Evangelia zilei:

Cei ce n – au necazuri!

Mări­mea textului:
Mic | Mare

 

 

 

Mân­tu­i­to­rul a ales Cru­cea fiind­că ast­fel se moa­re cu mâi­ni­le întin­se. El S‑a sfârşit îmbra­tisân­du-ne! (Sfân­tul Ata­na­sie cel Mare.)

 

Nouă, toa­te neca­zu­ri­le ne vin de la greşeli, nu de la Dum­ne­zeu. El numai le îngă­du­ie şi spa­lă cu ele vino­vă­ţi­i­le noas­tre. Oame­nii însă tare greu pri­cep că îndrep­ta­rea prin neca­zuri dove­deş­te nu pără­si­rea lui Dum­ne­zeu, ci milos­ti­vi­rea Lui. Ba chiar prin ace­ea ştim că Dum­ne­zeu are gri­jă de noi, dacă vom avea neca­zuri. Fiind ato­tbun şi ato­tînţe­lept, ne poar­tă de gri­jă şi ne spa­lă, cu milos­ti­vi­re, ori vrem, ori nu vrem, ori pri­ce­pem acum, ori vom înţe­le­ge pe urmă. Căci: “Dum­ne­zeu este înde­lung răb­dă­tor şi mult milos­tiv, dar nepe­dep­sit nimic nu lasă”. El aşteap­tă o vre­me să vadă: ne gră­bim noi cu pocă­inţa de bună­vo­ie sau nu; învă­ţăm din neca­zu­ri­le alto­ra sau aştep­tăm să ne spar­gem şi noi capul de ele, ca şi ei?
Dum­ne­zeu vrea să aju­te pe toţi, dar nu toţi pri­mesc pur­ta­rea Sa de gri­jă. Aşa se face că sunt oameni păcă­toşi care n‑au neca­zuri. Pe aceş­tia i‑a lepă­dat Dum­ne­zeu. Căci şti­in­du-le firea, pre­cum că nu au leac şi nu pri­cep nimic din ocâr­mu­i­rea Sa, îi lasă în păca­te­le lor. Aceş­tia sunt cei de care zice David că: “N‑au nici o sufe­rinţă până la moar­te şi sunt plini de sănă­ta­te; cu oame­nii la oste­ne­le nu iau par­te şi nu sunt supu­şi la bătăi ca cei­la­lţi oameni. Râd de toa­tă lumea şi gră­iesc de sus. Iată, necre­din­cioşii huzu­resc în lumea aceas­ta şi-şi adu­nă bogă­ţii”. Aşa încât mulţi din neş­ti­inţă: “Râv­nesc soar­ta (pămân­teas­că a) necre­din­cioşi­lor, văzând pro­pă­şi­rea păcă­toşi­lor”; dar când înţe­leg “sfârşi­tul păcă­toşi­lor” – iar aceas­ta le vine numai când intră la “Alta­rul Dom­nu­lui” – abia atunci nedu­me­ri­rea li se împră­ş­tie. Căci la Alta­rul Dom­nu­lui, unde: “se află ascun­se toa­te como­ri­le cunoş­tinţei şi ale înţe­lep­ciu­nii”, în Iisus Hris­tos adi­că, ei află că: “Pen­tru vicleşu­gul lor îi pune Dum­ne­zeu pe căi alu­ne­coa­se şi‑i lasă să cadă în pră­pas­tie şi ajung la pustiire”. 

Nu feri­ci­ţi, aşa­dar, pe cei ce n‑au neca­zuri în lumea aceas­ta. Căci, cunoscându‑i Dum­ne­zeu că n‑au min­te să‑l înţe­lea­gă căi­le, nu le mai rân­du­ieş­te o îndrep­ta­re prin încer­cări în lumea aceas­ta, ci osân­da în cea­lal­tă. Iată de ce: Dum­ne­zeu prea­mi­los­ti­vul, chiar şi când osân­deş­te la iad tot milos­tiv se dove­deş­te şi ca un mai-nain­te şti­u­tor din veci a toa­te, nu le tri­mi­te neca­zuri pe potri­va păca­te­lor lor, căci mân­dria lor cea pes­te măsu­ră de mare nu rab­dă nici­de­cum umi­li­rea încer­că­ri­lor. Dim­po­tri­vă, încer­ca­rea lui Dum­ne­zeu de a‑i spă­la prin neca­zu­ri­le cele fără de voie, lor li s‑ar întoar­ce toc­mai pe dos. Căci ei, iubind mai tare mân­dria şi sla­va deşar­tă a vieţii aces­te­ia, decât sme­re­nia şi supu­ne­rea lui Dum­ne­zeu, toc­mi­rea nebu­nă a minţii lor îi arun­că în dez­nă­dej­de, din care fac cel mai mare şi mai de pe urmă păcat în lumea aceas­ta: sinu­ci­de­rea, omorârea de sine. Ori toa­te cele­lal­te păca­te, ce le-ar putea face omul, adu­na­te la un loc, sunt mai mici decât aces­ta sin­gur. De ace­ea, din milos­ti­vi­re mai pre­sus de înţe­le­ge­re pen­tru mulţi­mea nepu­tinţei lor, nu‑i bagă Dum­ne­zeu în cup­to­rul sme­re­ni­ei, că nu rab­dă neghi­na o pro­bă ca aceas­ta, ci vor mer­ge în osân­dă, dar nu în osân­da cea mai mare, ca uci­ga­şii de sine. “Deci dacă cine­va, păcă­tu­ind în chip vădit şi nepo­că­in­du-se, n‑a păti­mit nimic până la moar­te, soco­teş­te că jude­ca­ta lui va fi fără milă acolo.”
(Pr. Arse­nie Boca – “Cara­rea Imparatiei”)

Dis­tri­bu­ie:

Lasã un Rãspuns:

Lasă un Răspuns: