Noi Minuni ale Sfântului Nicolae (1)
Hrană duhovnicească
Cunoaştere, trăire şi mărturisire a Ortodoxiei
Traducere din limba rusă de Lucia Ciornea
Milostivul făcător de minuni
Această povestire despre mijlocirea ierarhului Nicolae am auzit‑o de la soacra mea, Evdokia Sidorovna tereşkovet. tatăl ei, tânăr pe atunci, a fost mobilizat pentru războiul ruso-turc. Avea deja sotie, un copil şi o gospodărie în satul Nitgal.
El a pornit spre punctul de recrutare, unde recrutii urmau să fie examinati de comisia medicală. Pe drum tovărăşii lui râdeau, glumeau, însă el nu înceta să se roage Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni.
Sidor era sănătos tun, însă cineva din comisie l‑a întrebat: „Vrei să mergi la război?”
„Oricum mă veti trimite”, le‑a răspuns el. Ei însă l‑au întrebat dacă are sotie, copii şi fără să‑i mai spună ceva, i‑au dat drumul să plece acasă.
De atunci, el a început să‑l cinstească şi mai mult pe Sfântul Nicolae, iar copiilor pe care i‑a avut mai târziu le‑a poruncit să se roage întotdeauna acestui milostiv Făcător de minuni. Soacra mea are acum optzeci de ani şi păstreza cu sfintenie icoana veche a ierarhului.
Ea mi‑a mai povestit şi o altă întâmplare. In satul lor, Nitgal, locuia un om bogat. Era căsătorit, însă copii nu avea; ducea o viată destrăbălată, fiind robit de patima băuturii şi a desfrâului. Când sotia lui a luat o nepoată s‑o crească, el a sedus‑o şi pe aceasta. Sotia tot timpul plângea si se ruga Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni, cerându‑i ajutor.
Intr‑o zi, când ea nu era acasă, bărbatul a adormit şi în somn au venit la el demoni cu înfătişările a doi bărbati înfricoşători. El s‑a speriat foarte tare şi a hotărât să se căiască, încât chiar atunci, în puterea noptii, s‑a pregătit să meargă la preot, însă demonii îi spuneau:
„Mergem şi noi cu tine!” Ii era frică să meargă noaptea şi, tot drumul, bărbatul s‑a rugat Sfântului Nicolae. In calea lui era un râu. Şi i s‑a părut lui că peste acest râu erau două poduri. Demonii îl îndemnau: „Hai mergi, mergi…” Insă el, prin rugăciunile Sfântului Nicolae, s‑a întors şi s‑a îndreptat spre casa unei bătrâne care se afla nu departe. Palid de frică, a bătut la uşa ei. Aceasta i‑a dat să sărute icoana sfântului şi atunci a văzut că de fapt nu era niciun pod peste râu…
Incepând cu acea zi, el s‑a lăsat de băut şi a început să ducă o viata virtuoasă. Drept multumire pentru minunea prin care Sfântul Nicolae l‑a salvat, el a comandat la un iconar chipul sfântului şi l‑a donat bisericii.
Prietena mea săvârşea un pelerinaj la Sihăstria Elgavsk, aflată lângă Riga, şi acolo a auzit povestindu-se acestea: un om a furat din biserica sihăstriei icoana Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. Sfântul i‑a apărut în vis şi i‑a poruncit să înapoieze icoana. Hotul a îndeplinit porunca, însă a dat icoana altei biserici, care, mai târziu, a înapoiat‑o sihăstriei.
Olga tereşkovet, oraşul Daugavpils, Letonia
Misteriosul tovarăş de drum
O tânără mergea într‑o seară să-şi viziteze mama bolnavă şi îi ducea o pâine albă, care în acele vremuri era mai scumpă decât aurul. Intre timp se întunecase şi îi era frică să meargă singură prin pădure. tânăra şi‑a amintit o rugăciune scurtă – singura pe care o ştia şi pe care o auzise de la bunica ei. Cum a început să o rostească, încetul cu încetul, frica a părăsit‑o. Pe neaşteptate, din pădure îi ieşi în cale un bărbat între două vârste, pe care ea l‑a recunoscut ca fiind vecinul mamei sale, Pavel Ivanovici. El i‑a spus că se dusese în pădure pentru a vedea de un stog de fân şi că Dumnezeu îi păzeşte fânul, care se afla la locul său. tot vorbind ei, au intrat, fără să-şi dea seama, în sat. Lângă casa mamei, tânăra şi‑a luat rămas bun de la vecin si i‑a multumit că i‑a tinut tovărăşie.
Când şi‑a văzut fiica, femeia bolnavă s‑a bucurat, dar s‑a şi alarmat: cum a putut ea să meargă atât de târziu prin pădure? Fiica i‑a povestit că, atunci când i s‑a făcut frică, a început să rostească troparul Sfântului Nicolae:„Indreptător credintei şi chip blândetelor…” şi, peste putin timp, i‑a ieşit în cale vecinul lor, Pavel Ivanovici, aşa că au venit împreună acasă.
Dimineata mama a rugat‑o pe fiică să treacă pe la Pavel Ivanovici pentru o trebuintă oarecare. Când tânăra a intrat în casa acestuia, i‑a spus: „Ce bine şi repede am ajuns noi aseară în sat!” Insă vecinul, mirat, a întrebat‑o: „Unde am eu fost ieri cu tine? Eu am stat acasă toată seara şi am cusut pâslari”.
Oglezneva A. S., oraşul Neviansk, regiunea Sverdlovsk
Rosteşte „tatăl nostru”
Această minune s‑a întâmplat acum treizeci de ani în satul Nazia, regiunea Leningrad. Sora mea mai mare, Sofia, după naşterea fetitei, s‑a îmbolnăvit de diabet zaharat. Pe atunci avea doar douăzeci de ani. Şi iată că într‑o noapte, la fereastră, i‑a apărut Sfântul Nicolae. Când Sofia s‑a trezit, a văzut un bătrânel, însă nu s‑a speriat, pentru că imediat l‑a recunoscut ca fiind Sfântul Nikoluşka1. El s‑a apropiat de ea şi i‑a spus: „Rosteşte «tatăl Nostru»”. Sora mea l‑a ascultat şi a început, după putintă, să rostescă „tatăl Nostru”. A mai trăit după aceea încă douăzeci şi şapte de ani. In toti aceşti ani ea a fost vioaie, energică şi n‑a pregetat să muncească, încât şi duşmanii se minunau: „De unde are ea atâta putere?” O ajutau Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni, şi rugăciunea „tatăl Nostru”.
Irina Savenko, oraşul Kirisi
Covrigi rumeni
In anul 1942, familia noastră a fost deportată din Leningrad în regiunea Iaroslav. Acolo am cumpărat o căsută. In acea perioadă mama se îmbolnăvise, însă noi trebuia să supravietuim cumva. Flămânzeam şi eram nevoite să paştem vitele sătenilor pentru a ne hrăni cât de cât.
Intr‑o iarnă, sora mea mai mică a început s‑o roage pe mama să‑i dea un covrig. In casă nu se găsea niciun pic de făină, dar fetita insista. Atunci mama, pierzându-şi răbdarea, a întors‑o cu fata spre icoana Sfântului Nicolae şi i‑a spus: „Roagă‑l pe Sfântul Nicolae să-ti trimită un covrig”.
După această discutie, timp de două zile a bântuit un viscol cumplit. A nins atât de mult, încât în fata casei s‑au adunat troiene mari de zăpadă. In dimineata celei de a doua zile, când a ieşit soarele, mama a auzit o uşoară bătaie în uşă. M‑a trimis pe mine să deschid, crezând că venise vecina. Deschizând uşa, am zărit agătat de gard un şirag mare de covrigi ru- meni. Am alergat la mama şi i‑am povestit minunea. Mama nu m‑a crezut. Ne‑a îmbrăcat repede pe mine şi pe sora mea şi ne‑a trimis în sat să aflăm: poate i‑a uitat cineva?
Zăpada era proaspătă; nu se vedea nicăieri nicio urmă. Vecina nu ştia nici ea nimic. Am întrebat oamenii din sat, însă nimeni nu ştia nimic despre şiragul de covrigi. Negăsindu‑l pe stăpânul covrigilor, ne-am întors acasă.
De fapt se întâmplase cu adevărat o minune, deoarece nimeni din locuitorii satului nu
1 Diminutiv rusesc pentru Nicolae.
putea să ne facă un astfel de cadou: foamea bântuia în toate casele. Venind acasă, mama ne‑a aşezat în fata icoanei sfântului şi ne‑a spus: „Multumiti Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni!” şi ne‑a dat la fiecare câte un covrig. Aceşti covrigi ne-au ajuns pentru mult timp.
Irina Soboleva
Apărătorul ostaşilor
Sunt un cazac din una din stanitele2 armatei căzăceşti din Orenburg. Am participat la actiunile militare din câteva „puncte fierbinti”. Faptul că până în prezent sunt viu i‑l datorez Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. In 1993, înainte de a pleca în Abhazia [republică autonomă în cadrul Georgiei], am fost binecuvântat la mănăstirea Moskovsko-Donskoe, pri- mind cu această ocazie o iconită cu chipul sfântului.
Iconita se afla întotdeauna în buzunarul stâng de la piept şi de aceea această parte a corpului a rămas neatinsă, iar partea dreaptă a fost rănită de nouă schije, un glonte, şi a suferit o contuzie de la explozie, astfel încât nici până acum nu aud cu urechea dreaptă. In Cecenia s- a întâmplat exact la fel: iconita se afla în buzunarul stâng şi această parte a corpului n‑a suferit nimic, însă partea dreaptă a fost rănită grav, în aşa fel încât în prezent sunt invalid.
Cazacul Alexie
Ajutătorul preotilor
Aş vrea să povestesc câteva întâmplări despre ajutorul minunat al Sfântului Nicolae al Mirei Lichiei. Acestea mi-au fost istorisite de către un preot, de la care am primit un medalion cu chipul Sfântului Nicolae. Din păcate, nu i‑am aflat numele. Ştiu doar că este din Petergof. El mi‑a povestit: Sfântul Nicolae, mare şi grabnic ajutător al tuturor creştinilor, este pe bună dreptate numit Făcător de minuni. Cunosc multe cazuri ale ajutorului său; m‑a ajutat şi pe mine, păcătosul.
Odată, în timpul celui de-al doilea război mondial, m‑am pomenit într-un loc pustiu împreună cu încă doi bărbati necunoscuti. La un moment dat, ei s‑au retras într‑o parte şi au început să se sfătuiască. M‑a cuprins neliniştea; din comportarea lor am simtit primejdie. In acea clipă m‑am rugat Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni: „Părinte Nicolae, ajută-mă! Viata mea este amenintată de o primejdie: aceştia doi au pus ceva la cale împotriva mea”. Şi deodată, la o depărtare de douăzeci-treizeci de metri, a apărut un bătrânel, îmbrăcat în alb. Ei l‑au zărit si cu cuvintele: „Să mergem, nu avem ce căuta aici!”, au plecat.
Iată încă o întâmplare de acum câtiva ani. Veneam cu trenul electric din Petergof, pentru un botez. trebuia să cobor la statia „Aeroport”. Şi iată, în momentul când trenul se apropia de peron, eu am întins mâna după geanta în care se aflau toate cele trebuincioase pentru taină, însă aceasta dispăruse. Se pare că o uitasem pe banca din statia Petergof. Ce vrei, memorie bătrânească!… Am fost nevoit să mă reîntorc. M‑am adresat cu o rugăciune Sfântului Nicolae, ca să păstreze geanta neatinsă şi în acelaşi loc. Când am coborât la statia
2 Sat căzăcesc (nota trad.).
„Noul Petergof, geanta mea se afla neatinsă, pe aceeaşi bancă.
Valentina
Cel ce a alungat moartea
Această întâmplare s‑a petrecut în luna februarie a anului 1994. Mă aflam în vizită la fiica mea, în orăşelul Şeksna, regiunea Vologda. S‑a întâmplat însă ceva neprevăzut: să fiu internată în spital cu o hemoragie puternică. Starea mea era critică, pierdusem mult sânge…
Şi iată că, în stare de inconştientă, văd, după o fâşie neagră de pământ arat, o femeie îmbrăcată ca o mireasă, în alb. Uitându-mă mai atent, observ că mâinile miresei sunt negre. M‑am îngrozit: am înteles că era moartea. tot atunci a apărut un bătrân înalt şi luminos care m‑a acoperit, aplecându-se deasupra patului. I‑am retinut chipul. După vedenie, starea sănătătii mele s‑a îmbunătătit.
Ulterior am început să merg la biserică şi să privesc cu atentie chipurile sfintilor. L‑am găsit pe cel pe care îl căutam: era Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni. In prezent merg regulat la biserica Sfântului Nicolae din oraşul Vologda.
Nina Kogulina, oraşul Vologda
Salvarea unui musulman
La mijlocul anilor ’80, un creştin rus a avut prilejul să se afle într‑o biserică ortodoxă din oraşul taskent. Acolo a văzut un musulman care, cu mare evlavie şi neîncetat, se închina şi aprindea lumânări în fata icoanei Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. tot acolo, lângă icoană, între ei s‑a înjghebat o discutie şi musulmanul i‑a împărtăşit minunea pe care a săvârşit‑o cu el Sfântul Nicolae.
Intr‑o noapte de iarnă mergea prin stepă spre un sat îndepărtat, când deodată, chiar lângă el, a auzit un urlet de lup. In câteva minute s‑a văzut înconjurat de o haită de lupi. In disperare, musulmanul a strigat:„Dumnezeule rusesc şi Nicola, ajutati-mă!” Şi deodată a început să sufle un vânt puternic şi s‑a pornit o vijelie. Ea a năvălit asupra lupilor şi, ridicându‑i în vârtej, i‑a dus în stepă.
Când vântul s‑a potolit, musulmanul a văzut lângă el un bătrânel cărunt, care i‑a zis:
„Caută-mă în biserica rusească!” şi a dispărut. Venind în biserica ortodoxă, acest om, cu mirare şi bucurie, a recunoscut în chipul Sfântului Nicolae pe „bunicutul” care l‑a salvat noaptea în stepă.
Monahia Pelaghia
Minuni pe pământul Estoniei
Multe locaşuri dumnezeieşti sunt pe pământul Rusiei şi nu putine dintre ele sunt închinate plăcutului lui Dumnezeu, Sfântului Nicolae. Astfel de locaşuri există şi pe pământul
estonian. Iată un mic paraclis, făcut din cărămidă în locul altuia mai vechi cu o sută de ani. El stă în drumul care duce spre lacul Ciudskoe, la poalele muntelui Bogoroditkaia, pe care se înaltă măreată, cu turlele şi crucile de aur, mănăstirea de maici Piuhtitk. Pierdut printre tufişuri, paraclisul ne descoperă albul peretilor săi la o cotitură de drum şi se ascunde din nou de ochii lumii, ca o fata morgana.
Odinioară aici era casa în care locuia, împreună cu familia sa, estonianul Soareş, iar alături era satul numit Sompa. Intr‑o zi satul a ars şi cu el a ars şi casa lui Soareş. Şi, după cum spun legenda si letopisetul mănăstirii Piuhtitk, acest tăran a început să-şi construiască o nouă casă. Chiar în acea perioadă i‑a apărut în vis lui Soareş Sfântul lui Dumnezeu, Nicolae, care i‑a poruncit să coboare în fântână şi să scoată de acolo chipul său sfânt, spunându‑i: „tu îti faci casă, ai un acoperiş deasupra ta, iar eu iată de cât timp mă aflu în fântâna ta murdară!”
Speriat de vedenie, Soareş îndeplini numaidecât porunca sfântului, scotând din fântână icoana, însă cum ajunsese ea acolo, a rămas o taină. Se pare că aşa a trebuit să se întâmple, pentru proslăvirea Sfântului Nicolae pe acest pământ. După acest eveniment minunat, Soareş împreună cu toată familia au îmbrătişat credinta ortodoxă, iar pe locul acesta, mai târziu, a fost ridicat un paraclis din lemn. Icoana a fost împodobită cu o ferecătură de argint şi în prezent se află în mănăstire, în altarul lateral închinat Sfântului Nicolae, din Catedrala Adormirii Maicii Domnului.
In fiecare an, de sărbătoarea Sfântului Nicolae, la paraclis şi în fata lui se adună maicile şi pelerinii şi se săvârşeşte slujba sfintirii apei, iar apoi se citeşte acatistul ierarhului. Nu doar paraclisul, ci şi biserica mare de lemn a Sfântului Nicolae, care se află în mijlocul cimitirului mănăstiresc, cu vârful ascutit al clopotnitei, arată călătorilor obositi cărarea ce duce la izvorul dătător de viată. Până în ziua de azi dăinuie în inimile oamenilor dragostea pentru plăcutul lui Dumnezeu, care face minuni, dând ajutor oamenilor. El nu face diferente între popoare, ci îi iubeşte şi are milă de toti. Astfel, nu demult s‑a îmbolnăvit estoniana Vivi, care locuieşte nu departe de mănăstire. toti, deopotrivă ruşi şi estonieni, o cunoşteau pe această femeie muncitoare şi se străduiau s‑o ajute fiecare cu ce putea. Vivi credea că, după moartea neaşteptată a sotului, i‑au cedat nervii şi de aceea o durea inima. Işi făcea griji pentru copii: trebuia să‑i crească, să‑i educe şi să‑i trimită în lume. Vivi lua medicamente pentru inimă, însă starea generală a sănătătii ei era din ce în ce mai proastă.
Intr‑o noapte, fiind aproape adormită, i‑a apărut Sfântul Nicolae sub înfătişarea unui bătrân venerabil, care i‑a spus: „Roaba Domnului, tu ai cancer la sân!” Dimineata, îngrijorată şi răvăşită, a plecat la policlinica orăşenească, pentru o consultatie la medicul oncolog. Medicul a confirmat diagnosticul Sfântului Nicolae şi i‑a propus să o opereze urgent, fapt care ar putea‑o salva, întrucât boala era în fază incipientă.
Vivi a fost operată şi s‑a vindecat. A ieşit din spital sănătoasă, vioaie şi cu credintă în minunile sfântului. Ea a primit credinta ortodoxă, trăieşte şi munceste întru slava Domnului. Dumnezeu a ajutat‑o să-şi educe copiii şi ea se bucură şi‑I multumeşte Lui şi plăcutului Său, Sfântul Nicolae, pentru marea milă.
Protodiacon Boris Murtazov, oraşul Peciorî
Primul meu ocrotitor
E cu neputintă să fie descrise toate minunile care se petrec în urma rugăciunilor adresate Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. Fiecare om a primit sprijin de la el – şi cel
credincios, şi cel necredincios. Iar cel mai uimitor este că ajutorul sfântului vine întotdeauna repede. De multe ori m‑a ajutat şi pe mine.
tinându-mă departe de Biserică, deşi sunt botezat, eu mă îndoiam de existenta vietii de după moarte. In schimb, mama mea credea în Dumnezeu şi într‑o zi mi‑a arătat chipul Sfântului Nicolae în Catedrala Sfânta treime din Lavra Alexandro-Nevskaia. In momentele grele din viată, după sfatul mamei, mergeam la catedrală şi aprindeam o lumânare în fata icoanei sfântului. Spre marea mea mirare, ajutorul venea, într-adevăr, foarte repede.
Dacă se întâmpla ca dimineata să mă cert cu sotia, veneam „la Sfântul Nicolae” şi seara ne împăcăm. Dacă apăreau necazuri la serviciu, după o rugăciune în fata icoanei, ele se aplanau în mod miraculos. Astfel mă apropiam din ce în ce mai mult de viata bisericească.
Următoarea întâmplare memorabilă a avut loc când eu deja începusem să merg regulat la slujbele bisericeşti. In acea zi, eu şi sotia am primit salariul. Când am numărat banii, am constatat că lipsea o sută de mii de ruble. Noi, desigur, ne-am intristat, gândind că i‑am pierdut, însă mama m‑a liniştit: „Roagă-te Sfântului Nicolae şi mergi la casierie. Poate că ei au greşit.” După ce m‑am rugat, am hotărât că, dacă banii se vor găsi, cu o parte din ei voi cumpăra o icoană mare a sfântului, pe care o văzusem la pangar. Şi minunea s‑a săvârşit: casiera – Dumnezeu s‑o miluiască! – a spus că după ce a împărtit banii salariatilor a constatat că i‑au rămas în plus în jur de o sută de mii… Aşa a apărut în casa mea icoana Sfântului Nicolae Făcătorul de minuni.
Am mai aflat şi de o altă minune. O cunoştintă a unui coleg de serviciu avea un fiu, care a fost condamnat şi închis. Acest coleg, om ce nu avea nimic comun cu Biserica, m‑a întrebat: „Cui trebuie să se roage o mamă pentru ca judecătorul să atenueze sentinta?” L‑am sfătuit să se roage Sfântului Nicolae. Nu ştiu dacă acea femeie a fost la biserică, însă ştiu că judecătorul a dat o sentintă mai uşoară decât se aştepta întreaga familie.
Sfântul Nicolae este şi ocrotitorul oraşului nostru, Kolpino. Aici a fost adusă icoana lui făcătoare de minuni, care în prezent se află în biserica „Kulici i Pasha”. Să ne ajute sfântul nouă, tuturor creştinilor, în drumul spre împărătia Cerurilor!
Andrei Ilin, oraşul Kolpino
Iconita
Fierăria în care lucra tatăl meu se afla la depărtare de vreo sută de stânjeni3 de vechea bisericută de lemn. Preotul şi fierarul se cunoşteau bine, fiind buni prieteni. Clopotele de la biserică fuseseră date jos, însă slujba continua să se tină chiar şi în anii vitregi de dinainte de război. In raion, cu scoaterea clopotelor se ocupa o brigadă specială. In popor aceşti oameni erau numiti „şabaşnici”.
In 1934, „şabaşnicii” au apărut şi în satul nostru şi au dezafectat trei clopote. Bineînteles, credincioşii erau nemultumiti, dar ce era de făcut? Conducerea raională era mai puternică. Iar a chema enoriaşii la slujbă, mai ales de sărbători mari, era necesar. Satul era mare şi părintele nu reuşea să treacă pe la toti. Atunci şi‑a amintit de prietenul său, fierarul. A venit la el şi i‑a spus: „Afanasievici, scoate-mă din încurcătură! toată nădejdea e la tine”.
In locul clopotului se putea agăta o bucată de şină sau un vechi brăzdar de la plug şi să bati în el, însă niciunuia nu le‑a fost pe plac această idee. Atunci fierarul a propus să făurească un tun, să‑l aşeze în clopotnită şi de fiecare dată înainte de începerea slujbei să se tragă de trei ori. Părintelui i‑a plăcut foarte mult ideea şi ei au căzut de acord.
Fiind în tinerete fierar în cadrul armatei, meşterul ştia cu ce să înceapă. A adus o teava
3 Un stânjen = 2,134 metri.
de fontă de grosimea unei mâini, la un capăt a turnat plumb, a potrivit suportul de lemn cu juguri de fier şi a făcut o gaură pentru aprindere: tunul era gata. L‑au urcat în clopotnită şi au tras din el de probă de două ori.
Drept multumire pentru lucrare, părintele a vrut să‑i cinstească pe fierar şi pe ciocănar, însă aceştia au refuzat, spunând că pentru lucrul plăcut lui Dumnezeu nu cer plată. Atunci părintele Alexie a scos din săculetul de la piept iconita Sfântului Nicolae Făcătorul de minuni şi tămâie, a agătat‑o la pieptul prietenului şi i‑a poruncit: „Afanasievici, când va trebui să pleci într-un loc unde viata îti va fi amenintată, s‑o iei cu tine. Ea este sfintită şi te va păzi de necazuri”. Nu mult după această întâmplare, preotul Alexie a fost arestat, iar iconita a fost păstrată de tatăl meu, ca o amintire de la un om bun si inimos.
Apoi a început războiul. După vârstă, tata nu trebuia să ajungă pe front, însă a fost luat într‑o unitate necombatantă, lângă Murom, unde în acea vreme se pregătea linia de apărare: se săpau şanturi antitanc şi se înăltau stâlpi şi obstacole de protectie. toate uneltele cu care lucrau miile de oameni paşnici mobilizati trebuiau reparate şi reglate zilnic. Fierăria de campanie la care a fost trimis tata fumega zile întregi. Avioanele de recunoaştere nemteşti reperau astfel de obiective şi îndreptau asupra lor avioane de bombardament. Aglomeratia permanentă de oameni şi tehnica din jurul fierăriei o demascase şi exista pericolul de a fi atacată.
Mama, conducându‑l pe tata la război, îi şoptise să nu uite să se roage. Ii cususe în cămaşă Simbolul Credintei, scris de mână. Apoi îşi amintise şi de iconita cu tămâie: o prinsese de pieptul tatei, îl însemnase cu semnul crucii şi adăugase: „Păstreaz‑o şi sfântul te va ocroti”. Iconita din bronz, un pic mai mare decât o cutie de chibrituri, îi amintea întotdeauna tatei că Sfântul Nicolae este aproape şi că în clipa cea grea, fatală, el îi va veni în ajutor.
„Doamne, miluieşte! Sfinte Părinte Nicolae, ajută-mă!”, repeta tata când alergau spre adăpost, ca să se salveze de bombardament. Pământul fierbea de explozii. toti s‑au adăpostit, doar tata s‑a oprit pentru o clipă, să vadă dacă fierăria era întreagă.
Suflul exploziei l‑a aruncat la pământ, ca şi cum un ciocan greu l‑ar fi lovit în piept. S- a trezit apoi într-un bordei sanitar improvizat. Un felcer între două vârste l‑a examinat şi a dat uluit din cap: „Ei, fierarule, se pare că te-ai născut sub o stea norocoasă!” I‑a arătat o bucătică de fier de mărimea unui degetar. „łi s‑a oprit la piept, dar în corp nu a putut pătrunde: iconita din bronz a împiedicat‑o. Altfel, ti se făcea parastas şi toti cei şase copii ai tăi rămâneau fără tată.”
„Oare cu adevărat e minunea Sfântului Nicolae şi a îngerului păzitor?” s‑a întrebat tata. Cu adevărat iconita să fi «luat» moartea mea asupra sa?” I‑au răsărit în minte preotul Alexie cu sfatul său, sotia care îl conducea la drum… „Cu adevărat mare este Dumnezeu!”, s‑a încredintat tata.
Această iconită se păstrează până azi în familia noastră şi se transmite din generatie în generatie, ca o relicvă sfântă.
Alexei Nellubin, oraşul Nijni Novgorod
Ajutătorul călătorilor
Oriunde am fi plecat, eu şi sotul întotdeauna comandam o moliftă către Sfântul
Nicolae, cunoscând grija cu care îi ocroteşte pe călători. De fiecare dată noi, păcătoşii, i‑am
simtit ajutorul, însă aş dori să povestesc acum ce ni s‑a întâmplat nouă.
Acum trei ani, mama mea împlinea şaizeci de ani şi, pentru a o felicita, trebuia să mergem la Moscova. Ne-am înteles din timp la telefon şi am luat bilete dus-întors. Acolo eram aşteptati ca cei mai dragi oaspeti.
Am plecat de acasă mai devreme, căci eram încărcati cu o multime de bagaje cu dulciuri şi cadouri. Am hotărât să mergem cu troleibuzul, care ne ducea direct la gară, însă a trebuit să aşteptăm mult timp în statie până a venit. Când am ajuns la gară, până la plecarea trenului nu mai rămăseseră decât cinci minute. Cine a fost într‑o asemenea situatie, îmi va în- telege foarte bine starea.
In disperare, m‑am rugat în gând: „Sfinte părinte Nicolae, ajută-ne!” Şi atunci s‑a întâmplat ceva de necrezut. Nu ştiu de unde am avut putere, însă ştiu că am înşfăcat o parte din bagaje şi m‑am repezit să intru în gară; sotul, cu celelalte bagaje, alerga în urma mea. Când am ajuns pe peron, ceasul gării arăta că trenul a pornit din gară. Insă de sus se vedea clar că trenurile de pe toate cele patru linii stăteau pe loc. Nu-mi explic cum eu, fricoasă şi precaută din fire, am coborât scările de parcă aveam aripi. Picioarele m‑au condus singure exact la trenul nostru. Am sărit în primul vagon pe care l‑am nimerit şi trenul a pornit încet. Sotul, cu restul bagajelor, rămăsese pe peron. Mi-am dat seama de aceasta abia când am văzut două mâini care l‑au înhătat şi l‑au urcat în vagon.
Când am ajuns la locurile noastre, trenul deja luase viteză. Din ochi îmi şiroiau lacrimi de bucurie şi de multumire pentru mila lui Dumnezeu, arătată nouă prin mijlocirea Sfântului Nicolae.
Irina Haliuhova, oraşul Krasnodar
Repararea nedreptătii
In ziua de 23 decembrie 1908 s‑a stins din viată vestitul jurist moscovit F.N. Plevako. Intr‑o istorioară din tineretea sa, acest om credincios, de o înaltă cultură, relatează cum Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni, mare milostiv, „i‑a pus nota 5 la examen“4.
„Invătam la Universitatea din Moscova, la Facultatea de Drept. Mama nu avea mijloace ca să mă întretină, de aceea făceam rost de bani dând meditatii. Intr‑o iarnă s‑a întâmplat să locuiesc în Berlin, în familia unui elev, şi atunci am audiat cursurile unui renumit profesor de drept roman. Intorcându-mă la Moscova, m‑am prezentat la examen, pregătindu- mă, bineînteles, să răspund conform cursurilor celebrului profesor berlinez. Pe atunci, la universitatea noastră, dreptul roman era predat de către un rus înflăcărat ‑Nikita Ivanovici Krâlov.
M‑a chemat şi mi‑a cerut să trag un bilet. Am tras. Am răspuns bine, după părerea mea. Insă – o, Doamne! – profesorul îmi pune nota 1!… N‑am îndrăznit să‑i spun nimic, căci nici nu întelegeam prea bine ce se întâmplase, iar protestele, precum cele din zilele noastre, nu erau la modă pe atunci. Am venit acasă şi nu am spus nimănui nimic. Dimineată, mama mă întreabă:
– Fedea, de ce nu te duci la examen?
– Astăzi nu am niciun examen, răspund.
Imi era milă să o întristez pe bătrână, dându‑i trista veste că deja am picat la materia cea mai importantă din facultate. Se însera. Ea îmi aminti iarăşi de examen.
– Mâine, mamă, i‑am răspuns mecanic, numai ca să scap cumva de insistentele ei.
4 In învătământul rusesc, sistemul de notare este de la l la 5; nota 5 fiind echivalentă notelor 9 şi 10 (nota trad.).
A venit şi dimineata. Mă plimb prin casă fluierând şi gândesc: «Poate bătrânica mea a uitat de examen…» însă ea începe din nou:
– Oare nu e timpul să pleci la Universitate?
– Examenul e seara, îi răspund. Iată însă că s‑a făcut şi seară.
– E timpul, Fedea, hai, du-te! îmi aminteşte ea.
– Uite că plec, mamă, spun şi încep să mă îmbrac.
– te conduc până la Universitate, zice ea.
Nu am de ales: plec cu ea. Pe atunci locuiam pe strada Ostojenko. trecem pe lângă
Catedrala Hristos Mântuitorul. Mama îmi spune:
– Să intrăm, Fedea, în Paraclisul Sfântului Nicolae: el te va ajuta.
Intru şi în paraclis, care se află pe malul celălalt al râului Moscova, lângă podul Kamennâi5. Mama a intrat, a luat o lumânare şi a început să se roage în genunchi. Şi în acel moment mi‑a fost atât de milă de bătrânica mea, de faptul că o mint! Şi m‑am adresat în gând către cuviosul lui Dumnezeu Nicolae: «Părinte, plăcutule lui Dumnezeu! Sincer să fiu, n‑aş vrea s‑o mint, dar mi‑e milă de ea, căci ştiu că mult se va întrista dacă va afla adevărul! Linişteşte‑o, plăcutule al lui Dumnezeu, aşa cum ştii tu!»
După ce s‑a rugat, mama îmi spune:
– Ei, acum e timpul să mergem, fiule!
Am ajuns la Universitate. Mama mă îndeamnă:
– tu, Fedea, du-te, iar eu te voi aştepta uite aici, lângă statuia lui Lomonosov.
Ce să fac? trebuie să intru în clădirea Universitătii. Mă gândeam: «Voi intra în sală. Cel putin voi asculta cum răspund colegii». Când am intrat în sală, soarele care asfintea m‑a învăluit în razele sale. Deodată, aud vocea puternică a lui Nikita Ivanovici, care mă strigă pe nume:plăcut.
‑Plevako!
M‑am apropiat de catedră.
– toată noaptea nu m‑ai lăsat să dorm! Si profesorul mi‑a adresat un cuvânt nu prea
– Ei, vrei să răspunzi?
Ii spun că mai bine decât ieri nu pot răspunde, deoarece m‑am pregătit conform
cursurilor profesorului.
– A, ai vrut să te lauzi că ştii nemteşte, că‑i citeşti în original pe profesorii germani! Iar pe cursurile profesorului tău rus nici nu ai vrut să te uiti!
I‑am explicat de ce nu am învătat la cursurile lui, căci credeam că aş putea să răspund
şi urmând cursurile nemteşti.
– trebuia să-mi spui de la început. De unde să ştiu eu unde ai fost tu astă-iarnă? mi‑a spus profesorul cu bunăvointă şi mi‑a cerut să mai trag un bilet.
Am tras, am răspuns excelent şi profesorul mi‑a pus nota 5 în loc de 1! In aşa fel
Sfântul Nicolae mi‑a pus nota 5, a încheiat juristul.”
Episcopul Nikon (Rojdestvenski)
Sfântul iubit al poporului rus
In anul 1918, în timpul revolutiei bolşevice, Moscova a fost zguduită de semnul care a fost dat de icoana Sfântului Nicolae. Una din icoanele sfântului care se afla pe zidul
5 Kamennâi = pod de piatră (nota trad.).
Kremlinului a fost acoperită cu o bucată de stofă roşie. Şi iată că, în văzul miilor de oameni adunati în Piata Roşie, această stofă, care ascundea chipul sfântului, s‑a rupt. Bucăti de materie cădeau pe pământ şi astfel chipul Sfântului Nicolae Făcătorul de minuni a apărut din nou în fata oamenilor. Atunci, această minune a fost tălmăcită ca un semn de apropiată izbăvire de „acoperămîntul roşu” care se lăsase peste Kremlin şi Sfânta Rusie.
Mai târziu, pe parcursul mai multor ani, s‑au înregistrat multe semne de la icoanele
Sfântului Nicolae, dintre care vom relata doar câteva.
In timpul celui de Al Doilea Război Mondial, organele locale evacuau populatia din zonele din apropierea frontului. O bătrânică tinea în mână o boccea. Comisarul a întrebat‑o:
– Ce ai acolo?
– Icoana Sfântului Nicolae, a răspuns bătrânica.
– Arunc‑o! i‑a poruncit comisarul.
– Nu, nu o voi arunca!
Comisarul şi‑a scos pistolul, l‑a îndreptat asupra bătrânei şi i‑a poruncit:
– Dacă acum n‑o arunci, te împuşc.
– Impuşcă-mă, oricum n‑o voi arunca. Această icoană m‑a păzit toată viata, a fost răspunsul.
In aceeşi clipă, deasupra capului comisarului a explodat un obuz nemtesc, care l‑a rupt în bucăti. De frică, bătrânica n‑a reuşit decât să se aşeze, continuând să tină în mâini icoana dragă.
Cu putin timp înainte ca războiul să se dezlăntuie, am văzut în Belgrad, în mănăstirea de maici Vvedenski, ce se află pe topciderski Brno, pe analog, o icoană mare a Sfântului Nicolae, care s‑a reînnoit în chip minunat, transformându-se dintr‑o icoană veche şi înnegrită într-una nouă, cu culori vii, ce au căpătat prospetime şi puritate.
Impreună cu toti mucenicii, care au primit moartea din mâna necredincioşilor pentru adevărul dumnezeiesc, peste tot unde este proslăvit, Sfântul Nicolae parcă ne-ar vorbi cu cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Să-mi fiti mie următori, precum si eu lui Hristos! (1 Cor. 4;
16).
Arhiepiscopul Nikon
Ocrotitorul călugărilor
Presimtind vremuri grele pentru zonele de apus ale statului moscovit, cuviosul Kornili, egumenul Mănăstirii Pskovo-Pecersk, a îngrădit în 1565 mănăstirea sa cu un zid de piatră, iar la intrare, chiar lângă portile ei sfinte, a înăltat o biserică în cinstea Ierarhului Nicolae. Se pare că, prin acest gest, cuviosul a vrut să arate că el încredintează mănăstirea ocrotirii şi ajutorului nevăzut al bineplăcutului lui Dumnezeu, „celui numit cu nume de biruintă”. Evenimentele ce au urmat la scurt timp după aceea demonstrează în mod concret că sfântul bărbat nu s‑a înşelat în prevederile sale şi în credinta în Făcătorul de minuni.
In anul 1581, oştirile lui Bathory au asediat mănăstirea, încercând să o facă să se predea. Neputând trece de puternicele ziduri ale mănăstirii, după un asediu lung şi nereuşit, s- au retras.
Până în prezent, biserica Făcătorului de minuni, ridicată de către cuviosul Kornili, a rămas pe locul vechi, pe un munte lângă sfintele porti, măreată prin vechimea sa, precum şi prin minunile ce au avut loc aici.
Protoiereul Oleg tăor, oraşul Pskov
Halta
Se terminase Marele război pentru apărarea patriei. Călătoream cu trenul. La o haltă s- a oprit, iar eu am coborât din vagon şi m‑am îndepărtat putin. Când m‑am întors, trenul lua deja viteză şi uşile vagoanelor erau închise. M‑am agătat de o bară, cu un picior am ajuns pe treapta vagonului, însă cu celălalt nu am reuşit, deoarece m‑am lovit tare la el. Mâinile au în- ceput să-mi cedeze şi puteam în orice clipă să cad. In acel moment am strigat: „Sfinte al lui Dumnezeu, Nicolae, ajută-mă!” trenul s‑a oprit. toti pasagerii erau uluiti, iar eu de bucurie am uitat de rugămintea mea către sfântul, însă când am adormit, el mi‑a apărut în somn şi mi- a spus: „Pentru că te-am ajutat, să-mi faci o slujbă de multumire”. M‑am dus la biserică şi am povestit totul preotului. El a slujit un te-deum de multumire şi mi‑a dat o iconită cu Sfântul Nicolae, care în prezent stă atârnată deasupra patului meu.
E. A. Larionova, oraşul Rtişevo, regiunea Saratov
„Mamă, eu nu m‑am înecat!”
S‑a întâmplat demult. Pe atunci aveam vreo zece ani, iar acum am şaptezeci şi patru. Venisem cu întreaga familie la Ozerki. Deşi nu ştiam să înot, m‑am dus să mă scald. Am intrat în apă şi, după câtiva paşi, am căzut într‑o groapă. Am ajuns imediat la fund; deasupra capului – întuneric beznă; înghiteam apă, simteam că pier. Slavă Domnului că m‑am rugat Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni, ca să mă salveze!
Acasă păstram iconita lui de lemn. Aveam şi alte icoane, însă nu ştiu de ce mi-am amintit anume de aceasta. Şi iată că am auzit ca prin vis cuvintele: „Străduieşte-te din toate puterile să sari în sus”. Am sărit – deasupra capului meu era o femeie. M‑a apucat de un deget şi m‑a scos afară. Eu am alergat la mama, care plângea.
Iconita aceasta este întotdeauna cu noi; a supravietuit şi blocadei.
O. F. R.
Permis de eliberare
In timpul războiului, un tânăr din localitatea noastră, pe nume Nicolae, a ajuns într-un lagăr de concentrare. Acolo exista o regulă: toti cei slăbiti erau adunati în grup şi trimişi la
„baie”. Ce se întelegea prin acest cuvânt, ştiau toti – moarte! Intr-un asemenea grup ajunsese şi Nicolae al nostru. Mergea cu greu. Nu mai avea puteri… Dar deodată i s‑a aprins în suflet dorinta arzătoare de a trăi. Din răsputeri s‑a rugat Sfântului Nicolae: „Sfinte părinte Nicolae, iartă-mă! Rău te-am cinstit, putin m‑am rugat, însă acum sunt într-un mare necaz. Acasă mi- au rămas sotia şi doi copii mici. Cât de mult aş vrea să mă întorc acasă! Nu vreau să mor aşa tânăr! Ajută-mă!”
Din senin i‑a venit în minte un gând: „Cazi!” Era toamnă, frunzele acopereau pământul asemenea unui covor. A căzut. Escorta putea să‑l omoare în bătăi şi să‑l împuşte, însă nici nu l‑a atins. Nicolae a rămas nemişcat până când paşii au încetat să se mai audă. S‑a ridicat apoi şi s‑a îndreptat spre o luminită care se vedea în depărtare. Era seară târziu. A ajuns în sat, a intrat în prima curte şi s‑a ascuns într-un hambar cu fân.
Dimineata, stăpâna a venit să dea de mâncare animalelor. Văzând un necunoscut, s‑a speriat şi şi‑a chemat bărbatul, care l‑a întrebat: „Cine eşti şi de unde vii? Cum ai ajuns aici? Spune tot adevărul! Dacă minti, te împuşc”. Nicolae i‑a mărturisit tot şi despre cum s‑a rugat Sfântului Nicolae ca să‑l ajute.
Stăpânul casei a poruncit sotiei să încălzească baia, să‑i dea lui Nicolae alte haine, ceai dulce şi să‑l culce pe cuptor, ca să doarmă. Peste două-trei ore l‑au trezit şi i‑au dat să bea un pahar cu ceai. După încă un timp, l‑au trezit din nou ca să bea ceai cu lapte. Mai apoi – o cană cu lapte, iar la sfârşit i‑au dat să mănânce şi o bucătică de pâine. Astfel l‑au îngrijit timp de trei zile.
Intr‑o zi a venit la el stăpânul şi i‑a zis: „Nici nu-ti imaginezi ce noroc ai! Eu sunt şef peste toti prizonierii din Germania. Iti voi da un astfel de permis cu care nici ai noştri, nici ai voştri nu te vor retine”.
Dându‑i toate cele trebuincioase, ei l‑au lăsat să plece. La frontiera germană, patrula care i‑a verificat actul a zis: „O, gut! Gut! Minunat!” Ai noştri, la fel, se minunau şi se întrebau: „Ce fel de act o fi acesta?” Iată ce fel de permis i‑a dat Sfântul Nicolae!
M.t., Biserica Adormirii Maicii Domnului, oraşul Helsinki
Scăparea din iad
Intâmplarea pe care vreau să o povestesc mi‑a fost relatată de mama, care, la rândul ei, a aflat‑o de la o cunoştintă împreună cu care merge la biserică. Ea reprezintă o mărturie a faptului că Sfântul Nicolae ajută tuturor oamenilor, chiar şi celor care sunt departe de Dumnezeu.
totul s‑a întâmplat în Belarus, chiar la începutul războiului. Sotul acestei femei era ofiter. Locuiau împreună pe teritoriul cetătii Brest. Când au început luptele, femeia, cu copilul nou-născut în brate, a reuşit, ca prin minune, să fugă din cetatea învăluită de flăcările războiului.
Când şi‑a revenit, a văzut că se află în pădure, într-un loc necunoscut. Nu ştia în ce parte s‑o apuce. A cuprins‑o deznădejdea. Copilul plângea, în jur erau doar copaci şi nicio sperantă să găsească vreo cărare. Deodată, nu se ştie de unde, a apărut un bătrânel, sprijinit într-un toiag, care i‑a spus: „Mergi în directia aceasta, acolo vei găsi ajutor!” şi a dispărut. Fe- meia s‑a îndreptat în directia indicată de bătrân şi peste putin timp a ajuns într-un sat. Acolo a fost găzduită de doi tărani în vârstă, sot şi sotie.
Atât timp cât a durat războiul, femeia şi copilul au locuit în acest sat. Nemtii nu au ajuns până aici. După război, femeia a mers la biserică şi acolo l‑a văzut într‑o icoană pe
„bătrânelul” din pădure. Era Ierarhul Nicolae. „De atunci merg întotdeauna la biserică şi niciodată nu uit să mă rog sfântului”, mărturiseşte femeia.
Elena Cisîikina
După cuvântul mamei
Conducându-şi fiul pe front, mama i‑a spus: „Kolea, când îti va fi greu, să‑l chemi în ajutor pe Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni, şi el te va ajuta!”.
In timpul unei lupte, fiul ei împreună cu un prieten au căzut prizonieri. Ziua era caldă, zăpada se topea, în schimb noaptea, când au hotărît să evadeze, au degerat atât de tare, încât nu mai aveau puteri. Kolea şi‑a amintit cuvintele mamei şi a început să se roage Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni, cerându‑i ajutor.
tot atunci, doi soldati cu schiuri mergeau pentru o misiune de luptă. Unul voia să meargă pe de‑a dreptul, dar celălalt l‑a convins să facă un ocol. Ei i‑au găsit pe cei doi camarazi degerati şi i‑au salvat. Slavă şi multumire Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni!
Roaba lui Dumnezeu Anna, oraşul Sankt-Petersburg
Salvator de la înec
Vreau să vă împărtăşesc bucuria salvării mele de la moarte de către Făcătorul nostru de minuni, Sfântul Ierarh Nicolae. Aceasta s‑a întâmplat acum aproape treizeci de ani. Pe atunci eram tânără, fără griji şi duceam o viată nu chiar corectă, deşi din copilărie purtam cruciulită şi mergeam la biserică – ce‑i drept, din când în când. Locuiam în oraşul toliati. Intr- o zi, împreună cu încă doi tineri, am plecat să ne plimbăm cu barca cu motor pe Marea Kuibâşev. La un viraj, barca noastră s‑a răsturnat şi eu m‑am dus la fund.
In câteva fractiuni de secundă, prin fata ochilor mi‑a trecut toată viata. Cu groază m- am gândit la băietelul meu şi la mama: ea nu va suporta moartea mea, va muri de inimă, iar fiul îmi va rămâne orfan. Şi din toată inima m‑am rugat: „Sfinte Nicolae, ajută-mă!” Şi iată că am văzut cum venea spre mine un bătrânel, putin aplecat, sprijinindu-se de un toiag şi cu piciorul mă împingea uşor în sus. In aceeaşi clipă am ieşit la suprafata apei, m‑am agătat de marginile bărcii şi astfel am rămas în viată. Barca nu s‑a scufundat, deoarece avea perne de aer.
In tinerete, când am plecat pentru prima dată din casa părintească, mama m‑a binecuvântat cu icoana Sfântului Nicolae. Această iconită este mereu cu mine, o iau în toate călătoriile şi sfântul mă ocroteşte.
In ziua când am plecat să mă plimb cu barca, iconita nu era la mine.
In primii ani de după război, Sfântul Nicolae a ajutat‑o şi pe mama. I s‑a întâmplat să călătorească o dată cu camionul, unde se aflau înghesuiti multi oameni, la un loc cu un cântar mare pentru mărfuri. Şoferul era beat şi conducea cu viteză mare. Şoseaua ducea, şerpuind, în vale.
Pe oameni i‑a cuprins frica. Au început să‑i strige şoferului să încetinească, însă el continua să conducă cu o viteză şi mai mare. Mama a început să se roage cu voce tare Sfântului Nicolae. La o cotitură, cântarul a alunecat spre partea laterală a maşinii, rupând‑o. Maşina s‑a răsturnat, iar oamenii au căzut care încotro… Când şi‑a revenit, mama a constatat că se afla pe marginea drumului, întreagă şi nevătămată. In jur zăceau ceilalti oameni gemând, iar unul chiar era strivit de cântar… Dintre toti cei care erau în camion, numai mama nu a suferit, pentru că a cerut ajutorul Sfântului Nicolae.
In viata ni s‑au întâmplat multe alte minuni. In clipa când părea că nu mai există nicio
şansă, ajutorul sfântului nu întârzia să vină.
Tatiana
Mărturisirea unui întemnitat
Vă scrie un om care se află în închisoare, însă nu trebuie să vă speriati de acest cuvânt. Martor îmi este Dumnezeu: sunt curat în fata Lui şi în fata oamenilor. Păcatul pentru care mă aflu aici nu este al meu. Poate că Dumnezeu îmi trimite o încercare, nu ştiu…
Doar rugăciunea şi cărtile mă salvează, însă cu cât mai mult citesc, cu atât mai multe întrebări îmi apar. Doresc să vă povestesc ce mi s‑a întâmplat în orăşelul Lopatki, regiunea Sverdlovsk.
In primăvara anului 1994, în închisoare pelagra a început să facă ravagii. In fiecare zi apărea un nou sicriu: boala nu cruta pe nimeni, nici pe cei bătrâni, nici pe cei tineri. Mi‑a venit şi mie rândul. Mi‑a slăbit vederea, picioarele mi s‑au umflat, dintii au început să mi se clatine, încât nu mai puteam mânca. Dar mai ales au apărut vestitorii mortii – păduchii; în infirmerie nu mai erau medicamente. Am înteles că nu mai aveam mult timp de stat aici pe pământ. Doar o minune mă putea salva. Şi ea s‑a întâmplat. In Dumnezeu nu credeam, însă întelegeam că boala mea era plata pentru viata pe care o dusesem înainte. Un om bun mi‑a adus o iconită de carton a Sfântului Nicolae şi mi‑a spus: „Roagă-te şi căieşte-te. El te va ajuta”. Eu nu cunoşteam nicio rugăciune, însă acest om mi‑a explicat: „Vorbeşte‑i! Vorbeşte‑i ca şi cum ai vorbi cu mine. Spune‑i tot ce ai mai tainic, tot ce ai pe suflet, ceea ce nu poti să spui altcuiva. Mărturiseşte‑i toată viata ta păcătoasă!”.
Noaptea care a urmat a fost o noapte cumplită. Intelegeam că nu voi mai ajunge până dimineata şi am început să mă rog. Incet, putin câte putin, îmi deschideam sufletul înaintea Sfântului Nicolae. Nu ştiu dacă aceasta a fost aievea, în vis sau în delir, însă vedeam în fata mea doi ochi mari care mă priveau şi de care nu mă puteam ascunde şi un zâmbet, încadrat într‑o barbă albă. Privind această fată blândă, am jurat că, dacă voi rămâne în viată, nu mă voi abate de la drumul pe care am apucat.
A venit şi dimineata cu mult soare – prima după multe zile ploioase. M‑a copleşit o dorintă mare să trăiesc, să mă bucur de soare, de iarbă, de oameni. Sufletul mi-era învăluit de multumire pentru faptul că trăiesc în această lume minunată. Am înteles că rezistasem. Mi-au reapărut puterile, aspiratiile, dorintele, de parcă renăscusem. Sprijinit într-un băt, am ieşit afară, să mă bucur de căldura soarelui. Spre marea mea mirare, am văzut că mă pot lipsi de toiag. Cu fiece oră mă simteam din ce în ce mai bine. Aceasta s‑a întâmplat pe data de 28 aprilie 1994. Am renăscut. Dar cel mai important este faptul că am găsit sensul vietii mele nemernice şi păcătoase. Doar credinta îl salvează pe om, îl face mai curat, mai bun, mai sensibil la durerea aproapelui.
V.N.Piscun, oraşul Neviansk, regiunea Sverdlovsk
Nu a îngăduit batjocura
O femeie a relatat o întâmplare care avusese loc în familia sa când ea abia împlinise
şase ani.
Mama ei era o femeie foarte credincioasă, dar tatăl ei, comunist, se purta cu duşmănie fată de Biserică. Mama era nevoită să tină ascunsă de el, într-un şifonier, printre haine, icoana Sfântului Nicolae, pe care o primise ca binecuvântare de la mama ei.
Intr‑o zi ea a venit de la serviciu şi a vrut să aprindă focul în sobă. Lemnele erau deja puse şi trebuiau doar aprinse, însă nu reuşea nicidecum. Cât n‑a încercat – dar lemnele nu luau foc, şi pace!
Atunci s‑a gândit să le scoată din sobă şi o dată cu ele a scos şi icoana sfântului, pe care sotul o găsise în şifonier şi hotărâse s‑o distrugă cu mâinile sotiei.
„Cine se roagă pentru tine?”
Când eram mică, în satul nostru venea deseori un căpitan de cursă lungă pentru a‑şi vizita părintii. Istorisirea lui mi‑a rămas întipărită în minte pentru toată viata:
„Corabia noastră – povestea el – a ieşit în larg, ca de obicei, la pescuit. Marea era liniştită, când deodată a început să bată un vânt năprasnic. S‑a stârnit furtuna. Pânzele s‑au rupt, corabia nu mai putea fi manevrată şi s‑a aplecat pe o parte. Valurile mari o aruncau ca pe o cutie de chibrituri. Nimeni nu putea să ne vină în ajutor şi cu totii am simtit că moartea era inevitabilă…
Am alergat spre puntea corabiei şi, cu mâinile ridicate către cer, cu lacrimi în ochi, am început să mă rog Sfântului Nicolae, cerându‑i ajutor. Cât timp a trecut, nu ştiu, însă am observat că furtuna a început să se potolească. «Băieti, le-am strigat marinarilor, întindeti pânzele!» «Imposibil, a venit răspunsul, este o gaură în cală şi apa a început să pătrundă în corabie.» Eu însă insistam. In câteva clipe toti trei am întins pânzele, deşi de obicei nu reuşeam să facem acest lucru nici în zece oameni. Furtuna se potolea. Când am coborât în cală, am rămas uluiti: un peşte mare astupase gaura.
Cu lacrimi în ochi m‑au înconjurat marinarii şi mă întrebau: «Căpitane, spune-ne, cine se roagă pentru tine?» Era în vremurile când credinta se persecuta. Le-am răspuns: «Bunica şi mama, dar iată cine ne‑a salvat!» – şi am scos din buzunar portofelul unde păstram iconita Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni.
Conducerea ne‑a răsplătit cu un concediu, iar marinarii m‑au rugat să le cumpăr iconite cu Sfântul Nicolae şi să plătesc la biserică o slujbă de multumire. toti care erau pe corabie au transmis salutări călduroase bunicii şi mamei mele pentru rugăciunea lor.”
L. N. Goncearova, regiunea Volgograd
O seară de toamnă
Această întâmplare s‑a petrecut în anul 1978, când aveam nouăsprezece ani. Intr‑o
seară am stat până târziu la o prietenă. La întoarcere, când am ajuns în cartierul meu, se făcuse deja unsprezece noaptea. In jur era întuneric şi pustiu. Dintr‑o nesocotintă specifică tineretii, nu-mi era frică de nimic. Crezând că nu poate să mi se întâmple nimic rău, nu am dat nicio importantă faptului că uşa de la o scară era întredeschisă şi de acolo mă urmărea un bărbat.
Când am trecut de uşă, el s‑a luat după mine. Presimtind ceva rău, am vrut să fug, însă nu am reuşit: o mână puternică m‑a tinut strâns. Bărbatul mă trăgea spre scară. M‑am împotrivit cât am putut, însă era în zadar. Am început să‑l rog: „Dă-mi drumul!”, însă el mi‑a răspuns: „Acum te omor!” In jur, nici tipenie. Ajutor, de nicăieri. Am ridicat ochii către cer şi încet, dar din toată inima m‑am rugat: „Doamne, Nicolae, Făcătorule de minuni, ajutati-mă!”
Şi s‑a întâmplat o minune. Degetele care mă tineau strâns au cedat. M‑am simtit liberă. Bărbatul care mă amenintase cu moartea nu a mai scos niciun cuvânt şi nici nu a încercat să mă urmărească. Stătea pe loc, de parcă întepenise. Acasă am ajuns fără alte peripetii.
Au trecut multi ani, însă nu am să uit acea seară de toamnă, când am simtit puterea mijlocirii minunate a lui Dumnezeu şi a Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni.
Ludmila
„Cumpărătorul ceresc”
In anii ’60 erau putine biserici care functionau, iar cea mai apropiată de noi se afla la
45 km de sat. Intr‑o zi, bunica se pregătea să meargă la biserică. Mai trebuie să vă spun că eram foarte săraci şi, în timpul liber, mama făcea şaluri de lână pentru vânzare. „Ia cu tine şi şalurile! i‑a spus ea bunicii. Poate vei vinde la piată câteva”. Bunica a lăsat capul în jos: „Cine face aşa? Piata şi biserica nu au nimic în comun. Şi dacă nimeni nu va cumpăra şi eu nu voi reuşi să ajung la biserică? Eu vreau să merg la biserică!”, se tânguia ea. Insă mama continua să insiste. Ce era de făcut? Bunica a luat şalurile – vreo zece – şi a plecat. A plâns tot drumul, cerând ajutor Sfântului Nicolae. Măcar să vândă unul sau două, căci altfel mama va fi nemultumită. Dar cel mai mult o chinuia gândul să nu întârzie la biserică…
Duminica, dis-de-dimineată, ea a venit la piată, rugându-se să ajungă cât mai repede la biserică, însă la piată erau putini oameni. Un bătrânel s‑a apropiat de ea şi a întrebat‑o: „Câte şaluri aveti şi la ce pret?” Bunica i‑a răspuns. Fără să se uite la şaluri, le‑a luat pe toate, i‑a dat banii şi… a dispărut. Mirată, dar totodată şi fericită, bunica a ajuns la biserică înainte de deschiderea ei.
Când s‑a întors acasă şi i‑a dat mamei punga cu bani, care s‑au dovedit a fi mai multi decât ar fi trebuit, mamei nu‑i venea să creadă: niciodată nu i se întâmplase aşa ceva. Bunica i‑a povestit despre bătrânelul straniu. Auzind acestea, mama a început să plângă: „Acesta era însuşi Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni!”
L. N. Goncearova, regiunea Volgograd
„Somn cu pace dăruieste-mi!”
De mai multi ani sufeream de insomnie, iar în ultimii doi-trei ani adormeam doar cu ajutorul pastilelor.
Intr‑o zi am aflat că prin oraşele mari se trece cu icoana Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. trebuia să ajungă şi în oraşul toliati, unde locuiesc. Aşteptam această zi cu nerăbdare şi nădejde. Când icoana a fost adusă la Biserica Icoanei Maicii Domnului din Kazan, s‑a făcut o procesiune. Era foarte multă lume. Părea că s‑a adunat acolo tot oraşul. Sufletul meu era vesel şi luminos, iar inima nutrea speranta vindecării. Datorită milei lui Dumnezeu, ea a venit.
In prezent, am un somn sănătos şi în fiecare dimineată Ii multumesc Mântuitorului nostru, Maicii Sale Sfinte şi Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni.
Roaba lui Dumnezeu Galina, oraşul Toliati
Cei ce au necinstit Biserica
In 1993, paroh al bisericii ortodoxe Hristos Mântuitorul din toronto (Canada) a devenit protoiereul Nikolai Boldârev. Numele preotului care slujea alături de el era Nikolai, şi la fel şi al mireanului care slujea în altarul acestei biserici. Enoriaşii s‑au înteles între ei să‑l numească pe paroh Nicolae „cel mare”, iar pe preotul care slujea alături de el – părintele Ni- colae „cel mic”, el fiind mic şi de statură.
Dimineata, în ziua prăznuirii Sfântului Proroc Ilie, părintele Nicolae „cel mic” a deschis uşile bisericii cu cheia, s‑a rugat şi, după rânduială, a intrat în altar ca să se pregătească pentru Sfânta Liturghie. Era luni, iar în ajun părintele ieşise ultimul din biserică. Imaginată-vă mirarea lui, când a văzut pe jertfelnic icoana Sfântului Nicolae cu părticele din moaştele lui, icoană care nu fusese înainte în biserică. Ea stătea în mijlocul mesei, iar obiectele sfinte erau putin mutate spre marginile ei.
Părintele Nicolae a căzut pe gânduri. Intre timp, citetul aştepta răspuns, însă în locul răspunsului, a apărut părintele Nicolae cu icoana în mâini pentru a‑şi împărtăşi emotiile. Citetul şi cântăretul au sărutat icoana, iar părintele Nicolae a aşezat‑o pe analog, alături de cea praznicală.
Deoarece sărbătoarea era în timpul săptămânii, biserica era aproape pustie, iar parohul era plecat. Aşa că vestea despre minune nu a reuşit să se răspândească. In schimb, întorşi acasă de la biserică, toti cu emotie discutau despre acest eveniment, mai ales că majoritatea martorilor locuiau în acelaşi bloc. Părintele Nicolae a spus printre altele că icoanele apar deseori oamenilor ca semn pentru evenimentele ce vor urma, pentru ca multi să se întărească în credintă şi să capete nădejde în ajutorul dumnezeiesc, în mijlocirea Maicii Domnului şi a sfintilor.
Când parohul s‑a întors din călătorie, părintele Nicolae i‑a povestit despre aparitia minunată a icoanei. Parohul a fost foarte mirat şi a spus că icoana a dispărut din biserică fără urmă cu câtiva ani în urmă, iar înainte de aceasta o femeie încercase s‑o restaureze, însă culorile „curgeau” mereu, ca, brusc, într‑o clipă, toate asperitătile şi trăsăturile pierdute să apară de la sine. Icoana a reapărut în biserică complet renovată. Preotul paroh a anuntat poporul despre aparitia icoanei şi a explicat evenimentul ca o purtare de grijă a sfântului fată de noi.
Despre cele întâmplate a fost anuntat episcopul Serafim al Canadei. Drept răspuns, el a întărit afirmatia că America de Nord se află în grija deosebită a sfântului, care în ultimul timp, prin multe minuni, îşi arată grija pentru locuitorii ei ortodocşi. Vlădica a binecuvântat ca în fiecare joi seara să se facă o slujbă cu acatistul sfântului.
Cel mai mult m‑a uimit însă faptul că evenimentul a trecut neobservat pe lângă cea mai mare parte a enoriaşilor, ca soarele prin fata unui orb. Nimeni nu venea la acatist. Chiar şi
cântăretii care erau în acest timp la repetitie, într‑o încăpere alăturată, n‑au pregetat cel putin să intre şi să sărute icoana făcătoare de minuni, însă nici ispitele nu s‑au lăsat mult timp aşteptate.
Intr‑o zi, în urma unor clevetiri, a fost alungat părintele Nicolae „cel mic” din biserică. Nici mijlocirea parohului, nici lacrimile celor apropiati nu au putut să înmoaie inimile împietrite ale enoriaşilor. Nici până în prezent nu pot găsi un motiv rational al acestor uneltiri.
tatiana Volhonskaia, oraşul tubingen, Germania
Rugăciune în timpul furtunii
La sfârşitul lunii octombrie, de obicei, se termină sezonul călătoriilor turiştilor şi ale pelerinilor la Mănăstirea Valaam. Pentru ghizii de la serviciul pelerinajelor mănăstireşti, acesta este timpul când îşi iau rămas bun de la insulă până la sezonul viitor.
In ajunul plecării, eu şi colegul meu de chilie ‑ghidul Igor – am pornit cu barca către insula Skitsk, pentru a ne lua rămas bun de la cel mai sfânt loc pentru noi din Valaam – Schitul tuturor Sfintilor.
De dimineata, pe lacul Ladoga bătea vântul, însă în Golful Nikonovsk era linişte. După cum am presupus, către ora 15 am ajuns la cheiul Schitului Smolensk şi pe cărăruie ne- am îndreptat către ruinele Bisericii Icoanei Maicii Domnului din Smolensk.
După ce ne-am rugat la schiturile Smolensk şi al tuturor Sfintilor, ne-am întors la barca noastră. Incepea să se întunece şi pe liniştitul lac Sisi-Iarvi apăruseră valuri mici. Puteam să ne întoarcem altfel: să trecem cu barca Sisi-Iarvi, să debarcăm la ferma că- lugărească şi să ajungem pe jos prin Schitul Ghetsimani la Schitul Invierii Domnului, însă colegul meu, fost marinar militar, mi‑a refuzat categoric propunerea, considerând că nu e bine să cedăm în fata vitregiilor naturii: „Am trecut prin momente şi mai grele!” Eu, cu inima cât un purice, am căzut de acord. Caracterul furtunilor de pe Ladoga îl cunoşteam bine nu doar din cărti, ci îl simtisem deseori pe pielea noastră în timpul călătoriilor turistice. După afirmatiile băştinaşilor, cu o simplă barcă, pe Ladoga, în timpul furtunii nu se poate rezista mai mult de 10–15 minute. Cu toate că vâsleam cu disperare, nu ne apropiam de Golful Nikonovsk, ci, dimpotrivă, vântul şi valurile ne scoteau din golf, în largul Ladogăi.
Frica ne‑a cuprins. Slăbiti de munca inutilă, am încetat aproape simultan să vâslim. Ne‑a rămas doar să ne rugăm lui Dumnezeu şi sfintilor Săi pentru mântuirea sufletelor noastre. Insă cum? Cu ce cuvinte? toate rugăciunile învătate, toate numele sfintilor ni se şterseseră din minte, suflate parcă de vântul furtunii; ne rămăsese doar rugăciunea lui Iisus. Deodată – parcă luminat de sus – mi-am amintit cuvintele: „Părinte Ierarhe Nicolae, roagă pe Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre!”
Repet iar şi iar cuvintele troparului sfântului meu preferat, ocrotitorul marinarilor şi al pescarilor, al tuturor celor ce călătoresc pe mare. Mă întorc spre prietenul meu şi văd cu greu că buzele lui se mişcă. Din cauza zgomotului, nu auzeam cuvintele şi doar după mâna care se ridica pentru semnul crucii întelegeam că era cufundat în rugăciune.
Barca, în continuare, era purtată spre largul Ladogăi. Drept înainte, la intrarea în Golful Monastârsk, am zărit farul ce lumina de pe Insula Nikonsk, unde se află Biserica Sfântului Nicolae. Lângă biserică locuiesc pescarii, care au bărci, însă cum să le dăm de ştire că suntem la ananghie?
In minte continuau să-mi răsune cuvintele rugăciunii, care se uneau cu strigătul sufletului: „Părinte Nicolae, cald mijlocitorule, grabnic ajutătorule, care te rogi pentru oameni şi îi scapi de moarte, scapă-ne şi pe noi, păcătoşii!” Apoi rostesc iarăşi rugăciunea lui Iisus.
Vântul mi‑o smulge de pe buze şi o duce departe.
Inaintea noastră, la vreo cincizeci de metri, în întunecime, apăruse o luminită slabă. Peste câteva clipe s‑a auzit zgomotul unei bărci cu motor. Luminita se apropia tot mai mult de noi, venind dinspre partea Ladogăi. Cu ultimele puteri am strigat şi Domnul ne‑a auzit. Peste câteva minute barca era lângă noi. Era a unui pescar localnic, care ne cunoştea (de câteva ori cumpărasem de la el peşte).
Uzi până la piele, dar fericiti, am intrat în chilie şi am îngenuncheat în fata icoanelor Mântuitorului, a Sfântului Nicolae, a Cuvioşilor Serghie şi Gherman din Valaam: „Slavă łie, Doamne! Slavă łie! Slavă tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!”
A doua zi dimineata, în biserica de la parter a Catedralei Schimbării la Fată a Domnului am comandat un te-deum de multumire, iar mai târziu am plecat la magazinul alimentar din sat. Vânzătoarea ne‑a spus că despre cele întâmplate ştie tot satul, precum şi întreaga mănăstire.
toti care ne ieşeau în cale ne salutau şi ne felicitau. Aproape că fiecare ne întreba: „V- ati rugat Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni?” „Da.” „El v‑a salvat!” Multi îşi aminteau şi despre alte salvări minunate de la înec, datorită rugăciunilor înăltate către Ierarhul Nicolae şi Cuvioşii Serghie şi Gherman de la Valaam.
Gheorghie Nikolaev, oraşul Sankt-Petersburg
Ştiam că mă va ajuta
Aveam 11 ani când am primit taina Sfântului Botez. Putin timp după aceea, mama s‑a îmbolnăvit. Medicii i‑au pus diagnosticul şi au decis să fie operată. Ar fi fost a treia operatie şi viata mamei era în pericol. Eu întelegeam toate acestea, pentru că o vizitam la spital în fiecare zi. Nu se ştia dacă va supravietui. .. Imi amintesc acea senzatie de pustiu în casă. Auzisem despre Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni şi întelegeam că ne poate ajuta doar o minune.
In ziua în care tata a dus‑o pe mama la spital, eu am rămas singură în casă. Mi- amintesc că am plâns toată ziua şi, în genunchi, mă rugam Sfântului Nicolae. Ştiam că ne va ajuta, pentru că nu mai aveam altă sperantă. Cred că de atunci nu m‑am mai rugat atât de sincer. Probabil că aşa se roagă doar copiii.
Câteva ore s‑au scurs pe neobservate. Şi minunea s‑a întâmplat! Părintii mei s‑au întors acasă veseli. Se întâmplase ceva de necrezut: analizele noi au infirmat diagnosticul şi nu mai era nevoie de operatie. Medicii nu încetau să se minuneze. De atunci am credinta fermă că Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni, nu mă va părăsi niciodată.
Şapte ani mai târziu m‑am îmbolnăvit eu. La început boala semăna cu o bronşită, însă starea mi se înrăutătea din ce în ce mai mult. Incepusem să scuip sânge, un simptom destul de periculos. Rezultatele analizelor au indicat în mod clar că e vorba de tuberculoză. Pentru confirmarea diagnosticului am fost însă internată în spital. trebuie să vă spun că ai mei se aflau deja în spital cu acelaşi diagnostic. Nu venea nimeni să ne viziteze, însă ştiam că cineva se roagă pentru noi. Cu mine era icoana Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni.
Intr‑o zi medicul mi‑a spus că a doua zi urma să mai fac o analiză, de rezultatul căreia depindea dacă voi mai rămâne în spital un an sau voi fi externată. Seara m‑am rugat mult în fata icoanei Sfântului Nicolae, deşi nu mai era aceeaşi rugăciune curată ca în copilărie, însă eu continuam să cred într‑o minune şi toată speranta mea era doar în Dumnezeu. Il rugam pe Sfântul Nicolae să se milostivească spre mine, păcătoasa, şi să mă vindece. La un moment dat am simtit că el m‑a auzit. Pe suflet mi se asternuseră liniştea şi uşurarea. Am adormit tinând în
mâini iconita ‑unica mea sperantă.
Dimineata, rezultatul analizei a arătat că plămânii mei erau sănătoşi. Medicii se minunau şi voiau să scrie chiar şi un articol despre acest caz. toti au ajuns la concluzia că eu şi părintii mei am avut o infectie necunoscută, asemănătoare cu tuberculoza. toată familia a fost externată. Ştiu că m‑a salvat o minune, pe care eu nu o meritam. In minte îmi răsunau cuvintele Mântuitorului: „De-acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ti fie ceva mai rău!” (In. 5,
14), şi mi se făcea frică…
Nu demult s‑a îmbolnăvit din nou mama. Având în vedere că suportase câteva operatii, eram conştienti de faptul că viata ei atârna de un fir de ată. Din nou eram stăpâniti de frică şi de disperare. Am început să mă rog, de data aceasta împreună cu tata. Insă cât de mult se deosebea rugăciunea noastră de cea din copilărie! In loc de rugăciune, era un murmur continuu: „Pentru ce?” Dar se pare că aveam pentru ce. Lacrimi de disperare mă înăbuşeau. Dar întelegeam că doar cu lacrimi şi durere nu o voi putea ajuta pe mama. Numai acest gând mă mai sustinea în rugăciune. Impreună cu tata ne rugam Sfântului Nicolae şi Maicii Domnului în fata icoanei „Bucuria neaşteptată”, citeam canoane pentru cea bolnavă, îi rugam pe cei apropiati să se roage pentru ea. Iconita mea ajunsese deasupra patului de spital. Doar o minune ne putea salva şi ea nu a întârziat să vină.
Ii multumeam din inimă Domnului, Preasfintei Sale Maici şi Sfântului Nicolae. Slavă Domnului pentru toate! Din cele trăite am înteles un lucru: oricât de mult ne-am lupta noi pentru sănătate, pentru succes, pentru iubire, Dumnezeu ni le poate lua în orice clipă sau, dimpotrivă, ni le poate da. Niciun om nu are puterea de a‑şi conduce viata după voia sa, însă, dacă va cere ceva de la Dumnezeu cu credintă, El îl va auzi.
Daria, 18 ani, oraşul Sankt-Petersburg
Scrisorile
S‑a întâmplat pe când sotul meu lucra la un magazin particular de pâine. Eu rămăsesem fără serviciu şi o duceam greu. Fiica mea, împreună cu familia ei, se mutase în Vorkuta. Din ultimii bani m‑a sunat ca să-mi spună că viata lor se afla în pragul unor mari hotărâri şi că despre toate acestea îmi scrisese în două scrisori. Vă puteti imagina câte griji îmi făceam pentru ea şi cu câtă nerăbdare aşteptam aceste scrisori! Şi a sosit şi ziua când le-am primit.
tocmai îi duceam sotului de mâncare la serviciu şi, fără să le deschid, le-am pus în buzunarul paltonului. Când m‑am întors, am constatat că scrisorile lipseau. Probabil că le-am pierdut pe drum, m‑am gândit. Am alergat înapoi, controlând fiecare centimetru, dar scrisorile erau de negăsit. Am venit acasă, am căzut în genunchi şi cu lacrimi în ochi l‑am rugat pe Sfântul Nicolae să mă ajute. Ii spuneam, printre lacrimi, că ele erau de la nefericitul meu copil şi că îmi sunt mai de pret decât banii.
Deodată sufletul mi‑a fost cuprins de linişte, de parcă aş fi şi primit răspuns la cererea mea. A doua zi am găsit în cutia poştală două scrisori. Cineva cu suflet bun le ridicase de pe drum şi le pusese în cutie. I‑am multumit din toată inima Domnului şi Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni, însă minunile nu s‑au terminat aici.
Seara, sotul s‑a întors de la serviciu. Era palid. A primit o bancnotă de 50.000 de ruble, a dat pâinea şi restul. S‑a dovedit apoi că bancnota era falsă (pe atunci suma aceasta era aproape cât salariul lui). In drum spre casă se gândea cum să-mi dea această veste, căci urma să flămânzim mult timp, iar eu mă luptam din toate puterile să economisesc fiece bănut, însă eu eram atât de fericită că găsisem scrisorile, încât nu-mi făceam nicio grijă, şi, încă o dată,
împreună cu sotul, i‑am multumit Făcătorului de minuni pentru mila sa. In definitiv se întâmplase după cum mă rugasem: scrisorile îmi erau mai pretioase decât banii. Cum puteam să mă supăr?
S‑a mai întâmplat încă o minune: patronul l‑a iertat pe sotul meu şi nu i‑a retinut niciun ban din salariu. Spun „minune”, pentru că acest om nu ierta nimănui nici cea mai mică greşeală. Sunt încredintată că această minune nu s‑ar fi întâmplat dacă uitam de cele rostite de mine în timpul rugăciunii.
Aceasta a fost o încercare a credintei noastre şi, slavă Domnului, El ne‑a dat putere să rezistăm. Fie binecuvântat Sfântul Nicolae! Inchinăciune şi multumire pentru ajutorul dat nouă, păcătoşilor şi neputincioşilor.
tatiana Ilina, oraşul Sankt-Petersburg
Ocrotitorul familiei noastre
S‑a întâmplat odată să cumpăr o iconită cu chipul Sfântului Nicolae, pe care am agătat‑o pe perete. Eu am supravietuit blocadei şi din această cauză mă doare deseori stomacul. O dată, la ora 4 dimineata, nemaiputând suporta durerea, am îngenuncheat şi am început să mă rog: „Dacă mă auzi, Sfinte Nicolae, Făcătorule de minuni, ajută-mă, căci nu mai am putere!” Durerile, care mă chinuiau de câteva săptămâni, au încetat. Peste o jumătate de an, sănătoasă şi plină de puteri, mi-am sărbătorit jubileul.
Insă peste doi ani, pentru păcatele mele – în Postul Mare mergeam în vizite şi mă distram -, durerile au reînceput. Din nou am îngenuncheat în fata icoanei Sfântului Nicolae şi m‑am rugat: „Sfinte părinte Nicolae, ajută-mă! Nu pot să merg, iar singură nu voi putea lupta cu boala mea. Voi aprinde câte o lumânare la fiecare icoană din Catedrala Sfântului Nicolae”.
Durerea a început să dispară. A treia zi am putut să mă ridic din pat şi, împreună cu fiica mea, să plecăm din Sestroretk, unde locuiesc, spre Petersburg, la Catedrala Sfântului Nicolae. Sfântul m‑a ajutat şi acolo. In biserică se vindeau doar lumânări scumpe, iar sfeşnice erau foarte multe. M‑am speriat că nu-mi vor ajunge banii. Am cumpărat mai multe lumânări şi am început să aprind la fiecare sfeşnic câte una. Simteam că nu-mi vor ajunge nici banii, nici lumânările, că nu-mi voi putea îndeplini promisiunea. Deodată m‑a strigat fiica: „Mamă, au adus lumânări mici şi ieftine!” Cât de mult m‑am bucurat! I‑am multumit Sfântului Nicolae pentru ajutorul grabnic. M‑am dus la pangar ca să cumpăr lumânări şi pentru acasă, însă ele se terminaseră deja.
A treia oară m‑a ajutat sfântul când, fiind bolnavă, în Săptămâna Luminată, m‑am rugat lui fierbinte: „Vindecă-mă, pentru Invierea Domnului nostru Iisus Hristos!”
Odată, când deja purtam medalion cu chipul său, Sfântul Nicolae mi‑a arătat în vis pericolul ce‑o păştea pe fiica mea la serviciu. Ea şi‑a dat atunci imediat demisia, iar peste trei luni a găsit alt serviciu, bun, chiar lângă casă.
Sfântul Nicolae m‑a ajutat şi pe stradă, când nu puteam scăpa de un om rău. Veneam de la magazin, iar el m‑a înhătat strâns de mână şi a început să-mi spună multe vorbe urâte. In astfel de situatii reuşeam de obicei să scap, însă de data aceasta – nicidecum. Am început chiar să plâng de disperare. Mi-era frică să nu mă târască în vreun loc întunecos, în plină zi, şi să nu poată nimeni să-mi sară în ajutor. Ce ruşine la vârsta mea! Am ridicat ochii spre cer şi am strigat: „Sfinte Nicolae, Făcătorule de minuni, ajută-mă să scap de el!” Bărbatul mi‑a dat drumul la mână şi astfel am reuşit să fug.
Larisa, oraşul Sankt-Petersburg
Infrângerea duşmanilor
In timpul războiului, satul Plavsk, în care locuia mătuşa mea bătrână, Valentina Evghenievna Ozeretkovskaia, a fost ocupat de nemti. Intr‑o seară au intrat în casă nemtii, cerând alimente, însă alimente nu existau. „A, nu ai? Atunci vei vedea ce se întâmplă când minti!”, au spus oaspetii nepoftiti.
Şi au ieşit afară si au început să taie livada. Unul câte unul cădeau pomii îngrijiti cu atâta dragoste încă de tatăl ei. Printre ei erau soiuri de meri din cele mai vechi. Apoi nemtii s- au întors în casă şi au început din nou să ceară diverse produse. A urmat acelaşi răspuns. „Dă- ne atunci benzină! au continuat ei. Pentru că nu ne-ai dat de mâncare, îti vom aprinde casa.” Benzina era ascunsă şi mătuşa le‑a spus iarăşi că nu are. „Atunci te vom omori, i‑au spus.
tatăl Valentinei Evghenievna a fost multi ani preot la tară. Când s‑au întâmplat cele relatate, el nu mai era în viată, însă icoanele se păstraseră şi erau ascunse bine în casă. Mai ales era în mare cinste o icoană mare a Sfântului Nicolae, care, după cum afirmau oamenii, era făcătoare de minuni.
Această icoană era acoperită cu o pânză, iar deasupra ei era agătat un cuier. Special stătea lângă ea mătuşa, tremurând toată de frică, în clipa când doi nemti au intrat în casă. Ea a făcut un pas înapoi şi s‑a sprijinit de „cuier”. Oaspetii nepoftiti au început să tragă cu armele. Distanta era de 1,5 metri. Peretele a fost ciuruit, însă niciun glonte nu a nimerit în stăpâna casei şi în icoană.
Dar nemtii nu s‑au multumit cu asta. Injurând, au ieşit afară. Au făcut rost de putină benzină şi, după ce au băgat fân în crăpăturile din perete, au dat foc. Nu s‑a aprins! Pe peretele pe care încercau să‑l incendieze era agătată icoana sfântului. Astfel a salvat Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni, casa preotului si pe fiica sa, Evghenia. După război, mătuşa mea a dat icoana bisericii în care a slujit multi ani tatăl ei. Dar peste două săptămâni biserica a fost închisă şi jefuită. Mai departe soarta icoanei a rămas necunoscută.
N. Ozeretkovskaia, oraşul Sankt-Petersburg
Pedeapsa
In ziua pomenirii Sfântului Nicolae, o tânără spăla rufe în curte. Bunicul ei, fost dascăl într‑o biserică, o rugă să nu mai spele, spunându‑i că sfântul poate să o pedepsească. Ea a răspuns cu obrăznicie şi în bătaie de joc: „N‑o să mi se întâmple nimic!”
Putin timp după aceea, femeia îşi căuta fiul, Petenka, în vârstă de trei ani. Copilul nu era nicăieri: toti s‑au alarmat, nimeni nu ştia unde a dispărut copilul. A trecut mult timp până ce l‑au găsit înecat în groapa unde se vărsa apa murdară după spălat. Iartă-ne, Sfinte Nicolae, că nu ti-am cinstit sărbătorile!
Monahia Maria, Helsinki
Lângă cruce
M‑am născut într-un mediu ateu. Familia, şcoala, cărtile, televiziunea şi ziarele închideau generatiei mele calea către cunoaşterea Adevărului. Perestroika şi dărâmarea vechilor stereotipuri mi-au adus chinul căutării sensului vietii. După demobilizare, am descoperit că idealurile care în armată îmi erau clare si de neclintit, în realitate s‑au dovedit a fi false şi fantomatice.
Preocupările mele spirituale din acea perioadă erau asemănătoare cu cele ale majoritătii tinerilor: muzica rock, asociatii neoficiale, serate studenteşti şi, în sfârşit, masoneria – slava Domnului că era doar o imitatie jalnică a ei! – şi sectele. In final am hotărât să-mi pun capăt zilelor, însă Dumnezeu m‑a ocrotit. După ce am fost externat din spital, am început să‑i citesc mult pe Dostoievski, Soloviov, Iliyn şi apoi pe mitropolitul de Sankt- Petersburg şi de Ladoga, Ioan. Insă rolul hotărâtor în „îmbisericirea” mea l‑a jucat Sfântul Nicolae.
Aceasta s‑a întâmplat în 1991. După absolvirea Institutului, conform repartitiei, am plecat într-un orăşel îndepărtat din taiga. trebuia să trec prin oraşul Mineralnâe Vodî şi, pentru câteva zile, m‑am oprit în Kislovodsk. In ultima zi a şederii mele acolo mă plimbam prin oraş.
In buzunar îmi rămăsese ceva măruntiş şi am hotărât să intru într‑o cofetărie, dar am constatat că era închisă. Fără să-mi dau seama, m‑am pomenit lângă o cruce mică de lemn, pe care era atârnată o tăblită cu explicatia că pe acest loc se va înălta o catedrală în cinstea Sfântului Nicolae. Lângă cruce se afla un sfeşnic, iar alături, lângă cutia milei, o femeie vindea lumânări.
Mă pregătisem deja să plec, când am observat că de cruce s‑au apropiat două femei, mama şi fiica. Ele se deosebeau de ceilalti oameni printr-un aristocratism înnăscut. Admirându-le, am rămas lângă cruce. Femeile au cumpărat lumânări, au pus bani în cutie şi au început să se roage. Pentru mine aceasta era ceva straniu şi, în acelaşi timp, ceva neobişnuit de frumos. Pe fata celei tinere curgeau lacrimi. Rugăciunile lor erau sincere şi fierbinti. Nu ştiu de ce, dar îmi venea şi mie să plâng. Sufletul mi s‑a umplut de umilintă, un sentiment nemaicunoscut mie până atunci. Inima mea a simtit ceea ce căuta de multă vreme sufletul meu chinuit.
Femeile plecaseră demult, au ars şi s‑au stins lumânările lor, eu însă continuam să stau lângă crucea mică, devenită pentru mine, într‑o singură oră, cel mai scump lucru. Am scos din buzunar tot măruntişul şi i l‑am întins femeii: „Luati‑l, maică. E tot ce am”. Ea a zâmbit şi mi- a povestit pilda văduvei cu cei doi bănuti. De atunci locul acesta din Kislovodsk a devenit pentru mine locul cel mai sfânt. In prezent, pe el se înaltă zidurile unei biserici mărete. De fie- care dată vin aici cu o emotie adâncă, de parcă m‑aş întâlni cu însuşi sfântul.
Mai târziu, Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni, i‑a salvat viata fiului meu încă nenăscut. Lui m‑am rugat fierbinte pentru asta. Astăzi îmi vine greu să-mi imaginez ce s‑ar fi întâmplat cu mine dacă plăcutul lui Dumnezeu Nicolae nu m‑ar fi adus în fata crucii în acea zi de vară şi nu mi-ar fi descoperit marea taină a lumii, al cărei nume este Adevărul.
Oleg Seledtov, oraşul Maicop
Lasã un Rãspuns: