Ce înseamnã sã simti lucrarea harului?

 Din ceea ce măr­tu­ri­sesc Părinţii Bise­ri­cii, pri­mi­rea haru­lui Duhu­lui Sfânt înseam­nă uni­rea cre­din­cio­su­lui cu Dum­ne­zeu. Tră­i­rea haru­lui este numi­tă de Sfân­tul Sera­fim din Sarov „sco­pul vieţii cre­ş­ti­nu­lui”. Aceas­tă expe­rienţă, fun­damen­ta­lă în Orto­do­xie, vădeş­te cu ade­vă­rat dacă efor­tul împli­ni­rii porun­ci­lor şi al măr­tu­ri­si­rii a fost făcut pen­tru Hris­tos. Cei care ajung pur­tă­tori ai Duhu­lui, tră­i­tori ai haru­lui, sunt ade­vă­ra­ţii măr­tu­ri­si­tori şi pli­ni­tori ai Evan­ghe­li­ei. Putem afir­ma că aceas­ta este expe­rienţa de căpă­tâi a sfinţi­lor, cei pen­tru care Dum­ne­zeu ţine lumea, căci ei au deve­nit lăcaş cin­stit al Duhu­lui, iar fără pre­zenţa uno­ra ca ei în lume, aceas­ta din urmă nu şi-ar mai afla vreo raţiu­ne a exis­tenţei. Să nu uităm, aşa­dar, că pute­rea de a lup­ta cu păca­tul şi de a‑L măr­tu­ri­si cu curaj pe Hris­tos vine din har; nu din pute­rea noas­tră, nici din abi­li­ta­tea minţii vre­u­nu­ia din­tre noi. Din acest motiv dorim a face cunos­cu­te une­le din pil­de­le de vieţu­i­re în har ale aces­tor cas­nici ai lui Dum­ne­zeu pen­tru a ne împăr­tă­şi, după măsu­ra fie­că­ru­ia, din revăr­sa­rea dum­ne­ze­ieş­tii iubiri ce se află în aces­te mărturii .
Harul pe care‑l avea acel sfân­ta stră­lu­cit şi‑n ini­ma mea.
În bise­ri­ca la care mer­geam pen­tru pri­ve­gheri şi slu­j­be am cunos­cut oameni sfinţi. Ascul­ta­ţi ceea ce vă voi spu­ne des­pre un sfânt necunoscut.

Dea­su­pra coli­bei noas­tre, cu mult mai sus, tră­ia sin­gur un rus, Bătrâ­nul Dimas, într‑o coli­bă sim­plă. Era un monah foar­te evla­vi­os. Bătrâ­nul Dimas a rămas aproa­pe necu­nos­cut de‑a lun­gul între­gii sale vieţi. Nimeni nu‑i pome­neş­te nume­le sau ceva des­pre haris­ma lui. Să ple­ce din Rusia! Cine ştie câte zile a făcut pe cale. A lăsat toa­te ca să vină într‑o mar­gi­ne de lume, în Kav­so­ka­li­via, ca să-şi tră­i­as­că întrea­ga via­ţă în acest loc. Şi a murit neş­ti­ut. Nu a fost deloc ego­ist. Nu, nu, a fost un nevo­i­tor. Să nu aibă pe nimeni lân­gă el şi să‑i spu­nă: „Astăzi am făcut cinci sute de meta­nii”. „Am avut aceas­tă simţi­re…”. A fost un nevo­i­tor în taină.
Da, da, aces­ta e un lucru desă­vârşit. Desă­vârşit şi fără vre­un inte­res pro­priu. Tăie­re a voii, ado­ra­re, sfinţi­re, faţă-n-faţă cu Dum­ne­zeu, fără dorinţa de plă­cea oame­ni­lor. Robul Stă­pâ­nu­lui. Abso­lut nimic alt­ce­va. Nici egu­men, nici „bra­vo”, nici „de ce acest lucru este aşa?”. Am văzut un sfânt în via­ţă! Da, un sfânt necu­nos­cut. Un om îndu­re­rat şi dis­preţu­it! Cine ştie când a murit, apoi după câte zile l‑or fi găsit, sau poa­te luni, dacă va fi fost şi iar­nă. Care om să se încu­me­te să mear­gă aco­lo sus la coli­ba lui de pia­tră! Nu‑l vedea nimeni. De mul­te ori aceşti pus­t­nici sunt găsi­ţi după una-două luni de la ador­mi­rea lor.
Noia­nul şi pri­so­sul haru­lui său a ajuns şi la mine sme­ri­tul, când l‑am văzut pe Bătrâ­nul Dimas în bise­ri­că, făcân­du-şi meta­ni­i­le şi sus­pinând din­tru adânc în rugă­ciu­nea sa. Prin meta­ni­i­le lui, atât de mult l‑a vizi­tat harul, încât a stră­lu­cit şi întru mine. Atunci a izbu­c­nit şi întru mine bogă­ţia haru­lui. Aşa­dar exis­ta­se şi îna­in­te, prin dra­gos­tea pe care am avut‑o pen­tru Sta­reţul meu, dar atunci am simţit şi eu harul într-un chip foar­te puter­nic. Să vă spun cum s‑au întâm­plat lucrurile.

Într‑o dimi­nea­ţă, în jurul orei trei şi jumă­ta­te, am mers la bise­ri­ca Schi­tu­lui, la Sfân­ta Tre­i­me, pen­tru slu­j­bă. Era încă devre­me. Încă nu bătu­se toa­ca. În bise­ri­că nu era nimeni. M‑am aşe­zat în pro­na­os, în spa­te­le unei scă­ri­ţe. Nu puteam fi văzut şi mă rugam. La un moment dat uşa bise­ri­cii se des­chi­se şi intră un monah îna­lt şi în vâr­stă. Era Bătrâ­nul Dimas. După ce intră se uită stân­ga-dreap­ta; nu văzu pe nimeni. Atunci, ţinând în mână un şirag mare de meta­nii, înce­pu să facă meta­nii mari, mul­te şi iuţi, şi spu­nea neîn­ce­tat: „Doam­ne Iisu­se Hris­to­a­se milu­ieş­te-mă… Preasfân­tă Năs­că­toa­re de Dum­ne­zeu mân­tu­ieş­te-ne pre noi”. După puţin timp a căzut în răpi­re. Nu pot, nu aflu cuvin­te ca să vă des­criu, pur­ta­rea sa în faţa lui Dum­ne­zeu; miş­cări ale iubi­rii şi ado­ră­rii, miş­cări ale dum­ne­ze­ies­cu­lui dor, ale dum­ne­ze­ieş­tii iubiri şi ale dăru­i­rii. L‑am văzut stând drept în picioa­re, des­chi­zân­du-şi bra­ţe­le în chi­pul cru­cii, aşa cum a făcut Moi­si în faţa mării, şi a scos un sunet: „Ooo­o­oo!…”. Ce‑a fost asta? Se afla înlă­un­trul haru­lui. Stră­lu­cea înlă­un­trul lumi­nii. Asta a fost! Deo­da­tă mi‑a trans­mis rugă­ciu­ne. Deo­da­tă am pătruns în atmosfe­ra sa. Nu mă văzu­se. Ascul­ta­ţi-mă. M‑am emoţio­nat şi am înce­put să plâng. Întru mine sme­ri­tul şi nevred­ni­cul veni­se harul lui Dum­ne­zeu. Cum să vă spun? Mi‑a trans­mis harul. Aşa­dar, harul pe care‑l avea acel sfânt a stră­lu­cit şi‑n sufle­tul meu. Mi‑a trans­mis haris­me­le lui cele duhovniceşti.

Deci, Bătrâ­nul Dimas a păti­mit ieşi­rea din sine. Aceas­ta s‑a făcut fără să vrea. El n‑a putut să-şi ţină tră­i­rea. Nici ceea ce spun eu nu este drept. Eu nu pot expri­ma tră­i­rea ace­ea. Aceas­ta este o sta­re în care eşti luat în stă­pâ­ni­re de Dum­ne­zeu. Aceas­ta nu se expli­că. Nu se expli­că defel, iar dacă o explici, cazi cu totul în afa­ră. Nu, nu se expli­că, nici în cărţi nu sunt reda­te aces­te tră­iri, nici cu min­tea nu pot fi cuprin­se. Tre­bu­ie să fii sfânt ca să le poţi cuprinde.

Măr­tu­ria de mai sus apa­rţi­ne Părin­te­lui Por­fi­rie şi e lua­tă din cartea
Bătrâ­nul Por­fi­rie Kavsokalivitul.
Via­ţa şi Cuvin­te­le, Sf. Măn. Hri­so­pi­gis, Hania, 2003, pag. 78–81).

Pre­zen­ta­re de Ivan Dumitru

Apa­rut in nr. 13 al revis­tei Fami­lia Ortodoxă