Noi Minuni ale Sfântului Nicolae (2)
Orbirea duhovnicească
Kaliningradul este un port în care locuiesc multi oameni, ale căror vieti sunt legate de mare. De aceea, prin pronia lui Dumnezeu, prima biserică din oraş poartă hramul Sfântului Ierarh Nicolae, Făcătorul de minuni, ocrotitorul marinarilor. Biserica mai are şi un altar în cinstea tuturor sfintilor care au apărut pe pământul Rusiei. La intrare, în partea din stradă, se află icoana Sfântului Nicolae.
Intr‑o seară târzie, câtiva tineri au hotărât să ia icoana sfântului de pe perete. După ce au luat‑o, unul dintre ei a străpuns ochii sfântului. Peste câteva zile, o femeie a venit la părintele Marian, cerând iertare pentru fiul ei. S‑a constatat că această femeie era mama tânărului care, după cele întâmplate, a orbit. Ce a fost mai târziu, nu ştiu.
Victor Kolisnicenko, oraşul Kaliningrad
Invătătura duhovnicească
In anul 1993 terminam clasa a IX‑a şi trebuia să sustin examen la biologie. Invătam atât de mult, încât am făcut o criză de nervi: am strigat la mama şi am ieşit din casa. Ca unul ce şi‑a pierdut mintile, mă grăbeam să ies din oraş. In jurul meu era doar pădure, iar eu continuam să merg mai departe, neconştientizând ce fac. tot în acelaşi moment, mama se ruga cu lacrimi fierbinti lui Dumnezeu şi Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni – ajutătorul călătorilor şi ocrotitorul rătăcitilor şi al celor aflati în primejdie. In momentul când a rostit rugăciunea, o putere nevăzută m‑a oprit. Ceata s‑a risipit din fata ochilor mei. M‑am îngrozit de ceea ce am făcut şi îmi părea foarte rău. Pe drumul pustiu mi‑a ieşit un motociclist, care m- a dus până acasă. După aceea, mult timp îi ceream iertare mamei pentru fapta mea.
Serghie, oraşul Mirnâi
Lumânarea
Acum câtiva ani am reuşit să‑l conving pe viitorul meu sot să primească taina Sfântului Botez. Bineînteles, el era indiferent fată de credintă, însă eu speram că el se va schimba. Am început să mergem des la Biserica Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni, din oraşul Kungura, să aprindem lumânări, iar în fiecare joi citeam acatistul sfântului. treptat ne- am obişnuit cu slujbele lungi. In această biserică eu şi Oleg simteam linişte şi ocrotirea sfântului.
Peste un timp noi am fost nevoiti să ne mutăm cu locuinta în oraşul Permi. Atunci mi- a venit o idee: „Ce bine ar fi dacă l‑ar angaja pe Oleg la biserică, cel putin să facă ascultare!” Am început să mă rog insistent Sfântului Nicolae şi, peste o săptămână, Oleg deja lucra în biserică. Cu timpul, el a devenit tot mai credincios. Eram foarte fericită că petrecea mult timp în biserică.
Curând am devenit sot şi sotie. Fetita noastră, Daşa, avea două luni. Oleg primea un salariu foarte mic: 280.000 de ruble. Aceasta se întâmpla prin 1996. Eram nevoiti să locuim la părintii mei, care erau şi ei săraci. Bani pentru concediul de maternitate nu primeam, deoarece fusesem concediată pe caz de boală, iar alocatia fetitei era doar de 64.000 de ruble. De-abia ne ajungea pentru pâine. trebuia să plătim şi întretinerea apartamentului, de aceea sotul meu a început să facă bani pe cale necinstită.
Plângând, am cerut din nou ajutor Sfântului Nicolae. Il rugam ca sotul meu să fie avansat în post. Am promis Sfântului Nikoluşka să‑i aprind o lumânare şi două-trei săptămâni i‑am citit acatistul. Intr‑o zi a venit Oleg şi mi‑a spus: „M‑au numit diacon la Biserica Adormirii Maicii Domnului”. Această biserică se află aproape de casa noastră şi toti de acolo ne cunoşteau. Peste trei zile, el a fost hirotonit diacon.
Mai am o mătuşă, Nina, o femeie credincioasă, care îl cinsteşte pe Sfântul Nicolae mai mult decât mine. Este foarte săracă. O dată Sfântul Nicolae a salvat‑o de la foame, iar altă dată – de o datorie. Din cauza datoriei s‑a iscat un scandal foare mare, iar ea nu avea bani şi nici de la cine împrumuta. Mătuşa Nina s‑a rugat Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. A doua zi a primit un plic fără adresă, care continea bani.
De multe ori sfântul mă ajută şi pe mine, mai ales când sunt tristă din cauza lipsei banilor pentru mâncare, pentru pomană şi pentru biserică.
Svetlana Kozlova, oraşul Permi
Datorită credintei mamei
Familia noastră se trage din satul Edrovo, raionul Valdaisk, regiunea Novgorod. In mijlocul satului se înăltau măret două biserici: una în cinstea icoanei „Bucuria celor întristati” şi a doua a Sfântului Nicolae.
Când mama avea cinci ani, venea să se joace, împreună cu alti copii, lângă biserică. Odată se apropia furtuna, însă copiii continuau să se joace şi să fie veseli: imitându‑i pe cei mari, se însemnau cu semnul crucii şi îngenuncheau. Deodată s‑a auzit un tunet puternic. Copiii au înlemnit de frică, iar mama a văzut deasupra bisericii o cruce mare de foc. Speriată, a alergat spre casă. De atunci, toată viata ei l‑a cinstit pe Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni.
La şcoală a învătat doar doi ani: părintii ei au dat‑o dădacă la o familie, iar mai târziu a fost servitoare în Petersburg. A trecut prin Revolutie; îi era milă de tinerii cădeti, care erau luati chiar din stradă şi împuşcati. Ea s‑a întors în sat, s‑a măritat şi s‑a cununat în biserica Sfântului Nicolae. Fiul cel mai mare, Boris, a lucrat în Kronstadt, pe vaporul „Stroghii”. Mai târziu el îi spunea: „Mamă, rugăciunea ta m‑a salvat întotdeauna din primejdii. S‑a întâmplat ca odată, împreună cu unul din tovarăşii mei să fim de gardă pe punte, când deodată s‑a auzit o explozie. tovarăşul meu a murit pe loc, iar eu am rămas în viată. Plângeam pentru el, dar în acelaşi timp mă bucuram pentru mine”.
In timpul războiului, noi am fost evacuati în regiunea Sverdlovsk. Am ajuns într-un sat uitat de lume. Era iarnă. Dis-de-dimineată, mama a pornit spre centrul raional să-şi găsească un serviciu. tot drumul se ruga Sfântului Nicolae, cerându‑i ajutor, când deodată, în depărtare, a văzut o pată cenuşie. Să fie oare un lup? s‑a gândit mama. Cum pata se apropia, mama a observat că era vorba de un bărbat, care i‑a explicat detaliat cum să ajungă la centrul raional. Multumind lui Dumnezeu şi Sfântului Nicolae, mama a ajuns cu bine, s‑a angajat la un depozit de legume şi în fiecare seară ne aducea legume proaspete.
După spargerea blocadei Leningradului, ni s‑a permis să ne întoarcem acasă, în Edrovo. In doi ani, grădina noastră se acoperise cu buruieni. Câteva zile mama a trebuit să smulgă buruienile cu mâinile şi nu s‑a putut duce la muncă, la colhoz. Din această cauză, a fost depusă o plângere împotriva ei la judecătorie. Judecătorul din Valdai, Ştokman, bătea cu pumnul în masă: „tu nu eşti cetătean sovietic, te vom alunga de aici!” Mama plângea. După citirea sentintei – şase luni de muncă fortată – s‑a închinat în fata celor prezenti în sală şi a rostit încet: „Vă multumesc, oameni buni”.
Acasă s‑a rugat mult timp şi apoi i‑a scris fiului său în Kronstadt. Noaptea, mama a avut un vis neobişnuit: se făcea că se afla pe câmpul colhozului după ce s‑a recoltat inul. Deodată cerurile s‑au deschis şi de acolo Maica Domnului cu pruncul în brate îi zâmbea. Mama a strigat: „Priviti, este Maica Domnului, priviti!” însă toti se mirau şi vedenia a dispă- rut. Câteva zile mai târziu a sosit şi fratele meu, Boris. A mers la Valdai şi a restabilit dreptatea. Judecătorul a anulat sentinta.
Astfel, datorită credintei mamei, prin rugăciunile ei către Maica Domnului şi către
Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni, Dumnezeu a salvat familia noastră de multe necazuri.
Mama s‑a stins din viată în ziua Sfântului Nicolae, iarna, şi a fost înmormântată pe locul fostei Biserici Sfântul Nicolae din satul Lokotsko, chiar în fata altarului. In prezent, alături de mormântul ei se înaltă o capelă mică, unde noi Ii multumim lui Dumnezeu pentru toate, precum Ii multumea şi iubita noastră mamă.
Biserica noastră din satul Edrovo a fost transformată într‑o ceainărie, din care femeile care lucrau acolo fugeau în miezul noptii, pentru că auzeau dangăt de clopot şi cântări bisericeşti. Astăzi, pe locul ei se află şoseaua Moscova – Petersburg.
Zinaida Gadalina, regiunea Novgorod
„Cum se cuvine a cânta minunile tale?”
In anul 1988 am fost internată în spital cu crize puternice. trebuia să fiu urgent operată. Sotul meu s‑a dus la Catedrala Sfântul Nicolae să se roage Sfintilor Nicolae, Făcătorul de minuni, şi Pantelimon pentru însănătoşirea mea. trebuie să spun că pe atunci încă nu eram botezată, la biserică mergeam rar, slujbele nu le întelegeam si mă adresam lui Dumnezeu numai după ajutor. In ajunul operatiei, m‑am rugat în gând Domnului nostru Iisus Hristos, promitându‑I că, dacă voi rămâne în viată, mă voi boteza. M‑am rugat şi Sfintilor Nicolae şi Pantelimon şi – o, minune! – operatia dificilă, care a durat câteva ore, a reuşit. M- am însănătoşit repede, fără să fi avut vreo complicatie. După ce m‑am externat, m‑am botezat în Catedrala Sfântul Nicolae. Slavă si multumire Domnului nostru Iisus Hristos, Sfintilor Nicolae si Pantelimon!
Fiica mea suferea mult din cauză că nu avea copii. Cu credintă şi cu nădejde m‑am adresat din nou Sfântului Nicolae. Mă rugam în fata icoanei sale făcătoare de minuni din catedrală. Peste un an s‑a născut fiul ei şi nepotul meu cel mult dorit. Slavă Domnului şi sfintilor Săi!
Al treilea ajutor l‑am primit nu demult. Imi place foarte mult marea, însă întotdeauna mi‑a fost frică să mă îndepărtez de mal. De data aceasta marea era liniştită şi, mustrându-mă pentru frica mea, am chemat în ajutor îngerul Păzitor şi m‑am îndepărtat destul de mult de mal. Imediat am auzit cum cineva mi‑a poruncit: „Intoarce-te!” In jurul meu nu era nimeni şi eu m‑am îndreptat încet spre mal.
A început fluxul. Valurile mă duceau spre mal din ce în ce mai repede. Mă bucuram de ajutorul lor când, deodată, aproape de mal, ele au început să mă acopere. Nu reuşeam să mai trag aer în piept şi nu ajungeam cu picioarele la fundul apei. Am înteles că mai am încă putin şi mă înec. De teamă că s‑ar putea să mor nespovedită şi neîmpărtăşită, am început să mă rog lui Dumnezeu şi Maicii Domnului. De data aceasta valurile au încetat să mă mai acopere. Incercând din răsputeri să-mi amintesc numele sfântului care îi ajută pe cei aflati în primejdie pe mare, mi-am spus: „Sfinte Nicolae, Ajută-mă, dă-mi putere să strig după ajutor, potoleşte valurile!” Şi minunea s‑a întâmplat! Am putut striga. Am fost salvată! totul s‑a petrecut în doar câteva minute. Slavă şi multumire Domnului nostru Iisus Hristos, Maicii
Domnului, Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni, şi Sfântului înger Păzitor!
Când am o greutate pe suflet, mă rog, citesc acatiste şi canoane. Gândurile, inima şi sufletul mi se liniştesc, bucuria mi se aşterne în suflet şi dobândesc puterea de a rezista în continuare.
tamara, oraşul Sankt-Petersburg
Pedepsirea hulitorului
Un staret grec, Iacob de Eubei (t 1990), povestea că în mănăstirea de călugări Sfântul Nicolae din Galata, un păstor păştea împreună cu oile sale şi oile mănăstirii, căreia îi dădea o parte din brânză şi din lână. Insă într‑o zi răutatea l‑a biruit, îndemnându‑l să-şi însuşească pe nedrept oile mănăstirii. In ciuda rugămintilor şi povetelor fratilor, el nu se pocăia, ci stăruia în fărădelegea sa.
Atunci, duminica, după Sfânta Liturghie, egumenul, în veşmintele cu care oficiase, a luat cădelnita, icoana Sfântului Nicolae şi a urcat pe un munte, de unde se vedea bine satul păstorului. Era mijlocul verii, vremea treierişului. Fiecare om treiera pe câmpul său. Egumenul s‑a rugat, a îndreptat icoana Ierarhului Nicolae spre sat şi a spus: „Sfinte Nicolae, întrucât tu eşti Făcător de minuni, pedepseşte‑l pe omul care a nedreptătit mănăstirea. Căci datorită acestor oi nădăjduiam să ne putem întretine”.
Spunând acestea, cu toate că cerul era senin, fără niciun nor, s‑a auzit un tunet şi câmpul păstorului a fost lovit de fulger. Păstorul, familia lui şi întreaga lor gospodărie au ars, fără însă ca fulgerul să facă vreo pagubă altuia dintre locuitorii satului care treierau prin apropiere. Intr-adevăr, „înfricoşător este lucrul de a cădea în mâinile Dumnezeului Celui Viu!” (Evr. 10; 31).
„Lumina Ortodoxiei”
Ziua în care m‑am născut
M‑am născut în ziua de 22 mai şi nu mi-am pus niciodată întrebarea despre însemnătatea acestei zile.6 La credintă am ajuns nu demult, când aveam deja familie şi doi copii. Ştiu însă că voi merge pe calea ortodoxiei, cu copiii mei alături de mine. Vreau să povestesc despre faptul cum m‑a ajutat Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni.
La grădinita de copii la care sunt educatoare se strânseseră banii de taxe. Intr‑o zi, deoarece mă simteam rău, m‑am învoit şi am plecat acasă, însă, înainte de a pleca, am ascuns banii, care erau lăsati în văzul tuturor, pe raft. După ce am pus într-un loc tainic şi alte lucruri de valoare, m‑am grăbit să ajung acasă. I‑am telefonat apoi colegei care trebuia să mă înlocu- iască, spunându‑i unde am pus banii.
Criza de inimă m‑a făcut un timp inaptă de muncă. Când m‑am întors la serviciu, am aflat că, din păcate, colega mea nu găsise banii, dar nici nu se străduise să‑i caute bine. După ce am plâns, am cotrobăit si eu prin toate sertarele. In suflet învinuiam o singură persoană. totuşi nu m‑am pierdut, hotărâtă să înapoiez grădinitei banii în timp. Nu aveam altă solutie, căci erau banii statului.
6 Sărbătoarea Aducerea moaştelor Sfântului Nicolae – pe stil vechi 22 mai (nota trad.).
A trecut o lună. Necazul meu mi‑a îndreptat paşii spre biserică. La spovedanie am spus preotului că învinuiesc o persoană. Deodată m‑a fulgerat un gând! Mi-am amintit că ziua mea de naştere coincide cu ziua când se sărbătoreşte Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni. Am alergat la Catedrala Sfânta treime din strada Izmailovsk, la icoana ierarhului. L‑am rugat să mă ajute să-mi scot din inimă bănuiala. Il rugam: „Dacă banii sunt în clasă, arată-mi unde sunt. Nu vreau să bănuiesc pe nimeni!”
A doua zi, după ce m‑am rugat sfântului, am venit la serviciu şi, dintr‑o dată, fără să- mi dau seama, m‑am îndreptat spre dulap. Am căutat banii acolo unde îi căutasem şi înainte, însă poate că nu fusesem atentă. Am deschis uşa dulapului, am luat mapa şi am găsit în ea banii pierduti. Niciodată nu m‑aş fi gândit că aş putea să‑i ascund în mapă! M‑am bucurat foarte mult, cerând necontenit iertare de la colegi. Ii multumeam lui Dumnezeu şi Sfântului Nicolae!
Cineva poate crede că în povestirea mea nu este nimic miraculos, însă pentru mine întâmplarea a reprezentat o adevărată minune şi o izbăvire de gândurile cele rele. De Sfânta treime, în biserică ni s‑au împărtit la toti iconite cu Sfântul Nicolae. De atunci, mă grăbesc întotdeauna să ajung la icoana lui din biserică, îi multumesc şi îl rog să mijlocească pentru mine în fata Domnului.
Anna Bolacikova, oraşul Sankt-Petersburg
Pe locul arătării minunate
Pe 11 iunie 1897, asupra satului Kuiuki din gubernia Kazan s‑a dezlăntuit o ploaie torentială, cu grindină, cum nu se mai întâlnise pe acele meleaguri. Grindina era atât de puternică, încât a distrus semănaturile din multe gospodării şi a rănit câtiva tărani. Ploaia a distrus tot ce a întâlnit în cale. A doua zi, când tăranii au ieşit din case, au observat că râuletul lor secat, Kuiukova, se transformase într-un torent vertiginos şi îşi schimbase directia. Pe malurile lui s‑au descoperit grămezi de piatră, care era necesară tăranilor atât pentru constructie, cât şi pentru vânzare. Lucrând la piatră, ei au găsit o mică icoană a Sfântului Nicolae.
Descoperirea minunată – icoana de aramă stătea deasupra apei – i‑a pus pe gânduri pe săteni: ce să facă, unde s‑o pună? Până a venit preotul, ei au improvizat din piatră un mic analog, l‑au înfrumusetat cu o fată de masă albă şi au aprins o candelă. Lumea venea să se închine la icoană, să se roage, lăsând pe o farfurioară bani. Din aceşti bani tăranii au înăltat în doi ani o biserică, unde a fost aşezată icoana.
Această icoană s‑a proslăvit prin multe minuni. Erau zile când veneau să se închine
Sfântului Nicolae până la cinci mii de creştini.
In prezent, biserica este părăsită. Dar în fiecare an, pe data de 25 iunie, pe locul descoperirii icoanei, unde se înaltă o cruce, se face o slujbă şi se sfinteşte apa. In această zi se sfinteşte şi lacul. Oamenii se scaldă în el. Au fost cazuri când unii din ei s‑au vindecat.
Galina, oraşul Kazan
Nimic nu poate fi întâmplător
La mine acasă se păstrează câteva picături de ulei sfintit, pe care l‑am primit la biserică după Sfântul Maslu în ziua pomenirii Sfântului Nicolae. S‑a întâmplat ca odată să se afle la mine în vizită mama. O durea cumplit o măsea. Eu am dus‑o la policlinică, unde i‑au scos‑o. Insă peste putin timp mama a făcut febră mare, obrazul i s‑a înroşit şi i s‑a umflat. Suferea mult, iar eu nu o puteam ajuta cu nimic. La acea oră târzie policlinica era deja închisă.
Mi-am îndreptat instinctiv privirea spre icoane. In minte mi-au răsunat cuvintele din Evanghelie: „După credinta voastră fie vouă!” (Mt. 9; 29). Am privit sticluta cu ulei sfintit şi am început să mă rog Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. Am luat sticluta în mână şi am uns cu ulei obrajii mamei, făcând semnul crucii pe ei şi rostind: „In numele tatălui si al Fiului şi al Sfântului Duh”. In văzul întregii familii, mama a început să se simtă din ce în ce mai bine: roşeata şi umflătura au dispărut, iar febra a scăzut. Cu totii ne-am bucurat. De câteva ori i‑am propus mamei să citească drept multumire, pentru vindecarea minunată, Acatistul Sfântului Nicolae. Ea însă a refuzat, sustinând că nu fusese decât o simplă întâmplare. tot în aceeaşi seară durerea i‑a revenit.
Irina, oraşul Samara
Paznicul minunat
O femeie avea o livadă. In fiecare seară ea însemna casa şi livada cu semnul crucii şi le încredinta în grija Sfântului Nicolae. Intr‑o zi a venit vecinul şi i‑a spus: „Iartă-mă! Spune- mi drept: cine păzeşte în fiecare noapte livada şi casa? Căci ştiu că sotul tău este militar şi rareori vine pe acasă, mama ta e bătrână, iar copiii îti sunt mici. Cine vă păzeşte? De câte ori am încercat să intru în livadă după mere, de fiecare dată văd un bătrân şi atunci mă cuprinde frica”. Atunci femeia i‑a povestit despre „paznicul” minunat.
Legenda familiei
Stră-străbunicul meu, Gheorghii Fiodorovici Şostakov (1816–1901), provenea din dvoreni7 din gubernia Moghilevsk. Aproape toată viata şi‑a petrecut‑o în războiul din Caucaz. S‑a retras din cadrul armatei cu multe medalii, având gradul de general-locotenent. Dumnezeu l‑a ferit de răni anume pentru a face cu el o minune. In noaptea din 12 spre 13 august 1860, un subaltern acuzat de o fărădelege a atentat la viata lui. Şi‑a îndreptat sabia asupra inimii lui, însă, când să‑l străpungă, lama a lunecat pe iconita Sfântului Nicolae, ce se afla în buzunarul de la piept. A primit totuşi trei răni, dar viata nu‑i era periclitată.
Această iconită se păstrează în familie ca o relicvă sfântă, însă timpul nu crută nimic. Cu toate că icoana este frumos împodobită, în unele locuri s‑a cojit, iar culorile nu mai sunt cum au fost, deşi chipul sfântului s‑a păstrat bine. Ne-am adresat episcopului Pantelimon de Balta ca să aflăm dacă icoana ar putea fi restaurată, însă el, după ce a sărutat‑o, ne‑a sfătuit s‑o păstrăm aşa cum este şi ne‑a explicat că este veche şi putin cunoscută şi am putea‑o strica din greşeală. Păstrăm iconita printre celelalte icoane, ca să ne amintească de traditiile familiei
7 Dvorean – nobil rus (nota trad.) noastre.
Lev Bernikov, oraşul Kaliningrad
Promisiunea neîndeplinită
Această povestire mi‑a relatat‑o o soră medicală, care lucra în spital, la sectia de oncologie. Acolo era internată o femeie despre care medicii presupuneau că ar avea cancer, deşi nu‑i făcuseră încă analizele. Pacientii din salon au observat că bolnava, care se numea Nina, se ridica deseori din pat şi, stând lângă geam, şoptea ceva. Mai târziu au constatat că Nina se ruga Maicii Domnului şi Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. „Cum să nu mă rog? spunea ea. Acasă mă aşteaptă copiii mici”.
Intr‑o noapte, pacientii au auzit un strigăt. „Ce‑i cu tine?” au întrebat‑o ei pe Nina.
„Nu ati văzut? Acum au venit la mine Maica Domnului şi Sfântul Nicolae. Ei mi-au spus:
«Păcătoasă Nina, atunci când te rogi, rosteşte-ti numele!»” Analizele care i s‑au făcut a doua zi au infirmat diagnosticul şi Nina a fost externată.
In una din scrisori, Nina îi spunea sorei medicale: „Din nou au venit la mine Maica Domnului şi Sfântul. Ei mi-au spus: «Păcătoasă Nina, ai promis că atunci când te vei însănătoşi, vei merge la biserică. Nu ai îndeplinit nici alte promisiuni»”. Peste putin timp fiica Ninei ne‑a anuntat că mama ei a murit de cancer.
Anton Vahruşev, oraşul Samara
Ajutător în învătătură
Când lucram la biserică, doream foarte mult să învăt slavona bisericească, însă nicidecum nu reuşeam. In biserica noastră se păstra o icoană mare şi veche a Sfântului Nicolae. După sfatul unei enoriaşe, m‑am rugat în fata acestei icoane Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni, să mă ajute la învătătură.
Peste putin timp am avut o vedenie. Se făcea că mă aflu într-un paraclis. Pe un perete am văzut icoana Sfântului Nicolae. Mai erau şi alte icoane. In mijlocul paraclisului, pe un analog, era o carte veche, ce semăna a fi o Biblie slavonă. Era foarte frumoasă: îmbrăcată în argint şi cu o cruce mare la mijloc. Când am deschis‑o, paginile îi erau ca şi noi. Am început să citesc din ea, ca şi când ştiam slavona bisericească din fragedă copilărie. De atunci, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Sfântului Nicolae, citesc cursiv în această limbă.
Fotinia, regiunea Kirov
Primejdia
Prin oraşul Ufa trece un râu navigabil, care se numeşte Belaia. Intr‑o seară, la râu s‑au adunat cam vreo doisprezece tineri. Pe atunci eu eram încă tânără. trebuia să trecem pe malul celălalt. Am urcat în barca în care puteau să-ncapă doar opt oameni. In acel moment, pe lângă noi a trecut un vapor. Valurile ne-au lovit barca şi ea s‑a răsturnat. toti am căzut în apă, care încotro. Cu noi se afla şi o nepoată de‑a mea. Ea m‑a apucat de batic şi împreună mergeam la fund. Baticul mi‑a alunecat însă de pe cap şi unde a fost dusă fetita, nu ştiu. Iar eu ba eram împinsă în sus, ba eram trasă înapoi, la fund.
In casa noastră venea adesea un pelerin. Se culca pe cuptor, iar mama îi spăla hainele. Stătea o săptămână, până mai prindea puteri şi din nou pornea la drum, căci nu putea rămâne mult timp în unul şi acelaşi loc, fiind prigonit. Intr‑o zi mi‑a spus: „Atunci când omul se îneacă, el trebuie să se roage Sfântului Nicolae”.
Mi-am amintit dintr‑o dată de acest sfat şi am strigat în gând: „Sfinte Nicolae, salvează-mă!” In acel moment am început să respir în apă, iar la picioare am simtit că mă sprijineam de ceva tare.
tot atunci, pe râu se mai afla o barcă având în ea doi muncitori: un bătrân şi un tânăr. Ei aprindeau felinare, indicând astfel vaporului drumul. Bătrânul a văzut că într-un loc, pe râu, apa făcea nişte cercuri şi a spus tânărului: „Vâsleşte într-acolo, băiete. Simt că ceva nu‑i în regulă. Oare nu cumva se îneacă un om?” Nikolka, aşa se numea tânărul, a sărit în apă şi m- a scos de păr. Eu mă agătam de marginea bărcii, căci nu mai aveam puteri să intru în ea. Ei m- au tras în barcă şi din gât a început să-mi curgă apă.
M‑au dus la spital. Medicul a spus că voi muri, iar dacă voi rămâne totuşi în viată, voi rămâne dementă. Auzind acestea, am făgăduit Domnului că dacă voi rămâne în viată şi voi fi sănătoasă, de sărbătorile bisericeşti, vreme de un an, nu voi bea şi nu voi mânca nimic. Dumnezeu m‑a auzit şi iată că sunt vie şi sănătoasă!
Când s‑a calculat distanta de la locul unde barca noastră s‑a răsturnat până la cel unde am fost salvată, s‑a constatat că eu m‑am aflat în apă nu mai putin de patruzeci de minute. In jurul meu s‑au adunat toti medicii. Mă priveau ca pe o minune, spunând că Dumnezeu există cu adevărat!
„Rusia Ortodoxă”, Jordanville, S. U. A.
Chipul plăcutului lui Dumnezeu
Mama avea o icoană veche a Sfântului Nicolae. Când a murit ea, a dispărut şi icoana. A fost învelită într‑o cârpă, pusă într‑o lădită şi dusă într‑o cămară. Nu mai avea cine să se roage la ea: nu exista credintă nici în Hristos, nici în sfinti.
Au trecut anii. triind odată lucrurile din lădită, am găsit icoana Sfântului Nicolae. Am luat‑o în mâini şi am privit‑o cu atentie – o figură mă scruta cu severitate. Cu cât mai mult o priveam, cu atât mai mult simteam o întelepciune în acest chip, de parcă sfântul voia să-mi spună ceva important pentru mine. Inima a început să-mi bată tare. Simteam un sentiment de ruşine. Nu-mi era bine. De câti ani stătea ascunsă icoana, iar eu nu mi-am amintit măcar o dată de ea! Am adus‑o în cameră şi am agătat‑o pe perete. Făceam ce făceam şi priveam la Sfântul Făcător de minuni. Câteodată mă însemnam cu semnul crucii. Sufletul îmi era împietrit şi gol. Nu aveam credintă.
Intr‑o seară târzie, stăteam culcată în pat, cu ochii închişi: somnul nu venea, îmi apăreau în minte diferite gânduri. Deodată am auzit chiar deasupra urechii: „Fiica mea!” Cuvintele au răsunat clar şi tare. Nu am dat nicio importantă acestui fapt şi l‑am uitat repede. Au trecut trei zile. Intâmplarea s‑a repetat, numai că de data asta am auzit alte cuvinte: „Eu de
mult timp te aştept!” Fără să vreau, am asociat aceste două propozitii. Am căzut pe gânduri. Ce înseamnă aceasta? A cui este vocea? Negreşit, venea din icoană! Am înteles că Sfântul Nicolae mă aştepta să mă adresez lui.
Cât de mare este iubirea lui pentru oameni şi cât de mare este răbdarea lui! Multi ani plăcutul lui Dumnezeu a aşteptat ca eu, într-un sfârşit, să mă întorc la Dumnezeu. Nu ştiam nicio rugăciune, însă aşa cum am putut, m‑am rugat lui cu credintă şi evlavie. Am înteles ce înseamnă pentru noi Dumnezeu, Mântuitorul nostru. El S‑a sălăşluit în inima mea pentru tot restul vietii.
Am început să merg tot mai des la biserică, i‑am învătat pe copiii mei să se roage şi să creadă în Dumnezeu. Imi este cu neputintă să descriu sentimentul care s‑a sălăşluit în mine, când prin tainele Bisericii m‑am legat de Dumnezeu. Acum am puteri să trăiesc, să cred, să iubesc şi să înving. Am început să privesc lumea cu alti ochi.
Tamara, oraşul Samara
„Credinta mea s‑a întărit”
Când au început durerile naşterii premature, am luat cu mine în spital cartea de rugăciuni şi iconite cu Mântuitorul, Maica Domnului şi Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni. Mă linişteam doar cu gândul că poate pruncul nu va muri de sărbătoare. Aproape o săptămână copilul s‑a zbătut între viată şi moarte. In acele zile eu îmi aşezam în fată iconitele şi mă rugam neîncetat.
Fiul meu s‑a născut pe 20 octombrie. A început să respire singur – medicii sustineau că s‑a întâmplat o minune. A respirat singur 24 de ore: în spital nu era liber niciun aparat de respiratie artificială. Imi spuneau să fiu pregătită pentru orice. Iar eu continuam să mă rog. Au urmat zece zile de reanimare, spitalul pentru copii, hemoragie cerebrală, plămâni slabi, greutate mică… întelegeam că toate acestea sunt încercări de la Dumnezeu. Credinta mea s‑a întărit. Sotul meu a început să creadă şi el în Dumnezeu şi s‑a botezat. In spital am reuşit să botezăm copilul cu numele Nicolae. Iar peste putin timp copilul s‑a însănătoşit şi noi am fost externati.
Peste o lună, în orăşelul nostru a fost adusă icoana Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni, copie de pe cea care se află la moaştele sfântului de la Catedrala Hristos Mântuitorul. Bineînteles, ne-am dus să ne închinăm la ea împreună cu copilul. Medicii ne spuneau că el poate rămâne invalid şi că poate să sufere mai târziu de multe boli cronice, însă a trecut un an, iar el continuă să fie sănătos. Primeşte Sfintele taine cu o evlavie neobişnuită pentru un copil; în fata icoanelor devine serios.
„Sfinte Părinte Nicolae, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!”
Iulia, oraşul Ekaterinburg
Candela neadormită
In celula noastră din închisoarea din Dereabinka s‑a păstrat neatinsă o icoană mare a Sfântului Nicolae. Se afla lângă perete, în mijlocul celulei şi chiar din primele zile ale venirii noastre a fost luată în grijă de fratii de rit vechi. Pe căi necunoscute, doar de ei ştiute, făceau
rost de ulei şi mentineau candela nestinsă. De sărbători religioase ei aduceau lumânări şi le aprindeau. Nu doar cei credincioşi, ci chiar şi cei necredincioşi se purtau cu evlavie fată de icoană şi de candelă şi nimeni nu a încercat să le profaneze. toti eram de părere că, atâta timp cât icoana era la noi şi ardea candela, sfântul ne va păzi şi ne va ocroti şi va pedepsi pe cel ce va profana icoana şi, mai ales, pe cel care va stinge lumina.
Conducerea închisorii, care trecea în fiecare dimineată şi seară pe lângă icoană, încerca să pară ca nu observă nici icoana, nici candela, însă cu o săptămână înainte de eliberarea mea, unul din fratii de rit vechi s‑a apropiat de patul meu şi, agitat, mi‑a spus că noaptea trecută, şeful închisorii, trecând pe lângă celula noastră, a stins candela. M‑am uitat în jurul meu şi mi-am văzut tovarăşii agitati, adunati în fata icoanei. toti, într-un glas, am hotărât să reaprindem candela.
Peste două-trei zile, toată conducerea închisorii a fost înlăturată din functie şi arestată. Se spunea că ar fi fost şi împuşcată pentru nişte greşeli comise în serviciu. Acest caz i‑a tulburat chiar şi pe cei necredincioşi. La initiativa credincioşilor, toti, cu alte cuvinte întreaga Biserică, ne-am rugat în fata icoanei.
Protoiereu Mihail Celtov,
„Din amintirile unui condamnat la moarte”, 1918
Icoanele au fost întoarse
O creştină ortodoxă a hotărât să adere la o sectă. A părăsit biserica şi a început să frecventeze adunările sectantilor, să le asculte predicile. De la ei a aflat că icoanele nu ar trebui să fie cinstite. A venit acasă şi le‑a aruncat. Pregătindu-se să plece la adunare, a ob- servat că a mai rămas o singură icoană, cea a Sfântului Nicolae. Femeia a scos‑o afară şi a aruncat‑o la gunoi, spunând: „Aici îti este locul!”
Seara târziu, când se întorcea acasă, era frig şi întuneric. Ploua. Apropiindu-se de casă, a văzut că în prag stătea un bătrân, ud şi înghetat, care o privea. „taică, de ce stai în ploaie? Intră în casă.” „Nu pot. Stăpâna casei m‑a alungat.” Femeia a privit cu atentie şi a recunoscut în bătrân pe Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni. Ea a început să plângă cu lacrimi amare, s- a căit de toate cele făcute şi a adus icoanele înapoi în casă.
tatiana Komissarova, oraşul Cistopol
Mirul tămăduitor
Când fiul meu nu împlinise încă doi ani, a avut o puternică intoxicatie alimentară. Sotia m‑a sunat la serviciu şi mi‑a spus de starea lui gravă. Avea febră mare, care continua să crească. Medicul trebuia să vină abia după-amiază şi, dacă starea copilului nu se ameliora, trebuia chemată urgent Salvarea. Am venit repede acasă. Copilul era culcat în pat şi cu ochii atintiti spre tavan. Nu recunoştea pe nimeni. Când i‑am atins capul, inima mi‑a înghetat pe loc: fontanela era deschisă ca la un nou-născut. Sotia mea era în stare de şoc. Rostea neîncetat
„Născătoare de Dumnezeu” şi îşi punea toată speranta doar în Unul Dumnezeu.
Eu m‑am repezit spre coltul sfânt, am îngenuncheat în fata icoanelor şi am început să
mă rog fierbinte. Apoi am venit lângă copil şi cu mâna pe burta lui rosteam „tatăl Nostru”.
Am hotărât să nu chemăm deocamdată Salvarea. Când a venit medicul, copilul se simtea deja mai bine, febra îi scăzuse. Medicul a spus că nu era nevoie să‑l ducem la spital, ci doar să îi dăm medicamentele prescrise de el. După ce a plecat, eu am uns fruntea şi burta copilului cu ulei sfintit de la racla Sfântului Nicolae. Aceasta s‑a întâmplat într‑o joi – ziua pomenirii sfântului. Băiatul a adormit, iar sotia a alergat la farmacie după medicamente. Peste o oră copilul s‑a trezit. Zâmbea. Nu mai avea febră, iar fontanela era închisă. S‑a însănătoşit fără să mai ia medicamente. „A venit cineva la tine în somn?”, l‑am întrebat eu. „Da”, mi‑a răspuns el. Aşa Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni, ne‑a vindecat copilul.
Serghei, oraşul Samara
„Pe multi de la moarte salvându‑i”
Când a început războiul, familia noastră locuia în Gatcina. trebuia să fim evacuati cu o parte a uzinei Putilovsk, unde lucra tata, în Ural. Dis-de-dimineată am pornit la drum pe cai. Spre seară am ajuns în Alexandrovka, unde ne‑a oprit o santinelă. Am fost nevoiti să ne instalăm într‑o casă liberă, la marginea satului. Lumină nu era. Mama a aşternut pe podea câ- teva haine de-ale noastre şi ne‑a culcat.
Noaptea a început un raid aerian: nemtii înaintau spre Pulkov. tunurile noastre au răspuns la atac. Se auzeau numai bubuituri, totul era în flăcări. Eram speriati. Ne-am adunat toti la un loc şi am început să ne rugăm: „Doamne, ajută-ne!” Când o nouă explozie a luminat casa, mama a strigat şi a privit spre coltul din dreptul ei. Acolo, în fâşia de lumină, se vedea clar icoana Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. Noi am strigat după ajutor.
Când am plecat din Alexandrovka, mama a luat şi icoana. Impreună cu noi, ea a trecut prin război şi prin trei lagăre de concentrare fasciste. Sfântul Nicolae ne‑a ocrotit şi astfel noi am rămas în viată.
Nina Sokolova, oraşul Sankt-Petersburg
Icoana cu chip de mongol
S‑a întâmplat acum 300 de ani. Pe atunci regiunea noastră era putin populată, dar bogată în vânat şi animale. In prezent, multe s‑au schimbat şi doar Saianî şi‑a păstrat semetia şi măretia. In 1674 aici, „în cel mai bun şi întărit loc”, oamenii tarului au ridicat o cetate. Cazacii au venit şi s‑au stabilit în ea. Aici se termina pământul Rusiei, dincolo era cel al mon- golilor. Mongolii nu doreau să cedeze această vale frumoasă şi‑i atacau deseori pe locuitori, luându‑i în captivitate şi jefuindu‑i. Dar în luptele cu ruşii sufereau pierderi mari, deoarece aceştia luptau „cu foc”, iar mongolii, „cu săgeti”.
Odată a venit o oaste mare de pe pământurile mongolilor, cam la zece mii de călăreti. Şi-au aşezat tabăra pe malul râului Irkut, în dreptul cetătii. „trei zile şi trei nopti au asediat cetatea.” In cetate erau treizeci şi patru de ostaşi. Cazacilor li se terminase praful de puşcă. Mongolii, simtind că izbânda este aproape, au început să treacă râul asemenea unor nori negri. In rândurile lor era veselie. Cei rămaşi în cetate s‑au adunat în biserică, la rugăciune. Ei ştiau că îi aşteaptă chinuri şi mari suferinte, căci aşa procedau de obicei mongolii cu captivii.
Insă s‑a întâmplat o minune. Portile cetătii s‑au deschis şi din ea a ieşit un călăret necunoscut. Era călare pe un măgăruş, iar în jurul capului îi strălucea o aură de foc. Mongolii s‑au repezit spre porti, însă caii lor s‑au ridicat pe picioarele dinapoi, aruncând călăretii la pământ şi strivindu‑i cu copitele. Săgetile, îndreptate spre călăret, se întorceau înapoi şi îi omorau pe cei ce le trimiteau.
A început panica: oamenii strigau, caii nechezau; înfricoşati, mongolii au întors caii şi au părăsit tabăra. De atunci, niciunul dintre conducătorii lor n‑a mai încercat să treacă peste hotarele tarului. Ostaşii, după ce şi-au revenit, afirmau că sfântul care a ieşit din cetate semăna cu băştinaşii: pometi proeminenti, tenul închis şi ochi înguşti.
După această victorie, cazacii au început să se gândească cum să‑i multumească sfântului. In primul rând, au comandat o icoană a Sfântului Nicolae. Iconarul a pictat chipul sfântului, care s‑a dovedit a fi conform descrierii ostaşilor. Iar pe locul cel mai înalt, pe malul râului Irkut, au înăltat o biserică de lemn în cinstea Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. Cu timpul, aici s‑a înfiintat stanita Nikolskaia.
Popova, Buriatia
Binecuvântarea mamei
M‑am născut în Leningrad, dar se împlinesc treizeci de ani de când trăiesc departe de oraşul meu natal. Când aveam douăzeci de ani şi am plecat de acasă, mama m‑a binecuvântat cu o iconită a Sfântului Nicolae, spunându-mi: „Când îti va fi greu, să te rogi lui şi el te va ajuta!”
Intr-adevăr, pentru mine au început timpuri grele. Intr‑o noapte mi-am amintit de această iconită. Până azi mă minunez cum de nu am pierdut‑o, după cât este de mică. Am luat‑o în mâini şi, cu lacrimi în ochi, am început să‑i spun sfântului toate necazurile mele, cerându‑i ajutor. Nu ştiam rugăciuni, mă rugam cu cuvintele mele. Aşa m‑am rugat câteva zile şi lucrurile au început să se îndrepte. De atunci păstrez cu sfintenie această iconită.
Odată, când m‑am supărat pe sora mea, Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni, mi‑a apărut în vis, exact cum era reprezentat în icoană. Mi‑a spus multe. Când m‑am trezit, tineam minte doar că nu trebuie să ne supărăm. Vara, când am venit în vizită la ai mei, m‑am dus în primul rând la sora mea şi ne-am împăcat.
In prezent, de şapte ani sunt enoriaşa Bisericii Inăltării Domnului, unde se păstrează icoana făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae. Probabil că rugăciunile sfântului m‑au condus la biserică, căci atunci când am primit din mâinile mamei iconita, nu ştiam încă nimic despre Dumnezeu.
Nadejda Gamzaeva, tatarstan
Intâlnirea minunată
Datorită Sfântului Nicolae, am avut parte de o întâlnire minunată. Impreună cu mama pornisem în pelerinaj la locurile sfinte din Moscova. Am ajuns şi la mănăstirea Donskoi. Ne-
am închinat icoanei Maicii Domnului şi moaştelor Sfântului Patriarh tihon. Mama ştia că în mănăstire se mai păstrează o icoană rară, şi anume un mozaic izvorâtor de mir al Sfântului Nicolae, însă nicăieri nu o puteam găsi. Pregătindu-ne să plecăm, mama s‑a apropiat de o bătrână îmbrăcată sărăcăcios şi a întrebat‑o unde poate fi găsită această icoană. Bătrâna s‑a oferit bucuroasă să ne ajute. Voi tine minte toată viata plimbarea prin oraş cu acea femeie care cunoştea şi iubea fiecare piatră.
Am ajuns la un mic paraclis al Sfântului Nicolae. In interiorul lui strălucea cu o lumină dumnezeiască chipul din mozaic al Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. In fata icoanei ardea o candelă si se auzea adierea uşoară a vântului. Aş fi venit aici în fiecare zi. Şi bătrânicii îi plăcea să vină aici. Am rugat‑o să ne spună numele, ca să o pomenim în rugăciuni, însă a refuzat şi ne‑a cerut de trei ori iertare pentru aceasta.
Ea ne‑a condus apoi la statuia Mântuitorului. „Alegeti-vă un loc la picioarele Lui. Oh, cât suntem de nerecunoscători łie, Doamne, noi, ucenicii tăi!”, a rostit ea cu lacrimi în ochi. După putin timp a adăugat: „Cine se roagă din toată inima, acela primeşte darul lacrimilor”. Ce dar mare este cel al lacrimilor de pocăintă şi de umilintă în fata milei şi a harului lui Dumnezeu! O inimă împietrită nu poate vărsa lacrimi adevărate decât atunci când primeşte darul lui Dumnezeu.
Bătrânica ne‑a spus că trebuie să plece şi ne‑a lăsat în grija îngerului păzitor. Mult timp am privit după ea: firavă, încăltată cu pantofi vechi, îmbrăcată într-un palton la fel de vechi. Nu‑i voi uita niciodată fata blândă, cu ochi senini şi sinceri. Cine ştie dacă va binevoi vreodată Dumnezeu să mai întâlnim în viata aceasta un astfel de exemplu de smerenie!
Ioanna, oraşul Vologda
Reîntoarcerea la viată
M‑am căsătorit devreme. Putin timp după aceea au apărut şi copiii: o fată şi doi băieti gemeni, însă căsnicia mea nu mergea: sotul meu bea şi mă bătea. Când copiii au început să meargă la şcoală, m‑am apucat si eu de băut. A trebuit să schimb multe locuri de muncă din această cauză. Şi eu, şi sotul meu ne dădeam seama că nu procedăm bine, însă nu aveam puterea să ne oprim. tot mai des eram internată în spital, la dezalcoolizare. Imi era milă de copii, dar, dacă se întâmpla să beau doar un păhărel, nu mă mai opream zile întregi. Simteam cum pier şi că nu voi mai putea scăpa de iadul acesta. toti se aşteptau să mor cât de curând.
In urmă cu trei ani, la serviciu, şefa noastră, Nina Ivanovna, în fata colegilor mei mi‑a dat o iconită cu chipul Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni, spunându-mi: „Lena, roagă-te! Priveşte în ochii Sfântului Nicolae şi cere‑i ajutor!” Mi‑a dat şi apă sfintită. Am început să mă rog din tot sufletul meu chinuit. Mă rugam acasă, pe stradă, în maşină, şi peste tot iconita era cu mine. Slavă Domnului! Rugăciunile mele au fost auzite.
Mi-am rupt un picior şi am rămas un timp acasă, bolnavă. Când am putut să merg, m- am dus la biserică şi am povestit preotului ce se întâmpla cu mine. El mi‑a explicat că trebuie să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc. După ce am primit Sfintele taine, viata mea s‑a schimbat brusc în bine. Dumnezeu mi‑a dat putere şi răbdare. Am încetat să mai beau. tot mai des mergeam la biserică, şi anume la paraclisul Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. De profesie sunt patiser-cofetar, toată ziua lucrez în picioare, iar după fractură aveam dureri îngrozitoare. Peste un timp mi s‑a diagnosticat şi artroza încheieturii şi a trebuit să fiu urgent operată. In spital am stat opt luni. Cu ajutorul lui Dumnezeu, am trecut şi peste aceasta, doar că sotul meu continua să bea. Eu nu încetam să mă rog. Când m‑am externat, medicii mi-au spus: „trebuie să-ti schimbi locul de muncă”. Acum aveam şi o infirmitate, iar un alt serviciu nu puteam găsi.
Din nou m‑am dus la paraclisul Sfântului Nicolae. Acolo am cumpărat o carte despre minunile şi nevointele staretului Zaharia. Din ea am aflat despre Pravila Maicii Domnului şi am început s‑o citesc. Şi s‑a întâmplat minunea! Am venit la Catedrala Invierii, unde m‑am spovedit şi m‑am împărtăşit. După slujbă, m‑am apropiat de părinte pentru binecuvântare şi să‑i spun să se roage pentru mine ca Dumnezeu să-mi dea un serviciu bun. După o clipă de tăcere, părintele mi‑a spus: „ Noi avem nevoie de un bucătar. N‑ati vrea să lucrati la noi?”
Am căzut pe gânduri. Nu ştiam ce să fac. Acolo unde lucram, îmi promiseseră un apartament: locuiam cinci persoane într‑o garsonieră. Dar, bineînteles, am acceptat oferta părintelui, căci mă rugasem mult Maicii Domnului pentru un post şi Dumnezeu mi‑l trimisese. Cei de acasă s‑au împăcat cu gândul, iar cunoscutii şi colegii m‑au condamnat.
In prezent, lucrez ca bucătar la biserică. Cu ajutorul lui Dumnezeu m‑am lăsat de băutură şi tin toate posturile. Iar nu demult şi sotul meu s‑a spovedit şi s‑a împărtăşit. Sperăm că şi copiii noştri vor veni la Dumnezeu, căci a fost vina noastră că nu mergeam la biserică şi că nu‑i învătasem nici pe ei. Deşi înghesuiti în garsonieră, trăim în pace şi întelegere.
Elena, oraşul Cerepovet
Dătătorul de întelepciune
Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni, m‑a ajutat de‑a lungul întregii mele vieti. El este călăuzitorul meu. In 1960 am intrat la Academia Militară din Iaroslav. Nu puteam deloc întelege radiotehnica. Nu pricepeam nici măcar ce este acela un electron. Colegii mei întelegeau şi fiecare încerca să-mi explice, dar eu continuam să mă uit ca un prost la formule. Desigur, eram supărat până la lacrimi din cauza neputintei mele. toată speranta mea era în ajutorul Sfântului Nicolae.
A venit şi sesiunea. Am învătat doar un singur subiect, pentru celelalte nu am mai avut puteri. Şi iată că a venit şi ziua examenului. Am intrat în sală, m‑am prezentat în fata comisiei şi mă pregăteam să trag biletul. După acelaşi bilet au întins mâinile şi ceilalti colegi. O voce lăuntrică îmi şoptea să renunt la el. Când am tras un alt bilet şi i‑am citit continutul, mirarea mea nu avea margini: era exact subiectul pe care îl tocisem în ajun. Am răspuns bine şi am fost trecut în anul al doilea, însă cel mai uimitor este faptul că unii dintre colegii mei, care învătau bine, au picat examenul. In anul următor, mintea mi s‑a luminat şi până la absolvirea Academiei nu am mai avut probleme. Am absolvit Academia ca şef de promotie.
Vitali Orlov, oraşul Novgorod
Intoarcerea datoriei
Odată, un prieten de-al sotului meu a venit la noi în vizită. Primise multi bani şi se lăuda, arătându-mi‑i. „Ia aceşti bani, mi‑a spus. Ii las drept arvună, iar Oleg, în schimb, îmi va lucra ceva din piatră”. „Şi dacă nu va fi de acord să‑i primească?” l‑am întrebat. „Nu‑i nimic,
ne vom întelege”, a fost răspunsul lui. Mi‑a lăsat apoi o mică sumă de bani şi a plecat.
A doua zi, eu m‑am dus la biserică şi am văzut acolo o icoană mare a Sfântului Nicolae. Deşi era scumpă, am cumpărat‑o. Iar după ce am mai cumpărat şi lumânări, mi-am adus aminte că aceşti bani nu erau ai mei, ci, de fapt, ai sotului meu. Insă nu i‑am spus nimic lui Oleg.
Când a revenit Vitali, prietenul sotului, şi a întrebat de banii lăsati drept arvună, sotul nu ştia ce să‑i răspundă. De-abia atunci i‑am explicat tot. Nu mai aveam cum să‑i întorc lui Vitali datoria. Pentru pretul propus de el, Oleg a refuzat să lucreze: cioplitul în piatră este migălos şi greu. Ambii erau supărati pe mine, iar eu plângeam.
Am început să mă rog Sfântului Nicolae: „Aju-tă-mă! Nu ştiu ce să fac, căci ceea ce am făcut eu seamănă cu un fel de tâlhărie…” Intr‑o dimineată am văzut pe masă nişte bani. Era exact suma de care aveam nevoie, însă de unde erau? Am întrebat‑o pe mama: „Sunt ai tăi?” „ Nu”, mi‑a răspuns ea. L‑am întrebat pe tata: „Sunt ai tăi?” „Nu.” Am alergat la Oleg:
„De unde sunt?” „Cred că vecina ti‑a adus datoria.” Am întrebat‑o şi pe vecina, dar a urmat acelaşi răspuns negativ. De-abia atunci am înteles de la cine erau banii. A venit Vitali, i‑am întors datoria şi ne-am împăcat.
Svetlana, oraşul Permi
Invătătorul copiilor
O femeie între două vârste a venit în bisericuta noastră. S‑a rugat mult timp sfântului, cu lacrimi în ochi. Iată ce ne‑a povestit.
In satul nostru era o biserică mare şi frumoasă. In timpul puterii sovietice a fost închisă. Mai bine zis, a fost închisă pentru credincioşi şi deschisă pentru necredincioşi. Crucea de pe biserică a fost dată jos, geamurile sparte, iar obiectele sfinte, furate. Uşile bisericii erau deschise vraişte şi copiii veneau aici după lectii pentru a se juca. Urcau în clopotnită, se jucau de‑a v‑ati ascunselea, strigau şi stricau ceea ce mai era întreg. Acasă, mama mă îndemna:
„Ninuşka, să nu mergi să te joci în biserică. Iar când treci pe lângă ea, să te închini!”
După lectii, colegii mei de clasă se adunau în biserică. Mă chemau şi pe mine, dar mi- era frică să mă duc, fiindcă mama nu-mi dădea voie. toate prietenele mele erau deja în biserică, alergau şi râdeau. M‑am gândit: „Poate că mama nu va afla…”. Şi am intrat şi eu în biserică. Am deschis o uşă, de acolo am pătruns într-un hol, dar m‑am împiedicat de ceva. Când am vrut să mă întorc, nu mai ştiam pe unde intrasem. Unde mă întorceam, mă trezeam într-un loc necunoscut. Aşa am rătăcit mult timp prin biserică. Se întuneca şi mi se făcuse frică. Am început să strig după ajutor, dar nimeni nu răspundea. Sleită de puteri, m‑am aşezat pe o treaptă şi am izbucnit în lacrimi. In minte mi se învârtea un gând: „Nu am ascultat‑o pe mama şi acum nimeni nu mă va mai găsi aici”. Deodată am observat lângă mine un bătrânel. Am vrut să‑l întreb cum pot ieşi, dar el, fără să spună ceva, mi‑a arătat cu mâna ieşirea. Am sărit de bucurie şi m‑am repezit într-acolo. Când am întors capul, bătrânelul nu mai era. Dispăruse.
Am ieşit afară şi am alergat spre casă, fără să spun cuiva cele întâmplate. Doar peste un timp, când mama a scos din nişte sertare icoanele ascunse, într-una din ele l‑am recunoscut pe bătrânelul întâlnit de mine în biserică. I‑am povestit totul mamei. Ea m‑a certat un pic pentru neascultarea mea, iar după aceea mi‑a spus că acel bătrân era Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni. S‑a închinat la icoană şi a ascuns‑o înapoi în dulap.
Zinaida Pavlova, oraşul Cerepovet
Rudele mele
Voi povesti două întâmplări despre cum le‑a ajutat Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni, pe bunica mea, Glicheria Prokopievna Kazimova, şi pe sora ei, Maria Prokopievna, întâmplări pe care, din păcate, eu le-am aflat abia după moartea lor.
Prima minune s‑a întâmplat cu bunica în 1930. Ea locuia în satul Kamennâi Bor, judetul Nicolaev, gubernia Samara. Bunica se trăgea dintr‑o familie de credincioşi, iar tatăl ei era staroste la biserică. Vasili, cel de-al treilea copil al ei, era bolnav. In popor această boală se numeşte „bătrânetea câinelui”.
Intr‑o zi, în casa lor a intrat un bătrân mic de statură, cu o barbă albă, şi a întrebat‑o:
„łi‑e bolnav fiul?” Bunica i‑a răspuns printre lacrimi: „Nici nu moare, nici nu trăieşte”. Bătrânul a continuat: „Se va însănătoşi şi va fi la bătrânete sprijinul tău”. Şi apoi a ieşit din casă. Glicheria şi‑a amintit că nu îi dăduse milostenie bătrânului şi a fugit să‑l ajungă din urmă. Din păcate, nu mai era nici în curte, nici în stradă. După această vizită minunată, Vasea, fiul ei, a început să se simtă din ce în ce mai bine. După multi ani, bunicii au locuit împreună cu familia unchiului Vasea şi astfel s‑au împlinit cuvintele bătrânului.
Pe sora cea mai mare a Glicheriei, Maria, Sfântul Nicolae a ajutat‑o când se afla în închisoare, în urma unei false învinuiri. In lagăr, Maria Prokopievna a trebuit să lucreze în calitate de spălătoreasă, femeie de serviciu, păstorită. A fost chiar şi la tăiat lemne în pădure. Odată, pe când păştea oile, acestea s‑au împrăştiat prin pădure. Speriată, ea a început să ceară ajutorul lui Dumnezeu. Peste putin timp, la o mică depărtare a zărit un bătrân cu un toiag în mână, care îi aduna oile. Când oile au fost adunate, el a dispărut. Pe loc a înteles cine a ajutat- o şi I‑a multumit lui Dumnezeu şi Sfântului Nicolae.
Nina Kelicina, orăşelul Ciapaev, regiunea Samara
Avertizarea
tatăl meu mi‑a povestit cum l‑a ajutat Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni, în copilărie. El a crescut într‑o familie săracă, cu multi copii, în satul Kumak, regiunea Orenburg. Copiii flămânzeau adesea şi erau nevoiti să-şi câştige pâinea de la o vârstă fragedă. Pe când tata avea vreo zece ani, împreună cu fratele său mai mic, era pe câmp şi strângea fân pentru animale. Căruta era plină cu fân. Chiar lângă ei trecea o cale ferată. In acea zi era foarte cald şi doar un nouraş plutea pe cer.
Deodată, în fata lor se ivi un bătrân cu o barbă lungă până la brâu. Privirea îi era blândă. „Copii, ascundeti-vă în şant sau sub cărută, le‑a spus el. Va veni furtuna”. Şi a plecat în directia căii ferate. tata i‑a spus fratelui: „Nu l‑am mai văzut niciodată pe acest nene”. A alergat în urma lui, dar nu l‑a mai găsit. Doar năgara se clătina. Nu a mai avut timp să se gândească însă la aceasta, că a şi început furtuna cu ploaie şi grindină. Copacii erau smulşi cu tot cu rădăcină. terasamentul de cale ferată a fost inundat chiar în locul pe unde a trecut bătrânul, iar şinele s‑au dislocat. Fratii s‑au ascuns, după cum i‑a sfătuit bătrânul, sub cărută, şi s‑au îngropat în pământ.
Nadejda Kostiusko, oraşul Celeabinsk
„Nu plânge, copilă!”
Voi povesti o minune care s‑a întâmplat în 1958. In acel an mama mea a fost operată. Nici nu şi‑a revenit bine de la operatie, când s‑a îmbolnăvit de congestie pulmonară. Starea ei era critică. Medicul ne‑a spus să ne aşteptăm la ce este mai rău. Nu mi-au permis să rămân în spital pentru a o îngriji, spunându-mi că noaptea care urma era hotărâtoare.
Acasă am ajuns plângând. Sora mea a adormit. Eu însă am rămas trează. Plângeam şi mă rugam: „Doamne, fie-ti milă de noi! Ajut‑o pe mama, că în afară de ea, nu mai avem pe nimeni”.
Uşa camerei o încuiasem cu cheia.
Nu ştiu cât timp a trecut, însă am văzut cum uşa s‑a deschis si a intrat un bătrân: mic de statură, cu părul cărunt şi rar. Era îmbrăcat în pantaloni şi cămaşă de in. In viata mea nu am văzut un asemenea bătrân. A ajuns la patul meu, m‑a mângâiat pe cap şi mi‑a spus: „Nu plânge, copilă. Mama ta se va însănătoşi!” Pe frunte mai păstram căldura mâinii lui.
Când a ieşit din cameră, m‑am speriat foarte tare si am trezit‑o pe sora mea: „Mergi şi vezi dacă uşa este încuiată”. „Bineînteles că este încuiată!” Am aşteptat cu nerăbdare ivirea zorilor, pentru a merge la spital. Sectia unde era internată mama se afla la etajul al treilea. Când am ajuns la al doilea, m‑am oprit înspăimântată. Plângeam. O femeie s‑a apropiat de mine şi mi‑a spus: „Du-te, nu-ti fie frică, a trecut criza. Mama ta va trăi”.
După ce mama s‑a însănătoşit, i‑am povestit despre bătrân. Ea mi‑a spus că în acea noapte bătrânul i s‑a arătat şi ei. Uşa salonului se deschisese, intrase un bătrân şi îi spusese:
„Ce să fac cu tine? tu ceri moarte, şi nu iertare şi viată, pentru a creşte copiii…” „Eu, i‑a răspuns mama, cer viată.” Bătrânul a dispărut. Slavă Domnului! Mama noastră s‑a însănătoşit şi a trăit până în 1991.
Oricui povesteam această întâmplare, nu mă credea, spunându-mi că acesta nu a fost decât un vis. Insă eu ştiu că a fost aievea, chiar şi cuvântul „copilă“8 nu‑l mai mai auzisem înainte.
L. Varlamova, oraşul Novokuibâşevsk
O întâmplare din copilărie
Era imediat după război. Mamei nu i se dădea voie să cosească iarbă pentru vacă. Fiind văduvă şi având cinci copii, a hotărât să ceară ajutor de la pădurari. A umblat o zi întreagă, dar nu a obtinut nimic. A doua zi, de ziua Sfântului Nicolae de primăvară, ne‑a spus nouă, copiilor: „Rugati-vă lui Dumnezeu!” şi a plecat. Niciodată mama nu ni se adresase cu o astfel de rugăminte.
8 In limba rusă „otrokovita” (cuvânt învechit), în loc de „ditea”, în limba contemporană (nota trad.).
Noi am îngenuncheat în fata icoanei Sfântului Nicolae, să ne rugăm. Pe neaşteptate, mama s‑a întors: reuşise. Nici nu apucase bine să iasă din curte, când a văzut că de casa noastră se apropiau două care cu fân.
Sora mea şi‑a amintit de această întâmplare când, fiind deja mare, se împrietenise cu un băiat. Intr‑o zi ei s‑au depărtat mult de casă, într-un loc pustiu. Brusc, el a început să‑i rupă hainele. Sora mea s‑a speriat şi, amintindu-şi cum în copilărie stătea în fata icoanei sfântului, a strigat: „Doamne, ajută-mă!” Băiatul a căzut, deşi nimeni nu îl împinsese, iar ea a reuşit să fugă şi nu s‑a mai întâlnit niciodată cu el.
Altă dată, sora mea a fost trimisă cu colhozul, după cartofi. Lucrătorii erau duşi şi aduşi de la lucru cu tractoarele. Locul era prăpăstios, pământul – ud. Intr‑o zi, după ploaie, tractorul nu a reuşit să urce până sus şi era cât pe ce să alunece într‑o râpă, iar remorca să se răstoarne cu tot cu oameni. Lumea s‑a speriat, doar sora mea repeta întruna: „Părinte Nicolae, ajută-ne!” Şi ce a urmat? tractorul nu a alunecat, ci doar a atârnat deasupra prăpastiei. Şoferul, palid, le‑a spus oamenilor: „Coborâti toti din remorcă”. A scos apoi tractorul din prăpastie şi astfel şi-au putut continua drumul.
Sora mea le‑a mărturisit colegilor: „M‑am rugat Sfântului Nicolae ca să ne salveze”. O femeie a arătat spre un bărbat pe care îl chema Nicolae şi a râs: „Iată‑l pe sfântul nostru Nicolae”. Sora mea s‑a înroşit şi a tăcut. Peste un timp a întâlnit‑o pe femeie. Era toată îmbrăcată în negru: sotul îi murise într-un accident de maşină. Dumnezeu nu Se lasă ponegrit!
P.I. Şmakova, oraşul Reazan
Barca minunată
In anii ’30, când bisericile erau distruse, iar clericii arestati, în satul Borisovka locuia un preot, Nicolae. Intr‑o după-amiază el mătura prin curte. Purta o pălărie cu boruri mari şi un halat. Deodată de el s‑au apropiat nişte oameni şi l‑au întrebat:
– Părintele este acasă?
Părintele a înteles că nu este voia lui Dumnezeu să se lase prins de aceşti oameni, dacă nu 1‑au cunoscut. A ridicat mâna şi le‑a arătat directia, spunându-le că părintele a plecat în partea aceea, iar el a fugit în cealaltă. Râul era destul de lat. Nu era nici pod, nici vad, iar să‑l treci înot era imposibil: se apropia seara şi se lăsa frigul. Dar a observat o bărcută cu un pescar. L‑a chemat încet, făcându‑i semn că ar vrea să treacă pe malul celălalt pe la mijlocul râului. Pescarul l‑a întrebat:
– Cine eşti?
„Iată că a venit şi timpul încercării mele, s‑a gândit părintele. Dacă nu voi spune adevărul, ce fel de creştin sunt eu? Iar dacă îl voi spune, mă va îneca.”
Erau timpuri când oricine avea „dreptul” să-şi bată joc de oamenii credincioşi, însă păstorul adevărat al turmei lui Hristos nu a ezitat. S‑a lăsat în voia lui Dumnezeu, l‑a chemat în ajutor pe Sfântul Nicolae şi a spus:
– Sunt preot.
– Iar eu sunt Sfântul Nicolae, i‑a răspuns omul din barcă şi s‑a făcut nevăzut, iar părintele Nicolae s‑a pomenit pe malul celălalt al râului.
Monahia Măria, oraşul Helsinki
„Rugămintile multora ascultând”
La începutul celui de-al doilea război mondial, când nemtii înaintau, într-un sat de lângă Smolensk tăranii luau din depozite tot ce găseau de mâncare. O femeie, însărcinată, fiind în ultima lună, mergea prin sat.
Un bărbat care trecea pe lângă ea i‑a strigat: „tu de ce nu iei nimic? Vei muri de foame! łine acest sac, cel putin vei avea cartofi”, şi a aruncat la picioarele femeii sacul. Ea a încercat să‑l târâie, însă nu a putut. Epuizată, s‑a aşezat pe el şi a început să plângă.
In acel moment, de după nişte tufişuri a apărut un bărbat şi a întrebat‑o: „De ce plângi? Hai să te ajut!” Şi, ridicând sacul, i l‑a dus până acasă. Când a dat să plece, femeia l‑a oprit:
„Aşteaptă să te multumesc”, i‑a zis şi a intrat în casă. Acolo privirea i‑a căzut pe icoana Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. Un gând i‑a fulgerat prin minte. A ieşit afară, dar nu mai era nimeni.
Nellea toporkova, oraşul Armavir
Gazda
S‑a petrecut în Ucraina de vest, la sfârşitul războiului. Vreo şapte-opt soldati se retrăgeau din încercuire spre vest, încercând să ajungă la ai săi. Mergeau pe drumuri lăturalnice şi prin câmpii, pentru a nu fi prinşi de nemti. Intr‑o zi, către seară, rătăcind prin zăpadă istoviti, au ieşit într-un câmp. „Se vede că aici ne‑a fost scris să murim”, a spus unul din ei. Dar zărind în depărtare o luminită, s‑au îndreptat spre ea. Aceasta s‑a dovedit a fi o casă, ridicată pe un deluşor, în mijlocul câmpului. Un soldat a bătut la uşă, dar, neauzind niciun răspuns, a intrat. Acolo, pe un scaun, stătea un bătrân şi cosea pâsle. Nu a mai fost nevoie să ceară adăpost: cum i‑a văzut, bătrânul le‑a spus să intre toti în casă şi să rămână acolo peste noapte. Istoviti, soldatii s‑au întins pe jos şi au adormit imediat.
Dimineata, s‑au trezit nu în casă, ci în câmp, sub cerul liber, acoperiti uşor cu zăpadă, iar în tăcerea care domnea au desluşit dangătul clopotelor unei biserici. Când au intrat în biserică, unul dintre soldati a spus, arătând spre icoana Sfântului Nicolae: „Uite‑o şi pe gazda noastră!”
S.I. Fudeli
Mâna pe icoană
Bunica mea s‑a născut în anul 1861 şi s‑a stins din viată în 1943, în timpul războiului. toată viata a locuit în satul Sajino, regiunea Smolensk. Ea avea o prietenă, la care mergea deseori să facă baie. Prietena locuia în satul vecin. Intr‑o zi, după baie, cele două bătrâne
stăteau la masă şi îşi beau ceaiul. Deodată bunica a văzut cum din icoana Sfântului Nicolae a ieşit o mână. S‑a speriat şi a început să strige: „O mână, o mână!” In aceeaşi clipă, din podul casei a sărit un bărbat, care a tras zăvorul de la uşă şi a fugit. Femeile au înteles că era un tâlhar, care intrase în casă şi aştepta să adoarmă stăpâna. Auzind strigătul bunicii, el a crezut că ele i‑au văzut mâna pe care o întinsese şi a fugit. Aceasta a fost o minune! Două femei au fost salvate.
Nu departe de aceste locuri se află satul Miliukovo. In biserica satului se găseşte icoana Sfântului Nicolae. In zilele prăznuirii sfântului vine aici multă lume. In fiecare an, femeile aduceau în biserică papuci. Se spune că Sfântul Nicolae pleacă din biserică, încăltat în ei, la oamenii aflati în necazuri.
Ekaterina Sokolova, oraşul Sâcevka, regiunea Smolensk
Pedeapsa
Vreau să povestesc despre Biserica Sfântul Nicolae din satul Pelgora, raionul tosnensk, în preajma căruia mi-am petrecut copilăria. La începutul războiului, în ea încă se mai slujea, însă din 1942, când s‑a hotărât evacuarea populatiei, a fost închisă. După război, când m‑am întors în sat, am găsit biserica întreagă şi neatinsă: din depărtare i se vedeau crucile, care străluceau în soare. Erau foarte frumoase, din cristal înrămat în metal, reflectând razele soarelui. In biserică toate se păstraseră neatinse: icoanele, podoabele, obiectele de cult, pictura. Doar slujbe nu se mai tinuseră.
In anii ’50, în sat şi-au făcut aparitia nişte necunoscuti, care au început să scoată tot din biserică şi să încarce în maşini, plecând într‑o directie numai de ei ştiută. Noi, copiii, urmăream toate acestea de la geamurile şcolii, care se afla vizavi de biserică. După lectii, alergam să strângem de pe jos iconitele şi cruciulitele căzute din maşini. Bunicul meu, fost staroste, plângea. Nu a mai putut afla nimic despre soarta obiectelor de cult. Biserica a fost transformată în depozit şi apoi în sală de dans. Mai târziu a fost lăsată în paragină şi în batjocura oamenilor necredincioşi.
In altar, pe perete, rămăsese însă fresca având chipul Sfântului Nicolae, de mărime naturală. Credincioşii se rugau şi se închinau în fata ei. Primarul satului, împreună cu fostul preşedinte de colhoz, un necredincios, la rugămintea unei învătătoare cărea îi era frică să treacă pe lângă biserică, au acoperit însă cu vopsea fresca.
Peste un timp, fiul necredinciosului a murit într-un accident, chiar în fata bisericii. Familia i s‑a destrămat, iar el a plecat din sat. După o congestie cerebrală, primarul a orbit. Restul vietii şi l‑a petrecut neajutorat, îngrijit de sotia sa. toti credincioşii afirmau: „Aceasta este pedeapsa lui Dumnezeu, pentru că a pângărit lucrurile sfinte!”
Imi este greu să privesc biserica. Părintele din Liubani a fost la noi. Ne‑a spus că este greu de reconstruit biserica, pentru că nu sunt resurse.
Lidia Erohina, oraşul Sankt-Petersburg
Scăunelul
Când fiica mea duhovnicească, Lidia Karaseva, era copil, împreună cu fratele său mai mic şi cu alti copii se dădeau pe derdeluş cu săniile. Pe derdeluş, sub zăpadă, era o fântână părăsită. Fratele Lidiei a alunecat pe deal şi s‑a prăbuşit cu săniuta în fântână. Au venit repede
nişte oameni să‑l scoată. Mare le‑a fost mirarea când au văzut că băietelul nu s‑a înecat, deşi fântâna era adâncă. Adus acasă, frecat cu spirt şi culcat pe sobă, băietelul a adormit. Când s‑a trezit, a povestit că în fântână era un bătrân care i‑a pus sub picioare un scăunel şi el a stat aşa până când a fost salvat. Iar bătrânelul era cel din icoana de pe perete. Băietelul avea atunci trei ani.
Ieromonah Anastasie, oraşul Nikolo-Pestrovka, regiunea Penza
Binefăcătoarea dezinteresată
S‑a întâmplat demult, în 1970. Am primit salariul şi în drum spre casă am pierdut portmoneul cu bani. Acasă, când am descoperit pierderea, m‑am necăjit atât de tare, încât am căzut în genunchi în fata icoanei Sfântului Nicolae şi, cu lacrimi în ochi, l‑am rugat să facă o minune. A doua zi, le-am povestit colegelor de serviciu cele întâmplate.
In timpul pauzei de masă, o colegă s‑a dus la piată. A intrat în vorbă cu o femeie care vindea seminte şi, în treacăt, a pomenit despre necazul meu. Cât de mare i‑a fost mirarea când femeia i‑a spus: „Ieri eu am găsit un portmoneu exact cu această sumă de bani. Să vină colega ta la mine şi să şi‑l ia”.
La ora fixată, m‑am dus la piată. Femeia mi‑a dat portmoneul. Dorind să‑i multumesc, i‑am oferit o parte din bani. Ea însă a refuzat: „Nu pot să fac aşa ceva, pentru că nu este creştineşte”. Auzind aceste cuvinte, i‑am povestit despre rugăciunea mea şi am rugat‑o să ia bani cel putin pentru o lumânare, ca s‑o aprindă la icoana Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni.
Alexandra Golovanova, oraşul Pugaciov, regiunea Saratov
Celor legati slobozire
In anii’30, un om oarecare a ajuns în lagăr. Conditiile condamnatilor erau insuportabile. Intr‑o zi el a înteles că, dacă va mai ieşi la muncă în pădure, nu se va mai întoarce înapoi în baracă: va muri. Pentru că a refuzat să iasă la muncă, a fost închis în carceră: podeaua, tavanul şi peretii erau din fier. Nu exista nici pat, nici scaun. De necaz, a început să plângă. Cu ultimele puteri a strigat: „Sfinte Nicolae, ajută-mă!” tot atunci uşa s‑a deschis. „Acum au venit să-şi bată joc de mine”, s‑a gândit condamnatul. Dar a intrat un bătrân. El i‑a spus: „Mâine să ieşi la muncă şi, când vă vor alinia, tu să fugi”. Spunând acestea, a ieşit. „Cum vine asta – să fug? Unde să fug? Dar santinelele, câinii?” A simtit însă cum îi revin puterile. A bătut la uşă şi a cerut să fie dus a doua zi la muncă.
A doua zi a început alinierea. Niciodată până atunci nu mai fuseseră atâtia soldati şi câini. Câinii răi, hrăniti pe săturate, lătrau; un ofiter alerga cu nişte hârtii în mână în fata condamnatilor. Omul nostru tinea bine minte că acum era timpul să fugă. Doar ce a făcut un pas şi a ieşit din rând, şi s‑a lăsat o linişte de mormânt. Nu se auzea nici vorbă omenească, nici lătrat de câine. A privit înapoi: paza şi arestatii parcă încremeniseră. A început să alerge.
O sută, trei, cinci sute de metri… A auzit un strigăt: „Stai! Intoarce-te!” Au urmat împuşcături.
„Cădea-vor dinspre latura ta o mie şi zece mii de‑a dreapta ta, dar de tine nu se vor apropia” (Ps. 90; 7). Gloantele zburau din toate părtile, însă niciunul nu şi‑a atins tinta. Nimeni nu a alergat în urma lui, ca să‑l prindă. Au crezut poate că oricum nu va supravietui singur în pădure şi mai ales iarna. El a rătăcit până a ajuns la un bordei. A intrat. Inăuntru era o femeie care gătea. S‑a dovedit a fi o aşezare de tăietori de lemne. Femeia a înteles imediat cine era în fata ei şi l‑a ascuns pe fugar.
La scurt timp au venit şi lucrătorii la masă. După ce au plecat ei, femeia l‑a hrănit şi i- a dat şi pâine pentru drum – s‑o răsplătească Dumnezeu pentru binefacerile sale! I‑a spus cum să iasă la halta de cale ferată. Bărbatul a ajuns cu un tren până la prima statie. La fel de bine a ajuns apoi până la Stalingrad, iar de acolo până în satul lui natal, unde nimeni nu l‑a mai căutat şi nici nu a mai întrebat de el.
Calina Borisova, oraşul Volgograd
Credinta unui copil
Aveam o cunoştintă împreună cu care mergeam la Biserica Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni, de pe strada Ohta, o bătrână, care avea credinta unui copil şi era o mare rugătoare. Deseori ne întorceam de la biserică pe jos şi discutam. Unele din povestirile ei mi le-am notat. Iată una dintre ele:
Mama a murit când eram mică. La scurt timp, tata şi‑a luat o altă nevastă, care, pentru mine, s‑a dovedit a fi o mamă vitregă în sensul cel mai adevărat al cuvântului. tata era în deplină ascultare fată de ea. Intr‑o zi m‑a luat cu el la câmp. Cum am ajuns, tata a deshămat calul, a potrivit plugul şi mi‑a spus:
– Iar acum ară tu. Ai deja nouă ani. Eşti o fată mare şi nu trebuie să mănânci pe degeaba!
Şi a plecat. Eu am apucat plugul, am mers în urma calului, dar, când am ajuns la capătul câmpului, nu am putut întoarce plugul. In jur – tipenie de om. Nu aveam pe cine întreba şi, mai ales, nu avea cine să mă ajute. Am izbucnit în lacrimi: mi-era frică de mama vitregă, că mă va bate. Mi-am îndreptat privirea spre biserica ce se vedea în depărtare, am întins mâinile spre ea şi am strigat:
– Părinte Nicolae, ajută-mă! Mi‑e frică de mama vitregă, o să mă bată! Deodată am văzut lângă mine un bătrân, care m‑a întrebat:
– De ce plângi? Nu te descurci cu plugul? Apucă de acest inel, îmi spunea el, îndreptând plugul pe o altă brazdă, şi continuă tot aşa mai departe.
Eu am apucat inelul, calul a început să meargă, iar acest lucru mi s‑a părut atât de uşor, încât am început să râd de bucurie.
– Vei reuşi? m‑a întrebat bătrânul.
– Da, da, am răspuns şi m‑am întors ca să‑i multumesc.
Dar el nu mai era. Am înteles că acest bătrân a fost Sfântul Nicolae. După aceea, toată viata mi‑a plăcut să mă rog, mai ales Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni.
L. N, oraşul Sankt-Petersburg
Eliberarea
Preotul Alexie Kibardin, duhovnicul łarului, se afla în lagărul din Zabaikalie. Acolo mai erau multi preoti şi credincioşi. După moartea lui Stalin, li s‑a permis să se roage. toti sperau într‑o schimbare, în amnistie, însă eliberarea lor se lăsa mult aşteptată. Intr‑o zi părintele Alexie a spus la predică: „Ştim cu totii că Sfântul Nicolae este un mare mijlocitor. El îi ajută chiar şi pe cei necredincioşi. Să ne rugăm şi noi sfântului pentru eliberarea noastră şi să postim trei zile, până în ziua prăznuirii lui”.
Patruzeci de oameni au acceptat să nu primească mâncare, dar au rezistat postului doar douăzeci şi şase, printre care şi părintele Alexie, care i‑a si împărtăşit la sfârşit. In ziua prăznuirii Sfântului Nicolae, pe 22 mai 1955, conducerea lagărului a primit înştiintarea despre eliberarea celor douăzeci şi şase de condamnati. Cât de mult se tânguiau cei ce nu au tinut postul până la capăt!
Părintele Alexie pleca cu bucurie şi cu sperantă în suflet. Mai târziu, el îşi amintea că în timpul călătoriei nu numai că a uitat de grijile care îl măcinau, dar a făcut şi un mare păcat: fiind cu gândul mereu la familia sa, nu a multumit lui Dumnezeu. El spunea: „Când suntem în necaz, ne amintim de Dumnezeu. Ne este bine când Ii primim ajutorul, dar să‑I multumim nu ne ajung niciodată timpul şi puterea”. La Moscova, în momentul când cobora din tren, a căzut pe peronul din gară şi nu a mai putut să se ridice: partea stângă a corpului i‑a paralizat şi nu putea rosti niciun cuvânt. Spre fericirea lui, alături de el era un preot din Kalinin, cu care călătorise împreună. De-abia a putut scrie pe un biletel să nu fie dus la spital, ci să fie urcat în trenul spre Leningrad. Acolo era aşteptat. A fost urcat în tren şi culcat pe o bancă din vagon.
Rudele îl aşteptau deja în gară. L‑au adus acasă – toti plângeau şi se rugau pentru el. Părintele Alexie cerea iertare de la Dumnezeu şi de la Maica Domnului, de la îngerul păzitor şi de la Sfântul Nicolae. Peste o lună el s‑a însănătoşit şi a fost trimis să slujească unde slujise înainte – în Biserica Icoanei Maicii Domnului din Kazan, din satul Vârita.
Alexandr trofimov
Prin nori, spre soare
Această istorisire am auzit‑o în anii ’70 de la doi oameni care nu s‑au cunoscut niciodată: de la un aviator, Alexei, şi mai târziu de la preotul E.
„Avionul nostru se afla în zbor. Chiar în fată ne‑a apărut un nor uriaş. Nu puteam să‑l ocolim, pentru că aveam o rută bine stabilită. Pe neaşteptate – n‑o să mă credeti – lângă nor a apărut un bătrân cu barbă albă şi în veşminte bisericeşti. łinea în mâini o mătură. Bătrânul semăna leit cu Sfântul Nicolae, dar nu mi-am dat seama decât mult mai târziu, când l‑am recunoscut într‑o icoană.
Bătrânul a început să facă mişcări circulare cu mătura, de parcă alunga norul sau făcea în interiorul lui un tunel. Intr-adevăr, în nor a apărut o gaură mare şi noi am trecut prin ea. De partea cealaltă a norului strălucea soarele. Este greu de crezut aşa ceva, însă noi am fost ajutati atunci de către Sfântul Nicolae. Intreg echipajul l‑a văzut, iar mai târziu, de fiecare dată când ne aminteam de această întâmplare, nu încetam să ne minunăm.”
Vladimir Gubanov, „Rusia sfântă”, oraşul Lipetk
„Căieste-te de păcatele tale!”
Inainte nu credeam în Dumnezeu, deşi în copilărie am fost botezată. Am făcut multe păcate grele. Din această cauză viata mea s‑a destrămat. Am căzut în deznădejde. Intr‑o zi, nemaiputând suporta necazurile, am hotărât să mă spânzur. Nu mai voiam să trăiesc, ci doar să se termine o dată toate chinurile. Am început să-mi pregătesc funia. Dar din beci a apărut un bătrân. Era plăcut la înfătişare, cu o fată blândă şi luminoasă, încăltat în cizme şi îmbrăcat într-un cojoc. „In loc să te spânzuri, ar trebui să te rogi”, mi‑a spus el şi mi‑a enumerat toate avorturile pe care le făcusem. Ingrozită, mi-am văzut copiii nenăscuti, cu înfătişări groaznice. Imi era foarte greu din cauza păcatelor dezvăluite, dar bătrânul m‑a învăluit cu o privire blândă şi a dispărut.
Am plâns mult timp. Mai târziu, când am coborât după el în beci, acolo nu mai era nimeni. Cuvintele bătrânului îmi mai răsunau însă în minte. Gândul sinuciderii m‑a părăsit. Am început să mă gândesc serios la viata mea. Am povestit cele întâmplate unei femei credincioase şi i‑am cerut sfatul. Ea mi‑a spus: „Aceasta a fost o minune dumnezeiască. Mergi la biserică şi spovedeşte-te. Dumnezeu îti va ierta păcatele şi atunci ti se va schimba şi viata”.
M‑am dus la biserică, unde într‑o icoană l‑am recunoscut pe bătrânul care mă vizitase, numai că aici era îmbrăcat în veşminte strălucitoare. Am întrebat oamenii din jurul meu:
„Cine este acesta din icoană?” „Sfântul Nicolae, a fost răspunsul, Episcopul Mirei Lichiei. Un mare făcător de minuni!”
Minunea săvârşită şi mila lui Dumnezeu mi-au schimbat viata. Am început să cred din toată inima. Deseori merg la biserică, mă spovedesc şi mă împărtăşesc. Mă străduiesc din răsputeri să duc o viată creştinească. Nu încetez să‑i multumesc Sfântului Nicolae, ajutătorului nostru grabnic în scârbe şi necazuri.
Fragment din cartea pr. Vladimir Emilicev
„Povestiri despre minuni”
„Fiule, trezeste-te!”
In 1988, fiind încă ierodiacon şi slujind în una din bisericile eparhiei Nijegorodsk, simteam puterea ajutorului minunat al Sfântului Nicolae. Aceasta s‑a întâmplat în săptămâna Patimilor, în Vinerea Mare. toată săptămâna a fost încărcată cu treburi şi pregătirea pentru slujba Prohodului. Dormeam doar patru-cinci ore. Eram obosit peste măsură. Pe la ora zece seara, după ce am pregătit totul în altar, am intrat în chilie – la două noaptea începea Prohodul Domnului.
Din cauza oboselii, ochii mi se închideau de la sine. Am hotărât să nu mă culc, ca să nu adorm, ci să mă odihnesc putin, în fotoliu. Nu aveam ceas, toată nădejdea era în ajutorul plăcutului lui Dumnezeu. L‑am rugat: „Părinte Nicolae, grabnic ajutătorule, trezeşte-mă la timp!” Cu aceste cuvinte am adormit imediat. In somn am auzit o voce blândă: „Fiule, trezeşte-te!” şi mi s‑a părut că cineva mi‑a atins uşor umărul.
Ieromonah Anastasie, satul Nikolo-Pestrovka, regiunea Penza
Salvarea de la necinstire
In 1973, la Biserica Icoanei Maicii Domnului „Bucuria celor întristati” a venit o fată de vreo 17–18 ani cu rugămintea să fie botezată, deşi părintii ei erau necredincioşi şi nebotezati. Luând în consideratie timpurile tulburi, a fost întrebată cărui fapt se datorează această dorintă. Drept răspuns, ea a povestit următoarele:
„Intr‑o seară târzie mă întorceam singură acasă. Deodată am simtit cum doi tineri m- au apucat de mâini – cu ei mai era şi al treilea – şi m‑au târât într‑o curte. Speriată, nu ştiam ce să fac, şi atunci mi-am adus aminte că Dumnezeul creştinilor are un sfânt cu numele Nicolae, care ajută oamenilor în situatiile cele mai grele. M‑am adresat lui în gând: «Sfinte al Dumnezeului creştinilor, salvează-mă de la necaz!» Imediat am observat că tinerii care mă târau au căzut, de parcă ar fi fost loviti de o putere nevăzută. In fata mea a apărut un bătrân îmbrăcat într-un veşmânt negru şi mi‑a spus: «Nu-ti fie frică, te conduc până acasă!»
Mergeam fără să scoatem un cuvânt. Când am ajuns lângă casa mea, am vrut să‑i multumesc, dar el nu mai era. A doua zi, analizând cele întâmplate în ajun, am ajuns la concluzia că cel care m‑a ajutat nu a fost altul, decât Sfântul Nicolae. De aceea, drept mul- tumire pentru salvarea mea, am hotărât să mă botez.”
tânăra a fost botezată. Ea s‑a împărtăşit şi a multumit Sfântului Nicolae pentru ajutor.
„Blagovest”, oraşul Riazan
Vârtejul
Un căpitan al unui vas pescăresc povestea:
„Eram pe Marea Albă, dar ea nu ne‑a întâmpinat cu blândete. Valurile grele se loveau unul de altul, vârfurile lor erau numai spumă şi creau o imagine sinistră. Peste putin timp am observat că de vasul nostru se apropia un vârtej. Pe dată ne‑a apărut gândul: acesta e sfârşitul… Am coborât pânzele. Valurile deja spălau puntea. Erau momente când credeam că vasul a început să se cufunde. Unul din marinari a strigat: «trebuie să cerem ajutor de la Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni. Pe multi i‑a salvat de la înec!»
toti s‑au aliniat ca la jurământ şi, fără nicio comandă, au început să strige într-un glas:
«Sfinte frate Nicolae, scoate-ne din necaz!» Inima când ni se strângea, când bătea cu putere, încât îi auzeam bătăile. Vârtejul, în toată furia lui, se apropia tot mai mult de noi. Ne simteam mici şi neputincioşi, ca nişte purici. Aveam doar o singură sperantă: Sfântul Nicolae. Fetele tuturor erau congestionate şi schimonosite de frică…
Deodată, un tânăr marinar – aiurind sau de frică, nu ştiu – a început să vorbească repede: «Ştiam că vei veni şi ne vei ajuta! tu iubeşti oamenii. Mama se roagă tie întotdeauna. Bunicutule, drăgutule, mi‑e frică! Ia-ne pe toti într‑o barcă şi salvează-ne!» Băiatul plângea.
După o clipă de tăcere, căpitanul a continuat:
„Eu l‑am strâns la piept, acoperindu‑i ochii, ca să nu vadă dezastrul, însă el continua să vorbească, adresându-se cuiva: «Da, da! Vom face întocmai!» In aceeşi clipă vârtejul şi‑a schimbat brusc directia. Am spus băiatului: «totul a trecut. Suntem salvati!» tânărul emotionat ne spunea printre lacrimi: «Sfântul Nicolae s‑a apropiat într‑o barcă de vasul nostru şi nu a lăsat ca vârtejul să se apropie de noi». Niciunul dintre marinari, afară de acest băiat, nu
l‑a văzut pe Sfântul Nicolae, dar eu am auzit destul de bine convorbirea lui cu cineva nevăzut.
Corabia noastră a rătăcit mult timp pe mare. Pistoanele erau defecte, hrana pe sfârşite, iar cu foamea, cum se spune, nu‑i de glumă! Băiatul nu înceta să ne încurajeze. Cu naivitatea unui copil ne spunea: «Bunicul Sfântul Nicolae ne‑a salvat de la moarte. Nu i‑ar fi greu să ne salveze şi de la foame. Doar că ne‑a poruncit să ne rugăm la masă, chiar ne‑a amenintat şi cu degetul. Iar eu i‑am strigat: Da, da! Vom face întocmai!» Eu i‑am confirmat cuvintele, însă atunci, pe moment, am crezut că de frică începuse să aiureze.
Am coborât imediat în cambuză. Bucătăreasa s‑a însemnat cu semnul crucii, întreg echipajul i‑a urmat exemplul. Ne-am aşezat la masa goală, în timp ce tânărul continua să ne încurajeze: «Sfântul Nicolae nu ne va lăsa de izbelişte!» łin minte că l‑am bătut pe umăr şi m‑am gândit: «Iată cum poate omul, cu credintă, să liniştească şi marea!» Deodată s‑a auzit strigătul bucătăresei: «Veniti repede! Ne apropiem de o insulă!» Când am ajuns pe tărm, am găsit o colonie mare de păsări. Cum îi mai multumeam noi Sfântului Nicolae! La fiecare pas întâlneam numeroase cuiburi cu ouă de pescăruşi şi de păsări polare. Datorită acestor ouă, noi am putut supravietui!”
Vasilisa, oraşul Pohvistevo, „Blagovest”, oraşul Samara
Hotii
O văduvă i‑a povestit unei locuitoare din oraşul Riazan, Liubovi Rasskazova, o întâmplare care a avut loc în decembrie, în ajunul prăznuirii Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni, Episcopul Mirei Lichiei. Văduva, care pe atunci locuia la tară, a hotărât să taie porcul şi s‑a adresat după ajutor unor bărbati. Aceştia s‑au învoit cu bucurie. Ei au tăiat carnea şi au pus‑o la păstrare în tindă. Seara, femeia se pregătea să plece la biserică, la vecernie. Bineînteles că îi era frică să nu‑i fure cineva carnea. S‑a rugat însă Sfântului Nicolae şi a plecat la biserică. Când s‑a întors acasă, ea a văzut că nu s‑a întâmplat nimic. Dimineata, femeia s‑a rugat din nou sfântului şi a plecat.
Intre timp, bărbatii care au tăiat porcul au pândit momentul când femeia lipsea şi au intrat în casă, ca să fure carnea. Dar în tinda casei ei au zărit un bătrân, care i‑a întrebat cu severitate: „Ce căutati aici?” Uluiti, hotii nu ştiau ce să‑i răspundă, însă bătrânul a continuat:
„Cum ati venit, aşa să şi plecati!” Aceştia au ieşit printr‑o deschizătură mică, pe care o făcuseră pentru a pătrunde în casă.
Când femeia s‑a întors acasă, hotii au încercat să afle cine era bătrânul. Unul dintre ei chiar a venit la ea, a intrat în casă, i‑a urat sărbători fericite şi a întrebat‑o dacă nu cumva a avut oaspeti. Văduva i‑a răspuns că nu avut pe nimeni, însă el i‑a dat de înteles că a văzut un bătrân. Femeia a căzut pe gânduri. Peste un timp, i‑a spus: „Inainte de a ieşi din casă, m‑am rugat lui Dumnezeu şi l‑am rugat pe Sfântul Nicolae să aibă grijă de carne. Inseamnă că acest bătrân nu putea fi altcineva decât Sfântul Nicolae”.
Hotul a înteles cu cine au avut ei de‑a face. Speriat, i‑a povestit totul femeii şi i‑a cerut
iertare.
„Blagovest”, oraşul Riazan
Adevărul
„Dumnezeu nu Se lasă batjocorit!” De adevărul acestor cuvinte m‑am convins încă o dată, după ce am auzit povestirea Mariei Lavrentievna despre învătătoarea ei. „ Bunica mea ne ducea deseori la biserica ce se afla la o depărtare de zece kilometri de casa noastră. Ne aduna pe toti nepotii, lua pâine şi lapte şi rămâneam peste noapte în biserică. Intr‑o sâmbătă nu m‑am dus nici la şcoală, atât de mult voiam să merg la biserică împreună cu bunica.
Luni, când am apărut în clasă, învătătoarea deîndată m‑a aşezat la colt, în genunchi. Pe bănci noi aveam nişte găuri, făcute special pentru cerneală. Ea lovea cu degetul în una din aceste găuri şi striga: „Ia te uită la ce s‑a gândit ea: Maica Domnului, Sfântul Nicolae! In loc să vină la şcoală, ea s‑a dus la biserică!”
Ea m‑a pedepsit aspru, iar peste putin timp i s‑a întâmplat o nenorocire. Ce anume a fost, nu ştiu, dar ştiu sigur că s‑a tras în ea cu o armă. Din cauza rănii, a trebuit să i se amputeze mâna. Era exact acea mână cu care lovise în bancă, certându-mă.
Au trecut multi ani. Intâmplător, ne-am revăzut într‑o zi. Când m‑a zărit, a început să plângă. Ea rămăsese singură, iar în viată avusese parte doar de necazuri. Mi s‑a făcut milă de ea…”
Şi mie mi s‑a făcut milă de ea, însă ce se mai putea face? Dumnezeu nu Se lasă batjocorit!
Evghenii Sanîn, oraşul Sankt-Peîersburg
Cinstiti sărbătoarea Ierarhului Nicolae
Familia mea era necredincioasă. Intr-un an, pe 22 mai, ziua prăznuirii moaştelor Sfântului Nicolae, ai mei au hotărât să pună cartofi în pământ. Din această cauză eram foarte necăjită. Le-am spus: „Nu putem lucra, pentru că este sărbătoare”. Ei însă nu m‑au ascultat, iar eu nu am mai insistat, nedorind să mă cert. Dimineata, eu nu mă simteam bine. Pe la amiază toti au plecat să pună cartofi. Peste câteva zile au dat îngheturile, iar când a venit vremea să‑i scoatem din pământ, cartofii erau mâncati de viermi. „Iată, – le-am spus eu – ce înseamnă să pui cartofi în zi de sărbătoare!” lartă-ne, Sfinte Nicolae!
M. Gavrilova, oraşul Ialutorovsk
Obiectul pierdut
De obicei, în decembrie, eu aduc cu tractorul fân de pe câmp. Când este multă zăpadă, aduc fânul cu ajutorul unor plase. Intr‑o zi, când veneam acasă, am observat că îmi lipseau actele şi permisul de conducere. Le păstram după placa de deasupra parbrizului. Probabil că ele au alunecat de acolo din cauza vibratiei, iar portofelul, în care tineam actele, a căzut din cabină, sub rotile tractorului. In urma tractorului era un stog de fân. Era sigur că actele au ajuns sub roti şi apoi au fost îngropate în zăpadă.
Eram foarte necăjit. Dar mi-am amintit că pe lângă permis mai aveam şi o iconită cu chipul Sfântului Nicolae. In suflet mi s‑a aşternut pacea. De ce să-mi fac griji, dacă printre acte se afla şi iconita cu ocrotitorul călătorilor? In scurt timp am şi uitat de necazul meu. Insă într‑o zi de primăvară, un consătean de-al meu mi‑a adus actele. El le găsise în pădure, exact în locul pe unde trecusem. Actele nici nu s‑au umezit, cu toate că iarna a fost grea şi cu multă zăpadă. Pe lângă acte, Sfântul Nicolae mi‑a înapoiat şi iconita sa.
Nicolae Surtaev, Republica Altai
Recăpătarea vederii
Arhiepiscopul Nikon de Vologda îşi amintea despre o întâmplare care demonstrează încă o dată legătura strânsă a locuitorilor cerului cu cei de pe pământ. Intr-un sat locuia un oarecare creştin evlavios, care nu lipsea de la nicio slujbă, mai ales în zilele de sărbătoare. Odată, în ziua prăznuirii Sfântului Nicolae, sotia lui, grăbindu-se să termine lucrul pentru a nu întârzia la slujbă, a uitat să încuie uşa de la casă.
In sat locuia şi un hot, cunoscut de întreg satul. Observând casa descuiată, el a intrat şi a luat tot ce era de valoare. Le‑a adunat pe toate într‑o legăturică şi a dat să iasă. tocmai atunci însă a intrat şi Sfântul Nicolae, îmbrăcat în veşminte arhiereşti. L‑a privit supărat pe hot şi i‑a spus: „Oamenii care Il iubesc pe Dumnezeu au uitat din mare grabă uşa descuiată, iar tu ai profitat de ocazie pentru a fura tot ce au câştigat cu sudoarea fruntii lor!” Spunând acestea, l‑a lovit peste obraz şi hotul, dintr‑o dată, a orbit.
Inspăimântat, hotul a început să bâjbâie prin odaie, încercând să iasă, dar nu reuşea. Când stăpânii s‑au întors de la biserică, l‑au găsit pe hot plângând amarnic. El le‑a povestit ce i s‑a întâmplat şi cum Sfântul Nicolae l‑a pedepsit. Hotul a fost condamnat. Când a trebuit să fie dus sub escortă în altă localitate, el a dorit să intre într‑o biserică unde se afla icoana Sfân- tului Nicolae. In genunchi, cu ochii în lacrimi, şi‑a cerut iertare de la sfânt şi a promis să nu mai fure. Iar după ce a sărutat icoana, el şi‑a recăpătat vederea.
tatiana Komissarova, oraşul Cistopol
Povestirea unui marinar
Nu întâmplător marinarii îl consideră pe Sfântul Nicolae ocrotitorul lor. Multe minuni a săvârşit el şi cu mine, cu echipajul meu şi cu familia mea. In timpul lungilor mele călătorii, am avut parte de multe: furtuni mari, necazuri, confruntări cu conducerile tărilor străine, care ne priveau cu duşmănie, însă întotdeauna în ajutor ne venea Sfântul Nicolae.
Am retinut mai ales minunea care s‑a întâmplat cu noi în Amsterdam. Noaptea, vasul nostru a fost încărcat cu marfă, iar dimineata am ieşit din port şi ne îndreptam spre Suedia. La început vizibilitatea era bună, însă cum am intrat în canalul Amsterdam, s‑a lăsat o ceată deasă. Prora corabiei nu se vedea. Ne tineam la 20–30 de metri distantă, de‑a lungul malului drept al canalului, care abia se zărea. Au fost luate toate măsurile de precautie. La proră se afla un marinar experimentat. Dar pericolul cel mai mare era înainte: ecluza strâmtă care dădea din canal în mare. Era foarte riscant. Cea mai mică greşeală se putea solda cu un accident grav.
In cabina de comandă domnea o tăcere de mormânt. Cu privirea atintită înainte, mă
nou cârmaciul a luat legătura cu cei de pe ecluză şi le‑a comunicat că vizibilitatea a rămas aceeaşi: 40–50 de metri. Să ancorăm şi să aşteptăm până când se risipea ceata era imposibil, căci nu aveam unde. Deodată, cu cinci minute înainte de a ajunge la ecluză, s‑a petrecut o minune. Spre uimirea cârmaciului şi a întregului echipaj, ceata s‑a risipit. Soarele strălucea şi noi am intrat cu bine în ecluză. Cineva a spus: „A fost o simplă coincidentă!”, însă eu sunt sigur că şi de data aceasta ne‑a ajutat Sfântul Nicolae.
Victor Demidov, oraşul Sankt-Petersburg
Hrănitorul celor flămânzi
Familia mea era foarte credincioasă. In casa noastră se păstrau icoanele Mântuitorului, a Maicii Domnului şi a Sfântului Nicolae. In fata lor ardea întotdeauna candela. In anii grei de după revolutie, părintii împreună cu noi, copiii – eram trei, de la vârsta de un an până la cinci ani -, locuiam în Smolensk. tata avea serviciu, iar mama, pentru a ne hrăni, se ducea în satele de prin apropiere şi schimba hainele pe pâine, lapte, făină – orice găsea, însă nu reuşea întotdeauna şi foamea o silea să mai încerce încă o dată.
Imi amintesc cum o dată mama ne‑a promis că ne va aduce lapte, ne‑a încuiat în casă şi a plecat. S‑a întors plângând, a pus în fata noastră un bidon plin cu lapte, iar alături, geanta cu haine. Fără să spună ceva, a îngenuncheat în fata icoanelor. Plângea si‑i multumea Sfântului Nicolae. Noi, copiii, nu întelegeam nimic, dar am început şi noi să plângem.
Mai târziu, mama ne‑a povestit următoarele: în ziua aceea, înconjurase satul Cermuşki şi nu putuse face rost de nimic. Mergea necăjită, pentru că ne promisese lapte, dar nu reuşise să obtină nicio picătură. Aşa ajunsese la hambarul de la marginea satului. Acolo văzuse un bătrân care îi făcea semn cu mâna, de parcă voia să‑i spună ceva. Mama s‑a apropiat, iar el i‑a spus: „Dă-mi vasul pentru lapte”. El s‑a dus în spatele hambarului, apoi s‑a întors cu bidonul plin cu lapte. „Mergi în pace. Du copilaşilor tăi lapte!” Mama a vrut să‑i multumească, a înconjurat hambarul de câteva ori, dar n‑a mai găsit pe nimeni. Bătrânul dispăruse. Oare nu a fost aceasta o minune?
M. P., oraşul Sankt-Petersburg
Lasã un Rãspuns: