Evangelia zilei:

Noi Minuni ale Sfântului Nicolae (1)

Mări­mea textului:
Mic | Mare

 

 

 

Misionarii Ortodoxiei

Hra­nă duhovnicească


Cunoa­ş­te­re, tră­i­re şi măr­tu­ri­si­re a Ortodoxiei


Tra­du­ce­re din lim­ba rusă de Lucia Ciornea

Milos­ti­vul făcă­tor de minuni
Aceas­tă poves­ti­re des­pre mij­lo­ci­rea ierar­hu­lui Nico­lae am auzit‑o de la soa­cra mea, Evdo­kia Sido­rov­na tereş­ko­vet. tatăl ei, tânăr pe atunci, a fost mobi­li­zat pen­tru răz­bo­i­ul ruso-turc. Avea deja sotie, un copil şi o gos­po­dă­rie în satul Nitgal.
El a por­nit spre punc­tul de recru­ta­re, unde recru­tii urmau să fie exa­mi­nati de comi­sia medi­ca­lă. Pe drum tovă­ră­şii lui râdeau, glu­meau, însă el nu înce­ta să se roa­ge Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni.
Sidor era sănă­tos tun, însă cine­va din comi­sie l‑a între­bat: „Vrei să mergi la război?”
„Ori­cum mă veti tri­mi­te”, le‑a răs­puns el. Ei însă l‑au între­bat dacă are sotie, copii şi fără să‑i mai spu­nă ceva, i‑au dat dru­mul să ple­ce acasă.
De atunci, el a înce­put să‑l cin­steas­că şi mai mult pe Sfân­tul Nico­lae, iar copi­i­lor pe care i‑a avut mai târ­ziu le‑a porun­cit să se roa­ge întot­dea­u­na aces­tui milos­tiv Făcă­tor de minuni. Soa­cra mea are acum opt­zeci de ani şi păs­tre­za cu sfin­te­nie icoa­na veche a ierarhului.
Ea mi‑a mai poves­tit şi o altă întâm­pla­re. In satul lor, Nitgal, locu­ia un om bogat. Era căsă­to­rit, însă copii nu avea; ducea o via­tă des­tră­bă­la­tă, fiind robit de pati­ma bău­tu­rii şi a desfrâu­lui. Când sotia lui a luat o nepoa­tă s‑o cre­as­că, el a sedus‑o şi pe aceas­ta. Sotia tot tim­pul plân­gea si se ruga Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni, cerându‑i ajutor.
Intr‑o zi, când ea nu era aca­să, băr­ba­tul a ador­mit şi în somn au venit la el demoni cu înfă­ti­şă­ri­le a doi băr­bati înfri­coşă­tori. El s‑a spe­ri­at foar­te tare şi a hotă­rât să se căi­as­că, încât chiar atunci, în pute­rea nop­tii, s‑a pre­gă­tit să mear­gă la pre­ot, însă demo­n­ii îi spuneau:
„Mer­gem şi noi cu tine!” Ii era fri­că să mear­gă noap­tea şi, tot dru­mul, băr­ba­tul s‑a rugat Sfân­tu­lui Nico­lae. In calea lui era un râu. Şi i s‑a părut lui că pes­te acest râu erau două poduri. Demo­n­ii îl îndem­nau: „Hai mergi, mergi…” Insă el, prin rugă­ciu­ni­le Sfân­tu­lui Nico­lae, s‑a întors şi s‑a îndrep­tat spre casa unei bătrâ­ne care se afla nu depar­te. Palid de fri­că, a bătut la uşa ei. Aceas­ta i‑a dat să săru­te icoa­na sfân­tu­lui şi atunci a văzut că de fapt nu era niciun pod pes­te râu…
Ince­pând cu acea zi, el s‑a lăsat de băut şi a înce­put să ducă o via­ta vir­tu­oa­să. Drept mul­tu­mi­re pen­tru minu­nea prin care Sfân­tul Nico­lae l‑a sal­vat, el a coman­dat la un ico­nar chi­pul sfân­tu­lui şi l‑a donat bisericii.
Pri­e­te­na mea săvârşea un pele­ri­naj la Sihăs­tria Elga­v­sk, afla­tă lân­gă Riga, şi aco­lo a auzit poves­tin­du-se aces­tea: un om a furat din bise­ri­ca sihăs­tri­ei icoa­na Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni. Sfân­tul i‑a apă­rut în vis şi i‑a porun­cit să îna­po­ie­ze icoa­na. Hotul a înde­pli­nit porun­ca, însă a dat icoa­na altei bise­rici, care, mai târ­ziu, a înapoiat‑o sihăstriei.
Olga tereş­ko­vet, ora­şul Dau­ga­v­pils, Letonia

Mis­te­ri­o­sul tova­răş de drum
O tână­ră mer­gea într‑o sea­ră să-şi vizi­te­ze mama bol­na­vă şi îi ducea o pâi­ne albă, care în ace­le vre­muri era mai scum­pă decât aurul. Intre timp se întu­ne­ca­se şi îi era fri­că să mear­gă sin­gu­ră prin pădu­re. tână­ra şi‑a amin­tit o rugă­ciu­ne scur­tă – sin­gu­ra pe care o ştia şi pe care o auzi­se de la buni­ca ei. Cum a înce­put să o ros­teas­că, înce­tul cu înce­tul, fri­ca a părăsit‑o. Pe nea­ş­tep­ta­te, din pădu­re îi ieşi în cale un băr­bat între două vâr­ste, pe care ea l‑a recu­nos­cut ca fiind veci­nul mamei sale, Pavel Iva­no­vici. El i‑a spus că se duse­se în pădu­re pen­tru a vedea de un stog de fân şi că Dum­ne­zeu îi păzeş­te fânul, care se afla la locul său. tot vor­bind ei, au intrat, fără să-şi dea sea­ma, în sat. Lân­gă casa mamei, tână­ra şi‑a luat rămas bun de la vecin si i‑a mul­tu­mit că i‑a tinut tovărăşie.
Când şi‑a văzut fii­ca, feme­ia bol­na­vă s‑a bucu­rat, dar s‑a şi alar­mat: cum a putut ea să mear­gă atât de târ­ziu prin pădu­re? Fii­ca i‑a poves­tit că, atunci când i s‑a făcut fri­că, a înce­put să ros­teas­că tro­pa­rul Sfân­tu­lui Nicolae:„Indreptător cre­din­tei şi chip blân­de­te­lor…” şi, pes­te putin timp, i‑a ieşit în cale veci­nul lor, Pavel Iva­no­vici, aşa că au venit împre­u­nă acasă.
Dimi­ne­a­ta mama a rugat‑o pe fii­că să trea­că pe la Pavel Iva­no­vici pen­tru o tre­bu­in­tă oare­ca­re. Când tână­ra a intrat în casa aces­tu­ia, i‑a spus: „Ce bine şi repe­de am ajuns noi asea­ră în sat!” Insă veci­nul, mirat, a întrebat‑o: „Unde am eu fost ieri cu tine? Eu am stat aca­să toa­tă sea­ra şi am cusut pâslari”.
Oglez­ne­va A. S., ora­şul Nevi­ansk, regiu­nea Sverdlovsk

 

Ros­teş­te „tatăl nostru”
Aceas­tă minu­ne s‑a întâm­plat acum trei­zeci de ani în satul Nazia, regiu­nea Lenin­grad. Sora mea mai mare, Sofia, după naş­te­rea feti­tei, s‑a îmbol­nă­vit de dia­bet zaha­rat. Pe atunci avea doar două­zeci de ani. Şi iată că într‑o noap­te, la fereas­tră, i‑a apă­rut Sfân­tul Nico­lae. Când Sofia s‑a tre­zit, a văzut un bătrâ­nel, însă nu s‑a spe­ri­at, pen­tru că ime­di­at l‑a recu­nos­cut ca fiind Sfân­tul Nikoluşka1. El s‑a apro­pi­at de ea şi i‑a spus: „Ros­teş­te «tatăl Nos­tru»”. Sora mea l‑a ascul­tat şi a înce­put, după putin­tă, să ros­tes­că „tatăl Nos­tru”. A mai tră­it după ace­ea încă două­zeci şi şap­te de ani. In toti aceşti ani ea a fost vioa­ie, ener­gi­că şi n‑a pre­ge­tat să mun­ceas­că, încât şi duş­ma­nii se minu­nau: „De unde are ea atâ­ta pute­re?” O aju­tau Sfân­tul Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni, şi rugă­ciu­nea „tatăl Nostru”.
Iri­na Saven­ko, ora­şul Kirisi

 

Covrigi rumeni
In anul 1942, fami­lia noas­tră a fost depor­ta­tă din Lenin­grad în regiu­nea Iaro­slav. Aco­lo am cum­pă­rat o căsu­tă. In acea peri­oa­dă mama se îmbol­nă­vi­se, însă noi tre­bu­ia să supra­vi­e­tu­im cum­va. Flămân­zeam şi eram nevo­ite să paş­tem vite­le săte­ni­lor pen­tru a ne hrăni cât de cât.
Intr‑o iar­nă, sora mea mai mică a înce­put s‑o roa­ge pe mama să‑i dea un covrig. In casă nu se găsea niciun pic de făi­nă, dar feti­ta insis­ta. Atunci mama, pier­zân­du-şi răb­da­rea, a întors‑o cu fata spre icoa­na Sfân­tu­lui Nico­lae şi i‑a spus: „Roagă‑l pe Sfân­tul Nico­lae să-ti tri­mi­tă un covrig”.
După aceas­tă dis­cu­tie, timp de două zile a bân­tu­it un viscol cum­plit. A nins atât de mult, încât în fata casei s‑au adu­nat tro­ie­ne mari de zăpa­dă. In dimi­ne­a­ta celei de a doua zile, când a ieşit soa­re­le, mama a auzit o uşoa­ră băta­ie în uşă. M‑a tri­mis pe mine să des­chid, cre­zând că veni­se veci­na. Des­chi­zând uşa, am zărit agă­tat de gard un şirag mare de covrigi ru- meni. Am aler­gat la mama şi i‑am poves­tit minu­nea. Mama nu m‑a cre­zut. Ne‑a îmbră­cat repe­de pe mine şi pe sora mea şi ne‑a tri­mis în sat să aflăm: poa­te i‑a uitat cineva?
Zăpa­da era proas­pă­tă; nu se vedea nică­ieri nicio urmă. Veci­na nu ştia nici ea nimic. Am între­bat oame­nii din sat, însă nimeni nu ştia nimic des­pre şira­gul de covrigi. Negăsindu‑l pe stă­pâ­nul covri­gi­lor, ne-am întors acasă.
De fapt se întâm­pla­se cu ade­vă­rat o minu­ne, deo­a­re­ce nimeni din locu­i­to­rii satu­lui nu

1 Dimi­nu­tiv rusesc pen­tru Nicolae.
putea să ne facă un ast­fel de cadou: foa­mea bân­tu­ia în toa­te case­le. Venind aca­să, mama ne‑a aşe­zat în fata icoa­nei sfân­tu­lui şi ne‑a spus: „Mul­tu­mi­ti Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni!” şi ne‑a dat la fie­ca­re câte un covrig. Aceşti covrigi ne-au ajuns pen­tru mult timp.
Iri­na Soboleva

 

Apă­ră­to­rul ostaşilor
Sunt un cazac din una din stanitele2 arma­tei căză­ceşti din Oren­bu­rg. Am par­ti­ci­pat la actiu­ni­le mili­ta­re din câte­va „punc­te fier­bin­ti”. Fap­tul că până în pre­zent sunt viu i‑l dato­rez Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni. In 1993, îna­in­te de a ple­ca în Abha­zia [repu­bli­că auto­no­mă în cadrul Geor­gi­ei], am fost bine­cu­vân­tat la mănăs­ti­rea Mos­ko­v­s­ko-Don­skoe, pri- mind cu aceas­tă oca­zie o ico­ni­tă cu chi­pul sfântului.
Ico­ni­ta se afla întot­dea­u­na în buzu­na­rul stâng de la piept şi de ace­ea aceas­tă par­te a cor­pu­lui a rămas nea­tin­să, iar par­tea dreap­tă a fost răni­tă de nouă schi­je, un glon­te, şi a sufe­rit o con­tu­zie de la explo­zie, ast­fel încât nici până acum nu aud cu ure­chea dreap­tă. In Cece­nia s- a întâm­plat exact la fel: ico­ni­ta se afla în buzu­na­rul stâng şi aceas­tă par­te a cor­pu­lui n‑a sufe­rit nimic, însă par­tea dreap­tă a fost răni­tă grav, în aşa fel încât în pre­zent sunt invalid.
Caza­cul Alexie

 

Aju­tă­to­rul preotilor
Aş vrea să poves­tesc câte­va întâm­plări des­pre aju­to­rul minu­nat al Sfân­tu­lui Nico­lae al Mirei Lichi­ei. Aces­tea mi-au fost isto­ri­si­te de către un pre­ot, de la care am pri­mit un meda­li­on cu chi­pul Sfân­tu­lui Nico­lae. Din păca­te, nu i‑am aflat nume­le. Ştiu doar că este din Peter­gof. El mi‑a poves­tit: Sfân­tul Nico­lae, mare şi gra­b­nic aju­tă­tor al tutu­ror cre­ş­ti­ni­lor, este pe bună drep­ta­te numit Făcă­tor de minuni. Cunosc mul­te cazuri ale aju­to­ru­lui său; m‑a aju­tat şi pe mine, păcătosul.
Oda­tă, în tim­pul celui de-al doi­lea răz­boi mondi­al, m‑am pome­nit într-un loc pus­tiu împre­u­nă cu încă doi băr­bati necu­nos­cuti. La un moment dat, ei s‑au retras într‑o par­te şi au înce­put să se sfă­tu­ias­că. M‑a cuprins neli­ni­ş­tea; din com­por­ta­rea lor am sim­tit pri­mej­die. In acea cli­pă m‑am rugat Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni: „Părin­te Nico­lae, aju­tă-mă! Via­ta mea este ame­nin­ta­tă de o pri­mej­die: aceş­tia doi au pus ceva la cale împo­tri­va mea”. Şi deo­da­tă, la o depăr­ta­re de două­zeci-trei­zeci de metri, a apă­rut un bătrâ­nel, îmbră­cat în alb. Ei l‑au zărit si cu cuvin­te­le: „Să mer­gem, nu avem ce cău­ta aici!”, au plecat.
Iată încă o întâm­pla­re de acum câti­va ani. Veneam cu tre­nul elec­tric din Peter­gof, pen­tru un botez. tre­bu­ia să cobor la sta­tia „Aero­port”. Şi iată, în momen­tul când tre­nul se apro­pia de peron, eu am întins mâna după gean­ta în care se aflau toa­te cele tre­bu­in­cioa­se pen­tru tai­nă, însă aceas­ta dis­pă­ru­se. Se pare că o uita­sem pe ban­ca din sta­tia Peter­gof. Ce vrei, memo­rie bătrâ­neas­că!… Am fost nevo­it să mă reîn­torc. M‑am adre­sat cu o rugă­ciu­ne Sfân­tu­lui Nico­lae, ca să păs­tre­ze gean­ta nea­tin­să şi în ace­la­şi loc. Când am cobo­rât la statia
2 Sat căză­cesc (nota trad.).
„Noul Peter­gof, gean­ta mea se afla nea­tin­să, pe ace­ea­şi bancă.
Valentina

 

Cel ce a alun­gat moartea
Aceas­tă întâm­pla­re s‑a petre­cut în luna febru­a­rie a anu­lui 1994. Mă aflam în vizi­tă la fii­ca mea, în oră­şe­lul Şek­s­na, regiu­nea Volo­gda. S‑a întâm­plat însă ceva nepre­vă­zut: să fiu inter­na­tă în spi­tal cu o hemo­ra­gie puter­ni­că. Sta­rea mea era cri­ti­că, pier­du­sem mult sânge…
Şi iată că, în sta­re de inconş­ti­en­tă, văd, după o fâşie nea­gră de pământ arat, o feme­ie îmbră­ca­tă ca o mirea­să, în alb. Uitân­du-mă mai atent, observ că mâi­ni­le mire­sei sunt negre. M‑am îngro­zit: am înte­les că era moar­tea. tot atunci a apă­rut un bătrân îna­lt şi lumi­nos care m‑a aco­pe­rit, aple­cân­du-se dea­su­pra patu­lui. I‑am reti­nut chi­pul. După vede­nie, sta­rea sănă­tă­tii mele s‑a îmbunătătit.
Ulte­ri­or am înce­put să merg la bise­ri­că şi să pri­vesc cu aten­tie chi­pu­ri­le sfin­ti­lor. L‑am găsit pe cel pe care îl cău­tam: era Sfân­tul Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni. In pre­zent merg regu­lat la bise­ri­ca Sfân­tu­lui Nico­lae din ora­şul Vologda.
Nina Kogu­li­na, ora­şul Vologda

 

Sal­va­rea unui musulman
La mij­lo­cul ani­lor ’80, un cre­ş­tin rus a avut pri­le­jul să se afle într‑o bise­ri­că orto­do­xă din ora­şul tas­kent. Aco­lo a văzut un musul­man care, cu mare evla­vie şi neîn­ce­tat, se închi­na şi aprin­dea lumâ­nări în fata icoa­nei Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni. tot aco­lo, lân­gă icoa­nă, între ei s‑a înj­ghe­bat o dis­cu­tie şi musul­ma­nul i‑a împăr­tă­şit minu­nea pe care a săvârşit‑o cu el Sfân­tul Nicolae.
Intr‑o noap­te de iar­nă mer­gea prin ste­pă spre un sat înde­păr­tat, când deo­da­tă, chiar lân­gă el, a auzit un urlet de lup. In câte­va minu­te s‑a văzut încon­ju­rat de o hai­tă de lupi. In dis­pe­ra­re, musul­ma­nul a strigat:„Dumnezeule rusesc şi Nico­la, aju­tati-mă!” Şi deo­da­tă a înce­put să sufle un vânt puter­nic şi s‑a por­nit o vije­lie. Ea a năvă­lit asu­pra lupi­lor şi, ridicându‑i în vâr­tej, i‑a dus în stepă.
Când vân­tul s‑a poto­lit, musul­ma­nul a văzut lân­gă el un bătrâ­nel cărunt, care i‑a zis:
„Cau­tă-mă în bise­ri­ca ruseas­că!” şi a dis­pă­rut. Venind în bise­ri­ca orto­do­xă, acest om, cu mira­re şi bucu­rie, a recu­nos­cut în chi­pul Sfân­tu­lui Nico­lae pe „buni­cu­tul” care l‑a sal­vat noap­tea în stepă.
Mona­hia Pelaghia

 

Minuni pe pămân­tul Estoniei
Mul­te loca­şuri dum­ne­ze­ieşti sunt pe pămân­tul Rusi­ei şi nu puti­ne din­tre ele sunt închi­na­te plă­cu­tu­lui lui Dum­ne­zeu, Sfân­tu­lui Nico­lae. Ast­fel de loca­şuri exis­tă şi pe pământul
esto­nian. Iată un mic para­clis, făcut din cără­mi­dă în locul altu­ia mai vechi cu o sută de ani. El stă în dru­mul care duce spre lacul Ciu­d­s­koe, la poa­le­le mun­te­lui Bogo­ro­di­tka­ia, pe care se îna­l­tă măre­a­tă, cu tur­le­le şi cru­ci­le de aur, mănăs­ti­rea de maici Piu­h­ti­tk. Pier­dut prin­tre tufi­şuri, para­cli­sul ne des­co­pe­ră albul pere­ti­lor săi la o coti­tu­ră de drum şi se ascun­de din nou de ochii lumii, ca o fata morgana.
Odi­ni­oa­ră aici era casa în care locu­ia, împre­u­nă cu fami­lia sa, esto­nia­nul Soa­reş, iar ală­tu­ri era satul numit Som­pa. Intr‑o zi satul a ars şi cu el a ars şi casa lui Soa­reş. Şi, după cum spun legen­da si leto­pi­se­tul mănăs­ti­rii Piu­h­ti­tk, acest tăran a înce­put să-şi con­stru­ias­că o nouă casă. Chiar în acea peri­oa­dă i‑a apă­rut în vis lui Soa­reş Sfân­tul lui Dum­ne­zeu, Nico­lae, care i‑a porun­cit să cobo­a­re în fân­tâ­nă şi să scoa­tă de aco­lo chi­pul său sfânt, spunându‑i: „tu îti faci casă, ai un aco­pe­riş dea­su­pra ta, iar eu iată de cât timp mă aflu în fân­tâ­na ta murdară!”
Spe­ri­at de vede­nie, Soa­reş înde­plini numai­de­cât porun­ca sfân­tu­lui, sco­tând din fân­tâ­nă icoa­na, însă cum ajun­se­se ea aco­lo, a rămas o tai­nă. Se pare că aşa a tre­bu­it să se întâm­ple, pen­tru pro­slă­vi­rea Sfân­tu­lui Nico­lae pe acest pământ. După acest eve­ni­ment minu­nat, Soa­reş împre­u­nă cu toa­tă fami­lia au îmbră­ti­şat cre­din­ta orto­do­xă, iar pe locul aces­ta, mai târ­ziu, a fost ridi­cat un para­clis din lemn. Icoa­na a fost împo­do­bi­tă cu o fere­că­tu­ră de argint şi în pre­zent se află în mănăs­ti­re, în alta­rul late­ral închi­nat Sfân­tu­lui Nico­lae, din Cate­dra­la Ador­mi­rii Mai­cii Domnului.
In fie­ca­re an, de săr­bă­toa­rea Sfân­tu­lui Nico­lae, la para­clis şi în fata lui se adu­nă mai­ci­le şi pele­ri­nii şi se săvârşeş­te slu­j­ba sfin­ti­rii apei, iar apoi se citeş­te aca­tis­tul ierar­hu­lui. Nu doar para­cli­sul, ci şi bise­ri­ca mare de lemn a Sfân­tu­lui Nico­lae, care se află în mij­lo­cul cimi­ti­ru­lui mănăs­ti­resc, cu vâr­ful ascu­tit al clo­po­t­ni­tei, ara­tă călă­to­ri­lor obo­si­ti căra­rea ce duce la izvo­rul dătă­tor de via­tă. Până în ziua de azi dăi­nu­ie în ini­mi­le oame­ni­lor dra­gos­tea pen­tru plă­cu­tul lui Dum­ne­zeu, care face minuni, dând aju­tor oame­ni­lor. El nu face dife­ren­te între popoa­re, ci îi iubeş­te şi are milă de toti. Ast­fel, nu demult s‑a îmbol­nă­vit esto­ni­a­na Vivi, care locu­ieş­te nu depar­te de mănăs­ti­re. toti, deo­po­tri­vă ruşi şi esto­nieni, o cunoş­teau pe aceas­tă feme­ie mun­ci­toa­re şi se stră­du­iau s‑o aju­te fie­ca­re cu ce putea. Vivi cre­dea că, după moar­tea nea­ş­tep­ta­tă a sotu­lui, i‑au cedat ner­vii şi de ace­ea o durea ini­ma. Işi făcea griji pen­tru copii: tre­bu­ia să‑i cre­as­că, să‑i edu­ce şi să‑i tri­mi­tă în lume. Vivi lua medi­ca­men­te pen­tru ini­mă, însă sta­rea gene­ra­lă a sănă­tă­tii ei era din ce în ce mai proastă.
Intr‑o noap­te, fiind aproa­pe ador­mi­tă, i‑a apă­rut Sfân­tul Nico­lae sub înfă­ti­şa­rea unui bătrân vene­ra­bil, care i‑a spus: „Roa­ba Dom­nu­lui, tu ai can­cer la sân!” Dimi­ne­a­ta, îngri­jo­ra­tă şi răvă­şi­tă, a ple­cat la poli­cli­ni­ca oră­şe­neas­că, pen­tru o con­sul­ta­tie la medi­cul onco­log. Medi­cul a con­fir­mat dia­gnos­ti­cul Sfân­tu­lui Nico­lae şi i‑a pro­pus să o ope­re­ze urgent, fapt care ar putea‑o sal­va, întru­cât boa­la era în fază incipientă.
Vivi a fost ope­ra­tă şi s‑a vin­de­cat. A ieşit din spi­tal sănă­toa­să, vioa­ie şi cu cre­din­tă în minu­ni­le sfân­tu­lui. Ea a pri­mit cre­din­ta orto­do­xă, tră­ieş­te şi mun­ces­te întru sla­va Dom­nu­lui. Dum­ne­zeu a ajutat‑o să-şi edu­ce copi­ii şi ea se bucu­ră şi‑I mul­tu­meş­te Lui şi plă­cu­tu­lui Său, Sfân­tul Nico­lae, pen­tru marea milă.
Pro­t­o­d­ia­con Boris Mur­ta­zov, ora­şul Peciorî

 

Pri­mul meu ocrotitor
E cu nepu­tin­tă să fie des­cri­se toa­te minu­ni­le care se petrec în urma rugă­ciu­ni­lor adre­sa­te Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni. Fie­ca­re om a pri­mit spri­jin de la el – şi cel
cre­din­cios, şi cel necre­din­cios. Iar cel mai uimi­tor este că aju­to­rul sfân­tu­lui vine întot­dea­u­na repe­de. De mul­te ori m‑a aju­tat şi pe mine.
tinân­du-mă depar­te de Bise­ri­că, deşi sunt bote­zat, eu mă îndo­iam de exis­ten­ta vie­tii de după moar­te. In schimb, mama mea cre­dea în Dum­ne­zeu şi într‑o zi mi‑a ară­tat chi­pul Sfân­tu­lui Nico­lae în Cate­dra­la Sfân­ta tre­i­me din Lavra Ale­xan­dro-Nev­s­ka­ia. In momen­te­le gre­le din via­tă, după sfa­tul mamei, mer­geam la cate­dra­lă şi aprin­deam o lumâ­na­re în fata icoa­nei sfân­tu­lui. Spre marea mea mira­re, aju­to­rul venea, într-ade­văr, foar­te repede.
Dacă se întâm­pla ca dimi­ne­a­ta să mă cert cu sotia, veneam „la Sfân­tul Nico­lae” şi sea­ra ne împă­căm. Dacă apă­reau neca­zuri la ser­vi­ciu, după o rugă­ciu­ne în fata icoa­nei, ele se apla­nau în mod mira­cu­los. Ast­fel mă apro­pi­am din ce în ce mai mult de via­ta bisericească.
Urmă­toa­rea întâm­pla­re memo­ra­bi­lă a avut loc când eu deja înce­pu­sem să merg regu­lat la slu­j­be­le bise­ri­ceşti. In acea zi, eu şi sotia am pri­mit sala­ri­ul. Când am numă­rat banii, am con­sta­tat că lip­sea o sută de mii de rub­le. Noi, desi­gur, ne-am intris­tat, gân­dind că i‑am pier­dut, însă mama m‑a lini­ş­tit: „Roa­gă-te Sfân­tu­lui Nico­lae şi mergi la casi­e­rie. Poa­te că ei au greşit.” După ce m‑am rugat, am hotă­rât că, dacă banii se vor găsi, cu o par­te din ei voi cum­pă­ra o icoa­nă mare a sfân­tu­lui, pe care o văzu­sem la pan­gar. Şi minu­nea s‑a săvârşit: casie­ra – Dum­ne­zeu s‑o milu­ias­că! – a spus că după ce a împăr­tit banii sala­ri­a­ti­lor a con­sta­tat că i‑au rămas în plus în jur de o sută de mii… Aşa a apă­rut în casa mea icoa­na Sfân­tu­lui Nico­lae Făcă­to­rul de minuni.
Am mai aflat şi de o altă minu­ne. O cunoş­tin­tă a unui coleg de ser­vi­ciu avea un fiu, care a fost con­dam­nat şi închis. Acest coleg, om ce nu avea nimic comun cu Bise­ri­ca, m‑a între­bat: „Cui tre­bu­ie să se roa­ge o mamă pen­tru ca jude­că­to­rul să ate­nu­e­ze sen­tin­ta?” L‑am sfă­tu­it să se roa­ge Sfân­tu­lui Nico­lae. Nu ştiu dacă acea feme­ie a fost la bise­ri­că, însă ştiu că jude­că­to­rul a dat o sen­tin­tă mai uşoa­ră decât se aştep­ta întrea­ga familie.
Sfân­tul Nico­lae este şi ocro­ti­to­rul ora­şu­lui nos­tru, Kol­pi­no. Aici a fost adu­să icoa­na lui făcă­toa­re de minuni, care în pre­zent se află în bise­ri­ca „Kulici i Pasha”. Să ne aju­te sfân­tul nouă, tutu­ror cre­ş­ti­ni­lor, în dru­mul spre împă­ră­tia Cerurilor!
Andrei Ilin, ora­şul Kolpino

 

Ico­ni­ta
Fie­ră­ria în care lucra tatăl meu se afla la depăr­ta­re de vreo sută de stânjeni3 de vechea bise­ri­cu­tă de lemn. Pre­o­tul şi fie­ra­rul se cunoş­teau bine, fiind buni pri­e­te­ni. Clo­po­te­le de la bise­ri­că fuse­se­ră date jos, însă slu­j­ba con­ti­nua să se tină chiar şi în anii vitregi de dina­in­te de răz­boi. In raion, cu scoa­te­rea clo­po­te­lor se ocu­pa o bri­ga­dă spe­cia­lă. In popor aceşti oameni erau numi­ti „şaba­ş­nici”.
In 1934, „şaba­ş­ni­cii” au apă­rut şi în satul nos­tru şi au dez­a­fec­tat trei clo­po­te. Bine­în­te­les, cre­din­cioşii erau nemul­tu­mi­ti, dar ce era de făcut? Con­du­ce­rea raio­na­lă era mai puter­ni­că. Iar a che­ma eno­ri­a­şii la slu­j­bă, mai ales de săr­bă­tori mari, era nece­sar. Satul era mare şi părin­te­le nu reu­şea să trea­că pe la toti. Atunci şi‑a amin­tit de pri­e­te­nul său, fie­ra­rul. A venit la el şi i‑a spus: „Afa­na­si­e­vici, scoa­te-mă din încur­că­tu­ră! toa­tă nădej­dea e la tine”.
In locul clo­po­tu­lui se putea agă­ta o buca­tă de şină sau un vechi bră­z­dar de la plug şi să bati în el, însă nici­u­nu­ia nu le‑a fost pe plac aceas­tă idee. Atunci fie­ra­rul a pro­pus să fău­reas­că un tun, să‑l aşe­ze în clo­po­t­ni­tă şi de fie­ca­re dată îna­in­te de înce­pe­rea slu­j­bei să se tra­gă de trei ori. Părin­te­lui i‑a plă­cut foar­te mult ide­ea şi ei au căzut de acord.
Fiind în tine­re­te fie­rar în cadrul arma­tei, meş­te­rul ştia cu ce să încea­pă. A adus o teava

3 Un stân­jen = 2,134 metri.
de fon­tă de gro­si­mea unei mâini, la un capăt a tur­nat plumb, a potri­vit supor­tul de lemn cu juguri de fier şi a făcut o gau­ră pen­tru aprin­de­re: tunul era gata. L‑au urcat în clo­po­t­ni­tă şi au tras din el de pro­bă de două ori.
Drept mul­tu­mi­re pen­tru lucra­re, părin­te­le a vrut să‑i cin­steas­că pe fie­rar şi pe cio­că­nar, însă aceş­tia au refu­zat, spu­nând că pen­tru lucrul plă­cut lui Dum­ne­zeu nu cer pla­tă. Atunci părin­te­le Ale­xie a scos din săcu­le­tul de la piept ico­ni­ta Sfân­tu­lui Nico­lae Făcă­to­rul de minuni şi tămâie, a agătat‑o la piep­tul pri­e­te­nu­lui şi i‑a porun­cit: „Afa­na­si­e­vici, când va tre­bui să pleci într-un loc unde via­ta îti va fi ame­nin­ta­tă, s‑o iei cu tine. Ea este sfin­ti­tă şi te va păzi de neca­zuri”. Nu mult după aceas­tă întâm­pla­re, pre­o­tul Ale­xie a fost ares­tat, iar ico­ni­ta a fost păs­tra­tă de tatăl meu, ca o amin­ti­re de la un om bun si inimos.
Apoi a înce­put răz­bo­i­ul. După vâr­stă, tata nu tre­bu­ia să ajun­gă pe front, însă a fost luat într‑o uni­ta­te necom­ba­tan­tă, lân­gă Murom, unde în acea vre­me se pre­gă­tea linia de apă­ra­re: se săpau şan­turi anti­tanc şi se înăl­tau stâlpi şi obs­ta­co­le de pro­tec­tie. toa­te unel­te­le cu care lucrau mii­le de oameni paş­nici mobi­li­zati tre­bu­iau repa­ra­te şi regla­te zil­nic. Fie­ră­ria de cam­pa­nie la care a fost tri­mis tata fume­ga zile întregi. Avi­oa­ne­le de recu­noa­ş­te­re nem­teşti repe­rau ast­fel de obiec­ti­ve şi îndrep­tau asu­pra lor avi­oa­ne de bom­bar­dament. Aglo­me­ra­tia per­ma­nen­tă de oameni şi teh­ni­ca din jurul fie­ră­ri­ei o demas­ca­se şi exis­ta peri­co­lul de a fi atacată.
Mama, conducându‑l pe tata la răz­boi, îi şop­ti­se să nu uite să se roa­ge. Ii cusu­se în căma­şă Sim­bo­lul Cre­din­tei, scris de mână. Apoi îşi amin­ti­se şi de ico­ni­ta cu tămâie: o prin­se­se de piep­tul tatei, îl însem­na­se cu sem­nul cru­cii şi adă­u­ga­se: „Păstreaz‑o şi sfân­tul te va ocro­ti”. Ico­ni­ta din bronz, un pic mai mare decât o cutie de chi­bri­turi, îi amin­tea întot­dea­u­na tatei că Sfân­tul Nico­lae este aproa­pe şi că în cli­pa cea grea, fata­lă, el îi va veni în ajutor.
„Doam­ne, milu­ieş­te! Sfin­te Părin­te Nico­lae, aju­tă-mă!”, repe­ta tata când aler­gau spre adă­post, ca să se sal­veze de bom­bar­dament. Pămân­tul fier­bea de explo­zii. toti s‑au adă­pos­tit, doar tata s‑a oprit pen­tru o cli­pă, să vadă dacă fie­ră­ria era întreagă.
Suflul explo­zi­ei l‑a arun­cat la pământ, ca şi cum un cio­can greu l‑ar fi lovit în piept. S- a tre­zit apoi într-un bor­dei sani­tar impro­vi­zat. Un fel­cer între două vâr­ste l‑a exa­mi­nat şi a dat ulu­it din cap: „Ei, fie­ra­ru­le, se pare că te-ai năs­cut sub o stea noro­coa­să!” I‑a ară­tat o bucă­ti­că de fier de mări­mea unui dege­tar. „łi s‑a oprit la piept, dar în corp nu a putut pătrun­de: ico­ni­ta din bronz a împiedicat‑o. Alt­fel, ti se făcea paras­tas şi toti cei şase copii ai tăi rămâ­neau fără tată.”
„Oare cu ade­vă­rat e minu­nea Sfân­tu­lui Nico­lae şi a înge­ru­lui păzi­tor?” s‑a între­bat tata. Cu ade­vă­rat ico­ni­ta să fi «luat» moar­tea mea asu­pra sa?” I‑au răsă­rit în min­te pre­o­tul Ale­xie cu sfa­tul său, sotia care îl con­du­cea la drum… „Cu ade­vă­rat mare este Dum­ne­zeu!”, s‑a încre­din­tat tata.
Aceas­tă ico­ni­tă se păs­trea­ză până azi în fami­lia noas­tră şi se trans­mi­te din gene­ra­tie în gene­ra­tie, ca o relic­vă sfântă.
Ale­xei Nel­lu­bin, ora­şul Nijni Novgorod

 

Aju­tă­to­rul călătorilor
Ori­un­de am fi ple­cat, eu şi sotul întot­dea­u­na coman­dam o moliftă către Sfântul
Nico­lae, cunos­când gri­ja cu care îi ocro­teş­te pe călă­tori. De fie­ca­re dată noi, păcă­toşii, i‑am
sim­tit aju­to­rul, însă aş dori să poves­tesc acum ce ni s‑a întâm­plat nouă.
Acum trei ani, mama mea împli­nea şai­zeci de ani şi, pen­tru a o feli­ci­ta, tre­bu­ia să mer­gem la Mosco­va. Ne-am înte­les din timp la tele­fon şi am luat bile­te dus-întors. Aco­lo eram aştep­tati ca cei mai dragi oaspeti.
Am ple­cat de aca­să mai devre­me, căci eram încăr­cati cu o mul­ti­me de baga­je cu dul­ciuri şi cado­uri. Am hotă­rât să mer­gem cu tro­lei­bu­zul, care ne ducea direct la gară, însă a tre­bu­it să aştep­tăm mult timp în sta­tie până a venit. Când am ajuns la gară, până la ple­ca­rea tre­nu­lui nu mai rămă­se­se­ră decât cinci minu­te. Cine a fost într‑o ase­me­nea situ­a­tie, îmi va în- tele­ge foar­te bine starea.
In dis­pe­ra­re, m‑am rugat în gând: „Sfin­te părin­te Nico­lae, aju­tă-ne!” Şi atunci s‑a întâm­plat ceva de necre­zut. Nu ştiu de unde am avut pute­re, însă ştiu că am înş­fă­cat o par­te din baga­je şi m‑am repe­zit să intru în gară; sotul, cu cele­lal­te baga­je, aler­ga în urma mea. Când am ajuns pe peron, cea­sul gării ară­ta că tre­nul a por­nit din gară. Insă de sus se vedea clar că tre­nu­ri­le de pe toa­te cele patru linii stă­teau pe loc. Nu-mi explic cum eu, fri­coa­să şi pre­ca­u­tă din fire, am cobo­rât scă­ri­le de par­că aveam aripi. Picioa­re­le m‑au con­dus sin­gu­re exact la tre­nul nos­tru. Am sărit în pri­mul vagon pe care l‑am nime­rit şi tre­nul a por­nit încet. Sotul, cu res­tul baga­je­lor, rămă­se­se pe peron. Mi-am dat sea­ma de aceas­ta abia când am văzut două mâini care l‑au înhă­tat şi l‑au urcat în vagon.
Când am ajuns la locu­ri­le noas­tre, tre­nul deja lua­se vite­ză. Din ochi îmi şiro­iau lacri­mi de bucu­rie şi de mul­tu­mi­re pen­tru mila lui Dum­ne­zeu, ară­ta­tă nouă prin mij­lo­ci­rea Sfân­tu­lui Nicolae.
Iri­na Haliu­ho­va, ora­şul Krasnodar

 

Repa­ra­rea nedreptătii
In ziua de 23 decem­brie 1908 s‑a stins din via­tă ves­ti­tul jurist mosco­vit F.N. Ple­va­ko. Intr‑o isto­ri­oa­ră din tine­re­tea sa, acest om cre­din­cios, de o îna­l­tă cul­tu­ră, rela­tea­ză cum Sfân­tul Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni, mare milos­tiv, „i‑a pus nota 5 la examen“4.
„Invă­tam la Uni­ver­si­ta­tea din Mosco­va, la Facul­ta­tea de Drept. Mama nu avea mij­loa­ce ca să mă între­ti­nă, de ace­ea făceam rost de bani dând medi­ta­tii. Intr‑o iar­nă s‑a întâm­plat să locu­iesc în Ber­lin, în fami­lia unui elev, şi atunci am audi­at cur­su­ri­le unui renu­mit pro­fe­sor de drept roman. Intorcân­du-mă la Mosco­va, m‑am pre­zen­tat la exa­men, pre­gă­tin­du- mă, bine­în­te­les, să răs­pund con­form cur­su­ri­lor cele­bru­lui pro­fe­sor ber­li­nez. Pe atunci, la uni­ver­si­ta­tea noas­tră, drep­tul roman era pre­dat de către un rus înflă­că­rat ‑Niki­ta Iva­no­vici Krâlov.
M‑a che­mat şi mi‑a cerut să trag un bilet. Am tras. Am răs­puns bine, după păre­rea mea. Insă – o, Doam­ne! – pro­fe­so­rul îmi pune nota 1!… N‑am îndrăz­nit să‑i spun nimic, căci nici nu înte­le­geam prea bine ce se întâm­pla­se, iar pro­tes­te­le, pre­cum cele din zile­le noas­tre, nu erau la modă pe atunci. Am venit aca­să şi nu am spus nimă­nui nimic. Dimi­ne­a­tă, mama mă întreabă:
– Fedea, de ce nu te duci la examen?
– Astăzi nu am niciun exa­men, răspund.
Imi era milă să o întris­tez pe bătrâ­nă, dându‑i tris­ta ves­te că deja am picat la mate­ria cea mai impor­tan­tă din facul­ta­te. Se înse­ra. Ea îmi amin­ti iară­şi de examen.
– Mâi­ne, mamă, i‑am răs­puns meca­nic, numai ca să scap cum­va de insis­ten­te­le ei.

4 In învă­tămân­tul rusesc, sis­te­mul de nota­re este de la l la 5; nota 5 fiind echi­va­len­tă note­lor 9 şi 10 (nota trad.).
A venit şi dimi­ne­a­ta. Mă plimb prin casă flu­ie­rând şi gân­desc: «Poa­te bătrâ­ni­ca mea a uitat de exa­men…» însă ea înce­pe din nou:
– Oare nu e tim­pul să pleci la Universitate?
– Exa­me­nul e sea­ra, îi răs­pund. Iată însă că s‑a făcut şi seară.
– E tim­pul, Fedea, hai, du-te! îmi amin­teş­te ea.
– Uite că plec, mamă, spun şi încep să mă îmbrac.
– te con­duc până la Uni­ver­si­ta­te, zice ea.
Nu am de ales: plec cu ea. Pe atunci locu­iam pe stra­da Osto­jen­ko. tre­cem pe lângă
Cate­dra­la Hris­tos Mân­tu­i­to­rul. Mama îmi spune:
– Să intrăm, Fedea, în Para­cli­sul Sfân­tu­lui Nico­lae: el te va ajuta.
Intru şi în para­clis, care se află pe malul celă­lalt al râu­lui Mosco­va, lân­gă podul Kamennâi5. Mama a intrat, a luat o lumâ­na­re şi a înce­put să se roa­ge în genunchi. Şi în acel moment mi‑a fost atât de milă de bătrâ­ni­ca mea, de fap­tul că o mint! Şi m‑am adre­sat în gând către cuvi­o­sul lui Dum­ne­zeu Nico­lae: «Părin­te, plă­cu­tu­le lui Dum­ne­zeu! Sin­cer să fiu, n‑aş vrea s‑o mint, dar mi‑e milă de ea, căci ştiu că mult se va întris­ta dacă va afla ade­vă­rul! Linişteşte‑o, plă­cu­tu­le al lui Dum­ne­zeu, aşa cum ştii tu!»
După ce s‑a rugat, mama îmi spune:
– Ei, acum e tim­pul să mer­gem, fiule!
Am ajuns la Uni­ver­si­ta­te. Mama mă îndeamnă:
– tu, Fedea, du-te, iar eu te voi aştep­ta uite aici, lân­gă sta­tu­ia lui Lomonosov.
Ce să fac? tre­bu­ie să intru în clă­di­rea Uni­ver­si­tă­tii. Mă gân­deam: «Voi intra în sală. Cel putin voi ascul­ta cum răs­pund cole­gii». Când am intrat în sală, soa­re­le care asfin­tea m‑a învă­lu­it în raze­le sale. Deo­da­tă, aud vocea puter­ni­că a lui Niki­ta Iva­no­vici, care mă stri­gă pe nume:plăcut.
‑Ple­va­ko!
M‑am apro­pi­at de catedră.
– toa­tă noap­tea nu m‑ai lăsat să dorm! Si pro­fe­so­rul mi‑a adre­sat un cuvânt nu prea
– Ei, vrei să răspunzi?
Ii spun că mai bine decât ieri nu pot răs­pun­de, deo­a­re­ce m‑am pre­gă­tit conform
cur­su­ri­lor profesorului.
– A, ai vrut să te lauzi că ştii nem­teş­te, că‑i citeşti în ori­gi­nal pe pro­fe­so­rii ger­mani! Iar pe cur­su­ri­le pro­fe­so­ru­lui tău rus nici nu ai vrut să te uiti!
I‑am expli­cat de ce nu am învă­tat la cur­su­ri­le lui, căci cre­deam că aş putea să răspund
şi urmând cur­su­ri­le nemteşti.
– tre­bu­ia să-mi spui de la înce­put. De unde să ştiu eu unde ai fost tu astă-iar­nă? mi‑a spus pro­fe­so­rul cu bună­vo­in­tă şi mi‑a cerut să mai trag un bilet.
Am tras, am răs­puns exce­lent şi pro­fe­so­rul mi‑a pus nota 5 în loc de 1! In aşa fel
Sfân­tul Nico­lae mi‑a pus nota 5, a înche­iat juristul.”
Epi­sco­pul Nikon (Roj­des­tven­ski)
Sfân­tul iubit al popo­ru­lui rus
In anul 1918, în tim­pul revo­lu­ti­ei bolşe­vi­ce, Mosco­va a fost zgu­du­i­tă de sem­nul care a fost dat de icoa­na Sfân­tu­lui Nico­lae. Una din icoa­ne­le sfân­tu­lui care se afla pe zidul

5 Kamen­nâi = pod de pia­tră (nota trad.).
Krem­li­nu­lui a fost aco­pe­ri­tă cu o buca­tă de sto­fă roşie. Şi iată că, în văzul mii­lor de oameni adu­nati în Pia­ta Roşie, aceas­tă sto­fă, care ascun­dea chi­pul sfân­tu­lui, s‑a rupt. Bucăti de mate­rie cădeau pe pământ şi ast­fel chi­pul Sfân­tu­lui Nico­lae Făcă­to­rul de minuni a apă­rut din nou în fata oame­ni­lor. Atunci, aceas­tă minu­ne a fost tăl­mă­ci­tă ca un semn de apro­pi­a­tă izbă­vi­re de „aco­pe­ră­mîn­tul roşu” care se lăsa­se pes­te Krem­lin şi Sfân­ta Rusie.
Mai târ­ziu, pe par­cur­sul mai mul­tor ani, s‑au înre­gis­trat mul­te sem­ne de la icoanele
Sfân­tu­lui Nico­lae, din­tre care vom rela­ta doar câteva.
In tim­pul celui de Al Doi­lea Răz­boi Mondi­al, orga­ne­le loca­le eva­cu­au popu­la­tia din zone­le din apro­pi­e­rea fron­tu­lui. O bătrâ­ni­că tinea în mână o boc­cea. Comi­sa­rul a întrebat‑o:
– Ce ai acolo?
– Icoa­na Sfân­tu­lui Nico­lae, a răs­puns bătrânica.
– Arunc‑o! i‑a porun­cit comisarul.
– Nu, nu o voi arunca!
Comi­sa­rul şi‑a scos pis­to­lul, l‑a îndrep­tat asu­pra bătrâ­nei şi i‑a poruncit:
– Dacă acum n‑o arunci, te împuşc.
– Impu­ş­că-mă, ori­cum n‑o voi arun­ca. Aceas­tă icoa­nă m‑a păzit toa­tă via­ta, a fost răspunsul.
In ace­eşi cli­pă, dea­su­pra capu­lui comi­sa­ru­lui a explo­dat un obuz nem­tesc, care l‑a rupt în bucăti. De fri­că, bătrâ­ni­ca n‑a reu­şit decât să se aşe­ze, con­ti­nu­ând să tină în mâini icoa­na dragă.
Cu putin timp îna­in­te ca răz­bo­i­ul să se dez­lăn­tu­ie, am văzut în Bel­grad, în mănăs­ti­rea de maici Vve­den­ski, ce se află pe top­ci­der­ski Brno, pe ana­log, o icoa­nă mare a Sfân­tu­lui Nico­lae, care s‑a reîn­no­it în chip minu­nat, trans­for­mân­du-se dintr‑o icoa­nă veche şi înn­e­gri­tă într-una nouă, cu culori vii, ce au căpă­tat pros­pe­ti­me şi puritate.
Impre­u­nă cu toti muce­ni­cii, care au pri­mit moar­tea din mâna necre­din­cioşi­lor pen­tru ade­vă­rul dum­ne­ze­iesc, pes­te tot unde este pro­slă­vit, Sfân­tul Nico­lae par­că ne-ar vor­bi cu cuvin­te­le Sfân­tu­lui Apos­tol Pavel: Să-mi fiti mie urmă­tori, pre­cum si eu lui Hris­tos! (1 Cor. 4;
16).
Arhi­e­pi­sco­pul Nikon

 

Ocro­ti­to­rul călugărilor
Pre­sim­tind vre­muri gre­le pen­tru zone­le de apus ale sta­tu­lui mosco­vit, cuvi­o­sul Kor­nili, egu­me­nul Mănăs­ti­rii Psko­vo-Pecer­sk, a îngră­dit în 1565 mănăs­ti­rea sa cu un zid de pia­tră, iar la intra­re, chiar lân­gă por­ti­le ei sfin­te, a înăl­tat o bise­ri­că în cin­stea Ierar­hu­lui Nico­lae. Se pare că, prin acest gest, cuvi­o­sul a vrut să ara­te că el încre­din­tea­ză mănăs­ti­rea ocro­ti­rii şi aju­to­ru­lui nevă­zut al bine­plă­cu­tu­lui lui Dum­ne­zeu, „celui numit cu nume de biru­in­tă”. Eve­ni­men­te­le ce au urmat la scurt timp după ace­ea demon­strea­ză în mod con­cret că sfân­tul băr­bat nu s‑a înşe­lat în pre­ve­de­ri­le sale şi în cre­din­ta în Făcă­to­rul de minuni.
In anul 1581, oşti­ri­le lui Bathory au ase­di­at mănăs­ti­rea, încer­când să o facă să se pre­dea. Nepu­tând tre­ce de puter­ni­ce­le ziduri ale mănăs­ti­rii, după un ase­diu lung şi nere­u­şit, s- au retras.
Până în pre­zent, bise­ri­ca Făcă­to­ru­lui de minuni, ridi­ca­tă de către cuvi­o­sul Kor­nili, a rămas pe locul vechi, pe un mun­te lân­gă sfin­te­le porti, măre­a­tă prin vechi­mea sa, pre­cum şi prin minu­ni­le ce au avut loc aici.
Pro­to­ie­re­ul Oleg tăor, ora­şul Pskov

 

Hal­ta
Se ter­mi­na­se Mare­le răz­boi pen­tru apă­ra­rea patri­ei. Călă­to­ream cu tre­nul. La o hal­tă s- a oprit, iar eu am cobo­rât din vagon şi m‑am înde­păr­tat putin. Când m‑am întors, tre­nul lua deja vite­ză şi uşi­le vagoa­ne­lor erau închi­se. M‑am agă­tat de o bară, cu un picior am ajuns pe treap­ta vago­nu­lui, însă cu celă­lalt nu am reu­şit, deo­a­re­ce m‑am lovit tare la el. Mâi­ni­le au în- ceput să-mi cede­ze şi puteam în ori­ce cli­pă să cad. In acel moment am stri­gat: „Sfin­te al lui Dum­ne­zeu, Nico­lae, aju­tă-mă!” tre­nul s‑a oprit. toti pasa­ge­rii erau ulu­i­ti, iar eu de bucu­rie am uitat de rugă­min­tea mea către sfân­tul, însă când am ador­mit, el mi‑a apă­rut în somn şi mi- a spus: „Pen­tru că te-am aju­tat, să-mi faci o slu­j­bă de mul­tu­mi­re”. M‑am dus la bise­ri­că şi am poves­tit totul pre­o­tu­lui. El a slu­jit un te-deum de mul­tu­mi­re şi mi‑a dat o ico­ni­tă cu Sfân­tul Nico­lae, care în pre­zent stă atâr­na­tă dea­su­pra patu­lui meu.
E. A. Lario­no­va, ora­şul Rti­şe­vo, regiu­nea Saratov

Mamă, eu nu m‑am înecat!”
S‑a întâm­plat demult. Pe atunci aveam vreo zece ani, iar acum am şap­te­zeci şi patru. Veni­sem cu întrea­ga fami­lie la Ozer­ki. Deşi nu şti­am să înot, m‑am dus să mă scald. Am intrat în apă şi, după câti­va paşi, am căzut într‑o groa­pă. Am ajuns ime­di­at la fund; dea­su­pra capu­lui – întu­ne­ric bez­nă; înghi­team apă, sim­team că pier. Sla­vă Dom­nu­lui că m‑am rugat Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni, ca să mă salveze!
Aca­să păs­tram ico­ni­ta lui de lemn. Aveam şi alte icoa­ne, însă nu ştiu de ce mi-am amin­tit anu­me de aceas­ta. Şi iată că am auzit ca prin vis cuvin­te­le: „Stră­du­ieş­te-te din toa­te pute­ri­le să sari în sus”. Am sărit – dea­su­pra capu­lui meu era o feme­ie. M‑a apu­cat de un deget şi m‑a scos afa­ră. Eu am aler­gat la mama, care plângea.
Ico­ni­ta aceas­ta este întot­dea­u­na cu noi; a supra­vi­e­tu­it şi blocadei.
O. F. R.

 

Per­mis de eliberare
In tim­pul răz­bo­i­u­lui, un tânăr din loca­li­ta­tea noas­tră, pe nume Nico­lae, a ajuns într-un lagăr de con­cen­tra­re. Aco­lo exis­ta o regu­lă: toti cei slă­bi­ti erau adu­nati în grup şi tri­mi­şi la
„baie”. Ce se înte­le­gea prin acest cuvânt, şti­au toti – moar­te! Intr-un ase­me­nea grup ajun­se­se şi Nico­lae al nos­tru. Mer­gea cu greu. Nu mai avea puteri… Dar deo­da­tă i s‑a aprins în suflet dorin­ta arză­toa­re de a trăi. Din răs­pu­teri s‑a rugat Sfân­tu­lui Nico­lae: „Sfin­te părin­te Nico­lae, iar­tă-mă! Rău te-am cin­stit, putin m‑am rugat, însă acum sunt într-un mare necaz. Aca­să mi- au rămas sotia şi doi copii mici. Cât de mult aş vrea să mă întorc aca­să! Nu vreau să mor aşa tânăr! Ajută-mă!”
Din senin i‑a venit în min­te un gând: „Cazi!” Era toam­nă, frun­ze­le aco­pe­reau pămân­tul ase­me­nea unui covor. A căzut. Escor­ta putea să‑l omoa­re în bătăi şi să‑l împu­ş­te, însă nici nu l‑a atins. Nico­lae a rămas nemi­ş­cat până când paşii au înce­tat să se mai audă. S‑a ridi­cat apoi şi s‑a îndrep­tat spre o lumi­ni­tă care se vedea în depăr­ta­re. Era sea­ră târ­ziu. A ajuns în sat, a intrat în pri­ma cur­te şi s‑a ascuns într-un ham­bar cu fân.
Dimi­ne­a­ta, stă­pâ­na a venit să dea de mân­ca­re ani­ma­le­lor. Văzând un necu­nos­cut, s‑a spe­ri­at şi şi‑a che­mat băr­ba­tul, care l‑a între­bat: „Cine eşti şi de unde vii? Cum ai ajuns aici? Spu­ne tot ade­vă­rul! Dacă min­ti, te împu­şc”. Nico­lae i‑a măr­tu­ri­sit tot şi des­pre cum s‑a rugat Sfân­tu­lui Nico­lae ca să‑l ajute.
Stă­pâ­nul casei a porun­cit soti­ei să încă­l­zeas­că baia, să‑i dea lui Nico­lae alte hai­ne, ceai dul­ce şi să‑l cul­ce pe cup­tor, ca să doar­mă. Pes­te două-trei ore l‑au tre­zit şi i‑au dat să bea un pahar cu ceai. După încă un timp, l‑au tre­zit din nou ca să bea ceai cu lap­te. Mai apoi – o cană cu lap­te, iar la sfârşit i‑au dat să mănân­ce şi o bucă­ti­că de pâi­ne. Ast­fel l‑au îngri­jit timp de trei zile.
Intr‑o zi a venit la el stă­pâ­nul şi i‑a zis: „Nici nu-ti ima­gi­nezi ce noroc ai! Eu sunt şef pes­te toti pri­zo­ni­e­rii din Ger­ma­nia. Iti voi da un ast­fel de per­mis cu care nici ai noş­tri, nici ai voş­tri nu te vor retine”.
Dându‑i toa­te cele tre­bu­in­cioa­se, ei l‑au lăsat să ple­ce. La fron­ti­e­ra ger­ma­nă, patru­la care i‑a veri­fi­cat actul a zis: „O, gut! Gut! Minu­nat!” Ai noş­tri, la fel, se minu­nau şi se între­bau: „Ce fel de act o fi aces­ta?” Iată ce fel de per­mis i‑a dat Sfân­tul Nicolae!

M.t., Bise­ri­ca Ador­mi­rii Mai­cii Dom­nu­lui, ora­şul Helsinki

 

Scă­pa­rea din iad
Intâm­pla­rea pe care vreau să o poves­tesc mi‑a fost rela­ta­tă de mama, care, la rân­dul ei, a aflat‑o de la o cunoş­tin­tă împre­u­nă cu care mer­ge la bise­ri­că. Ea repre­zin­tă o măr­tu­rie a fap­tu­lui că Sfân­tul Nico­lae aju­tă tutu­ror oame­ni­lor, chiar şi celor care sunt depar­te de Dumnezeu.
totul s‑a întâm­plat în Bela­rus, chiar la înce­pu­tul răz­bo­i­u­lui. Sotul aces­tei femei era ofi­ter. Locu­iau împre­u­nă pe teri­to­ri­ul cetă­tii Brest. Când au înce­put lup­te­le, feme­ia, cu copi­lul nou-năs­cut în bra­te, a reu­şit, ca prin minu­ne, să fugă din ceta­tea învă­lu­i­tă de flă­că­ri­le războiului.
Când şi‑a reve­nit, a văzut că se află în pădu­re, într-un loc necu­nos­cut. Nu ştia în ce par­te s‑o apu­ce. A cuprins‑o dez­nă­dej­dea. Copi­lul plân­gea, în jur erau doar copaci şi nicio spe­ran­tă să găseas­că vreo căra­re. Deo­da­tă, nu se ştie de unde, a apă­rut un bătrâ­nel, spri­ji­nit într-un toiag, care i‑a spus: „Mergi în direc­tia aceas­ta, aco­lo vei găsi aju­tor!” şi a dis­pă­rut. Fe- meia s‑a îndrep­tat în direc­tia indi­ca­tă de bătrân şi pes­te putin timp a ajuns într-un sat. Aco­lo a fost găz­du­i­tă de doi tărani în vâr­stă, sot şi sotie.
Atât timp cât a durat răz­bo­i­ul, feme­ia şi copi­lul au locu­it în acest sat. Nem­tii nu au ajuns până aici. După răz­boi, feme­ia a mers la bise­ri­că şi aco­lo l‑a văzut într‑o icoa­nă pe
„bătrâ­ne­lul” din pădu­re. Era Ierar­hul Nico­lae. „De atunci merg întot­dea­u­na la bise­ri­că şi nici­o­da­tă nu uit să mă rog sfân­tu­lui”, măr­tu­ri­seş­te femeia.
Ele­na Cisîikina

 

După cuvân­tul mamei
Con­du­cân­du-şi fiul pe front, mama i‑a spus: „Kolea, când îti va fi greu, să‑l chemi în aju­tor pe Sfân­tul Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni, şi el te va ajuta!”.
In tim­pul unei lup­te, fiul ei împre­u­nă cu un pri­e­ten au căzut pri­zo­ni­eri. Ziua era cal­dă, zăpa­da se topea, în schimb noap­tea, când au hotă­rît să eva­de­ze, au dege­rat atât de tare, încât nu mai aveau puteri. Kolea şi‑a amin­tit cuvin­te­le mamei şi a înce­put să se roa­ge Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni, cerându‑i ajutor.
tot atunci, doi sol­dati cu schiuri mer­geau pen­tru o misiu­ne de lup­tă. Unul voia să mear­gă pe de‑a drep­tul, dar celă­lalt l‑a con­vins să facă un ocol. Ei i‑au găsit pe cei doi cama­razi dege­rati şi i‑au sal­vat. Sla­vă şi mul­tu­mi­re Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni!
Roa­ba lui Dum­ne­zeu Anna, ora­şul Sankt-Petersburg

 

Sal­va­tor de la înec
Vreau să vă împăr­tă­şesc bucu­ria sal­vă­rii mele de la moar­te de către Făcă­to­rul nos­tru de minuni, Sfân­tul Ierarh Nico­lae. Aceas­ta s‑a întâm­plat acum aproa­pe trei­zeci de ani. Pe atunci eram tână­ră, fără griji şi duceam o via­tă nu chiar corec­tă, deşi din copi­lă­rie pur­tam cru­ci­uli­tă şi mer­geam la bise­ri­că – ce‑i drept, din când în când. Locu­iam în ora­şul toli­ati. Intr- o zi, împre­u­nă cu încă doi tineri, am ple­cat să ne plim­băm cu bar­ca cu motor pe Marea Kui­bâşev. La un viraj, bar­ca noas­tră s‑a răs­tur­nat şi eu m‑am dus la fund.
In câte­va frac­tiuni de secun­dă, prin fata ochi­lor mi‑a tre­cut toa­tă via­ta. Cu groa­ză m- am gân­dit la băie­te­lul meu şi la mama: ea nu va supor­ta moar­tea mea, va muri de ini­mă, iar fiul îmi va rămâ­ne orfan. Şi din toa­tă ini­ma m‑am rugat: „Sfin­te Nico­lae, aju­tă-mă!” Şi iată că am văzut cum venea spre mine un bătrâ­nel, putin aple­cat, spri­ji­nin­du-se de un toiag şi cu picio­rul mă împin­gea uşor în sus. In ace­ea­şi cli­pă am ieşit la supra­fa­ta apei, m‑am agă­tat de mar­gi­ni­le băr­cii şi ast­fel am rămas în via­tă. Bar­ca nu s‑a scu­fun­dat, deo­a­re­ce avea per­ne de aer.
In tine­re­te, când am ple­cat pen­tru pri­ma dată din casa părin­teas­că, mama m‑a bine­cu­vân­tat cu icoa­na Sfân­tu­lui Nico­lae. Aceas­tă ico­ni­tă este mereu cu mine, o iau în toa­te călă­to­ri­i­le şi sfân­tul mă ocroteşte.
In ziua când am ple­cat să mă plimb cu bar­ca, ico­ni­ta nu era la mine.
In pri­mii ani de după răz­boi, Sfân­tul Nico­lae a ajutat‑o şi pe mama. I s‑a întâm­plat să călă­to­reas­că o dată cu camio­nul, unde se aflau înghe­su­i­ti multi oameni, la un loc cu un cân­tar mare pen­tru măr­furi. Şofe­rul era beat şi con­du­cea cu vite­ză mare. Şosea­ua ducea, şer­pu­ind, în vale.
Pe oameni i‑a cuprins fri­ca. Au înce­put să‑i stri­ge şofe­ru­lui să înce­ti­neas­că, însă el con­ti­nua să con­du­că cu o vite­ză şi mai mare. Mama a înce­put să se roa­ge cu voce tare Sfân­tu­lui Nico­lae. La o coti­tu­ră, cân­ta­rul a alu­ne­cat spre par­tea late­ra­lă a maşi­nii, rupând‑o. Maşi­na s‑a răs­tur­nat, iar oame­nii au căzut care înco­tro… Când şi‑a reve­nit, mama a con­sta­tat că se afla pe mar­gi­nea dru­mu­lui, întrea­gă şi nevă­tă­ma­tă. In jur zăceau cei­lalti oameni gemând, iar unul chiar era stri­vit de cân­tar… Din­tre toti cei care erau în camion, numai mama nu a sufe­rit, pen­tru că a cerut aju­to­rul Sfân­tu­lui Nicolae.
In via­ta ni s‑au întâm­plat mul­te alte minuni. In cli­pa când părea că nu mai exis­tă nicio
şan­să, aju­to­rul sfân­tu­lui nu întâr­zia să vină.
Tatiana

 

Măr­tu­ri­si­rea unui întemnitat
Vă scrie un om care se află în închi­soa­re, însă nu tre­bu­ie să vă spe­ri­ati de acest cuvânt. Mar­tor îmi este Dum­ne­zeu: sunt curat în fata Lui şi în fata oame­ni­lor. Păca­tul pen­tru care mă aflu aici nu este al meu. Poa­te că Dum­ne­zeu îmi tri­mi­te o încer­ca­re, nu ştiu…
Doar rugă­ciu­nea şi căr­ti­le mă sal­vea­ză, însă cu cât mai mult citesc, cu atât mai mul­te între­bări îmi apar. Doresc să vă poves­tesc ce mi s‑a întâm­plat în oră­şe­lul Lopa­tki, regiu­nea Sverdlovsk.
In pri­mă­va­ra anu­lui 1994, în închi­soa­re pela­gra a înce­put să facă rava­gii. In fie­ca­re zi apă­rea un nou sicriu: boa­la nu cru­ta pe nimeni, nici pe cei bătrâni, nici pe cei tineri. Mi‑a venit şi mie rân­dul. Mi‑a slă­bit vede­rea, picioa­re­le mi s‑au umflat, din­tii au înce­put să mi se cla­ti­ne, încât nu mai puteam mân­ca. Dar mai ales au apă­rut ves­ti­to­rii mor­tii – pădu­chii; în infir­me­rie nu mai erau medi­ca­men­te. Am înte­les că nu mai aveam mult timp de stat aici pe pământ. Doar o minu­ne mă putea sal­va. Şi ea s‑a întâm­plat. In Dum­ne­zeu nu cre­deam, însă înte­le­geam că boa­la mea era pla­ta pen­tru via­ta pe care o duse­sem îna­in­te. Un om bun mi‑a adus o ico­ni­tă de car­ton a Sfân­tu­lui Nico­lae şi mi‑a spus: „Roa­gă-te şi căieş­te-te. El te va aju­ta”. Eu nu cunoş­team nicio rugă­ciu­ne, însă acest om mi‑a expli­cat: „Vorbeşte‑i! Vorbeşte‑i ca şi cum ai vor­bi cu mine. Spune‑i tot ce ai mai tai­nic, tot ce ai pe suflet, ceea ce nu poti să spui alt­cui­va. Mărturiseşte‑i toa­tă via­ta ta păcătoasă!”.
Noap­tea care a urmat a fost o noap­te cum­pli­tă. Inte­le­geam că nu voi mai ajun­ge până dimi­ne­a­ta şi am înce­put să mă rog. Incet, putin câte putin, îmi des­chi­deam sufle­tul îna­in­tea Sfân­tu­lui Nico­lae. Nu ştiu dacă aceas­ta a fost aie­vea, în vis sau în delir, însă vedeam în fata mea doi ochi mari care mă pri­veau şi de care nu mă puteam ascun­de şi un zâm­bet, înca­drat într‑o bar­bă albă. Pri­vind aceas­tă fată blân­dă, am jurat că, dacă voi rămâ­ne în via­tă, nu mă voi aba­te de la dru­mul pe care am apucat.
A venit şi dimi­ne­a­ta cu mult soa­re – pri­ma după mul­te zile plo­ioa­se. M‑a copleşit o dorin­tă mare să tră­iesc, să mă bucur de soa­re, de iar­bă, de oameni. Sufle­tul mi-era învă­lu­it de mul­tu­mi­re pen­tru fap­tul că tră­iesc în aceas­tă lume minu­na­tă. Am înte­les că rezis­ta­sem. Mi-au rea­pă­rut pute­ri­le, aspi­ra­ti­i­le, dorin­te­le, de par­că renăs­cu­sem. Spri­ji­nit într-un băt, am ieşit afa­ră, să mă bucur de căl­du­ra soa­re­lui. Spre marea mea mira­re, am văzut că mă pot lip­si de toiag. Cu fie­ce oră mă sim­team din ce în ce mai bine. Aceas­ta s‑a întâm­plat pe data de 28 apri­lie 1994. Am renăs­cut. Dar cel mai impor­tant este fap­tul că am găsit sen­sul vie­tii mele nemer­ni­ce şi păcă­toa­se. Doar cre­din­ta îl sal­vea­ză pe om, îl face mai curat, mai bun, mai sen­si­bil la dure­rea aproapelui.
V.N.Piscun, ora­şul Nevi­ansk, regiu­nea Sverdlovsk

 

Nu a îngă­du­it batjocura
O feme­ie a rela­tat o întâm­pla­re care avu­se­se loc în fami­lia sa când ea abia împlinise
şase ani.
Mama ei era o feme­ie foar­te cre­din­cioa­să, dar tatăl ei, comu­nist, se pur­ta cu duş­mă­nie fată de Bise­ri­că. Mama era nevo­ită să tină ascun­să de el, într-un şifo­ni­er, prin­tre hai­ne, icoa­na Sfân­tu­lui Nico­lae, pe care o pri­mi­se ca bine­cu­vân­ta­re de la mama ei.
Intr‑o zi ea a venit de la ser­vi­ciu şi a vrut să aprin­dă focul în sobă. Lem­ne­le erau deja puse şi tre­bu­iau doar aprin­se, însă nu reu­şea nici­de­cum. Cât n‑a încer­cat – dar lem­ne­le nu luau foc, şi pace!
Atunci s‑a gân­dit să le scoa­tă din sobă şi o dată cu ele a scos şi icoa­na sfân­tu­lui, pe care sotul o găsi­se în şifo­ni­er şi hotă­râ­se s‑o dis­tru­gă cu mâi­ni­le sotiei.

 

Cine se roa­gă pen­tru tine?”
Când eram mică, în satul nos­tru venea dese­ori un căpi­tan de cur­să lun­gă pen­tru a‑şi vizi­ta părin­tii. Isto­ri­si­rea lui mi‑a rămas înti­pă­ri­tă în min­te pen­tru toa­tă viata:
„Cora­bia noas­tră – poves­tea el – a ieşit în larg, ca de obi­cei, la pes­cu­it. Marea era lini­ş­ti­tă, când deo­da­tă a înce­put să bată un vânt năpra­s­nic. S‑a stâr­nit furt­u­na. Pân­ze­le s‑au rupt, cora­bia nu mai putea fi mane­vra­tă şi s‑a aple­cat pe o par­te. Valu­ri­le mari o arun­cau ca pe o cutie de chi­bri­turi. Nimeni nu putea să ne vină în aju­tor şi cu totii am sim­tit că moar­tea era inevitabilă…
Am aler­gat spre pun­tea cora­biei şi, cu mâi­ni­le ridi­ca­te către cer, cu lacri­mi în ochi, am înce­put să mă rog Sfân­tu­lui Nico­lae, cerându‑i aju­tor. Cât timp a tre­cut, nu ştiu, însă am obser­vat că furt­u­na a înce­put să se poto­leas­că. «Băieti, le-am stri­gat mari­na­ri­lor, întin­deti pân­ze­le!» «Impo­si­bil, a venit răs­pun­sul, este o gau­ră în cală şi apa a înce­put să pătrun­dă în cora­bie.» Eu însă insis­tam. In câte­va cli­pe toti trei am întins pân­ze­le, deşi de obi­cei nu reu­şeam să facem acest lucru nici în zece oameni. Furt­u­na se poto­lea. Când am cobo­rât în cală, am rămas ulu­i­ti: un peş­te mare astu­pa­se gaura.
Cu lacri­mi în ochi m‑au încon­ju­rat mari­na­rii şi mă între­bau: «Căpi­ta­ne, spu­ne-ne, cine se roa­gă pen­tru tine?» Era în vre­mu­ri­le când cre­din­ta se per­se­cu­ta. Le-am răs­puns: «Buni­ca şi mama, dar iată cine ne‑a sal­vat!» – şi am scos din buzu­nar por­to­fe­lul unde păs­tram ico­ni­ta Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni.
Con­du­ce­rea ne‑a răs­plătit cu un con­ce­diu, iar mari­na­rii m‑au rugat să le cum­păr ico­ni­te cu Sfân­tul Nico­lae şi să plă­tesc la bise­ri­că o slu­j­bă de mul­tu­mi­re. toti care erau pe cora­bie au trans­mis salu­tări căl­du­roa­se buni­cii şi mamei mele pen­tru rugă­ciu­nea lor.”
L. N. Gon­cea­ro­va, regiu­nea Volgograd

 

O sea­ră de toamnă
Aceas­tă întâm­pla­re s‑a petre­cut în anul 1978, când aveam nouă­spre­ze­ce ani. Intr‑o
sea­ră am stat până târ­ziu la o pri­e­te­nă. La întoar­ce­re, când am ajuns în car­ti­e­rul meu, se făcu­se deja unspre­ze­ce noap­tea. In jur era întu­ne­ric şi pus­tiu. Dintr‑o neso­co­tin­tă spe­ci­fi­că tine­re­tii, nu-mi era fri­că de nimic. Cre­zând că nu poa­te să mi se întâm­ple nimic rău, nu am dat nicio impor­tan­tă fap­tu­lui că uşa de la o sca­ră era între­des­chi­să şi de aco­lo mă urmă­rea un bărbat.
Când am tre­cut de uşă, el s‑a luat după mine. Pre­sim­tind ceva rău, am vrut să fug, însă nu am reu­şit: o mână puter­ni­că m‑a tinut strâns. Băr­ba­tul mă tră­gea spre sca­ră. M‑am împo­tri­vit cât am putut, însă era în zadar. Am înce­put să‑l rog: „Dă-mi dru­mul!”, însă el mi‑a răs­puns: „Acum te omor!” In jur, nici tipe­nie. Aju­tor, de nică­ieri. Am ridi­cat ochii către cer şi încet, dar din toa­tă ini­ma m‑am rugat: „Doam­ne, Nico­lae, Făcă­to­ru­le de minuni, ajutati-mă!”
Şi s‑a întâm­plat o minu­ne. Dege­te­le care mă tineau strâns au cedat. M‑am sim­tit libe­ră. Băr­ba­tul care mă ame­nin­ta­se cu moar­tea nu a mai scos niciun cuvânt şi nici nu a încer­cat să mă urmă­reas­că. Stă­tea pe loc, de par­că înte­pe­ni­se. Aca­să am ajuns fără alte peripetii.
Au tre­cut multi ani, însă nu am să uit acea sea­ră de toam­nă, când am sim­tit pute­rea mij­lo­ci­rii minu­na­te a lui Dum­ne­zeu şi a Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni.
Ludmila

 

Cum­pă­ră­to­rul ceresc”
In anii ’60 erau puti­ne bise­rici care func­tio­nau, iar cea mai apro­pi­a­tă de noi se afla la
45 km de sat. Intr‑o zi, buni­ca se pre­gă­tea să mear­gă la bise­ri­că. Mai tre­bu­ie să vă spun că eram foar­te săraci şi, în tim­pul liber, mama făcea şaluri de lână pen­tru vân­za­re. „Ia cu tine şi şalu­ri­le! i‑a spus ea buni­cii. Poa­te vei vin­de la pia­tă câte­va”. Buni­ca a lăsat capul în jos: „Cine face aşa? Pia­ta şi bise­ri­ca nu au nimic în comun. Şi dacă nimeni nu va cum­pă­ra şi eu nu voi reu­şi să ajung la bise­ri­că? Eu vreau să merg la bise­ri­că!”, se tân­gu­ia ea. Insă mama con­ti­nua să insis­te. Ce era de făcut? Buni­ca a luat şalu­ri­le – vreo zece – şi a ple­cat. A plâns tot dru­mul, cerând aju­tor Sfân­tu­lui Nico­lae. Măcar să vân­dă unul sau două, căci alt­fel mama va fi nemul­tu­mi­tă. Dar cel mai mult o chi­nu­ia gân­dul să nu întâr­zie la biserică…
Dumi­ni­ca, dis-de-dimi­ne­a­tă, ea a venit la pia­tă, rugân­du-se să ajun­gă cât mai repe­de la bise­ri­că, însă la pia­tă erau putini oameni. Un bătrâ­nel s‑a apro­pi­at de ea şi a întrebat‑o: „Câte şaluri aveti şi la ce pret?” Buni­ca i‑a răs­puns. Fără să se uite la şaluri, le‑a luat pe toa­te, i‑a dat banii şi… a dis­pă­rut. Mira­tă, dar tot­o­da­tă şi feri­ci­tă, buni­ca a ajuns la bise­ri­că îna­in­te de des­chi­de­rea ei.
Când s‑a întors aca­să şi i‑a dat mamei pun­ga cu bani, care s‑au dove­dit a fi mai multi decât ar fi tre­bu­it, mamei nu‑i venea să cre­a­dă: nici­o­da­tă nu i se întâm­pla­se aşa ceva. Buni­ca i‑a poves­tit des­pre bătrâ­ne­lul stra­niu. Auzind aces­tea, mama a înce­put să plân­gă: „Aces­ta era însu­şi Sfân­tul Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni!”
L. N. Gon­cea­ro­va, regiu­nea Volgograd

 

Somn cu pace dăruieste-mi!”
De mai multi ani sufe­ream de insomnie, iar în ulti­mii doi-trei ani ador­meam doar cu aju­to­rul pastilelor.
Intr‑o zi am aflat că prin ora­şe­le mari se tre­ce cu icoa­na Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni. tre­bu­ia să ajun­gă şi în ora­şul toli­ati, unde locu­iesc. Aştep­tam aceas­tă zi cu nerăb­da­re şi nădej­de. Când icoa­na a fost adu­să la Bise­ri­ca Icoa­nei Mai­cii Dom­nu­lui din Kazan, s‑a făcut o pro­ce­siu­ne. Era foar­te mul­tă lume. Părea că s‑a adu­nat aco­lo tot ora­şul. Sufle­tul meu era vesel şi lumi­nos, iar ini­ma nutrea spe­ran­ta vin­de­că­rii. Dato­ri­tă milei lui Dum­ne­zeu, ea a venit.
In pre­zent, am un somn sănă­tos şi în fie­ca­re dimi­ne­a­tă Ii mul­tu­mesc Mân­tu­i­to­ru­lui nos­tru, Mai­cii Sale Sfin­te şi Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni.
Roa­ba lui Dum­ne­zeu Gali­na, ora­şul Toliati

 

Cei ce au necin­stit Biserica
In 1993, paroh al bise­ri­cii orto­do­xe Hris­tos Mân­tu­i­to­rul din toron­to (Can­a­da) a deve­nit pro­to­ie­re­ul Niko­lai Bol­dârev. Nume­le pre­o­tu­lui care slu­jea ală­tu­ri de el era Niko­lai, şi la fel şi al mirea­nu­lui care slu­jea în alta­rul aces­tei bise­rici. Eno­ri­a­şii s‑au înte­les între ei să‑l numeas­că pe paroh Nico­lae „cel mare”, iar pe pre­o­tul care slu­jea ală­tu­ri de el – părin­te­le Ni- colae „cel mic”, el fiind mic şi de statură.
Dimi­ne­a­ta, în ziua prăz­nu­i­rii Sfân­tu­lui Pro­roc Ilie, părin­te­le Nico­lae „cel mic” a des­chis uşi­le bise­ri­cii cu che­ia, s‑a rugat şi, după rân­du­ia­lă, a intrat în altar ca să se pre­gă­teas­că pen­tru Sfân­ta Litur­ghie. Era luni, iar în ajun părin­te­le ieşi­se ulti­mul din bise­ri­că. Ima­gi­na­tă-vă mira­rea lui, când a văzut pe jert­fel­nic icoa­na Sfân­tu­lui Nico­lae cu păr­ti­ce­le din moa­ş­te­le lui, icoa­nă care nu fuse­se îna­in­te în bise­ri­că. Ea stă­tea în mij­lo­cul mesei, iar obiec­te­le sfin­te erau putin muta­te spre mar­gi­ni­le ei.
Părin­te­le Nico­lae a căzut pe gân­duri. Intre timp, cite­tul aştep­ta răs­puns, însă în locul răs­pun­su­lui, a apă­rut părin­te­le Nico­lae cu icoa­na în mâini pen­tru a‑şi împăr­tă­şi emo­ti­i­le. Cite­tul şi cân­tă­re­tul au săru­tat icoa­na, iar părin­te­le Nico­lae a aşezat‑o pe ana­log, ală­tu­ri de cea praznicală.
Deo­a­re­ce săr­bă­toa­rea era în tim­pul săp­tămâ­nii, bise­ri­ca era aproa­pe pus­tie, iar parohul era ple­cat. Aşa că ves­tea des­pre minu­ne nu a reu­şit să se răs­pân­deas­că. In schimb, întorşi aca­să de la bise­ri­că, toti cu emo­tie dis­cu­tau des­pre acest eve­ni­ment, mai ales că majo­ri­ta­tea mar­to­ri­lor locu­iau în ace­la­şi bloc. Părin­te­le Nico­lae a spus prin­tre alte­le că icoa­ne­le apar dese­ori oame­ni­lor ca semn pen­tru eve­ni­men­te­le ce vor urma, pen­tru ca multi să se întă­reas­că în cre­din­tă şi să cape­te nădej­de în aju­to­rul dum­ne­ze­iesc, în mij­lo­ci­rea Mai­cii Dom­nu­lui şi a sfintilor.
Când parohul s‑a întors din călă­to­rie, părin­te­le Nico­lae i‑a poves­tit des­pre apa­ri­tia minu­na­tă a icoa­nei. Parohul a fost foar­te mirat şi a spus că icoa­na a dis­pă­rut din bise­ri­că fără urmă cu câti­va ani în urmă, iar îna­in­te de aceas­ta o feme­ie încer­ca­se s‑o res­ta­u­re­ze, însă culo­ri­le „cur­geau” mereu, ca, brusc, într‑o cli­pă, toa­te aspe­ri­tă­ti­le şi tră­să­tu­ri­le pier­du­te să apa­ră de la sine. Icoa­na a rea­pă­rut în bise­ri­că com­plet reno­va­tă. Pre­o­tul paroh a anun­tat popo­rul des­pre apa­ri­tia icoa­nei şi a expli­cat eve­ni­men­tul ca o pur­ta­re de gri­jă a sfân­tu­lui fată de noi.
Des­pre cele întâm­pla­te a fost anun­tat epi­sco­pul Sera­fim al Can­a­dei. Drept răs­puns, el a întă­rit afir­ma­tia că Ame­ri­ca de Nord se află în gri­ja deo­se­bi­tă a sfân­tu­lui, care în ulti­mul timp, prin mul­te minuni, îşi ara­tă gri­ja pen­tru locu­i­to­rii ei orto­do­cşi. Vlă­di­ca a bine­cu­vân­tat ca în fie­ca­re joi sea­ra să se facă o slu­j­bă cu aca­tis­tul sfântului.
Cel mai mult m‑a uimit însă fap­tul că eve­ni­men­tul a tre­cut neob­ser­vat pe lân­gă cea mai mare par­te a eno­ri­a­şi­lor, ca soa­re­le prin fata unui orb. Nimeni nu venea la aca­tist. Chiar şi
cân­tă­re­tii care erau în acest timp la repe­ti­tie, într‑o încă­pe­re ală­tu­ra­tă, n‑au pre­ge­tat cel putin să intre şi să săru­te icoa­na făcă­toa­re de minuni, însă nici ispi­te­le nu s‑au lăsat mult timp aşteptate.
Intr‑o zi, în urma unor cle­ve­tiri, a fost alun­gat părin­te­le Nico­lae „cel mic” din bise­ri­că. Nici mij­lo­ci­rea parohu­lui, nici lacri­mi­le celor apro­pi­ati nu au putut să înmoa­ie ini­mi­le împie­tri­te ale eno­ri­a­şi­lor. Nici până în pre­zent nu pot găsi un motiv ratio­nal al aces­tor uneltiri.
tatia­na Volhon­ska­ia, ora­şul tubin­gen, Germania

 

Rugă­ciu­ne în tim­pul furtunii
La sfârşi­tul lunii octom­brie, de obi­cei, se ter­mi­nă sezo­nul călă­to­ri­i­lor turi­ş­ti­lor şi ale pele­ri­ni­lor la Mănăs­ti­rea Vala­am. Pen­tru ghi­zii de la ser­vi­ci­ul pele­ri­na­je­lor mănăs­ti­reşti, aces­ta este tim­pul când îşi iau rămas bun de la insu­lă până la sezo­nul viitor.
In aju­nul ple­că­rii, eu şi cole­gul meu de chi­lie ‑ghi­dul Igor – am por­nit cu bar­ca către insu­la Skit­sk, pen­tru a ne lua rămas bun de la cel mai sfânt loc pen­tru noi din Vala­am – Schi­tul tutu­ror Sfintilor.
De dimi­ne­a­ta, pe lacul Lado­ga bătea vân­tul, însă în Gol­ful Niko­no­v­sk era lini­ş­te. După cum am pre­su­pus, către ora 15 am ajuns la che­iul Schi­tu­lui Smo­len­sk şi pe cără­ru­ie ne- am îndrep­tat către rui­ne­le Bise­ri­cii Icoa­nei Mai­cii Dom­nu­lui din Smolensk.
După ce ne-am rugat la schi­tu­ri­le Smo­len­sk şi al tutu­ror Sfin­ti­lor, ne-am întors la bar­ca noas­tră. Ince­pea să se întu­ne­ce şi pe lini­ş­ti­tul lac Sisi-Iarvi apă­ru­se­ră valuri mici. Puteam să ne întoar­cem alt­fel: să tre­cem cu bar­ca Sisi-Iarvi, să debar­căm la fer­ma că- lugă­reas­că şi să ajun­gem pe jos prin Schi­tul Ghet­si­mani la Schi­tul Invi­e­rii Dom­nu­lui, însă cole­gul meu, fost mari­nar mili­tar, mi‑a refu­zat cate­goric pro­pu­ne­rea, con­si­de­rând că nu e bine să cedăm în fata vitre­gi­i­lor natu­rii: „Am tre­cut prin momen­te şi mai gre­le!” Eu, cu ini­ma cât un puri­ce, am căzut de acord. Carac­te­rul furt­u­ni­lor de pe Lado­ga îl cunoş­team bine nu doar din cărti, ci îl sim­ti­sem dese­ori pe pie­lea noas­tră în tim­pul călă­to­ri­i­lor turis­ti­ce. După afir­ma­ti­i­le băş­ti­na­şi­lor, cu o sim­plă bar­că, pe Lado­ga, în tim­pul furt­u­nii nu se poa­te rezis­ta mai mult de 10–15 minu­te. Cu toa­te că vâsleam cu dis­pe­ra­re, nu ne apro­pi­am de Gol­ful Niko­no­v­sk, ci, dim­po­tri­vă, vân­tul şi valu­ri­le ne sco­teau din golf, în lar­gul Ladogăi.
Fri­ca ne‑a cuprins. Slă­bi­ti de mun­ca inu­ti­lă, am înce­tat aproa­pe simul­tan să vâslim. Ne‑a rămas doar să ne rugăm lui Dum­ne­zeu şi sfin­ti­lor Săi pen­tru mân­tu­i­rea sufle­te­lor noas­tre. Insă cum? Cu ce cuvin­te? toa­te rugă­ciu­ni­le învă­ta­te, toa­te nume­le sfin­ti­lor ni se şter­se­se­ră din min­te, sufla­te par­că de vân­tul furt­u­nii; ne rămă­se­se doar rugă­ciu­nea lui Iisus. Deo­da­tă – par­că lumi­nat de sus – mi-am amin­tit cuvin­te­le: „Părin­te Ierar­he Nico­lae, roa­gă pe Hris­tos Dum­ne­zeu ca să mân­tu­ias­că sufle­te­le noastre!”
Repet iar şi iar cuvin­te­le tro­pa­ru­lui sfân­tu­lui meu pre­fe­rat, ocro­ti­to­rul mari­na­ri­lor şi al pes­ca­ri­lor, al tutu­ror celor ce călă­to­resc pe mare. Mă întorc spre pri­e­te­nul meu şi văd cu greu că buze­le lui se miş­că. Din cau­za zgo­mo­tu­lui, nu auzeam cuvin­te­le şi doar după mâna care se ridi­ca pen­tru sem­nul cru­cii înte­le­geam că era cufun­dat în rugăciune.
Bar­ca, în con­ti­nu­a­re, era pur­ta­tă spre lar­gul Lado­găi. Drept îna­in­te, la intra­rea în Gol­ful Monas­târ­sk, am zărit farul ce lumi­na de pe Insu­la Nikon­sk, unde se află Bise­ri­ca Sfân­tu­lui Nico­lae. Lân­gă bise­ri­că locu­iesc pes­ca­rii, care au bărci, însă cum să le dăm de şti­re că sun­tem la ananghie?
In min­te con­ti­nu­au să-mi răsu­ne cuvin­te­le rugă­ciu­nii, care se uneau cu stri­gă­tul sufle­tu­lui: „Părin­te Nico­lae, cald mij­lo­ci­to­ru­le, gra­b­nic aju­tă­to­ru­le, care te rogi pen­tru oameni şi îi scapi de moar­te, sca­pă-ne şi pe noi, păcă­toşii!” Apoi ros­tesc iară­şi rugă­ciu­nea lui Iisus.
Vân­tul mi‑o smul­ge de pe buze şi o duce departe.
Ina­in­tea noas­tră, la vreo cinci­zeci de metri, în întu­ne­ci­me, apă­ru­se o lumi­ni­tă sla­bă. Pes­te câte­va cli­pe s‑a auzit zgo­mo­tul unei bărci cu motor. Lumi­ni­ta se apro­pia tot mai mult de noi, venind din­spre par­tea Lado­găi. Cu ulti­me­le puteri am stri­gat şi Dom­nul ne‑a auzit. Pes­te câte­va minu­te bar­ca era lân­gă noi. Era a unui pes­car local­nic, care ne cunoş­tea (de câte­va ori cum­pă­ra­sem de la el peşte).
Uzi până la pie­le, dar feri­ci­ti, am intrat în chi­lie şi am înge­nun­che­at în fata icoa­ne­lor Mân­tu­i­to­ru­lui, a Sfân­tu­lui Nico­lae, a Cuvi­oşi­lor Ser­ghie şi Gher­man din Vala­am: „Sla­vă łie, Doam­ne! Sla­vă łie! Sla­vă tată­lui şi Fiu­lui şi Sfân­tu­lui Duh şi acum şi puru­rea şi în vecii veci­lor. Amin!”
A doua zi dimi­ne­a­ta, în bise­ri­ca de la par­ter a Cate­dra­lei Schim­bă­rii la Fată a Dom­nu­lui am coman­dat un te-deum de mul­tu­mi­re, iar mai târ­ziu am ple­cat la maga­zi­nul ali­men­tar din sat. Vân­ză­toa­rea ne‑a spus că des­pre cele întâm­pla­te ştie tot satul, pre­cum şi întrea­ga mănăstire.
toti care ne ieşeau în cale ne salu­tau şi ne feli­ci­tau. Aproa­pe că fie­ca­re ne între­ba: „V- ati rugat Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni?” „Da.” „El v‑a sal­vat!” Multi îşi amin­teau şi des­pre alte sal­vări minu­na­te de la înec, dato­ri­tă rugă­ciu­ni­lor înăl­ta­te către Ierar­hul Nico­lae şi Cuvi­oşii Ser­ghie şi Gher­man de la Valaam.
Ghe­or­ghie Niko­la­ev, ora­şul Sankt-Petersburg

 

Şti­am că mă va ajuta
Aveam 11 ani când am pri­mit tai­na Sfân­tu­lui Botez. Putin timp după ace­ea, mama s‑a îmbol­nă­vit. Medi­cii i‑au pus dia­gnos­ti­cul şi au decis să fie ope­ra­tă. Ar fi fost a tre­ia ope­ra­tie şi via­ta mamei era în peri­col. Eu înte­le­geam toa­te aces­tea, pen­tru că o vizi­tam la spi­tal în fie­ca­re zi. Nu se ştia dacă va supra­vi­e­tui. .. Imi amin­tesc acea sen­za­tie de pus­tiu în casă. Auzi­sem des­pre Sfân­tul Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni şi înte­le­geam că ne poa­te aju­ta doar o minune.
In ziua în care tata a dus‑o pe mama la spi­tal, eu am rămas sin­gu­ră în casă. Mi- amin­tesc că am plâns toa­tă ziua şi, în genunchi, mă rugam Sfân­tu­lui Nico­lae. Şti­am că ne va aju­ta, pen­tru că nu mai aveam altă spe­ran­tă. Cred că de atunci nu m‑am mai rugat atât de sin­cer. Pro­ba­bil că aşa se roa­gă doar copiii.
Câte­va ore s‑au scurs pe neob­ser­va­te. Şi minu­nea s‑a întâm­plat! Părin­tii mei s‑au întors aca­să veseli. Se întâm­pla­se ceva de necre­zut: ana­li­ze­le noi au infir­mat dia­gnos­ti­cul şi nu mai era nevo­ie de ope­ra­tie. Medi­cii nu înce­tau să se minu­ne­ze. De atunci am cre­din­ta fer­mă că Sfân­tul Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni, nu mă va pără­si niciodată.
Şap­te ani mai târ­ziu m‑am îmbol­nă­vit eu. La înce­put boa­la semă­na cu o bronşi­tă, însă sta­rea mi se înră­u­tă­tea din ce în ce mai mult. Ince­pu­sem să scuip sân­ge, un simp­tom des­tul de peri­cu­los. Rezul­ta­te­le ana­li­ze­lor au indi­cat în mod clar că e vor­ba de tuber­cu­lo­ză. Pen­tru con­fir­ma­rea dia­gnos­ti­cu­lui am fost însă inter­na­tă în spi­tal. tre­bu­ie să vă spun că ai mei se aflau deja în spi­tal cu ace­la­şi dia­gnos­tic. Nu venea nimeni să ne vizi­te­ze, însă şti­am că cine­va se roa­gă pen­tru noi. Cu mine era icoa­na Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni.
Intr‑o zi medi­cul mi‑a spus că a doua zi urma să mai fac o ana­li­ză, de rezul­ta­tul căre­ia depin­dea dacă voi mai rămâ­ne în spi­tal un an sau voi fi exter­na­tă. Sea­ra m‑am rugat mult în fata icoa­nei Sfân­tu­lui Nico­lae, deşi nu mai era ace­ea­şi rugă­ciu­ne cura­tă ca în copi­lă­rie, însă eu con­ti­nu­am să cred într‑o minu­ne şi toa­tă spe­ran­ta mea era doar în Dum­ne­zeu. Il rugam pe Sfân­tul Nico­lae să se milos­ti­veas­că spre mine, păcă­toa­sa, şi să mă vin­de­ce. La un moment dat am sim­tit că el m‑a auzit. Pe suflet mi se aster­nu­se­ră lini­ş­tea şi uşu­ra­rea. Am ador­mit tinând în
mâini ico­ni­ta ‑uni­ca mea sperantă.
Dimi­ne­a­ta, rezul­ta­tul ana­li­zei a ară­tat că plămâ­nii mei erau sănă­toşi. Medi­cii se minu­nau şi voiau să scrie chiar şi un arti­col des­pre acest caz. toti au ajuns la con­clu­zia că eu şi părin­tii mei am avut o infec­tie necu­nos­cu­tă, ase­mă­nă­toa­re cu tuber­cu­lo­za. toa­tă fami­lia a fost exter­na­tă. Ştiu că m‑a sal­vat o minu­ne, pe care eu nu o meri­tam. In min­te îmi răsu­nau cuvin­te­le Mân­tu­i­to­ru­lui: „De-acum să nu mai păcă­tu­ieşti, ca să nu-ti fie ceva mai rău!” (In. 5,
14), şi mi se făcea frică…
Nu demult s‑a îmbol­nă­vit din nou mama. Având în vede­re că supor­ta­se câte­va ope­ra­tii, eram conş­ti­en­ti de fap­tul că via­ta ei atâr­na de un fir de ată. Din nou eram stă­pâ­ni­ti de fri­că şi de dis­pe­ra­re. Am înce­put să mă rog, de data aceas­ta împre­u­nă cu tata. Insă cât de mult se deo­se­bea rugă­ciu­nea noas­tră de cea din copi­lă­rie! In loc de rugă­ciu­ne, era un mur­mur con­ti­nuu: „Pen­tru ce?” Dar se pare că aveam pen­tru ce. Lacri­mi de dis­pe­ra­re mă înă­bu­şeau. Dar înte­le­geam că doar cu lacri­mi şi dure­re nu o voi putea aju­ta pe mama. Numai acest gând mă mai sus­ti­nea în rugă­ciu­ne. Impre­u­nă cu tata ne rugam Sfân­tu­lui Nico­lae şi Mai­cii Dom­nu­lui în fata icoa­nei „Bucu­ria nea­ş­tep­ta­tă”, citeam canoa­ne pen­tru cea bol­na­vă, îi rugam pe cei apro­pi­ati să se roa­ge pen­tru ea. Ico­ni­ta mea ajun­se­se dea­su­pra patu­lui de spi­tal. Doar o minu­ne ne putea sal­va şi ea nu a întâr­zi­at să vină.
Ii mul­tu­meam din ini­mă Dom­nu­lui, Preasfin­tei Sale Maici şi Sfân­tu­lui Nico­lae. Sla­vă Dom­nu­lui pen­tru toa­te! Din cele tră­i­te am înte­les un lucru: ori­cât de mult ne-am lup­ta noi pen­tru sănă­ta­te, pen­tru suc­ces, pen­tru iubi­re, Dum­ne­zeu ni le poa­te lua în ori­ce cli­pă sau, dim­po­tri­vă, ni le poa­te da. Niciun om nu are pute­rea de a‑şi con­du­ce via­ta după voia sa, însă, dacă va cere ceva de la Dum­ne­zeu cu cre­din­tă, El îl va auzi.
Daria, 18 ani, ora­şul Sankt-Petersburg

 

Scri­so­ri­le
S‑a întâm­plat pe când sotul meu lucra la un maga­zin par­ti­cu­lar de pâi­ne. Eu rămă­se­sem fără ser­vi­ciu şi o duceam greu. Fii­ca mea, împre­u­nă cu fami­lia ei, se muta­se în Vor­ku­ta. Din ulti­mii bani m‑a sunat ca să-mi spu­nă că via­ta lor se afla în pra­gul unor mari hotă­râri şi că des­pre toa­te aces­tea îmi scri­se­se în două scri­sori. Vă puteti ima­gi­na câte griji îmi făceam pen­tru ea şi cu câtă nerăb­da­re aştep­tam aces­te scri­sori! Şi a sosit şi ziua când le-am primit.
toc­mai îi duceam sotu­lui de mân­ca­re la ser­vi­ciu şi, fără să le des­chid, le-am pus în buzu­na­rul pal­to­nu­lui. Când m‑am întors, am con­sta­tat că scri­so­ri­le lip­seau. Pro­ba­bil că le-am pier­dut pe drum, m‑am gân­dit. Am aler­gat îna­poi, con­tro­lând fie­ca­re cen­ti­me­tru, dar scri­so­ri­le erau de negă­sit. Am venit aca­să, am căzut în genunchi şi cu lacri­mi în ochi l‑am rugat pe Sfân­tul Nico­lae să mă aju­te. Ii spu­neam, prin­tre lacri­mi, că ele erau de la nefe­ri­ci­tul meu copil şi că îmi sunt mai de pret decât banii.
Deo­da­tă sufle­tul mi‑a fost cuprins de lini­ş­te, de par­că aş fi şi pri­mit răs­puns la cere­rea mea. A doua zi am găsit în cutia poş­ta­lă două scri­sori. Cine­va cu suflet bun le ridi­ca­se de pe drum şi le puse­se în cutie. I‑am mul­tu­mit din toa­tă ini­ma Dom­nu­lui şi Sfân­tu­lui Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni, însă minu­ni­le nu s‑au ter­mi­nat aici.
Sea­ra, sotul s‑a întors de la ser­vi­ciu. Era palid. A pri­mit o banc­no­tă de 50.000 de rub­le, a dat pâi­nea şi res­tul. S‑a dove­dit apoi că banc­no­ta era fal­să (pe atunci suma aceas­ta era aproa­pe cât sala­ri­ul lui). In drum spre casă se gân­dea cum să-mi dea aceas­tă ves­te, căci urma să flămân­zim mult timp, iar eu mă lup­tam din toa­te pute­ri­le să eco­no­mi­sesc fie­ce bănut, însă eu eram atât de feri­ci­tă că găsi­sem scri­so­ri­le, încât nu-mi făceam nicio gri­jă, şi, încă o dată,
împre­u­nă cu sotul, i‑am mul­tu­mit Făcă­to­ru­lui de minuni pen­tru mila sa. In defi­ni­tiv se întâm­pla­se după cum mă ruga­sem: scri­so­ri­le îmi erau mai pre­ti­oa­se decât banii. Cum puteam să mă supăr?
S‑a mai întâm­plat încă o minu­ne: patro­nul l‑a ier­tat pe sotul meu şi nu i‑a reti­nut niciun ban din sala­riu. Spun „minu­ne”, pen­tru că acest om nu ier­ta nimă­nui nici cea mai mică greşe­a­lă. Sunt încre­din­ta­tă că aceas­tă minu­ne nu s‑ar fi întâm­plat dacă uitam de cele ros­ti­te de mine în tim­pul rugăciunii.
Aceas­ta a fost o încer­ca­re a cre­din­tei noas­tre şi, sla­vă Dom­nu­lui, El ne‑a dat pute­re să rezis­tăm. Fie bine­cu­vân­tat Sfân­tul Nico­lae! Inchi­nă­ciu­ne şi mul­tu­mi­re pen­tru aju­to­rul dat nouă, păcă­toşi­lor şi neputincioşilor.
tatia­na Ili­na, ora­şul Sankt-Petersburg
Ocro­ti­to­rul fami­li­ei noastre
S‑a întâm­plat oda­tă să cum­păr o ico­ni­tă cu chi­pul Sfân­tu­lui Nico­lae, pe care am agătat‑o pe pere­te. Eu am supra­vi­e­tu­it blo­ca­dei şi din aceas­tă cau­ză mă doa­re dese­ori sto­ma­cul. O dată, la ora 4 dimi­ne­a­ta, nemai­pu­tând supor­ta dure­rea, am înge­nun­che­at şi am înce­put să mă rog: „Dacă mă auzi, Sfin­te Nico­lae, Făcă­to­ru­le de minuni, aju­tă-mă, căci nu mai am pute­re!” Dure­ri­le, care mă chi­nu­iau de câte­va săp­tămâni, au înce­tat. Pes­te o jumă­ta­te de an, sănă­toa­să şi pli­nă de puteri, mi-am săr­bă­to­rit jubileul.
Insă pes­te doi ani, pen­tru păca­te­le mele – în Pos­tul Mare mer­geam în vizi­te şi mă dis­tram -, dure­ri­le au reîn­ce­put. Din nou am înge­nun­che­at în fata icoa­nei Sfân­tu­lui Nico­lae şi m‑am rugat: „Sfin­te părin­te Nico­lae, aju­tă-mă! Nu pot să merg, iar sin­gu­ră nu voi putea lup­ta cu boa­la mea. Voi aprin­de câte o lumâ­na­re la fie­ca­re icoa­nă din Cate­dra­la Sfân­tu­lui Nicolae”.
Dure­rea a înce­put să dis­pa­ră. A tre­ia zi am putut să mă ridic din pat şi, împre­u­nă cu fii­ca mea, să ple­căm din Sestro­re­tk, unde locu­iesc, spre Peter­sbu­rg, la Cate­dra­la Sfân­tu­lui Nico­lae. Sfân­tul m‑a aju­tat şi aco­lo. In bise­ri­că se vin­deau doar lumâ­nări scum­pe, iar sfeş­ni­ce erau foar­te mul­te. M‑am spe­ri­at că nu-mi vor ajun­ge banii. Am cum­pă­rat mai mul­te lumâ­nări şi am înce­put să aprind la fie­ca­re sfeş­nic câte una. Sim­team că nu-mi vor ajun­ge nici banii, nici lumâ­nă­ri­le, că nu-mi voi putea înde­plini pro­mi­siu­nea. Deo­da­tă m‑a stri­gat fii­ca: „Mamă, au adus lumâ­nări mici şi iefti­ne!” Cât de mult m‑am bucu­rat! I‑am mul­tu­mit Sfân­tu­lui Nico­lae pen­tru aju­to­rul gra­b­nic. M‑am dus la pan­gar ca să cum­păr lumâ­nări şi pen­tru aca­să, însă ele se ter­mi­na­se­ră deja.
A tre­ia oară m‑a aju­tat sfân­tul când, fiind bol­na­vă, în Săp­tămâ­na Lumi­na­tă, m‑am rugat lui fier­bin­te: „Vin­de­că-mă, pen­tru Invi­e­rea Dom­nu­lui nos­tru Iisus Hristos!”
Oda­tă, când deja pur­tam meda­li­on cu chi­pul său, Sfân­tul Nico­lae mi‑a ară­tat în vis peri­co­lul ce‑o păş­tea pe fii­ca mea la ser­vi­ciu. Ea şi‑a dat atunci ime­di­at demi­sia, iar pes­te trei luni a găsit alt ser­vi­ciu, bun, chiar lân­gă casă.
Sfân­tul Nico­lae m‑a aju­tat şi pe stra­dă, când nu puteam scă­pa de un om rău. Veneam de la maga­zin, iar el m‑a înhă­tat strâns de mână şi a înce­put să-mi spu­nă mul­te vor­be urâ­te. In ast­fel de situ­a­tii reu­şeam de obi­cei să scap, însă de data aceas­ta – nici­de­cum. Am înce­put chiar să plâng de dis­pe­ra­re. Mi-era fri­că să nu mă târas­că în vre­un loc întu­ne­cos, în pli­nă zi, şi să nu poa­tă nimeni să-mi sară în aju­tor. Ce ruşi­ne la vâr­sta mea! Am ridi­cat ochii spre cer şi am stri­gat: „Sfin­te Nico­lae, Făcă­to­ru­le de minuni, aju­tă-mă să scap de el!” Băr­ba­tul mi‑a dat dru­mul la mână şi ast­fel am reu­şit să fug.
Lari­sa, ora­şul Sankt-Petersburg
Infrân­ge­rea duşmanilor
In tim­pul răz­bo­i­u­lui, satul Pla­v­sk, în care locu­ia mătu­şa mea bătrâ­nă, Valen­ti­na Evghe­ni­ev­na Oze­re­tko­v­s­ka­ia, a fost ocu­pat de nemti. Intr‑o sea­ră au intrat în casă nem­tii, cerând ali­men­te, însă ali­men­te nu exis­tau. „A, nu ai? Atunci vei vedea ce se întâm­plă când min­ti!”, au spus oas­pe­tii nepoftiti.
Şi au ieşit afa­ră si au înce­put să taie liva­da. Unul câte unul cădeau pomii îngri­ji­ti cu atâ­ta dra­gos­te încă de tatăl ei. Prin­tre ei erau soiuri de meri din cele mai vechi. Apoi nem­tii s- au întors în casă şi au înce­put din nou să cea­ră diver­se pro­du­se. A urmat ace­la­şi răs­puns. „Dă- ne atunci ben­zi­nă! au con­ti­nu­at ei. Pen­tru că nu ne-ai dat de mân­ca­re, îti vom aprin­de casa.” Ben­zi­na era ascun­să şi mătu­şa le‑a spus iară­şi că nu are. „Atunci te vom omori, i‑au spus.
tatăl Valen­ti­nei Evghe­ni­ev­na a fost multi ani pre­ot la tară. Când s‑au întâm­plat cele rela­ta­te, el nu mai era în via­tă, însă icoa­ne­le se păs­tra­se­ră şi erau ascun­se bine în casă. Mai ales era în mare cin­ste o icoa­nă mare a Sfân­tu­lui Nico­lae, care, după cum afir­mau oame­nii, era făcă­toa­re de minuni.
Aceas­tă icoa­nă era aco­pe­ri­tă cu o pân­ză, iar dea­su­pra ei era agă­tat un cuier. Spe­cial stă­tea lân­gă ea mătu­şa, tre­mu­rând toa­tă de fri­că, în cli­pa când doi nemti au intrat în casă. Ea a făcut un pas îna­poi şi s‑a spri­ji­nit de „cuier”. Oas­pe­tii nepofti­ti au înce­put să tra­gă cu arme­le. Dis­tan­ta era de 1,5 metri. Pere­te­le a fost ciu­ru­it, însă niciun glon­te nu a nime­rit în stă­pâ­na casei şi în icoană.
Dar nem­tii nu s‑au mul­tu­mit cu asta. Inju­rând, au ieşit afa­ră. Au făcut rost de puti­nă ben­zi­nă şi, după ce au băgat fân în cră­pă­tu­ri­le din pere­te, au dat foc. Nu s‑a aprins! Pe pere­te­le pe care încer­cau să‑l incen­die­ze era agă­ta­tă icoa­na sfân­tu­lui. Ast­fel a sal­vat Sfân­tul Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni, casa pre­o­tu­lui si pe fii­ca sa, Evghe­nia. După răz­boi, mătu­şa mea a dat icoa­na bise­ri­cii în care a slu­jit multi ani tatăl ei. Dar pes­te două săp­tămâni bise­ri­ca a fost închi­să şi jefu­i­tă. Mai depar­te soar­ta icoa­nei a rămas necunoscută.
N. Oze­re­tko­v­s­ka­ia, ora­şul Sankt-Petersburg

 

Pedeap­sa
In ziua pome­ni­rii Sfân­tu­lui Nico­lae, o tână­ră spă­la rufe în cur­te. Buni­cul ei, fost das­căl într‑o bise­ri­că, o rugă să nu mai spe­le, spunându‑i că sfân­tul poa­te să o pedep­seas­că. Ea a răs­puns cu obrăz­ni­cie şi în băta­ie de joc: „N‑o să mi se întâm­ple nimic!”
Putin timp după ace­ea, feme­ia îşi cău­ta fiul, Peten­ka, în vâr­stă de trei ani. Copi­lul nu era nică­ieri: toti s‑au alar­mat, nimeni nu ştia unde a dis­pă­rut copi­lul. A tre­cut mult timp până ce l‑au găsit îne­cat în groa­pa unde se văr­sa apa mur­da­ră după spă­lat. Iar­tă-ne, Sfin­te Nico­lae, că nu ti-am cin­stit sărbătorile!
Mona­hia Maria, Helsinki

 

Lân­gă cruce
M‑am năs­cut într-un mediu ateu. Fami­lia, şcoa­la, căr­ti­le, tele­vi­ziu­nea şi zia­re­le închi­deau gene­ra­ti­ei mele calea către cunoa­ş­te­rea Ade­vă­ru­lui. Peres­tro­ika şi dărâ­ma­rea vechi­lor ste­re­o­ti­puri mi-au adus chi­nul cău­tă­rii sen­su­lui vie­tii. După demo­bi­li­za­re, am des­co­pe­rit că ide­a­lu­ri­le care în arma­tă îmi erau cla­re si de neclin­tit, în rea­li­ta­te s‑au dove­dit a fi fal­se şi fantomatice.
Pre­o­cu­pă­ri­le mele spi­ri­tu­a­le din acea peri­oa­dă erau ase­mă­nă­toa­re cu cele ale majo­ri­tă­tii tine­ri­lor: muzi­ca rock, aso­ci­a­tii neo­fi­ci­a­le, sera­te stu­den­teşti şi, în sfârşit, maso­ne­ria – sla­va Dom­nu­lui că era doar o imi­ta­tie jal­ni­că a ei! – şi sec­te­le. In final am hotă­rât să-mi pun capăt zile­lor, însă Dum­ne­zeu m‑a ocro­tit. După ce am fost exter­nat din spi­tal, am înce­put să‑i citesc mult pe Dos­to­ie­v­s­ki, Solo­vi­ov, Ili­yn şi apoi pe mitro­po­li­tul de San­kt- Peter­sbu­rg şi de Lado­ga, Ioan. Insă rolul hotă­râ­tor în „îmbi­se­ri­ci­rea” mea l‑a jucat Sfân­tul Nicolae.
Aceas­ta s‑a întâm­plat în 1991. După absol­vi­rea Insti­tu­tu­lui, con­form repar­ti­ti­ei, am ple­cat într-un oră­şel înde­păr­tat din tai­ga. tre­bu­ia să trec prin ora­şul Mine­ral­nâe Vodî şi, pen­tru câte­va zile, m‑am oprit în Kislo­vo­d­sk. In ulti­ma zi a şede­rii mele aco­lo mă plim­bam prin oraş.
In buzu­nar îmi rămă­se­se ceva mărun­tiş şi am hotă­rât să intru într‑o cofe­tă­rie, dar am con­sta­tat că era închi­să. Fără să-mi dau sea­ma, m‑am pome­nit lân­gă o cru­ce mică de lemn, pe care era atâr­na­tă o tăbli­tă cu expli­ca­tia că pe acest loc se va înăl­ta o cate­dra­lă în cin­stea Sfân­tu­lui Nico­lae. Lân­gă cru­ce se afla un sfeş­nic, iar ală­tu­ri, lân­gă cutia milei, o feme­ie vin­dea lumânări.
Mă pre­gă­ti­sem deja să plec, când am obser­vat că de cru­ce s‑au apro­pi­at două femei, mama şi fii­ca. Ele se deo­se­beau de cei­lalti oameni prin­tr-un aris­to­cra­tism înnăs­cut. Admi­rân­du-le, am rămas lân­gă cru­ce. Feme­i­le au cum­pă­rat lumâ­nări, au pus bani în cutie şi au înce­put să se roa­ge. Pen­tru mine aceas­ta era ceva stra­niu şi, în ace­la­şi timp, ceva neo­bi­ş­nu­it de fru­mos. Pe fata celei tine­re cur­geau lacri­mi. Rugă­ciu­ni­le lor erau sin­ce­re şi fier­bin­ti. Nu ştiu de ce, dar îmi venea şi mie să plâng. Sufle­tul mi s‑a umplut de umi­lin­tă, un sen­ti­ment nemai­cu­nos­cut mie până atunci. Ini­ma mea a sim­tit ceea ce cău­ta de mul­tă vre­me sufle­tul meu chinuit.
Feme­i­le ple­ca­se­ră demult, au ars şi s‑au stins lumâ­nă­ri­le lor, eu însă con­ti­nu­am să stau lân­gă cru­cea mică, deve­ni­tă pen­tru mine, într‑o sin­gu­ră oră, cel mai scump lucru. Am scos din buzu­nar tot mărun­ti­şul şi i l‑am întins feme­ii: „Luati‑l, mai­că. E tot ce am”. Ea a zâm­bit şi mi- a poves­tit pil­da vădu­vei cu cei doi bănu­ti. De atunci locul aces­ta din Kislo­vo­d­sk a deve­nit pen­tru mine locul cel mai sfânt. In pre­zent, pe el se îna­l­tă zidu­ri­le unei bise­rici măre­te. De fie- care dată vin aici cu o emo­tie adân­că, de par­că m‑aş întâl­ni cu însu­şi sfântul.
Mai târ­ziu, Sfân­tul Nico­lae, Făcă­to­rul de minuni, i‑a sal­vat via­ta fiu­lui meu încă nenăs­cut. Lui m‑am rugat fier­bin­te pen­tru asta. Astăzi îmi vine greu să-mi ima­gi­nez ce s‑ar fi întâm­plat cu mine dacă plă­cu­tul lui Dum­ne­zeu Nico­lae nu m‑ar fi adus în fata cru­cii în acea zi de vară şi nu mi-ar fi des­co­pe­rit marea tai­nă a lumii, al cărei nume este Adevărul.
Oleg Sele­d­tov, ora­şul Maicop

Dis­tri­bu­ie:

Lasã un Rãspuns:

Lasă un Răspuns: