Evangelia zilei:

Noi Minuni ale Sfântului Nicolae (2)

Mări­mea textului:
Mic | Mare

 

 

 

Sfântul Ierarh Nicolae - Icoană pictată de Silvia PătraşcuOrbi­rea duhovnicească
Kali­nin­gra­dul este un port în care locu­iesc multi oameni, ale căror vieti sunt lega­te de mare. De ace­ea, prin pro­nia lui Dum­ne­zeu, pri­ma bise­ri­că din oraş poar­tă hra­mul Sfân­tu­lui Ierarh Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni, ocro­ti­to­rul mari­na­ri­lor. Bise­ri­ca mai are şi un altar în cin­stea tutu­ror sfin­ti­lor care au apă­rut pe pămân­tul Rusi­ei. La intra­re, în par­tea din stra­dă, se află icoa­na Sfân­tu­lui Nicolae.
Intr‑o sea­ră târ­zie, câti­va tineri au hotă­rât să ia icoa­na sfân­tu­lui de pe pere­te. După ce au luat‑o, unul din­tre ei a stră­puns ochii sfân­tu­lui. Pes­te câte­va zile, o feme­ie a venit la părin­te­le Mari­an, cerând ier­ta­re pen­tru fiul ei. S‑a con­sta­tat că aceas­tă feme­ie era mama tână­ru­lui care, după cele întâm­pla­te, a orbit. Ce a fost mai târ­ziu, nu ştiu.
Vic­tor Kolis­ni­cen­ko, ora­şul Kaliningrad

Invă­tă­tu­ra duhovnicească
In anul 1993 ter­mi­nam cla­sa a IX‑a şi tre­bu­ia să sus­tin exa­men la bio­lo­gie. Invă­tam atât de mult, încât am făcut o cri­ză de nervi: am stri­gat la mama şi am ieşit din casa. Ca unul ce şi‑a pier­dut min­ti­le, mă gră­beam să ies din oraş. In jurul meu era doar pădu­re, iar eu con­ti­nu­am să merg mai depar­te, neconş­ti­en­ti­zând ce fac. tot în ace­la­şi moment, mama se ruga cu lacri­mi fier­bin­ti lui Dum­ne­zeu şi Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni – aju­tă­to­rul călă­to­ri­lor şi ocro­ti­to­rul rătă­ci­ti­lor şi al celor aflati în pri­mej­die. In momen­tul când a ros­tit rugă­ciu­nea, o pute­re nevă­zu­tă m‑a oprit. Cea­ta s‑a risi­pit din fata ochi­lor mei. M‑am îngro­zit de ceea ce am făcut şi îmi părea foar­te rău. Pe dru­mul pus­tiu mi‑a ieşit un moto­ci­clist, care m- a dus până aca­să. După ace­ea, mult timp îi ceream ier­ta­re mamei pen­tru fap­ta mea.
Ser­ghie, ora­şul Mirnâi

Lumâ­na­rea
Acum câti­va ani am reu­şit să‑l con­ving pe vii­to­rul meu sot să pri­meas­că tai­na Sfân­tu­lui Botez. Bine­în­te­les, el era indi­fe­rent fată de cre­din­tă, însă eu spe­ram că el se va schim­ba. Am înce­put să mer­gem des la Bise­ri­ca Sfân­tul Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni, din ora­şul Kun­gu­ra, să aprin­dem lumâ­nări, iar în fie­ca­re joi citeam aca­tis­tul sfân­tu­lui. trep­tat ne- am obi­ş­nu­it cu slu­j­be­le lungi. In aceas­tă bise­ri­că eu şi Oleg sim­team lini­ş­te şi ocro­ti­rea sfântului.
Pes­te un timp noi am fost nevo­i­ti să ne mutăm cu locu­in­ta în ora­şul Permi. Atunci mi- a venit o idee: „Ce bine ar fi dacă l‑ar anga­ja pe Oleg la bise­ri­că, cel putin să facă ascul­ta­re!” Am înce­put să mă rog insis­tent Sfân­tu­lui Nico­lae şi, pes­te o săp­tămâ­nă, Oleg deja lucra în bise­ri­că. Cu tim­pul, el a deve­nit tot mai cre­din­cios. Eram foar­te feri­ci­tă că petre­cea mult timp în biserică.
Curând am deve­nit sot şi sotie. Feti­ta noas­tră, Daşa, avea două luni. Oleg pri­mea un sala­riu foar­te mic: 280.000 de rub­le. Aceas­ta se întâm­pla prin 1996. Eram nevo­i­ti să locu­im la părin­tii mei, care erau şi ei săraci. Bani pen­tru con­ce­di­ul de mater­ni­ta­te nu pri­meam, deo­a­re­ce fuse­sem con­ce­di­ată pe caz de boa­lă, iar alo­ca­tia feti­tei era doar de 64.000 de rub­le. De-abia ne ajun­gea pen­tru pâi­ne. tre­bu­ia să plătim şi între­ti­ne­rea apar­ta­men­tu­lui, de ace­ea sotul meu a înce­put să facă bani pe cale necinstită.
Plân­gând, am cerut din nou aju­tor Sfân­tu­lui Nico­lae. Il rugam ca sotul meu să fie avan­sat în post. Am pro­mis Sfân­tu­lui Niko­lu­ş­ka să‑i aprind o lumâ­na­re şi două-trei săp­tămâni i‑am citit aca­tis­tul. Intr‑o zi a venit Oleg şi mi‑a spus: „M‑au numit dia­con la Bise­ri­ca Ador­mi­rii Mai­cii Dom­nu­lui”. Aceas­tă bise­ri­că se află aproa­pe de casa noas­tră şi toti de aco­lo ne cunoş­teau. Pes­te trei zile, el a fost hiro­to­nit diacon.
Mai am o mătu­şă, Nina, o feme­ie cre­din­cioa­să, care îl cin­steş­te pe Sfân­tul Nico­lae mai mult decât mine. Este foar­te săra­că. O dată Sfân­tul Nico­lae a salvat‑o de la foa­me, iar altă dată – de o dato­rie. Din cau­za dato­ri­ei s‑a iscat un scan­dal foa­re mare, iar ea nu avea bani şi nici de la cine împru­mu­ta. Mătu­şa Nina s‑a rugat Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni. A doua zi a pri­mit un plic fără adre­să, care con­ti­nea bani.
De mul­te ori sfân­tul mă aju­tă şi pe mine, mai ales când sunt tris­tă din cau­za lip­sei bani­lor pen­tru mân­ca­re, pen­tru poma­nă şi pen­tru biserică.
Sve­tla­na Koz­lo­va, ora­şul Permi

Dato­ri­tă cre­din­tei mamei
Fami­lia noas­tră se tra­ge din satul Edro­vo, raio­nul Val­dai­sk, regiu­nea Nov­go­rod. In mij­lo­cul satu­lui se înăl­tau măret două bise­rici: una în cin­stea icoa­nei „Bucu­ria celor întris­tati” şi a doua a Sfân­tu­lui Nicolae.
Când mama avea cinci ani, venea să se joa­ce, împre­u­nă cu alti copii, lân­gă bise­ri­că. Oda­tă se apro­pia furt­u­na, însă copi­ii con­ti­nu­au să se joa­ce şi să fie veseli: imitându‑i pe cei mari, se însem­nau cu sem­nul cru­cii şi înge­nun­cheau. Deo­da­tă s‑a auzit un tunet puter­nic. Copi­ii au înlem­nit de fri­că, iar mama a văzut dea­su­pra bise­ri­cii o cru­ce mare de foc. Spe­ri­a­tă, a aler­gat spre casă. De atunci, toa­tă via­ta ei l‑a cin­stit pe Sfân­tul Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni.
La şcoa­lă a învă­tat doar doi ani: părin­tii ei au dat‑o dăda­că la o fami­lie, iar mai târ­ziu a fost ser­vi­toa­re în Peter­sbu­rg. A tre­cut prin Revo­lu­tie; îi era milă de tine­rii cădeti, care erau luati chiar din stra­dă şi împu­ş­cati. Ea s‑a întors în sat, s‑a mări­tat şi s‑a cunu­nat în bise­ri­ca Sfân­tu­lui Nico­lae. Fiul cel mai mare, Boris, a lucrat în Kron­sta­dt, pe vapo­rul „Stro­ghii”. Mai târ­ziu el îi spu­nea: „Mamă, rugă­ciu­nea ta m‑a sal­vat întot­dea­u­na din pri­mej­dii. S‑a întâm­plat ca oda­tă, împre­u­nă cu unul din tova­ră­şii mei să fim de gar­dă pe pun­te, când deo­da­tă s‑a auzit o explo­zie. tova­ră­şul meu a murit pe loc, iar eu am rămas în via­tă. Plân­geam pen­tru el, dar în ace­la­şi timp mă bucu­ram pen­tru mine”.
In tim­pul răz­bo­i­u­lui, noi am fost eva­cu­ati în regiu­nea Sver­d­lo­v­sk. Am ajuns într-un sat uitat de lume. Era iar­nă. Dis-de-dimi­ne­a­tă, mama a por­nit spre cen­trul raio­nal să-şi găseas­că un ser­vi­ciu. tot dru­mul se ruga Sfân­tu­lui Nico­lae, cerându‑i aju­tor, când deo­da­tă, în depăr­ta­re, a văzut o pată cenu­şie. Să fie oare un lup? s‑a gân­dit mama. Cum pata se apro­pia, mama a obser­vat că era vor­ba de un băr­bat, care i‑a expli­cat deta­li­at cum să ajun­gă la cen­trul raio­nal. Mul­tu­mind lui Dum­ne­zeu şi Sfân­tu­lui Nico­lae, mama a ajuns cu bine, s‑a anga­jat la un depo­zit de legu­me şi în fie­ca­re sea­ră ne adu­cea legu­me proaspete.
După spar­ge­rea blo­ca­dei Lenin­gra­du­lui, ni s‑a per­mis să ne întoar­cem aca­să, în Edro­vo. In doi ani, gră­di­na noas­tră se aco­pe­ri­se cu buru­ieni. Câte­va zile mama a tre­bu­it să smul­gă buru­ie­ni­le cu mâi­ni­le şi nu s‑a putut duce la mun­că, la colhoz. Din aceas­tă cau­ză, a fost depu­să o plân­ge­re împo­tri­va ei la jude­că­to­rie. Jude­că­to­rul din Val­dai, Şto­k­man, bătea cu pum­nul în masă: „tu nu eşti cetă­tean sovi­e­tic, te vom alun­ga de aici!” Mama plân­gea. După citi­rea sen­tin­tei – şase luni de mun­că for­ta­tă – s‑a închi­nat în fata celor pre­zen­ti în sală şi a ros­tit încet: „Vă mul­tu­mesc, oameni buni”.
Aca­să s‑a rugat mult timp şi apoi i‑a scris fiu­lui său în Kron­sta­dt. Noap­tea, mama a avut un vis neo­bi­ş­nu­it: se făcea că se afla pe câm­pul colho­zu­lui după ce s‑a recol­tat inul. Deo­da­tă ceru­ri­le s‑au des­chis şi de aco­lo Mai­ca Dom­nu­lui cu prun­cul în bra­te îi zâm­bea. Mama a stri­gat: „Pri­vi­ti, este Mai­ca Dom­nu­lui, pri­vi­ti!” însă toti se mirau şi vede­nia a dis­pă- rut. Câte­va zile mai târ­ziu a sosit şi fra­te­le meu, Boris. A mers la Val­dai şi a res­ta­bi­lit drep­ta­tea. Jude­că­to­rul a anu­lat sentinta.
Ast­fel, dato­ri­tă cre­din­tei mamei, prin rugă­ciu­ni­le ei către Mai­ca Dom­nu­lui şi către
Sfân­tul Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni, Dum­ne­zeu a sal­vat fami­lia noas­tră de mul­te necazuri.
Mama s‑a stins din via­tă în ziua Sfân­tu­lui Nico­lae, iar­na, şi a fost înmor­mân­ta­tă pe locul fos­tei Bise­rici Sfân­tul Nico­lae din satul Lokot­sko, chiar în fata alta­ru­lui. In pre­zent, ală­tu­ri de mor­mân­tul ei se îna­l­tă o cape­lă mică, unde noi Ii mul­tu­mim lui Dum­ne­zeu pen­tru toa­te, pre­cum Ii mul­tu­mea şi iubi­ta noas­tră mamă.
Bise­ri­ca noas­tră din satul Edro­vo a fost trans­for­ma­tă într‑o ceai­nă­rie, din care feme­i­le care lucrau aco­lo fugeau în mie­zul nop­tii, pen­tru că auzeau dan­g­ăt de clo­pot şi cân­tări bise­ri­ceşti. Astăzi, pe locul ei se află şosea­ua Mosco­va – Petersburg.
Zinai­da Gada­li­na, regiu­nea Novgorod

Cum se cuvi­ne a cân­ta minu­ni­le tale?”
In anul 1988 am fost inter­na­tă în spi­tal cu cri­ze puter­ni­ce. tre­bu­ia să fiu urgent ope­ra­tă. Sotul meu s‑a dus la Cate­dra­la Sfân­tul Nico­lae să se roa­ge Sfin­ti­lor Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni, şi Pan­te­li­mon pen­tru însă­nă­toşi­rea mea. tre­bu­ie să spun că pe atunci încă nu eram bote­za­tă, la bise­ri­că mer­geam rar, slu­j­be­le nu le înte­le­geam si mă adre­sam lui Dum­ne­zeu numai după aju­tor. In aju­nul ope­ra­ti­ei, m‑am rugat în gând Dom­nu­lui nos­tru Iisus Hris­tos, promitându‑I că, dacă voi rămâ­ne în via­tă, mă voi bote­za. M‑am rugat şi Sfin­ti­lor Nico­lae şi Pan­te­li­mon şi – o, minu­ne! – ope­ra­tia difi­ci­lă, care a durat câte­va ore, a reu­şit. M- am însă­nă­toşit repe­de, fără să fi avut vreo com­pli­ca­tie. După ce m‑am exter­nat, m‑am bote­zat în Cate­dra­la Sfân­tul Nico­lae. Sla­vă si mul­tu­mi­re Dom­nu­lui nos­tru Iisus Hris­tos, Sfin­ti­lor Nico­lae si Pantelimon!
Fii­ca mea sufe­rea mult din cau­ză că nu avea copii. Cu cre­din­tă şi cu nădej­de m‑am adre­sat din nou Sfân­tu­lui Nico­lae. Mă rugam în fata icoa­nei sale făcă­toa­re de minuni din cate­dra­lă. Pes­te un an s‑a năs­cut fiul ei şi nepo­tul meu cel mult dorit. Sla­vă Dom­nu­lui şi sfin­ti­lor Săi!
Al tre­i­lea aju­tor l‑am pri­mit nu demult. Imi pla­ce foar­te mult marea, însă întot­dea­u­na mi‑a fost fri­că să mă înde­păr­tez de mal. De data aceas­ta marea era lini­ş­ti­tă şi, mus­trân­du-mă pen­tru fri­ca mea, am che­mat în aju­tor înge­rul Păzi­tor şi m‑am înde­păr­tat des­tul de mult de mal. Ime­di­at am auzit cum cine­va mi‑a porun­cit: „Intoar­ce-te!” In jurul meu nu era nimeni şi eu m‑am îndrep­tat încet spre mal.
A înce­put flu­xul. Valu­ri­le mă duceau spre mal din ce în ce mai repe­de. Mă bucu­ram de aju­to­rul lor când, deo­da­tă, aproa­pe de mal, ele au înce­put să mă aco­pe­re. Nu reu­şeam să mai trag aer în piept şi nu ajun­geam cu picioa­re­le la fun­dul apei. Am înte­les că mai am încă putin şi mă înec. De tea­mă că s‑ar putea să mor nespo­ve­di­tă şi neîm­păr­tă­şi­tă, am înce­put să mă rog lui Dum­ne­zeu şi Mai­cii Dom­nu­lui. De data aceas­ta valu­ri­le au înce­tat să mă mai aco­pe­re. Incer­când din răs­pu­teri să-mi amin­tesc nume­le sfân­tu­lui care îi aju­tă pe cei aflati în pri­mej­die pe mare, mi-am spus: „Sfin­te Nico­lae, Aju­tă-mă, dă-mi pute­re să strig după aju­tor, poto­leş­te valu­ri­le!” Şi minu­nea s‑a întâm­plat! Am putut stri­ga. Am fost sal­va­tă! totul s‑a petre­cut în doar câte­va minu­te. Sla­vă şi mul­tu­mi­re Dom­nu­lui nos­tru Iisus Hris­tos, Maicii
Dom­nu­lui, Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni, şi Sfân­tu­lui înger Păzitor!
Când am o gre­u­ta­te pe suflet, mă rog, citesc aca­tis­te şi canoa­ne. Gân­du­ri­le, ini­ma şi sufle­tul mi se lini­ş­tesc, bucu­ria mi se aşter­ne în suflet şi dobân­desc pute­rea de a rezis­ta în continuare.
tama­ra, ora­şul Sankt-Petersburg

Pedep­si­rea hulitorului
Un sta­ret grec, Iacob de Eubei (t 1990), poves­tea că în mănăs­ti­rea de călu­gări Sfân­tul Nico­lae din Gala­ta, un păs­tor păş­tea împre­u­nă cu oile sale şi oile mănăs­ti­rii, căre­ia îi dădea o par­te din brân­ză şi din lână. Insă într‑o zi rău­ta­tea l‑a biru­it, îndemnându‑l să-şi însu­şeas­că pe nedrept oile mănăs­ti­rii. In ciu­da rugă­min­ti­lor şi pove­te­lor fra­ti­lor, el nu se pocă­ia, ci stă­ru­ia în fără­de­le­gea sa.
Atunci, dumi­ni­ca, după Sfân­ta Litur­ghie, egu­me­nul, în veş­min­te­le cu care ofi­ci­a­se, a luat cădel­ni­ta, icoa­na Sfân­tu­lui Nico­lae şi a urcat pe un mun­te, de unde se vedea bine satul păs­to­ru­lui. Era mij­lo­cul verii, vre­mea tre­ie­ri­şu­lui. Fie­ca­re om tre­ie­ra pe câm­pul său. Egu­me­nul s‑a rugat, a îndrep­tat icoa­na Ierar­hu­lui Nico­lae spre sat şi a spus: „Sfin­te Nico­lae, întru­cât tu eşti Făcă­tor de minuni, pedepseşte‑l pe omul care a nedrep­tă­tit mănăs­ti­rea. Căci dato­ri­tă aces­tor oi nădăj­du­iam să ne putem întretine”.
Spu­nând aces­tea, cu toa­te că cerul era senin, fără niciun nor, s‑a auzit un tunet şi câm­pul păs­to­ru­lui a fost lovit de ful­ger. Păs­to­rul, fami­lia lui şi întrea­ga lor gos­po­dă­rie au ars, fără însă ca ful­ge­rul să facă vreo pagu­bă altu­ia din­tre locu­i­to­rii satu­lui care tre­ie­rau prin apro­pi­e­re. Intr-ade­văr, „înfri­coşă­tor este lucrul de a cădea în mâi­ni­le Dum­ne­ze­u­lui Celui Viu!” (Evr. 10; 31).
„Lumi­na Ortodoxiei”

Ziua în care m‑am născut
M‑am năs­cut în ziua de 22 mai şi nu mi-am pus nici­o­da­tă între­ba­rea des­pre însem­nă­ta­tea aces­tei zile.6 La cre­din­tă am ajuns nu demult, când aveam deja fami­lie şi doi copii. Ştiu însă că voi mer­ge pe calea orto­do­xi­ei, cu copi­ii mei ală­tu­ri de mine. Vreau să poves­tesc des­pre fap­tul cum m‑a aju­tat Sfân­tul Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni.
La gră­di­ni­ta de copii la care sunt edu­ca­toa­re se strân­se­se­ră banii de taxe. Intr‑o zi, deo­a­re­ce mă sim­team rău, m‑am învo­it şi am ple­cat aca­să, însă, îna­in­te de a ple­ca, am ascuns banii, care erau lăsati în văzul tutu­ror, pe raft. După ce am pus într-un loc tai­nic şi alte lucruri de valoa­re, m‑am gră­bit să ajung aca­să. I‑am tele­fo­nat apoi cole­gei care tre­bu­ia să mă înlo­cu- ias­că, spunându‑i unde am pus banii.
Cri­za de ini­mă m‑a făcut un timp inap­tă de mun­că. Când m‑am întors la ser­vi­ciu, am aflat că, din păca­te, cole­ga mea nu găsi­se banii, dar nici nu se stră­du­i­se să‑i cau­te bine. După ce am plâns, am cotro­bă­it si eu prin toa­te ser­ta­re­le. In suflet învi­nu­iam o sin­gu­ră per­soa­nă. totu­şi nu m‑am pier­dut, hotă­râ­tă să îna­po­iez gră­di­ni­tei banii în timp. Nu aveam altă solu­tie, căci erau banii statului.

6 Săr­bă­toa­rea Adu­ce­rea moa­ş­te­lor Sfân­tu­lui Nico­lae – pe stil vechi 22 mai (nota trad.).

A tre­cut o lună. Neca­zul meu mi‑a îndrep­tat paşii spre bise­ri­că. La spo­ve­da­nie am spus pre­o­tu­lui că învi­nu­iesc o per­soa­nă. Deo­da­tă m‑a ful­ge­rat un gând! Mi-am amin­tit că ziua mea de naş­te­re coin­ci­de cu ziua când se săr­bă­to­reş­te Sfân­tul Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni. Am aler­gat la Cate­dra­la Sfân­ta tre­i­me din stra­da Izma­i­lo­v­sk, la icoa­na ierar­hu­lui. L‑am rugat să mă aju­te să-mi scot din ini­mă bănu­ia­la. Il rugam: „Dacă banii sunt în cla­să, ara­tă-mi unde sunt. Nu vreau să bănu­iesc pe nimeni!”
A doua zi, după ce m‑am rugat sfân­tu­lui, am venit la ser­vi­ciu şi, dintr‑o dată, fără să- mi dau sea­ma, m‑am îndrep­tat spre dulap. Am cău­tat banii aco­lo unde îi cău­ta­sem şi îna­in­te, însă poa­te că nu fuse­sem aten­tă. Am des­chis uşa dula­pu­lui, am luat mapa şi am găsit în ea banii pier­duti. Nici­o­da­tă nu m‑aş fi gân­dit că aş putea să‑i ascund în mapă! M‑am bucu­rat foar­te mult, cerând necon­te­nit ier­ta­re de la colegi. Ii mul­tu­meam lui Dum­ne­zeu şi Sfân­tu­lui Nicolae!
Cine­va poa­te cre­de că în poves­ti­rea mea nu este nimic mira­cu­los, însă pen­tru mine întâm­pla­rea a repre­zen­tat o ade­vă­ra­tă minu­ne şi o izbă­vi­re de gân­du­ri­le cele rele. De Sfân­ta tre­i­me, în bise­ri­că ni s‑au împăr­tit la toti ico­ni­te cu Sfân­tul Nico­lae. De atunci, mă gră­besc întot­dea­u­na să ajung la icoa­na lui din bise­ri­că, îi mul­tu­mesc şi îl rog să mij­lo­ceas­că pen­tru mine în fata Domnului.
Anna Bola­ci­ko­va, ora­şul Sankt-Petersburg

Pe locul ară­tă­rii minunate
Pe 11 iunie 1897, asu­pra satu­lui Kuiu­ki din guber­nia Kazan s‑a dez­lăn­tu­it o ploa­ie toren­ti­a­lă, cu grin­di­nă, cum nu se mai întâl­ni­se pe ace­le melea­guri. Grin­di­na era atât de puter­ni­că, încât a dis­trus semă­na­tu­ri­le din mul­te gos­po­dă­rii şi a rănit câti­va tărani. Ploa­ia a dis­trus tot ce a întâl­nit în cale. A doua zi, când tăra­nii au ieşit din case, au obser­vat că râu­le­tul lor secat, Kuiu­ko­va, se trans­for­ma­se într-un torent ver­ti­gi­nos şi îşi schim­ba­se direc­tia. Pe malu­ri­le lui s‑au des­co­pe­rit gră­mezi de pia­tră, care era nece­sa­ră tăra­ni­lor atât pen­tru con­struc­tie, cât şi pen­tru vân­za­re. Lucrând la pia­tră, ei au găsit o mică icoa­nă a Sfân­tu­lui Nicolae.
Des­co­pe­ri­rea minu­na­tă – icoa­na de ara­mă stă­tea dea­su­pra apei – i‑a pus pe gân­duri pe săte­ni: ce să facă, unde s‑o pună? Până a venit pre­o­tul, ei au impro­vi­zat din pia­tră un mic ana­log, l‑au înfru­mu­se­tat cu o fată de masă albă şi au aprins o can­de­lă. Lumea venea să se închi­ne la icoa­nă, să se roa­ge, lăsând pe o far­fu­ri­oa­ră bani. Din aceşti bani tăra­nii au înăl­tat în doi ani o bise­ri­că, unde a fost aşe­za­tă icoana.
Aceas­tă icoa­nă s‑a pro­slă­vit prin mul­te minuni. Erau zile când veneau să se închine
Sfân­tu­lui Nico­lae până la cinci mii de creştini.
In pre­zent, bise­ri­ca este pără­si­tă. Dar în fie­ca­re an, pe data de 25 iunie, pe locul des­co­pe­ri­rii icoa­nei, unde se îna­l­tă o cru­ce, se face o slu­j­bă şi se sfin­teş­te apa. In aceas­tă zi se sfin­teş­te şi lacul. Oame­nii se scal­dă în el. Au fost cazuri când unii din ei s‑au vindecat.
Gali­na, ora­şul Kazan

Nimic nu poa­te fi întâmplător
La mine aca­să se păs­trea­ză câte­va pică­tu­ri de ulei sfin­tit, pe care l‑am pri­mit la bise­ri­că după Sfân­tul Maslu în ziua pome­ni­rii Sfân­tu­lui Nico­lae. S‑a întâm­plat ca oda­tă să se afle la mine în vizi­tă mama. O durea cum­plit o măsea. Eu am dus‑o la poli­cli­ni­că, unde i‑au scos‑o. Insă pes­te putin timp mama a făcut febră mare, obra­zul i s‑a înroşit şi i s‑a umflat. Sufe­rea mult, iar eu nu o puteam aju­ta cu nimic. La acea oră târ­zie poli­cli­ni­ca era deja închisă.
Mi-am îndrep­tat ins­tinc­tiv pri­vi­rea spre icoa­ne. In min­te mi-au răsu­nat cuvin­te­le din Evan­ghe­lie: „După cre­din­ta voas­tră fie vouă!” (Mt. 9; 29). Am pri­vit sti­clu­ta cu ulei sfin­tit şi am înce­put să mă rog Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni. Am luat sti­clu­ta în mână şi am uns cu ulei obra­jii mamei, făcând sem­nul cru­cii pe ei şi ros­tind: „In nume­le tată­lui si al Fiu­lui şi al Sfân­tu­lui Duh”. In văzul între­gii fami­lii, mama a înce­put să se sim­tă din ce în ce mai bine: roşe­a­ta şi umflă­tu­ra au dis­pă­rut, iar febra a scă­zut. Cu totii ne-am bucu­rat. De câte­va ori i‑am pro­pus mamei să citeas­că drept mul­tu­mi­re, pen­tru vin­de­ca­rea minu­na­tă, Aca­tis­tul Sfân­tu­lui Nico­lae. Ea însă a refu­zat, sus­tinând că nu fuse­se decât o sim­plă întâm­pla­re. tot în ace­ea­şi sea­ră dure­rea i‑a revenit.
Iri­na, ora­şul Samara

Paz­ni­cul minunat
O feme­ie avea o liva­dă. In fie­ca­re sea­ră ea însem­na casa şi liva­da cu sem­nul cru­cii şi le încre­din­ta în gri­ja Sfân­tu­lui Nico­lae. Intr‑o zi a venit veci­nul şi i‑a spus: „Iar­tă-mă! Spu­ne- mi drept: cine păzeş­te în fie­ca­re noap­te liva­da şi casa? Căci ştiu că sotul tău este mili­tar şi rare­ori vine pe aca­să, mama ta e bătrâ­nă, iar copi­ii îti sunt mici. Cine vă păzeş­te? De câte ori am încer­cat să intru în liva­dă după mere, de fie­ca­re dată văd un bătrân şi atunci mă cuprin­de fri­ca”. Atunci feme­ia i‑a poves­tit des­pre „paz­ni­cul” minunat.

Legen­da familiei
Stră-stră­bu­ni­cul meu, Ghe­or­ghii Fio­do­ro­vici Şos­ta­kov (1816–1901), pro­ve­nea din dvoreni7 din guber­nia Moghi­le­v­sk. Aproa­pe toa­tă via­ta şi‑a petrecut‑o în răz­bo­i­ul din Cau­caz. S‑a retras din cadrul arma­tei cu mul­te meda­lii, având gra­dul de gene­ral-loco­te­nent. Dum­ne­zeu l‑a ferit de răni anu­me pen­tru a face cu el o minu­ne. In noap­tea din 12 spre 13 august 1860, un subal­tern acu­zat de o fără­de­le­ge a aten­tat la via­ta lui. Şi‑a îndrep­tat sabia asu­pra ini­mii lui, însă, când să‑l stră­pun­gă, lama a lune­cat pe ico­ni­ta Sfân­tu­lui Nico­lae, ce se afla în buzu­na­rul de la piept. A pri­mit totu­şi trei răni, dar via­ta nu‑i era periclitată.
Aceas­tă ico­ni­tă se păs­trea­ză în fami­lie ca o relic­vă sfân­tă, însă tim­pul nu cru­tă nimic. Cu toa­te că icoa­na este fru­mos împo­do­bi­tă, în une­le locuri s‑a cojit, iar culo­ri­le nu mai sunt cum au fost, deşi chi­pul sfân­tu­lui s‑a păs­trat bine. Ne-am adre­sat epi­sco­pu­lui Pan­te­li­mon de Bal­ta ca să aflăm dacă icoa­na ar putea fi res­ta­u­ra­tă, însă el, după ce a sărutat‑o, ne‑a sfă­tu­it s‑o păs­trăm aşa cum este şi ne‑a expli­cat că este veche şi putin cunos­cu­tă şi am putea‑o stri­ca din greşe­a­lă. Păs­trăm ico­ni­ta prin­tre cele­lal­te icoa­ne, ca să ne amin­teas­că de tra­di­ti­i­le familiei

7 Dvo­rean – nobil rus (nota trad.) noastre.
Lev Ber­ni­kov, ora­şul Kaliningrad

 

Pro­mi­siu­nea neîndeplinită
Aceas­tă poves­ti­re mi‑a relatat‑o o soră medi­ca­lă, care lucra în spi­tal, la sec­tia de onco­lo­gie. Aco­lo era inter­na­tă o feme­ie des­pre care medi­cii pre­su­pu­neau că ar avea can­cer, deşi nu‑i făcu­se­ră încă ana­li­ze­le. Pacien­tii din salon au obser­vat că bol­na­va, care se numea Nina, se ridi­ca dese­ori din pat şi, stând lân­gă geam, şop­tea ceva. Mai târ­ziu au con­sta­tat că Nina se ruga Mai­cii Dom­nu­lui şi Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni. „Cum să nu mă rog? spu­nea ea. Aca­să mă aşteap­tă copi­ii mici”.
Intr‑o noap­te, pacien­tii au auzit un stri­găt. „Ce‑i cu tine?” au întrebat‑o ei pe Nina.
„Nu ati văzut? Acum au venit la mine Mai­ca Dom­nu­lui şi Sfân­tul Nico­lae. Ei mi-au spus:
«Păcă­toa­să Nina, atunci când te rogi, ros­teş­te-ti nume­le!»” Ana­li­ze­le care i s‑au făcut a doua zi au infir­mat dia­gnos­ti­cul şi Nina a fost externată.
In una din scri­sori, Nina îi spu­nea sorei medi­ca­le: „Din nou au venit la mine Mai­ca Dom­nu­lui şi Sfân­tul. Ei mi-au spus: «Păcă­toa­să Nina, ai pro­mis că atunci când te vei însă­nă­toşi, vei mer­ge la bise­ri­că. Nu ai înde­pli­nit nici alte pro­mi­siuni»”. Pes­te putin timp fii­ca Ninei ne‑a anun­tat că mama ei a murit de cancer.
Anton Vahru­şev, ora­şul Samara

Aju­tă­tor în învătătură
Când lucram la bise­ri­că, doream foar­te mult să învăt sla­vo­na bise­ri­ceas­că, însă nici­de­cum nu reu­şeam. In bise­ri­ca noas­tră se păs­tra o icoa­nă mare şi veche a Sfân­tu­lui Nico­lae. După sfa­tul unei eno­ri­a­şe, m‑am rugat în fata aces­tei icoa­ne Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni, să mă aju­te la învătătură.
Pes­te putin timp am avut o vede­nie. Se făcea că mă aflu într-un para­clis. Pe un pere­te am văzut icoa­na Sfân­tu­lui Nico­lae. Mai erau şi alte icoa­ne. In mij­lo­cul para­cli­su­lui, pe un ana­log, era o car­te veche, ce semă­na a fi o Biblie sla­vo­nă. Era foar­te fru­moa­să: îmbră­ca­tă în argint şi cu o cru­ce mare la mij­loc. Când am deschis‑o, pagi­ni­le îi erau ca şi noi. Am înce­put să citesc din ea, ca şi când şti­am sla­vo­na bise­ri­ceas­că din fra­ge­dă copi­lă­rie. De atunci, cu aju­to­rul lui Dum­ne­zeu şi al Sfân­tu­lui Nico­lae, citesc cur­siv în aceas­tă limbă.
Foti­nia, regiu­nea Kirov

Pri­mej­dia
Prin ora­şul Ufa tre­ce un râu navi­ga­bil, care se numeş­te Bela­ia. Intr‑o sea­ră, la râu s‑au adu­nat cam vreo doi­spre­ze­ce tineri. Pe atunci eu eram încă tână­ră. tre­bu­ia să tre­cem pe malul celă­lalt. Am urcat în bar­ca în care puteau să-nca­pă doar opt oameni. In acel moment, pe lân­gă noi a tre­cut un vapor. Valu­ri­le ne-au lovit bar­ca şi ea s‑a răs­tur­nat. toti am căzut în apă, care înco­tro. Cu noi se afla şi o nepoa­tă de‑a mea. Ea m‑a apu­cat de batic şi împre­u­nă mer­geam la fund. Bati­cul mi‑a alu­ne­cat însă de pe cap şi unde a fost dusă feti­ta, nu ştiu. Iar eu ba eram împin­să în sus, ba eram tra­să îna­poi, la fund.
In casa noas­tră venea ade­sea un pele­rin. Se cul­ca pe cup­tor, iar mama îi spă­la hai­ne­le. Stă­tea o săp­tămâ­nă, până mai prin­dea puteri şi din nou por­nea la drum, căci nu putea rămâ­ne mult timp în unul şi ace­la­şi loc, fiind pri­go­nit. Intr‑o zi mi‑a spus: „Atunci când omul se înea­că, el tre­bu­ie să se roa­ge Sfân­tu­lui Nicolae”.
Mi-am amin­tit dintr‑o dată de acest sfat şi am stri­gat în gând: „Sfin­te Nico­lae, sal­vea­ză-mă!” In acel moment am înce­put să res­pir în apă, iar la picioa­re am sim­tit că mă spri­ji­neam de ceva tare.
tot atunci, pe râu se mai afla o bar­că având în ea doi mun­ci­tori: un bătrân şi un tânăr. Ei aprin­deau feli­na­re, indi­când ast­fel vapo­ru­lui dru­mul. Bătrâ­nul a văzut că într-un loc, pe râu, apa făcea niş­te cer­curi şi a spus tână­ru­lui: „Vâsleş­te într-aco­lo, băie­te. Simt că ceva nu‑i în regu­lă. Oare nu cum­va se înea­că un om?” Niko­l­ka, aşa se numea tână­rul, a sărit în apă şi m- a scos de păr. Eu mă agă­tam de mar­gi­nea băr­cii, căci nu mai aveam puteri să intru în ea. Ei m- au tras în bar­că şi din gât a înce­put să-mi cur­gă apă.
M‑au dus la spi­tal. Medi­cul a spus că voi muri, iar dacă voi rămâ­ne totu­şi în via­tă, voi rămâ­ne demen­tă. Auzind aces­tea, am făgă­du­it Dom­nu­lui că dacă voi rămâ­ne în via­tă şi voi fi sănă­toa­să, de săr­bă­to­ri­le bise­ri­ceşti, vre­me de un an, nu voi bea şi nu voi mân­ca nimic. Dum­ne­zeu m‑a auzit şi iată că sunt vie şi sănătoasă!
Când s‑a cal­cu­lat dis­tan­ta de la locul unde bar­ca noas­tră s‑a răs­tur­nat până la cel unde am fost sal­va­tă, s‑a con­sta­tat că eu m‑am aflat în apă nu mai putin de patru­zeci de minu­te. In jurul meu s‑au adu­nat toti medi­cii. Mă pri­veau ca pe o minu­ne, spu­nând că Dum­ne­zeu exis­tă cu adevărat!
„Rusia Orto­do­xă”, Jor­dan­vi­l­le, S. U. A.

Chi­pul plă­cu­tu­lui lui Dumnezeu
Mama avea o icoa­nă veche a Sfân­tu­lui Nico­lae. Când a murit ea, a dis­pă­rut şi icoa­na. A fost înve­li­tă într‑o câr­pă, pusă într‑o lădi­tă şi dusă într‑o căma­ră. Nu mai avea cine să se roa­ge la ea: nu exis­ta cre­din­tă nici în Hris­tos, nici în sfinti.
Au tre­cut anii. tri­ind oda­tă lucru­ri­le din lădi­tă, am găsit icoa­na Sfân­tu­lui Nico­lae. Am luat‑o în mâini şi am privit‑o cu aten­tie – o figu­ră mă scru­ta cu seve­ri­ta­te. Cu cât mai mult o pri­veam, cu atât mai mult sim­team o înte­lep­ciu­ne în acest chip, de par­că sfân­tul voia să-mi spu­nă ceva impor­tant pen­tru mine. Ini­ma a înce­put să-mi bată tare. Sim­team un sen­ti­ment de ruşi­ne. Nu-mi era bine. De câti ani stă­tea ascun­să icoa­na, iar eu nu mi-am amin­tit măcar o dată de ea! Am adus‑o în came­ră şi am agătat‑o pe pere­te. Făceam ce făceam şi pri­veam la Sfân­tul Făcă­tor de minuni. Câteo­da­tă mă însem­nam cu sem­nul cru­cii. Sufle­tul îmi era împie­trit şi gol. Nu aveam credintă.
Intr‑o sea­ră târ­zie, stă­team cul­ca­tă în pat, cu ochii închi­şi: som­nul nu venea, îmi apă­reau în min­te dife­ri­te gân­duri. Deo­da­tă am auzit chiar dea­su­pra ure­chii: „Fii­ca mea!” Cuvin­te­le au răsu­nat clar şi tare. Nu am dat nicio impor­tan­tă aces­tui fapt şi l‑am uitat repe­de. Au tre­cut trei zile. Intâm­pla­rea s‑a repe­tat, numai că de data asta am auzit alte cuvin­te: „Eu de
mult timp te aştept!” Fără să vreau, am aso­ci­at aces­te două pro­po­zi­tii. Am căzut pe gân­duri. Ce înseam­nă aceas­ta? A cui este vocea? Negreşit, venea din icoa­nă! Am înte­les că Sfân­tul Nico­lae mă aştep­ta să mă adre­sez lui.
Cât de mare este iubi­rea lui pen­tru oameni şi cât de mare este răb­da­rea lui! Multi ani plă­cu­tul lui Dum­ne­zeu a aştep­tat ca eu, într-un sfârşit, să mă întorc la Dum­ne­zeu. Nu şti­am nicio rugă­ciu­ne, însă aşa cum am putut, m‑am rugat lui cu cre­din­tă şi evla­vie. Am înte­les ce înseam­nă pen­tru noi Dum­ne­zeu, Mân­tu­i­to­rul nos­tru. El S‑a sălă­ş­lu­it în ini­ma mea pen­tru tot res­tul vietii.
Am înce­put să merg tot mai des la bise­ri­că, i‑am învă­tat pe copi­ii mei să se roa­ge şi să cre­a­dă în Dum­ne­zeu. Imi este cu nepu­tin­tă să des­criu sen­ti­men­tul care s‑a sălă­ş­lu­it în mine, când prin tai­ne­le Bise­ri­cii m‑am legat de Dum­ne­zeu. Acum am puteri să tră­iesc, să cred, să iubesc şi să înving. Am înce­put să pri­vesc lumea cu alti ochi.
Tama­ra, ora­şul Samara

Cre­din­ta mea s‑a întărit”
Când au înce­put dure­ri­le naş­te­rii pre­ma­tu­re, am luat cu mine în spi­tal car­tea de rugă­ciuni şi ico­ni­te cu Mân­tu­i­to­rul, Mai­ca Dom­nu­lui şi Sfân­tul Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni. Mă lini­ş­team doar cu gân­dul că poa­te prun­cul nu va muri de săr­bă­toa­re. Aproa­pe o săp­tămâ­nă copi­lul s‑a zbă­tut între via­tă şi moar­te. In ace­le zile eu îmi aşe­zam în fată ico­ni­te­le şi mă rugam neîncetat.
Fiul meu s‑a năs­cut pe 20 octom­brie. A înce­put să res­pi­re sin­gur – medi­cii sus­ti­neau că s‑a întâm­plat o minu­ne. A res­pi­rat sin­gur 24 de ore: în spi­tal nu era liber niciun apa­rat de res­pi­ra­tie arti­fi­ci­a­lă. Imi spu­neau să fiu pre­gă­ti­tă pen­tru ori­ce. Iar eu con­ti­nu­am să mă rog. Au urmat zece zile de rea­ni­ma­re, spi­ta­lul pen­tru copii, hemo­ra­gie cere­bra­lă, plămâni sla­bi, gre­u­ta­te mică… înte­le­geam că toa­te aces­tea sunt încer­cări de la Dum­ne­zeu. Cre­din­ta mea s‑a întă­rit. Sotul meu a înce­put să cre­a­dă şi el în Dum­ne­zeu şi s‑a bote­zat. In spi­tal am reu­şit să bote­zăm copi­lul cu nume­le Nico­lae. Iar pes­te putin timp copi­lul s‑a însă­nă­toşit şi noi am fost externati.
Pes­te o lună, în oră­şe­lul nos­tru a fost adu­să icoa­na Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni, copie de pe cea care se află la moa­ş­te­le sfân­tu­lui de la Cate­dra­la Hris­tos Mân­tu­i­to­rul. Bine­în­te­les, ne-am dus să ne închi­năm la ea împre­u­nă cu copi­lul. Medi­cii ne spu­neau că el poa­te rămâ­ne inva­lid şi că poa­te să sufe­re mai târ­ziu de mul­te boli cro­ni­ce, însă a tre­cut un an, iar el con­ti­nuă să fie sănă­tos. Pri­meş­te Sfin­te­le tai­ne cu o evla­vie neo­bi­ş­nu­i­tă pen­tru un copil; în fata icoa­ne­lor devi­ne serios.
„Sfin­te Părin­te Nico­lae, roa­gă-te lui Dum­ne­zeu pen­tru noi!”
Iulia, ora­şul Ekaterinburg

Can­de­la neadormită
In celu­la noas­tră din închi­soa­rea din Derea­bin­ka s‑a păs­trat nea­tin­să o icoa­nă mare a Sfân­tu­lui Nico­lae. Se afla lân­gă pere­te, în mij­lo­cul celu­lei şi chiar din pri­me­le zile ale veni­rii noas­tre a fost lua­tă în gri­jă de fra­tii de rit vechi. Pe căi necu­nos­cu­te, doar de ei şti­u­te, făceau
rost de ulei şi men­ti­neau can­de­la nes­tin­să. De săr­bă­tori reli­gi­oa­se ei adu­ceau lumâ­nări şi le aprin­deau. Nu doar cei cre­din­cioşi, ci chiar şi cei necre­din­cioşi se pur­tau cu evla­vie fată de icoa­nă şi de can­de­lă şi nimeni nu a încer­cat să le pro­fa­ne­ze. toti eram de păre­re că, atâ­ta timp cât icoa­na era la noi şi ardea can­de­la, sfân­tul ne va păzi şi ne va ocro­ti şi va pedep­si pe cel ce va pro­fa­na icoa­na şi, mai ales, pe cel care va stin­ge lumina.
Con­du­ce­rea închi­so­rii, care tre­cea în fie­ca­re dimi­ne­a­tă şi sea­ră pe lân­gă icoa­nă, încer­ca să pară ca nu obser­vă nici icoa­na, nici can­de­la, însă cu o săp­tămâ­nă îna­in­te de eli­be­ra­rea mea, unul din fra­tii de rit vechi s‑a apro­pi­at de patul meu şi, agi­tat, mi‑a spus că noap­tea tre­cu­tă, şeful închi­so­rii, tre­când pe lân­gă celu­la noas­tră, a stins can­de­la. M‑am uitat în jurul meu şi mi-am văzut tova­ră­şii agi­tati, adu­nati în fata icoa­nei. toti, într-un glas, am hotă­rât să rea­prin­dem candela.
Pes­te două-trei zile, toa­tă con­du­ce­rea închi­so­rii a fost înlă­tu­ra­tă din func­tie şi ares­ta­tă. Se spu­nea că ar fi fost şi împu­ş­ca­tă pen­tru niş­te greşeli comi­se în ser­vi­ciu. Acest caz i‑a tul­bu­rat chiar şi pe cei necre­din­cioşi. La ini­ti­a­ti­va cre­din­cioşi­lor, toti, cu alte cuvin­te întrea­ga Bise­ri­că, ne-am rugat în fata icoanei.
Pro­to­ie­reu Miha­il Celtov,
„Din amin­ti­ri­le unui con­dam­nat la moar­te”, 1918

Icoa­ne­le au fost întoarse
O cre­ş­ti­nă orto­do­xă a hotă­rât să ade­re la o sec­tă. A pără­sit bise­ri­ca şi a înce­put să frec­ven­te­ze adu­nă­ri­le sec­tan­ti­lor, să le ascul­te pre­di­ci­le. De la ei a aflat că icoa­ne­le nu ar tre­bui să fie cin­sti­te. A venit aca­să şi le‑a arun­cat. Pre­gă­tin­du-se să ple­ce la adu­na­re, a ob- ser­vat că a mai rămas o sin­gu­ră icoa­nă, cea a Sfân­tu­lui Nico­lae. Feme­ia a scos‑o afa­ră şi a aruncat‑o la gunoi, spu­nând: „Aici îti este locul!”
Sea­ra târ­ziu, când se întorcea aca­să, era frig şi întu­ne­ric. Plo­ua. Apro­pi­in­du-se de casă, a văzut că în prag stă­tea un bătrân, ud şi înghe­tat, care o pri­vea. „tai­că, de ce stai în ploa­ie? Intră în casă.” „Nu pot. Stă­pâ­na casei m‑a alun­gat.” Feme­ia a pri­vit cu aten­tie şi a recu­nos­cut în bătrân pe Sfân­tul Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni. Ea a înce­put să plân­gă cu lacri­mi ama­re, s- a căit de toa­te cele făcu­te şi a adus icoa­ne­le îna­poi în casă.
tatia­na Komis­sa­ro­va, ora­şul Cistopol

Mirul tămă­du­i­tor
Când fiul meu nu împli­ni­se încă doi ani, a avut o puter­ni­că into­xi­ca­tie ali­men­ta­ră. Sotia m‑a sunat la ser­vi­ciu şi mi‑a spus de sta­rea lui gra­vă. Avea febră mare, care con­ti­nua să cre­as­că. Medi­cul tre­bu­ia să vină abia după-ami­a­ză şi, dacă sta­rea copi­lu­lui nu se ame­li­o­ra, tre­bu­ia che­ma­tă urgent Sal­va­rea. Am venit repe­de aca­să. Copi­lul era cul­cat în pat şi cu ochii atin­ti­ti spre tavan. Nu recu­noş­tea pe nimeni. Când i‑am atins capul, ini­ma mi‑a înghe­tat pe loc: fon­ta­ne­la era des­chi­să ca la un nou-năs­cut. Sotia mea era în sta­re de şoc. Ros­tea neîncetat
„Năs­că­toa­re de Dum­ne­zeu” şi îşi punea toa­tă spe­ran­ta doar în Unul Dumnezeu.
Eu m‑am repe­zit spre col­tul sfânt, am înge­nun­che­at în fata icoa­ne­lor şi am înce­put să
mă rog fier­bin­te. Apoi am venit lân­gă copil şi cu mâna pe bur­ta lui ros­team „tatăl Nostru”.
Am hotă­rât să nu che­măm deo­cam­da­tă Sal­va­rea. Când a venit medi­cul, copi­lul se sim­tea deja mai bine, febra îi scă­zu­se. Medi­cul a spus că nu era nevo­ie să‑l ducem la spi­tal, ci doar să îi dăm medi­ca­men­te­le pre­scri­se de el. După ce a ple­cat, eu am uns frun­tea şi bur­ta copi­lu­lui cu ulei sfin­tit de la racla Sfân­tu­lui Nico­lae. Aceas­ta s‑a întâm­plat într‑o joi – ziua pome­ni­rii sfân­tu­lui. Băi­a­tul a ador­mit, iar sotia a aler­gat la far­ma­cie după medi­ca­men­te. Pes­te o oră copi­lul s‑a tre­zit. Zâm­bea. Nu mai avea febră, iar fon­ta­ne­la era închi­să. S‑a însă­nă­toşit fără să mai ia medi­ca­men­te. „A venit cine­va la tine în somn?”, l‑am între­bat eu. „Da”, mi‑a răs­puns el. Aşa Sfân­tul Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni, ne‑a vin­de­cat copilul.
Ser­ghei, ora­şul Samara

Pe multi de la moar­te salvându‑i”
Când a înce­put răz­bo­i­ul, fami­lia noas­tră locu­ia în Gat­ci­na. tre­bu­ia să fim eva­cu­ati cu o par­te a uzi­nei Puti­lo­v­sk, unde lucra tata, în Ural. Dis-de-dimi­ne­a­tă am por­nit la drum pe cai. Spre sea­ră am ajuns în Ale­xan­dro­v­ka, unde ne‑a oprit o san­ti­ne­lă. Am fost nevo­i­ti să ne insta­lăm într‑o casă libe­ră, la mar­gi­nea satu­lui. Lumi­nă nu era. Mama a aşter­nut pe podea câ- teva hai­ne de-ale noas­tre şi ne‑a culcat.
Noap­tea a înce­put un raid aeri­an: nem­tii îna­in­tau spre Pul­kov. tunu­ri­le noas­tre au răs­puns la atac. Se auzeau numai bubu­i­turi, totul era în flă­cări. Eram spe­ri­ati. Ne-am adu­nat toti la un loc şi am înce­put să ne rugăm: „Doam­ne, aju­tă-ne!” Când o nouă explo­zie a lumi­nat casa, mama a stri­gat şi a pri­vit spre col­tul din drep­tul ei. Aco­lo, în fâşia de lumi­nă, se vedea clar icoa­na Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni. Noi am stri­gat după ajutor.
Când am ple­cat din Ale­xan­dro­v­ka, mama a luat şi icoa­na. Impre­u­nă cu noi, ea a tre­cut prin răz­boi şi prin trei lagă­re de con­cen­tra­re fas­ciste. Sfân­tul Nico­lae ne‑a ocro­tit şi ast­fel noi am rămas în viată.
Nina Soko­lo­va, ora­şul Sankt-Petersburg

Icoa­na cu chip de mongol
S‑a întâm­plat acum 300 de ani. Pe atunci regiu­nea noas­tră era putin popu­la­tă, dar boga­tă în vânat şi ani­ma­le. In pre­zent, mul­te s‑au schim­bat şi doar Saia­nî şi‑a păs­trat seme­tia şi măre­tia. In 1674 aici, „în cel mai bun şi întă­rit loc”, oame­nii taru­lui au ridi­cat o ceta­te. Caza­cii au venit şi s‑au sta­bi­lit în ea. Aici se ter­mi­na pămân­tul Rusi­ei, din­co­lo era cel al mon- goli­lor. Mongo­lii nu doreau să cede­ze aceas­tă vale fru­moa­să şi‑i ata­cau dese­ori pe locu­i­tori, luându‑i în cap­ti­vi­ta­te şi jefuindu‑i. Dar în lup­te­le cu ruşii sufe­reau pier­deri mari, deo­a­re­ce aceş­tia lup­tau „cu foc”, iar mongo­lii, „cu săgeti”.
Oda­tă a venit o oas­te mare de pe pămân­tu­ri­le mongo­li­lor, cam la zece mii de călă­reti. Şi-au aşe­zat tabă­ra pe malul râu­lui Irkut, în drep­tul cetă­tii. „trei zile şi trei nopti au ase­di­at ceta­tea.” In ceta­te erau trei­zeci şi patru de osta­şi. Caza­ci­lor li se ter­mi­na­se pra­ful de puş­că. Mongo­lii, sim­tind că izbân­da este aproa­pe, au înce­put să trea­că râul ase­me­nea unor nori negri. In rân­du­ri­le lor era vese­lie. Cei răma­şi în ceta­te s‑au adu­nat în bise­ri­că, la rugă­ciu­ne. Ei şti­au că îi aşteap­tă chi­nuri şi mari sufe­rin­te, căci aşa pro­ce­dau de obi­cei mongo­lii cu captivii.
Insă s‑a întâm­plat o minu­ne. Por­ti­le cetă­tii s‑au des­chis şi din ea a ieşit un călă­ret necu­nos­cut. Era căla­re pe un măgă­ruş, iar în jurul capu­lui îi stră­lu­cea o aură de foc. Mongo­lii s‑au repe­zit spre porti, însă caii lor s‑au ridi­cat pe picioa­re­le dina­poi, arun­când călă­re­tii la pământ şi strivindu‑i cu copi­te­le. Săge­ti­le, îndrep­ta­te spre călă­ret, se întorceau îna­poi şi îi omo­rau pe cei ce le trimiteau.
A înce­put pani­ca: oame­nii stri­gau, caii neche­zau; înfri­coşati, mongo­lii au întors caii şi au pără­sit tabă­ra. De atunci, nici­u­nul din­tre con­du­că­to­rii lor n‑a mai încer­cat să trea­că pes­te hota­re­le taru­lui. Osta­şii, după ce şi-au reve­nit, afir­mau că sfân­tul care a ieşit din ceta­te semă­na cu băş­ti­na­şii: pometi pro­e­mi­nen­ti, tenul închis şi ochi înguşti.
După aceas­tă vic­to­rie, caza­cii au înce­put să se gân­deas­că cum să‑i mul­tu­meas­că sfân­tu­lui. In pri­mul rând, au coman­dat o icoa­nă a Sfân­tu­lui Nico­lae. Ico­na­rul a pic­tat chi­pul sfân­tu­lui, care s‑a dove­dit a fi con­form des­cri­e­rii osta­şi­lor. Iar pe locul cel mai îna­lt, pe malul râu­lui Irkut, au înăl­tat o bise­ri­că de lemn în cin­stea Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni. Cu tim­pul, aici s‑a înfi­in­tat sta­ni­ta Nikolskaia.
Popo­va, Buriatia

Bine­cu­vân­ta­rea mamei
M‑am năs­cut în Lenin­grad, dar se împli­nesc trei­zeci de ani de când tră­iesc depar­te de ora­şul meu natal. Când aveam două­zeci de ani şi am ple­cat de aca­să, mama m‑a bine­cu­vân­tat cu o ico­ni­tă a Sfân­tu­lui Nico­lae, spu­nân­du-mi: „Când îti va fi greu, să te rogi lui şi el te va ajuta!”
Intr-ade­văr, pen­tru mine au înce­put tim­puri gre­le. Intr‑o noap­te mi-am amin­tit de aceas­tă ico­ni­tă. Până azi mă minu­nez cum de nu am pierdut‑o, după cât este de mică. Am luat‑o în mâini şi, cu lacri­mi în ochi, am înce­put să‑i spun sfân­tu­lui toa­te neca­zu­ri­le mele, cerându‑i aju­tor. Nu şti­am rugă­ciuni, mă rugam cu cuvin­te­le mele. Aşa m‑am rugat câte­va zile şi lucru­ri­le au înce­put să se îndrep­te. De atunci păs­trez cu sfin­te­nie aceas­tă iconită.
Oda­tă, când m‑am supă­rat pe sora mea, Sfân­tul Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni, mi‑a apă­rut în vis, exact cum era repre­zen­tat în icoa­nă. Mi‑a spus mul­te. Când m‑am tre­zit, tineam min­te doar că nu tre­bu­ie să ne supă­răm. Vara, când am venit în vizi­tă la ai mei, m‑am dus în pri­mul rând la sora mea şi ne-am împăcat.
In pre­zent, de şap­te ani sunt eno­ri­a­şa Bise­ri­cii Inăl­tă­rii Dom­nu­lui, unde se păs­trea­ză icoa­na făcă­toa­re de minuni a Sfân­tu­lui Nico­lae. Pro­ba­bil că rugă­ciu­ni­le sfân­tu­lui m‑au con­dus la bise­ri­că, căci atunci când am pri­mit din mâi­ni­le mamei ico­ni­ta, nu şti­am încă nimic des­pre Dumnezeu.
Nadej­da Gam­za­e­va, tatarstan

Intâl­ni­rea minunată
Dato­ri­tă Sfân­tu­lui Nico­lae, am avut par­te de o întâl­ni­re minu­na­tă. Impre­u­nă cu mama por­ni­sem în pele­ri­naj la locu­ri­le sfin­te din Mosco­va. Am ajuns şi la mănăs­ti­rea Don­skoi. Ne-
am închi­nat icoa­nei Mai­cii Dom­nu­lui şi moa­ş­te­lor Sfân­tu­lui Patri­arh tihon. Mama ştia că în mănăs­ti­re se mai păs­trea­ză o icoa­nă rară, şi anu­me un mozaic izvorâ­tor de mir al Sfân­tu­lui Nico­lae, însă nică­ieri nu o puteam găsi. Pre­gă­tin­du-ne să ple­căm, mama s‑a apro­pi­at de o bătrâ­nă îmbră­ca­tă sără­căcios şi a întrebat‑o unde poa­te fi găsi­tă aceas­tă icoa­nă. Bătrâ­na s‑a ofe­rit bucu­roa­să să ne aju­te. Voi tine min­te toa­tă via­ta plim­ba­rea prin oraş cu acea feme­ie care cunoş­tea şi iubea fie­ca­re piatră.
Am ajuns la un mic para­clis al Sfân­tu­lui Nico­lae. In inte­ri­o­rul lui stră­lu­cea cu o lumi­nă dum­ne­ze­ias­că chi­pul din mozaic al Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni. In fata icoa­nei ardea o can­de­lă si se auzea adi­e­rea uşoa­ră a vân­tu­lui. Aş fi venit aici în fie­ca­re zi. Şi bătrâ­ni­cii îi plă­cea să vină aici. Am rugat‑o să ne spu­nă nume­le, ca să o pome­nim în rugă­ciuni, însă a refu­zat şi ne‑a cerut de trei ori ier­ta­re pen­tru aceasta.
Ea ne‑a con­dus apoi la sta­tu­ia Mân­tu­i­to­ru­lui. „Ale­geti-vă un loc la picioa­re­le Lui. Oh, cât sun­tem de nere­cu­nos­că­tori łie, Doam­ne, noi, uce­ni­cii tăi!”, a ros­tit ea cu lacri­mi în ochi. După putin timp a adă­u­gat: „Cine se roa­gă din toa­tă ini­ma, ace­la pri­meş­te darul lacri­mi­lor”. Ce dar mare este cel al lacri­mi­lor de pocă­in­tă şi de umi­lin­tă în fata milei şi a haru­lui lui Dum­ne­zeu! O ini­mă împie­tri­tă nu poa­te văr­sa lacri­mi ade­vă­ra­te decât atunci când pri­meş­te darul lui Dumnezeu.
Bătrâ­ni­ca ne‑a spus că tre­bu­ie să ple­ce şi ne‑a lăsat în gri­ja înge­ru­lui păzi­tor. Mult timp am pri­vit după ea: fira­vă, încăl­ta­tă cu pan­tofi vechi, îmbră­ca­tă într-un pal­ton la fel de vechi. Nu‑i voi uita nici­o­da­tă fata blân­dă, cu ochi senini şi sin­ceri. Cine ştie dacă va bine­voi vreo­da­tă Dum­ne­zeu să mai întâl­nim în via­ta aceas­ta un ast­fel de exem­plu de smerenie!
Ioan­na, ora­şul Vologda

Reîn­toar­ce­rea la viată
M‑am căsă­to­rit devre­me. Putin timp după ace­ea au apă­rut şi copi­ii: o fată şi doi băieti gemeni, însă căs­ni­cia mea nu mer­gea: sotul meu bea şi mă bătea. Când copi­ii au înce­put să mear­gă la şcoa­lă, m‑am apu­cat si eu de băut. A tre­bu­it să schimb mul­te locuri de mun­că din aceas­tă cau­ză. Şi eu, şi sotul meu ne dădeam sea­ma că nu pro­ce­dăm bine, însă nu aveam pute­rea să ne oprim. tot mai des eram inter­na­tă în spi­tal, la dez­al­co­o­li­za­re. Imi era milă de copii, dar, dacă se întâm­pla să beau doar un păhă­rel, nu mă mai opream zile întregi. Sim­team cum pier şi că nu voi mai putea scă­pa de iadul aces­ta. toti se aştep­tau să mor cât de curând.
In urmă cu trei ani, la ser­vi­ciu, şefa noas­tră, Nina Iva­nov­na, în fata cole­gi­lor mei mi‑a dat o ico­ni­tă cu chi­pul Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni, spu­nân­du-mi: „Lena, roa­gă-te! Pri­veş­te în ochii Sfân­tu­lui Nico­lae şi cere‑i aju­tor!” Mi‑a dat şi apă sfin­ti­tă. Am înce­put să mă rog din tot sufle­tul meu chi­nu­it. Mă rugam aca­să, pe stra­dă, în maşi­nă, şi pes­te tot ico­ni­ta era cu mine. Sla­vă Dom­nu­lui! Rugă­ciu­ni­le mele au fost auzite.
Mi-am rupt un picior şi am rămas un timp aca­să, bol­na­vă. Când am putut să merg, m- am dus la bise­ri­că şi am poves­tit pre­o­tu­lui ce se întâm­pla cu mine. El mi‑a expli­cat că tre­bu­ie să mă spo­ve­desc şi să mă împăr­tă­şesc. După ce am pri­mit Sfin­te­le tai­ne, via­ta mea s‑a schim­bat brusc în bine. Dum­ne­zeu mi‑a dat pute­re şi răb­da­re. Am înce­tat să mai beau. tot mai des mer­geam la bise­ri­că, şi anu­me la para­cli­sul Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni. De pro­fe­sie sunt pati­ser-cofe­tar, toa­tă ziua lucrez în picioa­re, iar după frac­tu­ră aveam dureri îngro­zi­toa­re. Pes­te un timp mi s‑a dia­gnos­ti­cat şi artro­za înche­ie­tu­rii şi a tre­bu­it să fiu urgent ope­ra­tă. In spi­tal am stat opt luni. Cu aju­to­rul lui Dum­ne­zeu, am tre­cut şi pes­te aceas­ta, doar că sotul meu con­ti­nua să bea. Eu nu înce­tam să mă rog. Când m‑am exter­nat, medi­cii mi-au spus: „tre­bu­ie să-ti schim­bi locul de mun­că”. Acum aveam şi o infir­mi­ta­te, iar un alt ser­vi­ciu nu puteam găsi.
Din nou m‑am dus la para­cli­sul Sfân­tu­lui Nico­lae. Aco­lo am cum­pă­rat o car­te des­pre minu­ni­le şi nevo­in­te­le sta­re­tu­lui Zaha­ria. Din ea am aflat des­pre Pra­vi­la Mai­cii Dom­nu­lui şi am înce­put s‑o citesc. Şi s‑a întâm­plat minu­nea! Am venit la Cate­dra­la Invi­e­rii, unde m‑am spo­ve­dit şi m‑am împăr­tă­şit. După slu­j­bă, m‑am apro­pi­at de părin­te pen­tru bine­cu­vân­ta­re şi să‑i spun să se roa­ge pen­tru mine ca Dum­ne­zeu să-mi dea un ser­vi­ciu bun. După o cli­pă de tăce­re, părin­te­le mi‑a spus: „ Noi avem nevo­ie de un bucă­tar. N‑ati vrea să lucrati la noi?”
Am căzut pe gân­duri. Nu şti­am ce să fac. Aco­lo unde lucram, îmi pro­mi­se­se­ră un apar­ta­ment: locu­iam cinci per­soa­ne într‑o gar­so­nie­ră. Dar, bine­în­te­les, am accep­tat ofer­ta părin­te­lui, căci mă ruga­sem mult Mai­cii Dom­nu­lui pen­tru un post şi Dum­ne­zeu mi‑l tri­mi­se­se. Cei de aca­să s‑au împă­cat cu gân­dul, iar cunos­cu­tii şi cole­gii m‑au condamnat.
In pre­zent, lucrez ca bucă­tar la bise­ri­că. Cu aju­to­rul lui Dum­ne­zeu m‑am lăsat de bău­tu­ră şi tin toa­te pos­tu­ri­le. Iar nu demult şi sotul meu s‑a spo­ve­dit şi s‑a împăr­tă­şit. Spe­răm că şi copi­ii noş­tri vor veni la Dum­ne­zeu, căci a fost vina noas­tră că nu mer­geam la bise­ri­că şi că nu‑i învă­ta­sem nici pe ei. Deşi înghe­su­i­ti în gar­so­nie­ră, tră­im în pace şi întelegere.
Ele­na, ora­şul Cerepovet

Dătă­to­rul de întelepciune
Sfân­tul Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni, m‑a aju­tat de‑a lun­gul între­gii mele vieti. El este călă­u­zi­to­rul meu. In 1960 am intrat la Aca­de­mia Mili­ta­ră din Iaro­slav. Nu puteam deloc înte­le­ge radi­o­teh­ni­ca. Nu pri­ce­peam nici măcar ce este ace­la un elec­tron. Cole­gii mei înte­le­geau şi fie­ca­re încer­ca să-mi expli­ce, dar eu con­ti­nu­am să mă uit ca un prost la for­mu­le. Desi­gur, eram supă­rat până la lacri­mi din cau­za nepu­tin­tei mele. toa­tă spe­ran­ta mea era în aju­to­rul Sfân­tu­lui Nicolae.
A venit şi sesiu­nea. Am învă­tat doar un sin­gur subiect, pen­tru cele­lal­te nu am mai avut puteri. Şi iată că a venit şi ziua exa­me­nu­lui. Am intrat în sală, m‑am pre­zen­tat în fata comi­si­ei şi mă pre­gă­team să trag bile­tul. După ace­la­şi bilet au întins mâi­ni­le şi cei­lalti colegi. O voce lăun­tri­că îmi şop­tea să renunt la el. Când am tras un alt bilet şi i‑am citit con­ti­nu­tul, mira­rea mea nu avea mar­gini: era exact subiec­tul pe care îl toci­sem în ajun. Am răs­puns bine şi am fost tre­cut în anul al doi­lea, însă cel mai uimi­tor este fap­tul că unii din­tre cole­gii mei, care învă­tau bine, au picat exa­me­nul. In anul urmă­tor, min­tea mi s‑a lumi­nat şi până la absol­vi­rea Aca­de­mi­ei nu am mai avut pro­ble­me. Am absol­vit Aca­de­mia ca şef de promotie.
Vitali Orlov, ora­şul Novgorod

Intoar­ce­rea datoriei
Oda­tă, un pri­e­ten de-al sotu­lui meu a venit la noi în vizi­tă. Pri­mi­se multi bani şi se lău­da, ară­tân­du-mi‑i. „Ia aceşti bani, mi‑a spus. Ii las drept arvu­nă, iar Oleg, în schimb, îmi va lucra ceva din pia­tră”. „Şi dacă nu va fi de acord să‑i pri­meas­că?” l‑am între­bat. „Nu‑i nimic,
ne vom înte­le­ge”, a fost răs­pun­sul lui. Mi‑a lăsat apoi o mică sumă de bani şi a plecat.
A doua zi, eu m‑am dus la bise­ri­că şi am văzut aco­lo o icoa­nă mare a Sfân­tu­lui Nico­lae. Deşi era scum­pă, am cumpărat‑o. Iar după ce am mai cum­pă­rat şi lumâ­nări, mi-am adus amin­te că aceşti bani nu erau ai mei, ci, de fapt, ai sotu­lui meu. Insă nu i‑am spus nimic lui Oleg.
Când a reve­nit Vitali, pri­e­te­nul sotu­lui, şi a între­bat de banii lăsati drept arvu­nă, sotul nu ştia ce să‑i răs­pun­dă. De-abia atunci i‑am expli­cat tot. Nu mai aveam cum să‑i întorc lui Vitali dato­ria. Pen­tru pre­tul pro­pus de el, Oleg a refu­zat să lucre­ze: cio­pli­tul în pia­tră este migă­los şi greu. Ambii erau supă­rati pe mine, iar eu plângeam.
Am înce­put să mă rog Sfân­tu­lui Nico­lae: „Aju-tă-mă! Nu ştiu ce să fac, căci ceea ce am făcut eu sea­mă­nă cu un fel de tâlhă­rie…” Intr‑o dimi­ne­a­tă am văzut pe masă niş­te bani. Era exact suma de care aveam nevo­ie, însă de unde erau? Am întrebat‑o pe mama: „Sunt ai tăi?” „ Nu”, mi‑a răs­puns ea. L‑am între­bat pe tata: „Sunt ai tăi?” „Nu.” Am aler­gat la Oleg:
„De unde sunt?” „Cred că veci­na ti‑a adus dato­ria.” Am întrebat‑o şi pe veci­na, dar a urmat ace­la­şi răs­puns nega­tiv. De-abia atunci am înte­les de la cine erau banii. A venit Vitali, i‑am întors dato­ria şi ne-am împăcat.
Sve­tla­na, ora­şul Permi
Invă­tă­to­rul copiilor
O feme­ie între două vâr­ste a venit în bise­ri­cu­ta noas­tră. S‑a rugat mult timp sfân­tu­lui, cu lacri­mi în ochi. Iată ce ne‑a povestit.
In satul nos­tru era o bise­ri­că mare şi fru­moa­să. In tim­pul pute­rii sovi­e­ti­ce a fost închi­să. Mai bine zis, a fost închi­să pen­tru cre­din­cioşi şi des­chi­să pen­tru necre­din­cioşi. Cru­cea de pe bise­ri­că a fost dată jos, gea­mu­ri­le spar­te, iar obiec­te­le sfin­te, fura­te. Uşi­le bise­ri­cii erau des­chi­se vrai­ş­te şi copi­ii veneau aici după lec­tii pen­tru a se juca. Urcau în clo­po­t­ni­tă, se jucau de‑a v‑ati ascun­se­lea, stri­gau şi stri­cau ceea ce mai era întreg. Aca­să, mama mă îndemna:
„Ninu­ş­ka, să nu mergi să te joci în bise­ri­că. Iar când treci pe lân­gă ea, să te închini!”
După lec­tii, cole­gii mei de cla­să se adu­nau în bise­ri­că. Mă che­mau şi pe mine, dar mi- era fri­că să mă duc, fiind­că mama nu-mi dădea voie. toa­te pri­e­te­ne­le mele erau deja în bise­ri­că, aler­gau şi râdeau. M‑am gân­dit: „Poa­te că mama nu va afla…”. Şi am intrat şi eu în bise­ri­că. Am des­chis o uşă, de aco­lo am pătruns într-un hol, dar m‑am împie­di­cat de ceva. Când am vrut să mă întorc, nu mai şti­am pe unde intra­sem. Unde mă întorceam, mă tre­zeam într-un loc necu­nos­cut. Aşa am rătă­cit mult timp prin bise­ri­că. Se întu­ne­ca şi mi se făcu­se fri­că. Am înce­put să strig după aju­tor, dar nimeni nu răs­pun­dea. Sle­i­tă de puteri, m‑am aşe­zat pe o treap­tă şi am izbu­c­nit în lacri­mi. In min­te mi se învâr­tea un gând: „Nu am ascultat‑o pe mama şi acum nimeni nu mă va mai găsi aici”. Deo­da­tă am obser­vat lân­gă mine un bătrâ­nel. Am vrut să‑l întreb cum pot ieşi, dar el, fără să spu­nă ceva, mi‑a ară­tat cu mâna ieşi­rea. Am sărit de bucu­rie şi m‑am repe­zit într-aco­lo. Când am întors capul, bătrâ­ne­lul nu mai era. Dispăruse.
Am ieşit afa­ră şi am aler­gat spre casă, fără să spun cui­va cele întâm­pla­te. Doar pes­te un timp, când mama a scos din niş­te ser­ta­re icoa­ne­le ascun­se, într-una din ele l‑am recu­nos­cut pe bătrâ­ne­lul întâl­nit de mine în bise­ri­că. I‑am poves­tit totul mamei. Ea m‑a cer­tat un pic pen­tru neas­cul­ta­rea mea, iar după ace­ea mi‑a spus că acel bătrân era Sfân­tul Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni. S‑a închi­nat la icoa­nă şi a ascuns‑o îna­poi în dulap.
Zinai­da Pav­lo­va, ora­şul Cerepovet

Rude­le mele
Voi poves­ti două întâm­plări des­pre cum le‑a aju­tat Sfân­tul Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni, pe buni­ca mea, Gli­che­ria Pro­ko­pi­ev­na Kazi­mo­va, şi pe sora ei, Maria Pro­ko­pi­ev­na, întâm­plări pe care, din păca­te, eu le-am aflat abia după moar­tea lor.
Pri­ma minu­ne s‑a întâm­plat cu buni­ca în 1930. Ea locu­ia în satul Kamen­nâi Bor, jude­tul Nico­la­ev, guber­nia Sama­ra. Buni­ca se tră­gea dintr‑o fami­lie de cre­din­cioşi, iar tatăl ei era sta­ros­te la bise­ri­că. Vasili, cel de-al tre­i­lea copil al ei, era bol­nav. In popor aceas­tă boa­lă se numeş­te „bătrâ­ne­tea câinelui”.
Intr‑o zi, în casa lor a intrat un bătrân mic de sta­tu­ră, cu o bar­bă albă, şi a întrebat‑o:
„łi‑e bol­nav fiul?” Buni­ca i‑a răs­puns prin­tre lacri­mi: „Nici nu moa­re, nici nu tră­ieş­te”. Bătrâ­nul a con­ti­nu­at: „Se va însă­nă­toşi şi va fi la bătrâ­ne­te spri­ji­nul tău”. Şi apoi a ieşit din casă. Gli­che­ria şi‑a amin­tit că nu îi dădu­se milos­te­nie bătrâ­nu­lui şi a fugit să‑l ajun­gă din urmă. Din păca­te, nu mai era nici în cur­te, nici în stra­dă. După aceas­tă vizi­tă minu­na­tă, Vasea, fiul ei, a înce­put să se sim­tă din ce în ce mai bine. După multi ani, buni­cii au locu­it împre­u­nă cu fami­lia unchiu­lui Vasea şi ast­fel s‑au împli­nit cuvin­te­le bătrânului.
Pe sora cea mai mare a Gli­che­ri­ei, Maria, Sfân­tul Nico­lae a ajutat‑o când se afla în închi­soa­re, în urma unei fal­se învi­nu­iri. In lagăr, Maria Pro­ko­pi­ev­na a tre­bu­it să lucre­ze în cali­ta­te de spă­lă­to­rea­să, feme­ie de ser­vi­ciu, păs­to­ri­tă. A fost chiar şi la tăi­at lem­ne în pădu­re. Oda­tă, pe când păş­tea oile, aces­tea s‑au împră­ş­ti­at prin pădu­re. Spe­ri­a­tă, ea a înce­put să cea­ră aju­to­rul lui Dum­ne­zeu. Pes­te putin timp, la o mică depăr­ta­re a zărit un bătrân cu un toiag în mână, care îi adu­na oile. Când oile au fost adu­na­te, el a dis­pă­rut. Pe loc a înte­les cine a aju­tat- o şi I‑a mul­tu­mit lui Dum­ne­zeu şi Sfân­tu­lui Nicolae.
Nina Keli­ci­na, oră­şe­lul Cia­pa­ev, regiu­nea Samara

Aver­ti­za­rea
tatăl meu mi‑a poves­tit cum l‑a aju­tat Sfân­tul Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni, în copi­lă­rie. El a cres­cut într‑o fami­lie săra­că, cu multi copii, în satul Kumak, regiu­nea Oren­bu­rg. Copi­ii flămân­zeau ade­sea şi erau nevo­i­ti să-şi câş­ti­ge pâi­nea de la o vâr­stă fra­ge­dă. Pe când tata avea vreo zece ani, împre­u­nă cu fra­te­le său mai mic, era pe câmp şi strân­gea fân pen­tru ani­ma­le. Căru­ta era pli­nă cu fân. Chiar lân­gă ei tre­cea o cale fera­tă. In acea zi era foar­te cald şi doar un nou­raş plu­tea pe cer.
Deo­da­tă, în fata lor se ivi un bătrân cu o bar­bă lun­gă până la brâu. Pri­vi­rea îi era blân­dă. „Copii, ascun­deti-vă în şant sau sub căru­tă, le‑a spus el. Va veni furt­u­na”. Şi a ple­cat în direc­tia căii fera­te. tata i‑a spus fra­te­lui: „Nu l‑am mai văzut nici­o­da­tă pe acest nene”. A aler­gat în urma lui, dar nu l‑a mai găsit. Doar năga­ra se clă­ti­na. Nu a mai avut timp să se gân­deas­că însă la aceas­ta, că a şi înce­put furt­u­na cu ploa­ie şi grin­di­nă. Copa­cii erau smulşi cu tot cu rădă­ci­nă. tera­sa­men­tul de cale fera­tă a fost inun­dat chiar în locul pe unde a tre­cut bătrâ­nul, iar şine­le s‑au dislo­cat. Fra­tii s‑au ascuns, după cum i‑a sfă­tu­it bătrâ­nul, sub căru­tă, şi s‑au îngro­pat în pământ.
Nadej­da Kos­ti­us­ko, ora­şul Celeabinsk

Nu plân­ge, copilă!”
Voi poves­ti o minu­ne care s‑a întâm­plat în 1958. In acel an mama mea a fost ope­ra­tă. Nici nu şi‑a reve­nit bine de la ope­ra­tie, când s‑a îmbol­nă­vit de con­ges­tie pul­mo­na­ră. Sta­rea ei era cri­ti­că. Medi­cul ne‑a spus să ne aştep­tăm la ce este mai rău. Nu mi-au per­mis să rămân în spi­tal pen­tru a o îngriji, spu­nân­du-mi că noap­tea care urma era hotărâtoare.
Aca­să am ajuns plân­gând. Sora mea a ador­mit. Eu însă am rămas trea­ză. Plân­geam şi mă rugam: „Doam­ne, fie-ti milă de noi! Ajut‑o pe mama, că în afa­ră de ea, nu mai avem pe nimeni”.
Uşa came­rei o încu­ia­sem cu cheia.
Nu ştiu cât timp a tre­cut, însă am văzut cum uşa s‑a des­chis si a intrat un bătrân: mic de sta­tu­ră, cu părul cărunt şi rar. Era îmbră­cat în pan­ta­loni şi căma­şă de in. In via­ta mea nu am văzut un ase­me­nea bătrân. A ajuns la patul meu, m‑a mân­gâi­at pe cap şi mi‑a spus: „Nu plân­ge, copi­lă. Mama ta se va însă­nă­toşi!” Pe frun­te mai păs­tram căl­du­ra mâi­nii lui.
Când a ieşit din came­ră, m‑am spe­ri­at foar­te tare si am trezit‑o pe sora mea: „Mergi şi vezi dacă uşa este încu­ia­tă”. „Bine­în­te­les că este încu­ia­tă!” Am aştep­tat cu nerăb­da­re ivi­rea zori­lor, pen­tru a mer­ge la spi­tal. Sec­tia unde era inter­na­tă mama se afla la eta­jul al tre­i­lea. Când am ajuns la al doi­lea, m‑am oprit înspă­i­mân­ta­tă. Plân­geam. O feme­ie s‑a apro­pi­at de mine şi mi‑a spus: „Du-te, nu-ti fie fri­că, a tre­cut cri­za. Mama ta va trăi”.
După ce mama s‑a însă­nă­toşit, i‑am poves­tit des­pre bătrân. Ea mi‑a spus că în acea noap­te bătrâ­nul i s‑a ară­tat şi ei. Uşa salo­nu­lui se des­chi­se­se, intra­se un bătrân şi îi spusese:
„Ce să fac cu tine? tu ceri moar­te, şi nu ier­ta­re şi via­tă, pen­tru a cre­ş­te copi­ii…” „Eu, i‑a răs­puns mama, cer via­tă.” Bătrâ­nul a dis­pă­rut. Sla­vă Dom­nu­lui! Mama noas­tră s‑a însă­nă­toşit şi a tră­it până în 1991.
Ori­cui poves­team aceas­tă întâm­pla­re, nu mă cre­dea, spu­nân­du-mi că aces­ta nu a fost decât un vis. Insă eu ştiu că a fost aie­vea, chiar şi cuvân­tul „copilă“8 nu‑l mai mai auzi­sem înainte.
L. Var­la­mo­va, ora­şul Novokuibâşevsk

O întâm­pla­re din copilărie
Era ime­di­at după răz­boi. Mamei nu i se dădea voie să coseas­că iar­bă pen­tru vacă. Fiind vădu­vă şi având cinci copii, a hotă­rât să cea­ră aju­tor de la pădu­rari. A umblat o zi întrea­gă, dar nu a obti­nut nimic. A doua zi, de ziua Sfân­tu­lui Nico­lae de pri­mă­va­ră, ne‑a spus nouă, copi­i­lor: „Rugati-vă lui Dum­ne­zeu!” şi a ple­cat. Nici­o­da­tă mama nu ni se adre­sa­se cu o ast­fel de rugăminte.

8 In lim­ba rusă „otro­ko­vi­ta” (cuvânt înve­chit), în loc de „ditea”, în lim­ba con­tem­po­ra­nă (nota trad.).
Noi am înge­nun­che­at în fata icoa­nei Sfân­tu­lui Nico­lae, să ne rugăm. Pe nea­ş­tep­ta­te, mama s‑a întors: reu­şi­se. Nici nu apu­ca­se bine să iasă din cur­te, când a văzut că de casa noas­tră se apro­piau două care cu fân.
Sora mea şi‑a amin­tit de aceas­tă întâm­pla­re când, fiind deja mare, se împri­e­te­ni­se cu un băi­at. Intr‑o zi ei s‑au depăr­tat mult de casă, într-un loc pus­tiu. Brusc, el a înce­put să‑i rupă hai­ne­le. Sora mea s‑a spe­ri­at şi, amin­tin­du-şi cum în copi­lă­rie stă­tea în fata icoa­nei sfân­tu­lui, a stri­gat: „Doam­ne, aju­tă-mă!” Băi­a­tul a căzut, deşi nimeni nu îl împin­se­se, iar ea a reu­şit să fugă şi nu s‑a mai întâl­nit nici­o­da­tă cu el.
Altă dată, sora mea a fost tri­mi­să cu colho­zul, după car­tofi. Lucră­to­rii erau duşi şi adu­şi de la lucru cu trac­toa­re­le. Locul era pră­păs­ti­os, pămân­tul – ud. Intr‑o zi, după ploa­ie, trac­to­rul nu a reu­şit să urce până sus şi era cât pe ce să alu­ne­ce într‑o râpă, iar remorca să se răs­to­ar­ne cu tot cu oameni. Lumea s‑a spe­ri­at, doar sora mea repe­ta întru­na: „Părin­te Nico­lae, aju­tă-ne!” Şi ce a urmat? trac­to­rul nu a alu­ne­cat, ci doar a atâr­nat dea­su­pra pră­pas­ti­ei. Şofe­rul, palid, le‑a spus oame­ni­lor: „Cobo­râti toti din remorcă”. A scos apoi trac­to­rul din pră­pas­tie şi ast­fel şi-au putut con­ti­nua drumul.
Sora mea le‑a măr­tu­ri­sit cole­gi­lor: „M‑am rugat Sfân­tu­lui Nico­lae ca să ne sal­veze”. O feme­ie a ară­tat spre un băr­bat pe care îl che­ma Nico­lae şi a râs: „Iată‑l pe sfân­tul nos­tru Nico­lae”. Sora mea s‑a înroşit şi a tăcut. Pes­te un timp a întâlnit‑o pe feme­ie. Era toa­tă îmbră­ca­tă în negru: sotul îi muri­se într-un acci­dent de maşi­nă. Dum­ne­zeu nu Se lasă ponegrit!
P.I. Şma­ko­va, ora­şul Reazan

Bar­ca minunată
In anii ’30, când bise­ri­ci­le erau dis­tru­se, iar cle­ri­cii ares­tati, în satul Bori­so­v­ka locu­ia un pre­ot, Nico­lae. Intr‑o după-ami­a­ză el mătu­ra prin cur­te. Pur­ta o pălă­rie cu boruri mari şi un halat. Deo­da­tă de el s‑au apro­pi­at niş­te oameni şi l‑au întrebat:
– Părin­te­le este acasă?
Părin­te­le a înte­les că nu este voia lui Dum­ne­zeu să se lase prins de aceşti oameni, dacă nu 1‑au cunos­cut. A ridi­cat mâna şi le‑a ară­tat direc­tia, spu­nân­du-le că părin­te­le a ple­cat în par­tea ace­ea, iar el a fugit în cea­lal­tă. Râul era des­tul de lat. Nu era nici pod, nici vad, iar să‑l treci înot era impo­si­bil: se apro­pia sea­ra şi se lăsa fri­gul. Dar a obser­vat o băr­cu­tă cu un pes­car. L‑a che­mat încet, făcându‑i semn că ar vrea să trea­că pe malul celă­lalt pe la mij­lo­cul râu­lui. Pes­ca­rul l‑a întrebat:
– Cine eşti?
„Iată că a venit şi tim­pul încer­că­rii mele, s‑a gân­dit părin­te­le. Dacă nu voi spu­ne ade­vă­rul, ce fel de cre­ş­tin sunt eu? Iar dacă îl voi spu­ne, mă va îneca.”
Erau tim­puri când ori­ci­ne avea „drep­tul” să-şi bată joc de oame­nii cre­din­cioşi, însă păs­to­rul ade­vă­rat al tur­mei lui Hris­tos nu a ezi­tat. S‑a lăsat în voia lui Dum­ne­zeu, l‑a che­mat în aju­tor pe Sfân­tul Nico­lae şi a spus:
– Sunt preot.
– Iar eu sunt Sfân­tul Nico­lae, i‑a răs­puns omul din bar­că şi s‑a făcut nevă­zut, iar părin­te­le Nico­lae s‑a pome­nit pe malul celă­lalt al râului.
Mona­hia Măria, ora­şul Helsinki
„Rugă­min­ti­le mul­to­ra ascultând”
La înce­pu­tul celui de-al doi­lea răz­boi mondi­al, când nem­tii îna­in­tau, într-un sat de lân­gă Smo­len­sk tăra­nii luau din depo­zi­te tot ce găseau de mân­ca­re. O feme­ie, însăr­ci­na­tă, fiind în ulti­ma lună, mer­gea prin sat.
Un băr­bat care tre­cea pe lân­gă ea i‑a stri­gat: „tu de ce nu iei nimic? Vei muri de foa­me! łine acest sac, cel putin vei avea car­tofi”, şi a arun­cat la picioa­re­le feme­ii sacul. Ea a încer­cat să‑l târâie, însă nu a putut. Epu­i­za­tă, s‑a aşe­zat pe el şi a înce­put să plângă.
In acel moment, de după niş­te tufi­şuri a apă­rut un băr­bat şi a întrebat‑o: „De ce plângi? Hai să te ajut!” Şi, ridi­când sacul, i l‑a dus până aca­să. Când a dat să ple­ce, feme­ia l‑a oprit:
„Aşteap­tă să te mul­tu­mesc”, i‑a zis şi a intrat în casă. Aco­lo pri­vi­rea i‑a căzut pe icoa­na Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni. Un gând i‑a ful­ge­rat prin min­te. A ieşit afa­ră, dar nu mai era nimeni.
Nel­lea topor­ko­va, ora­şul Armavir

Gaz­da
S‑a petre­cut în Ucrai­na de vest, la sfârşi­tul răz­bo­i­u­lui. Vreo şap­te-opt sol­dati se retră­geau din încer­cu­i­re spre vest, încer­când să ajun­gă la ai săi. Mer­geau pe dru­muri lătu­ral­ni­ce şi prin câm­pii, pen­tru a nu fi prinşi de nemti. Intr‑o zi, către sea­ră, rătă­cind prin zăpa­dă isto­vi­ti, au ieşit într-un câmp. „Se vede că aici ne‑a fost scris să murim”, a spus unul din ei. Dar zărind în depăr­ta­re o lumi­ni­tă, s‑au îndrep­tat spre ea. Aceas­ta s‑a dove­dit a fi o casă, ridi­ca­tă pe un delu­şor, în mij­lo­cul câm­pu­lui. Un sol­dat a bătut la uşă, dar, nea­u­zind niciun răs­puns, a intrat. Aco­lo, pe un sca­un, stă­tea un bătrân şi cosea pâsle. Nu a mai fost nevo­ie să cea­ră adă­post: cum i‑a văzut, bătrâ­nul le‑a spus să intre toti în casă şi să rămâ­nă aco­lo pes­te noap­te. Isto­vi­ti, sol­da­tii s‑au întins pe jos şi au ador­mit imediat.
Dimi­ne­a­ta, s‑au tre­zit nu în casă, ci în câmp, sub cerul liber, aco­pe­ri­ti uşor cu zăpa­dă, iar în tăce­rea care domnea au deslu­şit dan­g­ă­tul clo­po­te­lor unei bise­rici. Când au intrat în bise­ri­că, unul din­tre sol­dati a spus, ară­tând spre icoa­na Sfân­tu­lui Nico­lae: „Uite‑o şi pe gaz­da noastră!”
S.I. Fudeli

Mâna pe icoană
Buni­ca mea s‑a năs­cut în anul 1861 şi s‑a stins din via­tă în 1943, în tim­pul răz­bo­i­u­lui. toa­tă via­ta a locu­it în satul Saji­no, regiu­nea Smo­len­sk. Ea avea o pri­e­te­nă, la care mer­gea dese­ori să facă baie. Pri­e­te­na locu­ia în satul vecin. Intr‑o zi, după baie, cele două bătrâne
stă­teau la masă şi îşi beau cea­i­ul. Deo­da­tă buni­ca a văzut cum din icoa­na Sfân­tu­lui Nico­lae a ieşit o mână. S‑a spe­ri­at şi a înce­put să stri­ge: „O mână, o mână!” In ace­ea­şi cli­pă, din podul casei a sărit un băr­bat, care a tras zăvo­rul de la uşă şi a fugit. Feme­i­le au înte­les că era un tâlhar, care intra­se în casă şi aştep­ta să adoar­mă stă­pâ­na. Auzind stri­gă­tul buni­cii, el a cre­zut că ele i‑au văzut mâna pe care o întin­se­se şi a fugit. Aceas­ta a fost o minu­ne! Două femei au fost salvate.
Nu depar­te de aces­te locuri se află satul Miliu­ko­vo. In bise­ri­ca satu­lui se găseş­te icoa­na Sfân­tu­lui Nico­lae. In zile­le prăz­nu­i­rii sfân­tu­lui vine aici mul­tă lume. In fie­ca­re an, feme­i­le adu­ceau în bise­ri­că papuci. Se spu­ne că Sfân­tul Nico­lae plea­că din bise­ri­că, încăl­tat în ei, la oame­nii aflati în necazuri.
Eka­te­ri­na Soko­lo­va, ora­şul Sâce­v­ka, regiu­nea Smolensk

Pedeap­sa
Vreau să poves­tesc des­pre Bise­ri­ca Sfân­tul Nico­lae din satul Pel­go­ra, raio­nul tos­nen­sk, în pre­a­j­ma căru­ia mi-am petre­cut copi­lă­ria. La înce­pu­tul răz­bo­i­u­lui, în ea încă se mai slu­jea, însă din 1942, când s‑a hotă­rât eva­cu­a­rea popu­la­ti­ei, a fost închi­să. După răz­boi, când m‑am întors în sat, am găsit bise­ri­ca întrea­gă şi nea­tin­să: din depăr­ta­re i se vedeau cru­ci­le, care stră­lu­ceau în soa­re. Erau foar­te fru­moa­se, din cris­tal înră­mat în metal, reflec­tând raze­le soa­re­lui. In bise­ri­că toa­te se păs­tra­se­ră nea­tin­se: icoa­ne­le, podoa­be­le, obiec­te­le de cult, pic­tu­ra. Doar slu­j­be nu se mai tinuseră.
In anii ’50, în sat şi-au făcut apa­ri­tia niş­te necu­nos­cuti, care au înce­put să scoa­tă tot din bise­ri­că şi să încar­ce în maşini, ple­când într‑o direc­tie numai de ei şti­u­tă. Noi, copi­ii, urmă­ream toa­te aces­tea de la gea­mu­ri­le şco­lii, care se afla vizavi de bise­ri­că. După lec­tii, aler­gam să strân­gem de pe jos ico­ni­te­le şi cru­ci­uli­te­le căzu­te din maşini. Buni­cul meu, fost sta­ros­te, plân­gea. Nu a mai putut afla nimic des­pre soar­ta obiec­te­lor de cult. Bise­ri­ca a fost trans­for­ma­tă în depo­zit şi apoi în sală de dans. Mai târ­ziu a fost lăsa­tă în para­gi­nă şi în batjo­cu­ra oame­ni­lor necredincioşi.
In altar, pe pere­te, rămă­se­se însă fres­ca având chi­pul Sfân­tu­lui Nico­lae, de mări­me natu­ra­lă. Cre­din­cioşii se rugau şi se închi­nau în fata ei. Pri­ma­rul satu­lui, împre­u­nă cu fos­tul preşe­din­te de colhoz, un necre­din­cios, la rugă­min­tea unei învă­tă­toa­re cărea îi era fri­că să trea­că pe lân­gă bise­ri­că, au aco­pe­rit însă cu vop­sea fresca.
Pes­te un timp, fiul necre­din­cio­su­lui a murit într-un acci­dent, chiar în fata bise­ri­cii. Fami­lia i s‑a des­tră­mat, iar el a ple­cat din sat. După o con­ges­tie cere­bra­lă, pri­ma­rul a orbit. Res­tul vie­tii şi l‑a petre­cut nea­ju­to­rat, îngri­jit de sotia sa. toti cre­din­cioşii afir­mau: „Aceas­ta este pedeap­sa lui Dum­ne­zeu, pen­tru că a pân­gă­rit lucru­ri­le sfinte!”
Imi este greu să pri­vesc bise­ri­ca. Părin­te­le din Liu­bani a fost la noi. Ne‑a spus că este greu de recon­stru­it bise­ri­ca, pen­tru că nu sunt resurse.
Lidia Erohi­na, ora­şul Sankt-Petersburg

Scă­u­ne­lul
Când fii­ca mea duhov­ni­ceas­că, Lidia Kara­se­va, era copil, împre­u­nă cu fra­te­le său mai mic şi cu alti copii se dădeau pe der­de­luş cu săni­i­le. Pe der­de­luş, sub zăpa­dă, era o fân­tâ­nă pără­si­tă. Fra­te­le Lidi­ei a alu­ne­cat pe deal şi s‑a pră­bu­şit cu săni­u­ta în fân­tâ­nă. Au venit repede
niş­te oameni să‑l scoa­tă. Mare le‑a fost mira­rea când au văzut că băie­te­lul nu s‑a îne­cat, deşi fân­tâ­na era adân­că. Adus aca­să, fre­cat cu spirt şi cul­cat pe sobă, băie­te­lul a ador­mit. Când s‑a tre­zit, a poves­tit că în fân­tâ­nă era un bătrân care i‑a pus sub picioa­re un scă­u­nel şi el a stat aşa până când a fost sal­vat. Iar bătrâ­ne­lul era cel din icoa­na de pe pere­te. Băie­te­lul avea atunci trei ani.
Iero­mo­nah Anas­ta­sie, ora­şul Niko­lo-Pes­tro­v­ka, regiu­nea Penza

Bine­fă­că­toa­rea dezinteresată
S‑a întâm­plat demult, în 1970. Am pri­mit sala­ri­ul şi în drum spre casă am pier­dut port­mo­ne­ul cu bani. Aca­să, când am des­co­pe­rit pier­de­rea, m‑am necă­jit atât de tare, încât am căzut în genunchi în fata icoa­nei Sfân­tu­lui Nico­lae şi, cu lacri­mi în ochi, l‑am rugat să facă o minu­ne. A doua zi, le-am poves­tit cole­ge­lor de ser­vi­ciu cele întâmplate.
In tim­pul pau­zei de masă, o cole­gă s‑a dus la pia­tă. A intrat în vor­bă cu o feme­ie care vin­dea semin­te şi, în trea­căt, a pome­nit des­pre neca­zul meu. Cât de mare i‑a fost mira­rea când feme­ia i‑a spus: „Ieri eu am găsit un port­mo­neu exact cu aceas­tă sumă de bani. Să vină cole­ga ta la mine şi să şi‑l ia”.
La ora fixa­tă, m‑am dus la pia­tă. Feme­ia mi‑a dat port­mo­ne­ul. Dorind să‑i mul­tu­mesc, i‑am ofe­rit o par­te din bani. Ea însă a refu­zat: „Nu pot să fac aşa ceva, pen­tru că nu este cre­ş­ti­neş­te”. Auzind aces­te cuvin­te, i‑am poves­tit des­pre rugă­ciu­nea mea şi am rugat‑o să ia bani cel putin pen­tru o lumâ­na­re, ca s‑o aprin­dă la icoa­na Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni.
Ale­xan­dra Golo­va­no­va, ora­şul Puga­ciov, regiu­nea Saratov

Celor legati slobozire
In anii’30, un om oare­ca­re a ajuns în lagăr. Con­di­ti­i­le con­dam­na­ti­lor erau insu­por­ta­bi­le. Intr‑o zi el a înte­les că, dacă va mai ieşi la mun­că în pădu­re, nu se va mai întoar­ce îna­poi în bara­că: va muri. Pen­tru că a refu­zat să iasă la mun­că, a fost închis în car­ce­ră: podea­ua, tava­nul şi pere­tii erau din fier. Nu exis­ta nici pat, nici sca­un. De necaz, a înce­put să plân­gă. Cu ulti­me­le puteri a stri­gat: „Sfin­te Nico­lae, aju­tă-mă!” tot atunci uşa s‑a des­chis. „Acum au venit să-şi bată joc de mine”, s‑a gân­dit con­dam­na­tul. Dar a intrat un bătrân. El i‑a spus: „Mâi­ne să ieşi la mun­că şi, când vă vor ali­nia, tu să fugi”. Spu­nând aces­tea, a ieşit. „Cum vine asta – să fug? Unde să fug? Dar san­ti­ne­le­le, câi­nii?” A sim­tit însă cum îi revin pute­ri­le. A bătut la uşă şi a cerut să fie dus a doua zi la muncă.
A doua zi a înce­put ali­ni­e­rea. Nici­o­da­tă până atunci nu mai fuse­se­ră atâ­tia sol­dati şi câini. Câi­nii răi, hră­ni­ti pe sătu­ra­te, lătrau; un ofi­ter aler­ga cu niş­te hâr­tii în mână în fata con­dam­na­ti­lor. Omul nos­tru tinea bine min­te că acum era tim­pul să fugă. Doar ce a făcut un pas şi a ieşit din rând, şi s‑a lăsat o lini­ş­te de mor­mânt. Nu se auzea nici vor­bă ome­neas­că, nici lătrat de câi­ne. A pri­vit îna­poi: paza şi ares­ta­tii par­că încre­me­ni­se­ră. A înce­put să alerge.
O sută, trei, cinci sute de metri… A auzit un stri­găt: „Stai! Intoar­ce-te!” Au urmat împuşcături.
„Cădea-vor din­spre latu­ra ta o mie şi zece mii de‑a dreap­ta ta, dar de tine nu se vor apro­pia” (Ps. 90; 7). Gloan­te­le zbu­rau din toa­te păr­ti­le, însă nici­u­nul nu şi‑a atins tin­ta. Nimeni nu a aler­gat în urma lui, ca să‑l prin­dă. Au cre­zut poa­te că ori­cum nu va supra­vi­e­tui sin­gur în pădu­re şi mai ales iar­na. El a rătă­cit până a ajuns la un bor­dei. A intrat. Ină­un­tru era o feme­ie care gătea. S‑a dove­dit a fi o aşe­za­re de tăie­tori de lem­ne. Feme­ia a înte­les ime­di­at cine era în fata ei şi l‑a ascuns pe fugar.
La scurt timp au venit şi lucră­to­rii la masă. După ce au ple­cat ei, feme­ia l‑a hră­nit şi i- a dat şi pâi­ne pen­tru drum – s‑o răs­plă­teas­că Dum­ne­zeu pen­tru bin­e­fa­ce­ri­le sale! I‑a spus cum să iasă la hal­ta de cale fera­tă. Băr­ba­tul a ajuns cu un tren până la pri­ma sta­tie. La fel de bine a ajuns apoi până la Sta­lin­grad, iar de aco­lo până în satul lui natal, unde nimeni nu l‑a mai cău­tat şi nici nu a mai între­bat de el.
Cali­na Bori­so­va, ora­şul Volgograd

Cre­din­ta unui copil
Aveam o cunoş­tin­tă împre­u­nă cu care mer­geam la Bise­ri­ca Sfân­tul Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni, de pe stra­da Ohta, o bătrâ­nă, care avea cre­din­ta unui copil şi era o mare rugă­toa­re. Dese­ori ne întorceam de la bise­ri­că pe jos şi dis­cu­tam. Une­le din poves­ti­ri­le ei mi le-am notat. Iată una din­tre ele:
Mama a murit când eram mică. La scurt timp, tata şi‑a luat o altă nevas­tă, care, pen­tru mine, s‑a dove­dit a fi o mamă vitre­gă în sen­sul cel mai ade­vă­rat al cuvân­tu­lui. tata era în depli­nă ascul­ta­re fată de ea. Intr‑o zi m‑a luat cu el la câmp. Cum am ajuns, tata a deshă­mat calul, a potri­vit plu­gul şi mi‑a spus:
– Iar acum ară tu. Ai deja nouă ani. Eşti o fată mare şi nu tre­bu­ie să mănânci pe degeaba!
Şi a ple­cat. Eu am apu­cat plu­gul, am mers în urma calu­lui, dar, când am ajuns la capă­tul câm­pu­lui, nu am putut întoar­ce plu­gul. In jur – tipe­nie de om. Nu aveam pe cine între­ba şi, mai ales, nu avea cine să mă aju­te. Am izbu­c­nit în lacri­mi: mi-era fri­că de mama vitre­gă, că mă va bate. Mi-am îndrep­tat pri­vi­rea spre bise­ri­ca ce se vedea în depăr­ta­re, am întins mâi­ni­le spre ea şi am strigat:
– Părin­te Nico­lae, aju­tă-mă! Mi‑e fri­că de mama vitre­gă, o să mă bată! Deo­da­tă am văzut lân­gă mine un bătrân, care m‑a întrebat:
– De ce plângi? Nu te des­curci cu plu­gul? Apu­că de acest inel, îmi spu­nea el, îndrep­tând plu­gul pe o altă bra­z­dă, şi con­ti­nuă tot aşa mai departe.
Eu am apu­cat ine­lul, calul a înce­put să mear­gă, iar acest lucru mi s‑a părut atât de uşor, încât am înce­put să râd de bucurie.
– Vei reu­şi? m‑a între­bat bătrânul.
– Da, da, am răs­puns şi m‑am întors ca să‑i multumesc.
Dar el nu mai era. Am înte­les că acest bătrân a fost Sfân­tul Nico­lae. După ace­ea, toa­tă via­ta mi‑a plă­cut să mă rog, mai ales Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni.
L. N, ora­şul Sankt-Petersburg

Eli­be­ra­rea
Pre­o­tul Ale­xie Kibar­din, duhov­ni­cul łaru­lui, se afla în lagă­rul din Zabai­ka­lie. Aco­lo mai erau multi pre­o­ti şi cre­din­cioşi. După moar­tea lui Sta­lin, li s‑a per­mis să se roa­ge. toti spe­rau într‑o schim­ba­re, în amnis­tie, însă eli­be­ra­rea lor se lăsa mult aştep­ta­tă. Intr‑o zi părin­te­le Ale­xie a spus la pre­di­că: „Ştim cu totii că Sfân­tul Nico­lae este un mare mij­lo­ci­tor. El îi aju­tă chiar şi pe cei necre­din­cioşi. Să ne rugăm şi noi sfân­tu­lui pen­tru eli­be­ra­rea noas­tră şi să pos­tim trei zile, până în ziua prăz­nu­i­rii lui”.
Patru­zeci de oameni au accep­tat să nu pri­meas­că mân­ca­re, dar au rezis­tat pos­tu­lui doar două­zeci şi şase, prin­tre care şi părin­te­le Ale­xie, care i‑a si împăr­tă­şit la sfârşit. In ziua prăz­nu­i­rii Sfân­tu­lui Nico­lae, pe 22 mai 1955, con­du­ce­rea lagă­ru­lui a pri­mit înş­ti­in­ta­rea des­pre eli­be­ra­rea celor două­zeci şi şase de con­dam­nati. Cât de mult se tân­gu­iau cei ce nu au tinut pos­tul până la capăt!
Părin­te­le Ale­xie ple­ca cu bucu­rie şi cu spe­ran­tă în suflet. Mai târ­ziu, el îşi amin­tea că în tim­pul călă­to­ri­ei nu numai că a uitat de gri­ji­le care îl măci­nau, dar a făcut şi un mare păcat: fiind cu gân­dul mereu la fami­lia sa, nu a mul­tu­mit lui Dum­ne­zeu. El spu­nea: „Când sun­tem în necaz, ne amin­tim de Dum­ne­zeu. Ne este bine când Ii pri­mim aju­to­rul, dar să‑I mul­tu­mim nu ne ajung nici­o­da­tă tim­pul şi pute­rea”. La Mosco­va, în momen­tul când cobo­ra din tren, a căzut pe pero­nul din gară şi nu a mai putut să se ridi­ce: par­tea stân­gă a cor­pu­lui i‑a para­li­zat şi nu putea ros­ti niciun cuvânt. Spre feri­ci­rea lui, ală­tu­ri de el era un pre­ot din Kali­nin, cu care călă­to­ri­se împre­u­nă. De-abia a putut scrie pe un bile­tel să nu fie dus la spi­tal, ci să fie urcat în tre­nul spre Lenin­grad. Aco­lo era aştep­tat. A fost urcat în tren şi cul­cat pe o ban­că din vagon.
Rude­le îl aştep­tau deja în gară. L‑au adus aca­să – toti plân­geau şi se rugau pen­tru el. Părin­te­le Ale­xie cerea ier­ta­re de la Dum­ne­zeu şi de la Mai­ca Dom­nu­lui, de la înge­rul păzi­tor şi de la Sfân­tul Nico­lae. Pes­te o lună el s‑a însă­nă­toşit şi a fost tri­mis să slu­jeas­că unde slu­ji­se îna­in­te – în Bise­ri­ca Icoa­nei Mai­cii Dom­nu­lui din Kazan, din satul Vârita.
Ale­xan­dr trofimov

Prin nori, spre soare
Aceas­tă isto­ri­si­re am auzit‑o în anii ’70 de la doi oameni care nu s‑au cunos­cut nici­o­da­tă: de la un avi­a­tor, Ale­xei, şi mai târ­ziu de la pre­o­tul E.
„Avio­nul nos­tru se afla în zbor. Chiar în fată ne‑a apă­rut un nor uri­aş. Nu puteam să‑l oco­lim, pen­tru că aveam o rută bine sta­bi­li­tă. Pe nea­ş­tep­ta­te – n‑o să mă cre­deti – lân­gă nor a apă­rut un bătrân cu bar­bă albă şi în veş­min­te bise­ri­ceşti. łinea în mâini o mătu­ră. Bătrâ­nul semă­na leit cu Sfân­tul Nico­lae, dar nu mi-am dat sea­ma decât mult mai târ­ziu, când l‑am recu­nos­cut într‑o icoană.
Bătrâ­nul a înce­put să facă miş­cări cir­cu­la­re cu mătu­ra, de par­că alun­ga norul sau făcea în inte­ri­o­rul lui un tunel. Intr-ade­văr, în nor a apă­rut o gau­ră mare şi noi am tre­cut prin ea. De par­tea cea­lal­tă a noru­lui stră­lu­cea soa­re­le. Este greu de cre­zut aşa ceva, însă noi am fost aju­tati atunci de către Sfân­tul Nico­lae. Intreg echi­pa­jul l‑a văzut, iar mai târ­ziu, de fie­ca­re dată când ne amin­team de aceas­tă întâm­pla­re, nu înce­tam să ne minunăm.”
Vla­di­mir Guba­nov, „Rusia sfân­tă”, ora­şul Lipetk

Căies­te-te de păca­te­le tale!”
Ina­in­te nu cre­deam în Dum­ne­zeu, deşi în copi­lă­rie am fost bote­za­tă. Am făcut mul­te păca­te gre­le. Din aceas­tă cau­ză via­ta mea s‑a des­tră­mat. Am căzut în dez­nă­dej­de. Intr‑o zi, nemai­pu­tând supor­ta neca­zu­ri­le, am hotă­rât să mă spân­zur. Nu mai voiam să tră­iesc, ci doar să se ter­mi­ne o dată toa­te chi­nu­ri­le. Am înce­put să-mi pre­gă­tesc funia. Dar din beci a apă­rut un bătrân. Era plă­cut la înfă­ti­şa­re, cu o fată blân­dă şi lumi­noa­să, încăl­tat în cizme şi îmbră­cat într-un cojoc. „In loc să te spân­zuri, ar tre­bui să te rogi”, mi‑a spus el şi mi‑a enu­me­rat toa­te avor­tu­ri­le pe care le făcu­sem. Ingro­zi­tă, mi-am văzut copi­ii nenăs­cuti, cu înfă­ti­şări groaz­ni­ce. Imi era foar­te greu din cau­za păca­te­lor dez­vă­lu­i­te, dar bătrâ­nul m‑a învă­lu­it cu o pri­vi­re blân­dă şi a dispărut.
Am plâns mult timp. Mai târ­ziu, când am cobo­rât după el în beci, aco­lo nu mai era nimeni. Cuvin­te­le bătrâ­nu­lui îmi mai răsu­nau însă în min­te. Gân­dul sinu­ci­de­rii m‑a pără­sit. Am înce­put să mă gân­desc seri­os la via­ta mea. Am poves­tit cele întâm­pla­te unei femei cre­din­cioa­se şi i‑am cerut sfa­tul. Ea mi‑a spus: „Aceas­ta a fost o minu­ne dum­ne­ze­ias­că. Mergi la bise­ri­că şi spo­ve­deş­te-te. Dum­ne­zeu îti va ier­ta păca­te­le şi atunci ti se va schim­ba şi viata”.
M‑am dus la bise­ri­că, unde într‑o icoa­nă l‑am recu­nos­cut pe bătrâ­nul care mă vizi­ta­se, numai că aici era îmbră­cat în veş­min­te stră­lu­ci­toa­re. Am între­bat oame­nii din jurul meu:
„Cine este aces­ta din icoa­nă?” „Sfân­tul Nico­lae, a fost răs­pun­sul, Epi­sco­pul Mirei Lichi­ei. Un mare făcă­tor de minuni!”
Minu­nea săvârşi­tă şi mila lui Dum­ne­zeu mi-au schim­bat via­ta. Am înce­put să cred din toa­tă ini­ma. Dese­ori merg la bise­ri­că, mă spo­ve­desc şi mă împăr­tă­şesc. Mă stră­du­iesc din răs­pu­teri să duc o via­tă cre­ş­ti­neas­că. Nu înce­tez să‑i mul­tu­mesc Sfân­tu­lui Nico­lae, aju­tă­to­ru­lui nos­tru gra­b­nic în scâr­be şi necazuri.
Frag­ment din car­tea pr. Vla­di­mir Emilicev
„Poves­tiri des­pre minuni”

Fiu­le, trezeste-te!”
In 1988, fiind încă iero­d­ia­con şi slu­jind în una din bise­ri­ci­le epar­hi­ei Nije­go­ro­d­sk, sim­team pute­rea aju­to­ru­lui minu­nat al Sfân­tu­lui Nico­lae. Aceas­ta s‑a întâm­plat în săp­tămâ­na Pati­mi­lor, în Vine­rea Mare. toa­tă săp­tămâ­na a fost încăr­ca­tă cu tre­buri şi pre­gă­ti­rea pen­tru slu­j­ba Proho­du­lui. Dor­meam doar patru-cinci ore. Eram obo­sit pes­te măsu­ră. Pe la ora zece sea­ra, după ce am pre­gă­tit totul în altar, am intrat în chi­lie – la două noap­tea înce­pea Proho­dul Domnului.
Din cau­za obo­se­lii, ochii mi se închi­deau de la sine. Am hotă­rât să nu mă culc, ca să nu adorm, ci să mă odih­nesc putin, în foto­liu. Nu aveam ceas, toa­tă nădej­dea era în aju­to­rul plă­cu­tu­lui lui Dum­ne­zeu. L‑am rugat: „Părin­te Nico­lae, gra­b­nic aju­tă­to­ru­le, tre­zeş­te-mă la timp!” Cu aces­te cuvin­te am ador­mit ime­di­at. In somn am auzit o voce blân­dă: „Fiu­le, tre­zeş­te-te!” şi mi s‑a părut că cine­va mi‑a atins uşor umărul.
Iero­mo­nah Anas­ta­sie, satul Niko­lo-Pes­tro­v­ka, regiu­nea Penza

Sal­va­rea de la necinstire
In 1973, la Bise­ri­ca Icoa­nei Mai­cii Dom­nu­lui „Bucu­ria celor întris­tati” a venit o fată de vreo 17–18 ani cu rugă­min­tea să fie bote­za­tă, deşi părin­tii ei erau necre­din­cioşi şi nebo­te­zati. Luând în con­si­de­ra­tie tim­pu­ri­le tul­buri, a fost între­ba­tă cărui fapt se dato­rea­ză aceas­tă dorin­tă. Drept răs­puns, ea a poves­tit următoarele:
„Intr‑o sea­ră târ­zie mă întorceam sin­gu­ră aca­să. Deo­da­tă am sim­tit cum doi tineri m- au apu­cat de mâini – cu ei mai era şi al tre­i­lea – şi m‑au târât într‑o cur­te. Spe­ri­a­tă, nu şti­am ce să fac, şi atunci mi-am adus amin­te că Dum­ne­ze­ul cre­ş­ti­ni­lor are un sfânt cu nume­le Nico­lae, care aju­tă oame­ni­lor în situ­a­ti­i­le cele mai gre­le. M‑am adre­sat lui în gând: «Sfin­te al Dum­ne­ze­u­lui cre­ş­ti­ni­lor, sal­vea­ză-mă de la necaz!» Ime­di­at am obser­vat că tine­rii care mă târau au căzut, de par­că ar fi fost lovi­ti de o pute­re nevă­zu­tă. In fata mea a apă­rut un bătrân îmbră­cat într-un veş­mânt negru şi mi‑a spus: «Nu-ti fie fri­că, te con­duc până acasă!»
Mer­geam fără să scoa­tem un cuvânt. Când am ajuns lân­gă casa mea, am vrut să‑i mul­tu­mesc, dar el nu mai era. A doua zi, ana­li­zând cele întâm­pla­te în ajun, am ajuns la con­clu­zia că cel care m‑a aju­tat nu a fost altul, decât Sfân­tul Nico­lae. De ace­ea, drept mul- tumi­re pen­tru sal­va­rea mea, am hotă­rât să mă botez.”
tână­ra a fost bote­za­tă. Ea s‑a împăr­tă­şit şi a mul­tu­mit Sfân­tu­lui Nico­lae pen­tru ajutor.
„Bla­go­vest”, ora­şul Riazan

Vâr­te­jul
Un căpi­tan al unui vas pes­că­resc povestea:
„Eram pe Marea Albă, dar ea nu ne‑a întâm­pi­nat cu blân­de­te. Valu­ri­le gre­le se loveau unul de altul, vâr­fu­ri­le lor erau numai spu­mă şi creau o ima­gi­ne sinis­tră. Pes­te putin timp am obser­vat că de vasul nos­tru se apro­pia un vâr­tej. Pe dată ne‑a apă­rut gân­dul: aces­ta e sfârşi­tul… Am cobo­rât pân­ze­le. Valu­ri­le deja spă­lau pun­tea. Erau momen­te când cre­deam că vasul a înce­put să se cufun­de. Unul din mari­nari a stri­gat: «tre­bu­ie să cerem aju­tor de la Sfân­tul Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni. Pe multi i‑a sal­vat de la înec!»
toti s‑au ali­ni­at ca la jurământ şi, fără nicio coman­dă, au înce­put să stri­ge într-un glas:
«Sfin­te fra­te Nico­lae, scoa­te-ne din necaz!» Ini­ma când ni se strân­gea, când bătea cu pute­re, încât îi auzeam bătă­i­le. Vâr­te­jul, în toa­tă furia lui, se apro­pia tot mai mult de noi. Ne sim­team mici şi nepu­tin­cioşi, ca niş­te purici. Aveam doar o sin­gu­ră spe­ran­tă: Sfân­tul Nico­lae. Fete­le tutu­ror erau con­ges­tio­na­te şi schi­mo­no­si­te de frică…
Deo­da­tă, un tânăr mari­nar – aiu­rind sau de fri­că, nu ştiu – a înce­put să vor­beas­că repe­de: «Şti­am că vei veni şi ne vei aju­ta! tu iubeşti oame­nii. Mama se roa­gă tie întot­dea­u­na. Buni­cu­tu­le, dră­gu­tu­le, mi‑e fri­că! Ia-ne pe toti într‑o bar­că şi sal­vea­ză-ne!» Băi­a­tul plângea.
După o cli­pă de tăce­re, căpi­ta­nul a continuat:
„Eu l‑am strâns la piept, acoperindu‑i ochii, ca să nu vadă dez­as­trul, însă el con­ti­nua să vor­beas­că, adresân­du-se cui­va: «Da, da! Vom face întoc­mai!» In ace­eşi cli­pă vâr­te­jul şi‑a schim­bat brusc direc­tia. Am spus băi­a­tu­lui: «totul a tre­cut. Sun­tem sal­vati!» tână­rul emo­tio­nat ne spu­nea prin­tre lacri­mi: «Sfân­tul Nico­lae s‑a apro­pi­at într‑o bar­că de vasul nos­tru şi nu a lăsat ca vâr­te­jul să se apro­pie de noi». Nici­u­nul din­tre mari­nari, afa­ră de acest băi­at, nu
l‑a văzut pe Sfân­tul Nico­lae, dar eu am auzit des­tul de bine con­vor­bi­rea lui cu cine­va nevăzut.
Cora­bia noas­tră a rătă­cit mult timp pe mare. Pis­to­a­ne­le erau defec­te, hra­na pe sfârşi­te, iar cu foa­mea, cum se spu­ne, nu‑i de glu­mă! Băi­a­tul nu înce­ta să ne încu­ra­je­ze. Cu nai­vi­ta­tea unui copil ne spu­nea: «Buni­cul Sfân­tul Nico­lae ne‑a sal­vat de la moar­te. Nu i‑ar fi greu să ne sal­veze şi de la foa­me. Doar că ne‑a porun­cit să ne rugăm la masă, chiar ne‑a ame­nin­tat şi cu dege­tul. Iar eu i‑am stri­gat: Da, da! Vom face întoc­mai!» Eu i‑am con­fir­mat cuvin­te­le, însă atunci, pe moment, am cre­zut că de fri­că înce­pu­se să aiureze.
Am cobo­rât ime­di­at în cam­bu­ză. Bucă­tă­rea­sa s‑a însem­nat cu sem­nul cru­cii, întreg echi­pa­jul i‑a urmat exem­plul. Ne-am aşe­zat la masa goa­lă, în timp ce tână­rul con­ti­nua să ne încu­ra­je­ze: «Sfân­tul Nico­lae nu ne va lăsa de izbe­li­ş­te!» łin min­te că l‑am bătut pe umăr şi m‑am gân­dit: «Iată cum poa­te omul, cu cre­din­tă, să lini­ş­teas­că şi marea!» Deo­da­tă s‑a auzit stri­gă­tul bucă­tă­re­sei: «Veni­ti repe­de! Ne apro­pi­em de o insu­lă!» Când am ajuns pe tărm, am găsit o colo­nie mare de păsări. Cum îi mai mul­tu­meam noi Sfân­tu­lui Nico­lae! La fie­ca­re pas întâl­neam nume­roa­se cui­buri cu ouă de pes­că­ru­şi şi de păsări pola­re. Dato­ri­tă aces­tor ouă, noi am putut supravietui!”
Vasi­li­sa, ora­şul Poh­vis­te­vo, „Bla­go­vest”, ora­şul Samara

Hotii
O vădu­vă i‑a poves­tit unei locu­i­toa­re din ora­şul Ria­zan, Liub­ovi Ras­s­ka­zo­va, o întâm­pla­re care a avut loc în decem­brie, în aju­nul prăz­nu­i­rii Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni, Epi­sco­pul Mirei Lichi­ei. Vădu­va, care pe atunci locu­ia la tară, a hotă­rât să taie por­cul şi s‑a adre­sat după aju­tor unor băr­bati. Aceş­tia s‑au învo­it cu bucu­rie. Ei au tăi­at car­nea şi au pus‑o la păs­tra­re în tin­dă. Sea­ra, feme­ia se pre­gă­tea să ple­ce la bise­ri­că, la vecer­nie. Bine­în­te­les că îi era fri­că să nu‑i fure cine­va car­nea. S‑a rugat însă Sfân­tu­lui Nico­lae şi a ple­cat la bise­ri­că. Când s‑a întors aca­să, ea a văzut că nu s‑a întâm­plat nimic. Dimi­ne­a­ta, feme­ia s‑a rugat din nou sfân­tu­lui şi a plecat.
Intre timp, băr­ba­tii care au tăi­at por­cul au pân­dit momen­tul când feme­ia lip­sea şi au intrat în casă, ca să fure car­nea. Dar în tin­da casei ei au zărit un bătrân, care i‑a între­bat cu seve­ri­ta­te: „Ce cău­tati aici?” Ulu­i­ti, hotii nu şti­au ce să‑i răs­pun­dă, însă bătrâ­nul a continuat:
„Cum ati venit, aşa să şi ple­cati!” Aceş­tia au ieşit printr‑o des­chi­ză­tu­ră mică, pe care o făcu­se­ră pen­tru a pătrun­de în casă.
Când feme­ia s‑a întors aca­să, hotii au încer­cat să afle cine era bătrâ­nul. Unul din­tre ei chiar a venit la ea, a intrat în casă, i‑a urat săr­bă­tori feri­ci­te şi a întrebat‑o dacă nu cum­va a avut oas­peti. Vădu­va i‑a răs­puns că nu avut pe nimeni, însă el i‑a dat de înte­les că a văzut un bătrân. Feme­ia a căzut pe gân­duri. Pes­te un timp, i‑a spus: „Ina­in­te de a ieşi din casă, m‑am rugat lui Dum­ne­zeu şi l‑am rugat pe Sfân­tul Nico­lae să aibă gri­jă de car­ne. Inseam­nă că acest bătrân nu putea fi alt­ci­ne­va decât Sfân­tul Nicolae”.
Hotul a înte­les cu cine au avut ei de‑a face. Spe­ri­at, i‑a poves­tit totul feme­ii şi i‑a cerut
iertare.
„Bla­go­vest”, ora­şul Riazan

Ade­vă­rul
„Dum­ne­zeu nu Se lasă batjo­co­rit!” De ade­vă­rul aces­tor cuvin­te m‑am con­vins încă o dată, după ce am auzit poves­ti­rea Mari­ei Lavren­ti­ev­na des­pre învă­tă­toa­rea ei. „ Buni­ca mea ne ducea dese­ori la bise­ri­ca ce se afla la o depăr­ta­re de zece kilo­me­tri de casa noas­tră. Ne adu­na pe toti nepo­tii, lua pâi­ne şi lap­te şi rămâ­neam pes­te noap­te în bise­ri­că. Intr‑o sâm­bă­tă nu m‑am dus nici la şcoa­lă, atât de mult voiam să merg la bise­ri­că împre­u­nă cu bunica.
Luni, când am apă­rut în cla­să, învă­tă­toa­rea deîn­da­tă m‑a aşe­zat la colt, în genunchi. Pe bănci noi aveam niş­te găuri, făcu­te spe­cial pen­tru cer­ne­a­lă. Ea lovea cu dege­tul în una din aces­te găuri şi stri­ga: „Ia te uită la ce s‑a gân­dit ea: Mai­ca Dom­nu­lui, Sfân­tul Nico­lae! In loc să vină la şcoa­lă, ea s‑a dus la biserică!”
Ea m‑a pedep­sit aspru, iar pes­te putin timp i s‑a întâm­plat o neno­ro­ci­re. Ce anu­me a fost, nu ştiu, dar ştiu sigur că s‑a tras în ea cu o armă. Din cau­za rănii, a tre­bu­it să i se ampu­te­ze mâna. Era exact acea mână cu care lovi­se în ban­că, certându-mă.
Au tre­cut multi ani. Intâm­plă­tor, ne-am revă­zut într‑o zi. Când m‑a zărit, a înce­put să plân­gă. Ea rămă­se­se sin­gu­ră, iar în via­tă avu­se­se par­te doar de neca­zuri. Mi s‑a făcut milă de ea…”
Şi mie mi s‑a făcut milă de ea, însă ce se mai putea face? Dum­ne­zeu nu Se lasă batjocorit!
Evghe­nii Sanîn, ora­şul Sankt-Peîersburg

Cin­sti­ti săr­bă­toa­rea Ierar­hu­lui Nicolae
Fami­lia mea era necre­din­cioa­să. Intr-un an, pe 22 mai, ziua prăz­nu­i­rii moa­ş­te­lor Sfân­tu­lui Nico­lae, ai mei au hotă­rât să pună car­tofi în pământ. Din aceas­tă cau­ză eram foar­te necă­ji­tă. Le-am spus: „Nu putem lucra, pen­tru că este săr­bă­toa­re”. Ei însă nu m‑au ascul­tat, iar eu nu am mai insis­tat, nedo­rind să mă cert. Dimi­ne­a­ta, eu nu mă sim­team bine. Pe la ami­a­ză toti au ple­cat să pună car­tofi. Pes­te câte­va zile au dat înghe­tu­ri­le, iar când a venit vre­mea să‑i scoa­tem din pământ, car­to­fii erau mân­cati de viermi. „Iată, – le-am spus eu – ce înseam­nă să pui car­tofi în zi de săr­bă­toa­re!” lar­tă-ne, Sfin­te Nicolae!
M. Gavri­lo­va, ora­şul Ialutorovsk

Obiec­tul pierdut
De obi­cei, în decem­brie, eu aduc cu trac­to­rul fân de pe câmp. Când este mul­tă zăpa­dă, aduc fânul cu aju­to­rul unor pla­se. Intr‑o zi, când veneam aca­să, am obser­vat că îmi lip­seau acte­le şi per­mi­sul de con­du­ce­re. Le păs­tram după pla­ca de dea­su­pra par­bri­zu­lui. Pro­ba­bil că ele au alu­ne­cat de aco­lo din cau­za vibra­ti­ei, iar por­to­fe­lul, în care tineam acte­le, a căzut din cabi­nă, sub roti­le trac­to­ru­lui. In urma trac­to­ru­lui era un stog de fân. Era sigur că acte­le au ajuns sub roti şi apoi au fost îngro­pa­te în zăpadă.
Eram foar­te necă­jit. Dar mi-am amin­tit că pe lân­gă per­mis mai aveam şi o ico­ni­tă cu chi­pul Sfân­tu­lui Nico­lae. In suflet mi s‑a aşter­nut pacea. De ce să-mi fac griji, dacă prin­tre acte se afla şi ico­ni­ta cu ocro­ti­to­rul călă­to­ri­lor? In scurt timp am şi uitat de neca­zul meu. Insă într‑o zi de pri­mă­va­ră, un con­să­tean de-al meu mi‑a adus acte­le. El le găsi­se în pădu­re, exact în locul pe unde tre­cu­sem. Acte­le nici nu s‑au umezit, cu toa­te că iar­na a fost grea şi cu mul­tă zăpa­dă. Pe lân­gă acte, Sfân­tul Nico­lae mi‑a îna­po­iat şi ico­ni­ta sa.
Nico­lae Sur­ta­ev, Repu­bli­ca Altai

Recă­pă­ta­rea vederii
Arhi­e­pi­sco­pul Nikon de Volo­gda îşi amin­tea des­pre o întâm­pla­re care demon­strea­ză încă o dată legă­tu­ra strân­să a locu­i­to­ri­lor ceru­lui cu cei de pe pământ. Intr-un sat locu­ia un oare­ca­re cre­ş­tin evla­vi­os, care nu lip­sea de la nicio slu­j­bă, mai ales în zile­le de săr­bă­toa­re. Oda­tă, în ziua prăz­nu­i­rii Sfân­tu­lui Nico­lae, sotia lui, gră­bin­du-se să ter­mi­ne lucrul pen­tru a nu întâr­zia la slu­j­bă, a uitat să încu­ie uşa de la casă.
In sat locu­ia şi un hot, cunos­cut de întreg satul. Obser­vând casa des­cu­ia­tă, el a intrat şi a luat tot ce era de valoa­re. Le‑a adu­nat pe toa­te într‑o legă­tu­ri­că şi a dat să iasă. toc­mai atunci însă a intrat şi Sfân­tul Nico­lae, îmbră­cat în veş­min­te arhi­e­reşti. L‑a pri­vit supă­rat pe hot şi i‑a spus: „Oame­nii care Il iubesc pe Dum­ne­zeu au uitat din mare gra­bă uşa des­cu­ia­tă, iar tu ai pro­fi­tat de oca­zie pen­tru a fura tot ce au câş­ti­gat cu sudoa­rea frun­tii lor!” Spu­nând aces­tea, l‑a lovit pes­te obraz şi hotul, dintr‑o dată, a orbit.
Inspă­i­mân­tat, hotul a înce­put să bâj­bâie prin oda­ie, încer­când să iasă, dar nu reu­şea. Când stă­pâ­nii s‑au întors de la bise­ri­că, l‑au găsit pe hot plân­gând amar­nic. El le‑a poves­tit ce i s‑a întâm­plat şi cum Sfân­tul Nico­lae l‑a pedep­sit. Hotul a fost con­dam­nat. Când a tre­bu­it să fie dus sub escor­tă în altă loca­li­ta­te, el a dorit să intre într‑o bise­ri­că unde se afla icoa­na Sfân- tului Nico­lae. In genunchi, cu ochii în lacri­mi, şi‑a cerut ier­ta­re de la sfânt şi a pro­mis să nu mai fure. Iar după ce a săru­tat icoa­na, el şi‑a recă­pă­tat vederea.
tatia­na Komis­sa­ro­va, ora­şul Cistopol

Poves­ti­rea unui marinar
Nu întâm­plă­tor mari­na­rii îl con­si­de­ră pe Sfân­tul Nico­lae ocro­ti­to­rul lor. Mul­te minuni a săvârşit el şi cu mine, cu echi­pa­jul meu şi cu fami­lia mea. In tim­pul lun­gi­lor mele călă­to­rii, am avut par­te de mul­te: furt­uni mari, neca­zuri, con­frun­tări cu con­du­ce­ri­le tări­lor stră­i­ne, care ne pri­veau cu duş­mă­nie, însă întot­dea­u­na în aju­tor ne venea Sfân­tul Nicolae.
Am reti­nut mai ales minu­nea care s‑a întâm­plat cu noi în Amster­dam. Noap­tea, vasul nos­tru a fost încăr­cat cu mar­fă, iar dimi­ne­a­ta am ieşit din port şi ne îndrep­tam spre Sue­dia. La înce­put vizi­bi­li­ta­tea era bună, însă cum am intrat în cana­lul Amster­dam, s‑a lăsat o cea­tă dea­să. Pro­ra cora­biei nu se vedea. Ne tineam la 20–30 de metri dis­tan­tă, de‑a lun­gul malu­lui drept al cana­lu­lui, care abia se zărea. Au fost lua­te toa­te măsu­ri­le de pre­ca­u­tie. La pro­ră se afla un mari­nar expe­ri­men­tat. Dar peri­co­lul cel mai mare era îna­in­te: eclu­za strâm­tă care dădea din canal în mare. Era foar­te ris­cant. Cea mai mică greşe­a­lă se putea sol­da cu un acci­dent grav.
In cabi­na de coman­dă domnea o tăce­re de mor­mânt. Cu pri­vi­rea atin­ti­tă îna­in­te, mă
nou câr­ma­ci­ul a luat legă­tu­ra cu cei de pe eclu­ză şi le‑a comu­ni­cat că vizi­bi­li­ta­tea a rămas ace­ea­şi: 40–50 de metri. Să anco­răm şi să aştep­tăm până când se risi­pea cea­ta era impo­si­bil, căci nu aveam unde. Deo­da­tă, cu cinci minu­te îna­in­te de a ajun­ge la eclu­ză, s‑a petre­cut o minu­ne. Spre uimi­rea câr­ma­ci­u­lui şi a între­gu­lui echi­paj, cea­ta s‑a risi­pit. Soa­re­le stră­lu­cea şi noi am intrat cu bine în eclu­ză. Cine­va a spus: „A fost o sim­plă coin­ci­den­tă!”, însă eu sunt sigur că şi de data aceas­ta ne‑a aju­tat Sfân­tul Nicolae.
Vic­tor Demi­dov, ora­şul Sankt-Petersburg

Hră­ni­to­rul celor flămânzi
Fami­lia mea era foar­te cre­din­cioa­să. In casa noas­tră se păs­trau icoa­ne­le Mân­tu­i­to­ru­lui, a Mai­cii Dom­nu­lui şi a Sfân­tu­lui Nico­lae. In fata lor ardea întot­dea­u­na can­de­la. In anii grei de după revo­lu­tie, părin­tii împre­u­nă cu noi, copi­ii – eram trei, de la vâr­sta de un an până la cinci ani -, locu­iam în Smo­len­sk. tata avea ser­vi­ciu, iar mama, pen­tru a ne hrăni, se ducea în sate­le de prin apro­pi­e­re şi schim­ba hai­ne­le pe pâi­ne, lap­te, făi­nă – ori­ce găsea, însă nu reu­şea întot­dea­u­na şi foa­mea o silea să mai încer­ce încă o dată.
Imi amin­tesc cum o dată mama ne‑a pro­mis că ne va adu­ce lap­te, ne‑a încu­iat în casă şi a ple­cat. S‑a întors plân­gând, a pus în fata noas­tră un bidon plin cu lap­te, iar ală­tu­ri, gean­ta cu hai­ne. Fără să spu­nă ceva, a înge­nun­che­at în fata icoa­ne­lor. Plân­gea si‑i mul­tu­mea Sfân­tu­lui Nico­lae. Noi, copi­ii, nu înte­le­geam nimic, dar am înce­put şi noi să plângem.
Mai târ­ziu, mama ne‑a poves­tit urmă­toa­re­le: în ziua ace­ea, încon­ju­ra­se satul Cer­mu­ş­ki şi nu putu­se face rost de nimic. Mer­gea necă­ji­tă, pen­tru că ne pro­mi­se­se lap­te, dar nu reu­şi­se să obti­nă nicio pică­tu­ră. Aşa ajun­se­se la ham­ba­rul de la mar­gi­nea satu­lui. Aco­lo văzu­se un bătrân care îi făcea semn cu mâna, de par­că voia să‑i spu­nă ceva. Mama s‑a apro­pi­at, iar el i‑a spus: „Dă-mi vasul pen­tru lap­te”. El s‑a dus în spa­te­le ham­ba­ru­lui, apoi s‑a întors cu bido­nul plin cu lap­te. „Mergi în pace. Du copi­la­şi­lor tăi lap­te!” Mama a vrut să‑i mul­tu­meas­că, a încon­ju­rat ham­ba­rul de câte­va ori, dar n‑a mai găsit pe nimeni. Bătrâ­nul dis­pă­ru­se. Oare nu a fost aceas­ta o minune?
M. P., ora­şul Sankt-Petersburg

Dis­tri­bu­ie:

Lasã un Rãspuns:

Lasă un Răspuns: