui pen­tru suflet. Şi ceea ce este tăie­tu­ră şi doc­to­rie pen­tru tru­pul cel bol­nav, ace­ea este neno­ro­ci­rea pen­tru un suflet bolnav. 

Aţi înţe­les ce zic eu ? Fiţi cu lua­re amin­te, căci eu voiesc să vă comu­nic o învă­ţă­tu­ră de ade­vă­ra­tă înţe­lep­ciu­ne. Pre­su­pu­ne că tu vezi pe cine­va care are o buba rea, din care ies viermi şi cur­ge puroi, iar ace­la îşi negli­jea­ză rana şi buba; dar mai vezi încă pe un altul, care sufe­rind de ace­ea­şi boa­lă, se slu­jeş­te de mâi­ni­le doc­tori­ces­ti, lasă a se arde şi a se tăia, şi bea doc­to­rii ama­re. Spu­ne-mi mie, pe care din aceş­tia doi vei deplân­ge tu, pe bol­na­vul care nu se supu­ne vin­de­că­rii sau pe ace­la care între­bu­inţea­ză lea­cu­ri­le ? Fireş­te că pe ace­la care nu se lasă a se vin­de­ca. De ase­me­nea, înfă­ţi­şea­ză-ţi doi păcă­toşi, căci şi păcă­to­sul este un bol­nav; unul din­tre ei se pedep­seş­te pe pământ, celă­lalt nu. Deci să nu zic că acest din urmă este un noro­cit, căci este bogat, căci poa­te jefui săr­ma­nii, căci împi­lea­ză vădu­ve­le, se află bine, cu toa­te răpi­ri­le sale, se îndul­ceş­te de cin­ste şi de con­si­de­ra­ţie, are dre­gă­to­rie şi pute­re, şi nu cunoa­ş­te nici una din­tre pati­mi­le cele obi­ş­nu­i­te ome­ne­s­ti, nici fri­guri, nici neno­ro­ci­re, nici vre­un fel de boa­lă. Este încon­ju­rat de‑o gră­ma­dă de copii, se bucu­ră de o vâr­stă noro­ci­tă ş.a.

Şi cu toa­te acestea,tocmai pe dân­sul tre­bu­ie să‑1 deplân­geţi mai mult, căci el este bol­nav fără a pri­mi vin­de­ca­rea. Cum aşa ? îţi voi spu­ne. Cand vezi pe cine­va sufe­rind de idro­pi­că şi tru­pul lui umflân­du-se, iară el cu toa­te aces­tea nu alear­gă la doc­tor, ci mai vâr­tos robeş­te plă­ce­rii de a bea, ţine o masă îmbu­i­bă­toa­re, se îmba­tă în toa­te zile­le şi aşa tot mai mult spo­reş­te boa­la sa, spu­ne mie, îl lauzi tu oare pe aces­ta ca pe un noro­cit, sau îl soco­ti neno­ro­cit? Dacă, dim­po­tri­vă, vezi pe un altul, care de ase­me­nea este idro­pic, însă cau­tă aju­to­rul doc­to­ri­lor, rab­dă foa­mea, tră­ieş­te foar­te cum­pă­tat, mănân­că şi bea neo­bi­ş­nu­it de puţin si pri­meş­te cele mai ama­re doc­to­rii, care deşi pri­ci­nu­iesc dureri, însă toc­mai prin aceas­ta res­ta­tor­ni­cesc sănă­ta­tea, nu‑1 vei soco­ti pe aces­ta mai noro­cit decât pe ace­la ? Negreşit, că unul este bol­nav şi nu se vin­de­că, celă­lalt este bol­nav şi se vin­de­că. Cura este grea, dar folo­si­toa­re. Aşa este şi în via­ţa noas­tră cea de acum. Numai că aici nu este vor­ba de un trup bol­nav, ci de un suflet bol­nav. Locul bolii îl ţine aici păca­tul, doc­to­ria cea ama­ră fiind pedeap­sa dum­ne­ze­ias­că. Adi­că ceea ce lucrea­ză doc­to­rul cu doc­to­ria, cu tăie­rea si cu arde­rea, Dum­ne­zeu lucrea­ză cu pedep­se­le. Pre­cum la boli fie­rul si focul cele ade­se­ori între­bu­inţa­te, deşi ard dure­ros, opresc can­gre­na şi stâr­pesc buba şi sunt foar­te mân­tu­i­toa­re, tot aşa la un suflet bol­nav, foa­mea şi boli­le şi alte rele de tot felul se între­bu­inţea­ză în locul fie­ru­lui şi al focu­lui, spre a împie­di­ca întin­de­rea can­gre­nei sufle­tu­lui şi a‑1 vindeca. 

Gân­di­ţi iară­şi la doi desfrâ­na­ţi, unul bogat, altul sărac. Care din doi dă mai mul­tă nădej­de de mân­tu­i­re ? Negreşit cel sărac. De ace­ea, nu zice că cel bogat este noro­cit, pen­tru că tră­ieş­te în desfă­ta­re şi pri­so­sinţă; mai vâr­tos tre­bu­ie să soco­teşti noro­cit pe ace­la care, fiind desfrâ­nat, este sărac şi se chi­nu­ieş­te de foa­me, căci sără­cia este pen­tru dân­sul das­că­lul unei vieţi mai bune. Aşa­dar, când vezi un păcă­tos noro­cit, plângi, căci răul lui este îndo­it; el este bol­nav şi tot­o­da­tă nevin­de­ca­bil. Iară când vezi un păcă­tos în neno­ro­ci­re, mân­gâie-te, atât pen­tru că el prin neno­ro­ci­re se va îmbu­nă­tă­ţi pen­tru vii­tor, cât şi pen­tru că el prin aceas­ta cură­ţă mul­te din­tre păca­te­le săvârşi­te de dânsul.
Unii oameni se pedep­sesc numai aicea pe pământ, alţii se cură­ţă în aceas­tă lume, şi pri­mesc pedeap­sa depli­nă în aceas­tă lume; şi apoi sunt şi din ace­ia care se pedep­sesc şi în aceas­tă lume şi în cea­lal­tă. Pe care din cei trei oameni îi soco­ti­ţi voi cei mai noro­ci­ţi? Desi­gur, pe cei din­tâi, căci ei încă aici se cură­ţă de păca­te­le lor, iar aco­lo se feri­cesc veş­nic. Iară după aceş­tia, pe care? Poa­te pe ace­ia care nu se pedep­sesc aicea, dar în cea lume sufe­ră pedeap­sa depli­nă ? Nici­de­cum aceş­tia nu sunt cel de al doi­lea în neno­ro­ci­re, ci mai vâr­tos ace­ia care se pedep­sesc şi aicea şi aco­lo. Căci find ei şi aicea pedep­si­ţi, de bună sea­mă pedeap­sa lor aco­lo va fi mai uşoa­ră. Iară cine numai în acea lume va pri­mi depli­na pedeap­să, ace­la va tre­bui să sufe­re aco­lo un chin neîm­blân­zit, ca îmbu­i­ba­tul cel bogat din Evan­ghe­lie, care nu putea dobân­di nici măcar o pică­tu­ră de apă, adi­că, nici cea mai mică mân­gâi­e­re în mun­ca sa, căci el aici nu cură­ţi­se nimic din păca­te­le sale. 

Si pe un ase­me­nea om, care tre­bu­ie să sufe­re în acea lume o pedeap­să atât de gro­za­vă, îl veţi soco­ti oare feri­cit pen­tru tra­i­ul bun de pe pământ ? 

Dacă unii se miră de noro­ci­rea celor pri­hă­ni­ţi, apoi jude­ce ei, că si răpi­to­rii, pră­dă­to­rii de bise­rici, uci­ga­şii, cor­sa­rii (hoţii de mare), îna­in­te de a fi tra­şi la jude­ca­tă, tră­iesc întru desfă­ta­re şi îndes­tu­la­re, se îmbo­gă­ţesc prin neno­ro­ci­rea alto­ra, adu­nă comori nedrep­te şi în toa­te zile­le se îmbu­i­bea­ză. Iară când jude­că­to­rul ros­teş­te hotă­rârea asu­pra lor, atunci se pedep­sesc pen­tru toa­te aces­tea. Tot aşa se întâm­plă şi celor ce ţin femei posad­ni­ce, mănân­că la mese îmbu­i­bă­toa­re, semeţii care îna­lţă sprân­ce­ne­le şi batjo­co­resc pe cei săraci. Când Unul Năs­cut Fiu al lui Dum­ne­zeu va veni la Jude­ca­tă cu înge­rii Săi şi va şedea pe tro­nul Său, şi toa­tă lumea se va adu­na împre­ju­rul Lui, atunci ei vor fi adu­şi goi şi lip­si­ţi de toa­tă mări­rea lor, nu vor afla nici un mij­lo­ci­tor şi fără milă vor fi arun­ca­ţi în râul cel de foc. De ace­ea, nu‑i lău­da ca pe niş­te noro­ci­ţi pen­tru tra­i­ul lor cel bun pe pământ, ci deplânge‑i pen­tru pedeap­sa vii­toa­re. Iar pe cel drept să nu‑1 soco­teşti neno­ro­cit, chiar de-ar fi sărac, ci laudă‑1 ca pe un noro­cit, pen­tru vii­toa­rea sa bogă­ţie cerească. 

Dar cum de nu este nici unul, veţi zice voi, care să se îndul­ceas­că de repa­us atât aici cât şi din­co­lo ? Aceas­ta, iubi­ţi­lor, nu poa­te să fie, numă­rân­du-se lucru­ri­le cele cu nepu­tinţă. Căci, desi­gur, nu se poa­te ca pe acea lume să se îndul­ceas­că de cin­ste cel ce tră­ieş­te aici fără gri­jă, în sigu­ranţă şi în desfă­ta­re, cu necum­pă­ta­re şi cu uşu­ră­ta­te ele min­te. Cine voieş­te a fi aco­lo păr­taş la cin­ste, ace­la nu poa­te trăi aici fără cer­ca­re şi oste­ne­a­lă. Deşi nu 1‑ar apă­sa sără­cia, totu­şi el are a se lup­ta de‑a puru­rea împo­tri­va pofte­lor, iar aceas­ta nu este o mică mun­că şi pova­ră. Deşi nu 1‑ar chi­nui vreo boa­lă, totu­şi îl răneş­te fier­binţe­a­la mâni­ei; şi înfrâ­na­rea mâni­ei pri­ci­nu­ieş­te dureri nu mici. Deşi n‑ar veni asupra‑i vreo neno­ro­ci­re, totu­şi el are a se lup­ta de‑a puru­rea cu gân­du­ri­le cele păcă­toa­se; iară spre a înfrâ­na pofte­le cele nestă­pâ­ni­te, a birui ambi­ţia, a smeri semeţia, a se lepă­da de dezmi­er­dări şi a trăi cu o aspră înfrâ­na­re, se cere oste­ne­a­lă nu mică. Cine însă nu face aces­te şi alte ase­me­nea lucruri, ace­la nu se poa­te mân­tui. Prin urma­re, cerul nu se poa­te dobân­di fără oste­ne­a­lă, fără lup­tă şi încercări. 

Dar aud între­bând: pen­tru ce oare Dum­ne­zeu pedep­seş­te pe unii încă în lumea aceas­ta, iară pe alţii în cea­lal­tă ? Dacă ar pedep­si pe toţi încă din lumea aceas­ta, ar tre­bui să stâr­peas­că tot nea­mul ome­nesc, că toţi sun­tem căzu­ţi sub osân­da jude­că­ţii dum­ne­ze­ieşti. Iară dacă aici n‑ar pedep­si pe nime­nea, atunci cei mai mulţi ar fi şi mai uşu­ra­tici la min­te, ar tăgă­dui pro­nia şi câr­mu­i­rea dum­ne­ze­ias­că, şi la ce treap­tă de rău­ta­te nu s‑ar sui ei ? De ace­ea Dum­ne­zeu pedep­seş­te pe unii, pen­tru ca ei acum să se lase de păcat, iar în acea lume să pri­meas­că o pedeap­să mai uşoa­ră, sau cu totul să se libe­re­ze ele ea. Tot­o­da­tă, Dum­ne­zeu voieş­te ca prin pedeap­sa şi neno­ro­ci­rea uno­ra să facă pe alţi păcă­toşi mai înţe­le­pţi. Iară pe alţii nu‑i pedep­seş­te, nu le tri­mi­te neno­ro­ci­rea cea meri­ta­tă, pen­tru ca ei, gân­dind la mări­mea răb­dă­rii şi milos­ti­vi­rii celei dum­ne­ze­ieşti, să se ruşi­ne­ze şi să intre în sine şi să se libe­re­ze, atât de pedeap­sa cea de acum, cât şi ele cea vii­toa­re. Dacă însă ei totu­şi rămân în păca­te­le lor, şi nici măcar prin înde­lung răb­da­rea lui Dum­ne­zeu nu se îndreap­tă, atunci pe dânşii îi aşteap­tă o pedeap­să cu atât mai mare pen­tru îngro­zi­toa­rea lor uşu­ră­ta­te de minte. 

Deci, iubi­ţi­lor, şti­ind acum toa­te aces­tea, să luăm amin­te la noi înşi­ne cu toa­tă stric­teţea. Când Dum­ne­zeu ne pedep­seş­te şi ne tri­mi­te o neno­ro­ci­re, noi să‑i adu­cem mulţu­mi­re; când ne aflăm bine şi noro­ci­ţi, să gân­dim la sigu­ranţa noas­tră şi, deş­tep­ta­ţi prin neno­ro­ci­rea alto­ra, să lău­dăm şi să mărim pe Dom­nul, prin pocă­inţă, înfrân­ge­re şi măr­tu­ri­si­rea păca­te­lor. Să lepă­dăm toa­te greşe­li­le, pe care le-am săvârşit în lumea aceas­ta, cu toa­tă râv­na să şter­gem toa­te pete­le sufle­tu­lui si să rugăm pe Dum­ne­zeu să ne aju­te a ne des­pă­rţi de lumea aceas­ta şi a intra în cea­lal­tă cura­ţi şi pre­gă­ti­ţi, ca aco­lo să nu ne însoţim cu boga­tul cel îmbu­i­bat, ci cu Lazăr în sânul lui Avra­am, îndul­cin­du-le de bucu­ria cea nemu­ri­toa­re. Căre­ia fie ca Dum­ne­zeu să ne facă păr­ta­şi, prin harul şi iubi­rea de oameni a Dom­nu­lui nos­tru Iisus Hris­tos, căru­ia împre­u­nă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvi­ne cin­stea în vecii veci­lor! Amin.