Viata Pãrintelui Calistrat
Nu puţini sunt creştinii interesaţi de modul în care unii părinţi duhovniceşti au ajuns renumiţi. Care a fost traseul lor, ce i‑a determinat să aleagă calea monahală, ce i‑a făcut să fie altfel decât ceilalţi?
Ne aşteptăm ca părinţii cu viaţă aleasă să fie din alt aluat decât noi. Lucrul acesta este firesc: dacă ei sunt ca noi, şi totuşi Îl iubesc atât de mult pe Dumnezeu, înseamnă că şi noi le putem urma exemplul.
Preferăm să credem că ei sunt altfel, că ei sunt „aleşii“ şi de aceea Dumnezeu lucrează prin ei. Ei sunt aleşi tocmai prin faptul că au vrut ca Dumnezeu să lucreze prin ei. Nu au fost predestinaţi să fie aleşi, ci ei au ales să Îl slujească pe Dumnezeu. Viaţa părintelui Calistrat demonstrează, într-un fel, acest lucru. Până la intrarea în monahism, viaţa părintelui a fost o viaţă banală, o viaţă absolut obişnuită. Şi prin această banalitate viaţa sa poate fi un îndemn adresat celorlalţi creştini, pentru ca aceştia să nu se poticnească în anumite momente ale vieţii.
Părintele Calistrat nu a fost un elev ieşit din comun. A avut chiar ocazia să cunoască starea, deloc aleasă, de corigent la matematică. Iată deci că şi dintr-un corigent la matematică poate ieşi ceva bun.
Motivul principal pentru care am inclus în volum această convorbire este acela că ne arată că Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut. Oricât de greu ne-am descurca, la matematică de exemplu, Dumnezeu poate să ne lumineze mintea şi să ne facă mai înţelepţi decât pe mulţi savanţi ai lumii acesteia.
Sunt mulţi creştini care şi-ar dori să ducă o viaţă de sfinţenie, dar care se consideră prea neimportanţi pentru aceasta. Tocmai aici poate fi cheia urcuşului duhovnicesc: tocmai pentru că suntem neimportanţi, tocmai pentru că nu suntem „talentaţi“ pentru a fi sfinţi, tocmai pentru că ne conştientizăm nimicnicia şi păcătoşenia, tocmai pentru aceasta putem porni lupta cea bună.
Important este ca oamenii să îşi dorească mântuirea, să îşi dorească dobândirea raiului, şi să meargă pe calea cea îngustă arătată de Evanghelie. Oricât de banală ar fi viaţa noastră, Dumnezeu o poate schimba. Şi, dacă vom porni în căutarea lui Dumnezeu, ne vom da seama că El a şi ieşit în întâmpinarea noastră…
***
– Părinte Calistrat, v‑aş ruga să ne spuneţi câte ceva despre viaţa sfinţiei voastre, unde v‑aţi născut, când v‑aţi născut, cum v‑aţi apropiat de biserică?
– Provin din judeţul Suceava. Părinţii mei au alcătuit un cuplu între bucovinean şi moldoveancă, mama fiind din Dolhasca, iar tata din Vicov. Părinţii mei nu au fost nişte oameni ai Scripturii şi nici pilde de pus în Vieţile Sfinţilor. Mama mea a fost o femeie modernă pentru acele timpuri. A făcut şcoala tehnică, cum era în vremea aceea, şi liceul. Aşa era pe atunci, 7 clase plus 5, din ce îmi amintesc. Şi a avut dreptul de a suplini sau de a preda la o şcoală normală sau liceu, biologie, geografie, materii din acestea banale. S‑a căsătorit cu tatăl meu, un ţăran simplu şi cam necioplit, care nu i‑a apreciat nici valoarea intelectuală şi nici feminitatea. El a luat‑o, cum era obiceiul în Bucovina, ca să ţină casa: să facă mâncare, să spele, să aibă grijă de vacă, să prăşească ogorul, să pună în grădină şi să legene copiii. Eu m‑am născut când mama avea 18 ani şi tata 26. El a devenit muncitor la o fabrică de mobilă. Acolo a fost o vreme şofer profesionist, cu toate gradele de conducere, desfăşurând o activitate lumească în mediul industrial din oraşul Rădăuţi.
Eu am trăit mereu acasă, în preajma bunicilor mei. Acesta este singurul lucru pe care mi‑l amintesc cu plăcere. Am citit poeziile sfântului Ioan Iacob despre bunica lui, Maria, cu bucurie în suflet, amintindu-mi şi eu că, de la vârsta de patru-cinci ani, mă îmbrăcau în costum naţional, în iţari albi, cu un fel de gumari în picioare, un fel de săndăluţe, îmi puneau brâu tricolor şi pălărie verde şi mă luau de mână şi mă duceau la biserica din sat.
– Ce vă aduceţi aminte despre aceste slujbe?
– Atunci nu cunoşteam nimic din ritul bisericii, nu înţelegeam nimic, eram dus numai ca să mă aflu la biserică; ştiam că există patru momente solemne, după care eram liber să mă duc acasă şi să scap la mâncare. Mi se da anafura şi apa sfinţită; nu ştiam că se cheamă aghiasmă. Trebuia să stai în genunchi de patru ori: era statul la Evanghelie, la Crez, la Epicleză şi la Tatăl nostru.
Apoi mama mea, având o boală mai grea, a murit când avea 26–27 ani şi eu aveam doar 9 ani. Între puţinele lucruri pe care mi le amintesc despre ea este că m‑a învăţat Tatăl nostru. Eram în clasa I când nu mi‑a dat voie să mă culc până nu l‑am învăţat definitiv şi mi‑a spus: „Dacă o singură dată te mai prind că te culci fără să‑l spui, ai de furcă cu mine. Tu n‑ai voie să creşti ca un animal.“ Asta era vorba ei. Când eram în clasa a II‑a sau a III‑a, pomenea mereu o vorbă pe care mi-am adus‑o aminte târziu: „Dacă aş trăi eu să te văd mare, să te faci popă, să te rogi pentru mine când oi muri“.
– Aţi fost atras de calea preoţiei încă de atunci? Aţi făcut seminarul?
– Nu. Fiind ţăran, trăind tot timpul la ţară, nu m‑a preocupat prea mult arta cărturărească. Am învăţat să citesc, să scriu şi tabla înmulţirii înainte de a intra în clasa I. Mama era o femeie foarte isteaţă şi practică şi spunea tot timpul că e bine să ştiu când am să merg la şcoală, ca să nu-şi bată capul învăţătoarea cu mine. Bineînţeles, când am mers la şcoală, mă plictiseam, nu aşteptam să predea litera A sau B, citeam până la sfârşitul Abecedarului toate poezioarele şi nu eram atent, îi deranjam pe ceilalţi care învăţau să scrie, să facă liniuţele corect, să despartă în silabe. Şi fie mă dădea afară de la ore, fie mă ţinea în picioare, lucru care a durat până când mama a murit şi n‑a avut cine să se mai ocupe de lucrul ăsta. Am trecut în clasa a VIII‑a în termeni normali, adică n‑am fost nici un elev de premiu, dar nici un elev care să se chinuiască pentru note.
Din clasa a V‑a până în clasa a VIII‑a m‑am dus în fiecare vară la stână, la oi, la un unchi de-al tatălui meu, unde mi-am petrecut vacanţele şi am câştigat şi bani pentru că ajutam. Cu ei mi-am luat uniforme, rechizite şi pantofi. După clasa a VIII‑a, am ales de bunăvoie liceul agricol. Profesoara noastră de la şcoala din sat a făcut o oră de dirigenţie şi a început să selecteze între elevi: „Tu ai fi bun de liceu, tu ai fi bun de liceu…“ Şi dintr‑o clasă de 32 de elevi, a selectat vreo 12. Eu nu eram printre ei pentru că aveam probleme de corigenţă la matematică. N‑am mers la admiterea din vară nicăieri, iar la admiterea din toamnă am luat o medie slabă, peste 5. Acolo s‑a intrat mai mult ca să fie oameni pentru munca câmpului, pentru că liceele agro-industriale făceau foarte multă practică, şi m‑am trezit vrând-nevrând la liceu. L‑am terminat cu bine, singura problemă fiind matematica, pe care n‑am înţeles‑o niciodată şi cu care m‑am chinuit tot timpul. Ştiu să adun, să scad, să înmulţesc şi să împart, dar n‑am reuşit să învăţ matematicile moderne: analiza matematică, geometria analitică, algebra şi aşa mai departe. Pentru că era un liceu agricol, specialităţile erau chimia, biologia, fitotehnia, obiecte la care m‑am descurcat foarte bine; am terminat şi am intrat în producţie.
– Cum priviţi acum vârsta copilăriei?
– Nu pot să spun că am avut copilăria lui Creangă, dar aş putea să spun că m‑am bucurat din plin; şi de joaca atât de necesară unui copil, şi de libertate, şi de muncă, şi de citit o carte, şi de mers la scăldat; de tot ce făceau copiii, n‑am fost privat de nimic. Se spune uneori de câte un copil: „Săracul, i‑a murit mama“. Eu n‑am avut de suferit din pricina asta. Mama tatălui meu, bunica mea, a avut o grijă şi o dispoziţie extraordinară pentru mine. M‑a iubit foarte mult. Din câţi nepoţi avea, eu eram favoritul. Ce pot să mai spun? Trăind în comunism, am fost un creştin conştient la botezul meu: aveam vârsta de trei ani. Eu mi-am văzut botezul ortodox. Mama mea fiind bolnavă când m‑a născut, m‑a dat la casa de copii, unde am stat trei ani, pentru a nu purta microbii sau boala de care a suferit ea. După trei ani, după ce doctorii au considerat că a trecut pericolul şi că mi-am creat o oarecare imunitate faţă de boală, am fost luat acasă, unde ai mei şi-au adus aminte că sunt nebotezat. Au pus un lighean mare cu apă şi-mi turna preotul apă în cap şi eu mă uitam la el cum îmi citea rugăciunile de botez. Sunt fericit că mi-am văzut botezul cu ochii mei; mă simţeam un om important.
– În timpul liceului mergeaţi la biserică?
– Din clasa a VIII‑a şi până în clasa XI‑a m‑am răcit oleacă la suflet. Mă duceam la biserică, dar din ce în ce mai rar. Nu o folosesc ca o scuză, în perioada aceea apăruse şi propaganda materialist-dialectică, ce aducea informaţii tot timpul despre misticismul religios, cum îi spuneau ei. E adevărat că nu m‑au afectat. N‑am avut niciodată convingerea că n‑ar fi Dumnezeu. Dar, ca să nu fiu luat la ochi de colegi, am lăsat‑o mai uşurel cu problema religioasă.
– În acea perioadă mergeaţi în pelerinaj la mănăstiri?
– Mă duceam la Mănăstirea Putna în fiecare an, de hram; mă duceam la Suceviţa unde am crescut; la Dragomirna, unde de asemenea am crescut şi, mai târziu, am stat un an ca slujitor. Am fost un om normal şi normal mă consider şi în clipa de faţă.
– Ce aţi făcut după terminarea liceului?
– Cum am terminat 12 clase, m‑am şi încadrat în producţie; am lucrat la o fermă, la un CAP, şi după două luni am plecat în armată. Acesta a fost momentul decisiv.
– De ce?
– Am făcut armata cu un băiat din Craiova, Ciontu Teodor, care terminase seminarul la Craiova. Şi, pentru că nu reuşise la Institutul Teologic, fusese luat în armată. Văzându-mă cumva mai cuminţel, mai în banca mea, s‑a apropiat de mine.
Nu pot să mă laud cu virtuţi, dar pot să spun că nu am fumat niciodată, nu am băut niciodată, nu m‑am destrăbălat niciodată. Adică am păzit lucrurile astea din familie, pentru că totdeauna duminica, atunci când se făcea câte o adunare de familie, bunica spunea: „Aveţi grijă, nu‑i frumos asta, nu‑i frumos asta, nu vă faceţi de râs, că mâine-poimâine o să aveţi familii şi o să râdă lumea de voi“.
Revin la momentul armată. După ce am ajuns caporal, Teodor Ciontu mi‑a spus odată: „Tu ştii că eu am terminat seminarul?“ „Bine, i‑am zis eu atunci, înseamnă că eşti părinte!“ „Nu, nu sunt hirotonit!“ Oricum eu nu ştiam ce însemna aia hirotonie, degeaba îmi spunea, pe vremea aceea termenul nu era prea cunoscut. „Dar, zice, vrei să-ţi citesc ceva frumos?“ Şi avea în valiză (nu aveam voie cu valizele, le ţineam la vestiar), scoase cu pixul, din Biblie, citate din Pildele lui Solomon. Mă duceam cu el în parc, în timpul liber, şi el îmi citea tot felul de fragmente. Lui i se păreau atât de frumoase şi interesante şi le savura cu atâta plăcere… Iar eu mă uitam ca un om picat din lună, nu aveam nici o tangenţă cu asta.
Nu citisem Scriptura în viaţa mea, nu avusesem nici o Biblie în casă. Prima Biblie am cumpărat‑o de la mănăstire, în 1989, cu 200 de lei şi am trimis‑o părinţilor mei, să aibă şi ei Biblia în casă.
– Să revenim la momentul armată…
– Da. Legat de armată, după ce-mi vorbea băiatul acela toate lucrurile de care v‑am spus, eu mă uitam aşa, ca un neştiutor, nimic nu ştiam. El se chinuia să mă înveţe religia, să-mi deschidă mintea şi-mi zicea: „Dacă ai şti tu cât e de frumos, dacă ai înţelege, dacă ţi-ai da seama…“ Şi se străduia să mă înveţe lucruri bune.
– Ce s‑a întâmplat după aceea?
– Ei, după ce am venit acasă din armată, în 1986, în ianuarie, primul lucru mi-am făcut rost de o Biblie şi am început să caut toate pildele acelea pe care mi le povestea el, să-ncep şi eu să le-nvăţ, pentru că mi se păreau interesante. Bineînţeles că legătura cu el s‑a rupt. Dar mi-aş dori cu adevărat să‑l întâlnesc şi să‑i mulţumesc din tot sufletul, pentru că Teodor Ciontu a fost ca un al doilea trezvitor al minţii mele pe calea bisericească.
– Cum v‑aţi apropiat de mănăstire?
– Am luat contact cu Mănăstirea Putna, care era la doi paşi de casă. La Putna am întâlnit un călugăr care mi‑a fost drag şi‑l pomenesc şi‑n ziua de azi cu evlavie şi cu respect: este stareţul Iachint, duhovnicul mănăstirii Putna. El a fost părintele nostru, al Bucovinei. Eu pe el l‑am prins cântând la strană, predicând… Am apucat de m‑am spovedit de câteva ori la el, iar mai târziu a apărut la mănăstirea Putna părintele Pamvo, ucenicul părintelui Paisie Olaru. Bineînţeles că mi l‑am ales ca duhovnic. A fost primul duhovnic care mi‑a făcut o spovedanie generală, exact aşa cum le fac şi eu tuturor celor care vin pentru prima dată şi-mi cer lucrul ăsta. Folosesc exact metoda şi felul în care m‑a luat el atunci, cu răbdare şi cu migală. M‑a spovedit aşa, de-amănunţelul, tot, tot, şi de-abia atunci mi-am dat eu seama cu adevărat ce înseamnă spovedania. În sat, când mergeam, fiind şi mai tineri, fiind şi mai mulţi, părintele ne punea grămadă, ne citea molifta, ne chema câte doi, trei: „Ascultaţi de părinţi?“ „Da.“ „Vă închinaţi?“ „Da.“ „Postiţi?“ „Da.“
Din clasa a VI‑a şi până în ziua de astăzi nici un post nu mi‑a rămas nepostit, sau miercurea şi vinerea, sau seara să mă culc neînchinat. Am făcut‑o întotdeauna, până‑n ziua de azi. O rutină ortodoxă în care oamenii merg la biserică pentru că aşa sunt ei învăţaţi: „Dom’ părinte, trebuie să mă spovedeşti că‑i Postul Mare… Dom’ părinte, trebuie să mă spovedeşti că‑i Postul Crăciunului“. În felul acesta m‑am trezit în credinţa creştină.
Atunci când l‑am cunoscut pe părintele Pamvo am citit pentru prima dată „Sufletul omului după moarte“, „Războiul nevăzut“, „Oglinda duhovnicească“ a părintelui Nicodim Măndiţă, am citit Vieţile Sfinţilor, Filocalia I. Şi a început să-mi dea cărţi bisericeşti. Îmi erau dragi; mă duceam eu să le iau. Am citit poezii de părintele Cleopa, poeziile acelea creştine, cu televizorul, cu avortul, le dădea actualul stareţ de la mănăstirea Râşca, pe atunci era fratele Dumitru, acum e arhimandritul Mihail.
– Cât aţi mai stat în lume după terminarea armatei?
– Doi ani. Atât am stat în lume după armată. Şi m‑am împrietenit cu părinţii de la Sihăstria. Atunci când am luat contact pentru prima dată cu Sihăstria, o maşină pleca de la Putna spre Sihăstria, cu închinători, era o sărbătoare din vară, şi m‑am trezit efectiv în faţa părintelui Cleopa. M‑am apropiat de el, i‑am sărutat mâna, şi el s‑a uitat la mine şi mi‑a zis: „Tu, când ai să fii mai mare, ce-ai să te faci?“ Ce mai mare, că aveam 21 de ani deja, ce să mă mai fac?… Zic: „Nu ştiu, părinte, ce să mă fac, cred că am să mă însor şi o să am copii, eu ştiu?“ Şi el se uită aşa la mine şi zice: „Ei, tu mitropolit să te faci.“ Eu am luat‑o ca o glumă. Am zis că e o glumă tipic călugărească. Tot atunci, părintele Cleopa ne‑a povestit istorioara cu inima de mamă, cu frumuseţile raiului, tot felul de lucruri de astea care pentru mine erau noi. Nu le auzisem până atunci.
Am venit acasă şi mi-am dorit din nou să mă duc la Sihăstria. Şi am plecat imediat. Ajungând în faţa mănăstirii Sihăstria am văzut un bătrânel frumos şi mai ciudat. Era părintele Paisie Olaru. Eu mă rugam pentru părintele Paisie Olaru şi‑l treceam în pomelnice la Sfânta Liturghie încă de pe când eram în clasa a VII‑a. La fel şi pentru părintele Cleopa, pentru părintele Ioil de la Sihăstria, pentru părintele Antonie. Ei au fost patru părinţi care mi-au fost mie cei mai dragi. Pe părintele Ioil nu l‑am prins, a murit, iar pe părintele Antonie l‑am prins în ultima mea vizită, când m‑am dus la Sihăstria ca să‑l rog pe stareţ să mă primească. Şi acest Antonie Olaru, diaconul, era, de fapt, povăţuitorul părintelui Cleopa, pe când acesta era copil. Îl adusese la stână ca ucenic. El era baci, cum se zice.
– Ce-aţi făcut când l‑aţi întâlnit pe părintele Paisie?
– Când l‑am văzut pe părintele Paisie ne-am dus la el. Stătea pe un scăunel, am făcut o rugăciune, ne‑a blagoslovit, şi părintele Paisie a fost primul care s‑a uitat în ochii mei, eu eram cu prietenul meu. Amândoi eram cu câte‑o fată, nu eram de capul nostru; amândoi ne gândeam la însurătoare, fiecare cu drumul lui. Prietenul meu, stareţul actual al mănăstirii Pojorâta, părintele Visarion Pleavă, îmi zicea: „Măi, eu m‑aş duce la mănăstire“. „Eu, ziceam, n‑am chemare, nici nu ştiu ce se face acolo, doar tu mă vezi, mă închin, mă rog, dar nu cred că aş putea ca ei, nici n‑am fost vreodată…“ Şi părintele Paisie se uită la mine şi zice: „Tu călugăr ai să te faci“. Şi eu am zis: „Eu?“ „Da, tu. Şi tu să te însori“, îi zice părintelui Visarion.
– Şi cum aţi reacţionat?
– Bineînţeles că m‑a blocat pentru moment părerea părintelui. Şi pe drum îi zic prietenului meu: „De ce ţi‑a zis ţie să te însori când tocmai tu spuneai că ai vrea la mănăstire, şi de ce mi‑a zis mie să mă fac călugăr, când tocmai eu aş fi vrut să mă însor?“ „Cred că ne‑a zis invers ca să nu ne schimbe gândul.“ Şi i‑am zis: „Dacă te faci tu, mă fac şi eu.“ Şi el a zis: „Hai să ne gândim.“ Şi atunci i‑am zis aşa: „Hai să mai lăsăm să treacă o lună, două, să vedem când om mai veni la bătrânul dacă ne zice tot aşa. Poate el a zis aşa o vorbă, să nu o luăm noi nu ştiu cum.“ Şi asta se întâmpla în luna lui septembrie, la 8 septembrie. Când venim a doua oară, mergem la el la chiliuţă, unde era, ne rugăm de maica Maria, ne dă drumul, şi părintele se uită direct la mine şi-mi zice: „Tu ai mai fost la mine, ţi-am spus să te faci călugăr, ce mai aştepţi, de ce tragi de timp?“ Atunci gândul nu mi‑a mai dat pace: „Măi, ce mai vrea părintele?“ Nu mă puteam linişti. Şi când am ieşit, am zis: „Măi, dacă părintele îmi zice aşa, eu nu ştiu ce o să fie…“ Se vede lucrul că trebuia să luăm o decizie. Dar şi el se codea, şi eu mă codeam. Nu eram decişi; să nu facem vreo greşeală. Eu nu m‑am liniştit, am mai venit în noiembrie încă o dată. Şi când am venit şi am luat binecuvântare de la părinte, mă întreabă pe mine: „Tu mai ai de gând să tragi mult de timp? Cât mai pierzi vremea?“ „Părinte, mă duc acasă, mă duc la serviciu să pun totul în regulă, să fac lichidarea. Nu pot să las aiurea, aşa, am o amărâtă de fermă în primire, de răspuns de nişte borderouri, nişte magazii, am răspunderi, teren, oameni.“
Am venit deci imediat în preajma sărbătorii de Anul Nou, am pregătit totul. Ştiam deja că după Anul Nou o să dispar şi o să o iau spre mănăstire. Pe data de 9 februarie i‑am zis şefului meu: „Am un drum de făcut undeva, trebuie să ajung neapărat, nu pot să mai întârzii, trebuie să ajung, am nevoie de două zile“. Şi era un omăt mare afară, dar n‑am ţinut cont, m‑am dus direct la Sihăstria. Şi cum am ajuns acolo, am ajuns seara, şi cum este iarna noaptea, mă duc la uşă la părintele Paisie, dar el de la uşă zice: „Mărie, dă‑i drumul, că o venit băietul meu!“. Ăştia ziceau că nu vede, dar eu cred că vedea cu duhul, pentru că, în clipa în care m‑am apropiat de el m‑a pus în genunchi; eram fără Visarion, m‑am dus singur să clarific. Îmi era ruşine faţă de el şi voiam să pun întrebări, să mă edific.
Şi când m‑am apropiat de bătrânul, îmi zice: „Aşa‑i c‑ai venit de tot?“ „Da, am venit de tot.“ „Uite, zice, ai să fii la oi, la vaci, la trapeză, la bucătărie şi apoi la ce‑o mai da Dumnezeu.“ „Părinte, zic, să rămân chiar de astăzi?“ „Da, chiar de astăzi.“ M‑a pus să car nişte lemne. Am văzut eu atunci aşa nişte lucruri minore, banale, mi se părea mai greoi, mai nu ştiu cum, şi zic către stareţ: „Părinte, dă-mi voie să mă duc eu acasă, să-mi fac bagajul aşa cum ştiu eu şi cum trebuie, şi vă promit că, de cum dă mugurul la copac, vin. N‑are rost să vă încurc acum, iarna, nici nu‑s chilii.“ Şi, într-adevăr, nu erau chilii, nu erau construcţiile astea frumoase de acum. Am venit şi-am mai stat o lună de zile acasă, dar n‑am mai avut linişte.
– Şi ce-aţi făcut?
– M‑am dus la părintele Pamvo de la Putna şi i‑am spus. El a încercat să mă atragă către Putna. Pe atunci era acolo un foarte bun ieromonah cu care eram prieten, Preasfinţitul Calinic Botoşăneanul. Era un om extraordinar. El m‑a hirotonit, m‑a făcut preot şi duhovnic. Şi cum am intrat în ogradă la Putna, îmi zice: „Pustnice, dar ce te-ai îmbrăcat aşa, în negru, nu cumva vrei să dai bir cu fugiţii?“ „Nu ştiu, am să văd, părinte Calinic, blagosloviţi.“ „Te blagoslovesc să te duci la vacile din Sihăstria.“ Parcă simţea. Şi m‑am dus la părintele Pamvo şi i‑am zis: „Părinte, nu mai stau, plec“. Şi el zice: „Dar cu cine pleci?“ „Am să văd eu…“ Am zis că‑l iau pe Visarion. Visarion a zis: „Blagosloviţi, să mă duc şi eu cu el să‑l conduc“, şi am venit acasă. Mi-am făcut bagajul, am pus două bilete, cu „da“ şi cu „nu“, şi am zis aşa, dacă iese „da“, plecăm, dacă iese „nu“, mai stăm. Zis şi făcut, am pus biletele, el a tras primul şi a ieşit „da“. Şi atunci, noaptea, la ora trei, am plecat, nici n‑am mai stat. Duminică, la ora douăsprezece, eram deja la Sihăstria. Pe 9 februarie m‑am dus prima dată şi pe 16 aprilie m‑am întors definitiv. Pe Visarion l‑a dat la ascultare la vaci şi pe mine m‑a trimis la oi şi aşa ne‑a despărţit. Eu am rămas la oi aproape un an de zile.
– Erau părinţi cu o înaltă trăire duhovnicească atunci în Sihăstria. De care aţi fost mai apropiat?
– M‑am ţinut de părintele Paisie Olaru. O lună de zile l‑am vizitat şi de două-trei ori pe zi şi mă duceam după sfaturi când aveam ispite. De aceea m‑am şi spovedit la el. Mă mai lua dorul de casă, nu prea eram obişnuit, mai mi se părea greu, mai mă supăram, ca fraţii începători. După aceea, m‑am spovedit de obligaţie la părintele Varsanufie, că aşa m‑a dat, iar după ce a fost revoluţia, m‑am spovedit direct la părintele Cleopa, pentru că părintele Paisie murise. Părintele Paisie a murit în 1990, pe 16 octombrie, şi l‑a îngropat pe 20. În ziua în care l‑a îngropat pe el, pe mine m‑a hirotonit diacon. Plecasem deja din Sihăstria.
– Să părăsim puţin Sihăstria… Care dintre părinţii de la Putna v‑au impresionat în mod deosebit?
– La mănăstirea Putna, după părintele Pamvo, l‑am cunoscut pe Preasfinţitul Calinic, care era un om extraordinar şi deosebit ca suflet. Acum ne vedem foarte rar, vreau să spun că sunt ani de zile de când nu m‑am întâlnit cu el măcar să‑i sărut mâna sau să‑i zic „mulţumesc“ pentru hirotonie. N‑am avut ocazia să ne întâlnim, că el e tot timpul prin eparhie, cu tot felul de probleme, iar eu sunt aici, la Bârnova, tot timpul. Apoi l‑am cunoscut pe părintele Tudor, fostul stareţ al Bogdanei, care a murit unde este acum părintele Justin Dragomir, în Rădăuţi, la Bogdana Muşatinilor, pe părintele Damaschin, un părinte sporit de la Putna, care a murit în timp ce dădea păsărelelor de mâncare pe fereastră.
– Să revenim la părinţii de la Sihăstria…
– La Sihăstria am cunoscut cel puţin opt părinţi buni de la care am avut ce învăţa. Părintele Partenie, un părinte bătrân, ghebos, foarte tipicar şi atent la slujbe. Stătea cu cârja în spate la slujbe şi comenta orice greşeală, tot timpul era foarte atent, era ochi şi urechi la tipic. Apoi părintele Veniamin Barbacaru, un om deosebit şi sporit, trăitor cu rugăciunea lui Iisus, care şi‑a ştiut dinainte moartea şi i‑a spus părintelui Cleopa când a venit vinerea să‑l împărtăşească: „Părinte, vii vinerea viitoare, că atunci mă duc la Dumnezeu“. Când a venit, l‑a găsit cu pravila făcută, cu mantia în spate, tot frumos pregătit cu rugăciunea de împărtăşanie citită. Părintele Cleopa l‑a spovedit, l‑a împărtăşit şi i‑a zis: „De-acum, părinte, ne vedem în rai“. Şi într‑o oră, două, cât a mai durat, a murit. Părintele Cleopa a spus că l‑a visat la 40 de zile după moartea lui: era pe un covor şi atâta i‑a zis: „Părinte, spre răsărit e mântuirea!“ Şi aşa s‑au despărţit. Apoi era părintele Cosma, un părinte deosebit; trei ani, cât am fost eu la Sihăstria, o dată nu l‑am văzut să lipsească de la Utrenie. Era primul în biserică.
Mai era părintele Ilarion Antohi, poate aţi văzut cartea cu păcatele de la spovedanie, foarte bun duhovnic, de la el am învăţat să citesc Psaltirea. El m‑a luat aşa şi mi‑a zis: „Băiete, nu pierde vremea, n‑ai venit la mănăstire să stai la taclale şi la poveşti. Uite, eu iau de la ora 6 la 8, tu termini la ora 7 ascultarea şi vii la masă, ia de la ora 8 la 10 un schimb la Psaltire şi să te ţii de el. Şi îl schimbam pe el tot timpul la Psaltire, până am plecat la Dragomirna. Eu intram la Psaltire la 8 şi citeam şapte, opt, nouă sau zece catisme, numai bine cât era foială prin mănăstire, iar când veneam la chilie mai citeam o oră sau, dacă nu mă culcam după Utrenie, terminam şi aveam Psaltirea citită, nu pierdeam vremea.
Un alt părinte bun, care mi‑a plăcut şi mi s‑a părut extraordinar, a fost părintele Nazarie, cel cu barba deasă, avea vreo optzeci şi ceva de ani. Avea o icoană cu Maica Domnului în chilie şi zicea: „O vezi, e făcătoare de minuni; ea, când mă cheamă la dânsa, eu nu o să sufăr deloc“. Seara nu s‑a simţit bine, a mâncat oleacă de peşte şi a doua zi dimineaţă, la ora 8, fără să‑i dea cineva un pahar cu apă sau să‑i spună: „Părinte, cum te cheamă, sau ce te doare?“, a murit frumos, ca un sfântuleţ. Şi un alt părinte cu suflet bun pe care l‑am cunoscut tot în Sihăstria este părintele Ignatie, mai trăieşte şi acum, un om bătrân, cu o mână uscată, un om cuminte şi tăcut, nu l‑a auzit nimeni niciodată.
La fel părintele Ioil, care a fost un mare stareţ. De oriunde venea de pe drum, intra în biserică, asculta slujba până se termina şi apoi mânca şi îşi vedea de treburile mănăstirii. Când să moară şi era la pat, toţi fugeau să nu‑i facă pravila. El vroia pravilă multă, cum făceau călugării de demult; cei moderni o fac aşa mai formal. Voia să‑i citeşti tot, laude, acatiste, rugăciuni de seară, de dimineaţă. Un singur băiat, Iulian Crăciun, îi citea bătrânului toată Pravila, chiar mai mult decât voia bătrânul, care‑i zicea: „Mai du-te şi te odihneşte, ajunge“. Şi înainte de a muri a zis aşa: „De-am să iau îndrăzneală la Dumnezeu, doi oameni am să mai iau după mine, pe preotul satului, care m‑a ocrotit în timpul decretului împotriva monahilor şi mi‑a dat cheia de la biserică şi-am făcut ani de zile Liturghie şi m‑am împărtăşit noapte de noapte, şi pe Iulian care mi‑a citit pravila cât am fost bolnav la pat“. În ziua de Înălţare s‑au împlinit patruzeci de zile de la moartea lui. Cu trei zile înainte, a murit preotul din sat, iar după trei zile de la Înălţare, a murit Iulian în Sihăstria. I‑a luat pe amândoi. Erau toţi trei nişte oameni extraordinari.
A mai fost părintele Valerian Sirulescu, pe care l‑am cunoscut mai puţin, era tăcut, retras, nu prea vorbea. L‑am cunoscut pe părintele Ioachim, un călugăr extraordinar, cinstit şi respectuos; dacă mergeam cu el la treabă zicea: „Coasa şi Doamne Iisuse, la fiecare brazdă“, asta era vorba lui. Bine, de părintele Cleopa nu mai vorbim. El mi‑a fost duhovnic din ‘90 până în ‘98. Ori de câte ori aveam şicane, el îmi lua apărarea. Se duceau fel de fel de capete luminate la el: „Uite, Calistrat face aşa, Calistrat face aşa“. El totdeauna mă apăra; ţinea mult la mine. De la el am învăţat să spovedesc, de la el mi-am pus la punct toate canoanele, tot ce spovedeam într‑o lună două, notam cu creionul şi mă duceam la el. Îmi scriam şi răspunsurile mele, iar lângă ale mele le notam pe ale lui, să văd unde am greşit şi unde mă pot corecta. Când am văzut că încep să corespundă răspunsurile, nu mi‑a mai fost frică. Mă duceam la Sihăstria cu orice întrebare, indiferent ce era, şi primeam imediat răspunsul.
– Aţi vieţuit o vreme în Sfântul Munte. Ce ne puteţi spune despre acest loc binecuvântat?
– Două persoane mi-au rămas la suflet de acolo. Părintele Iulian Lazăr, la care ţin şi‑l pomenesc cu toată dragostea, un bătrân extraordinar, şi părintele Serafim Văduva. Mi‑a plăcut stilul gospodăresc şi autoritar al lui Justinian economul, de la care am învăţat cum se munceşte. Am văzut cum poate acel om să organizeze un şantier sau cum poate ţine în frâu mănăstirea. Lucrul acesta mi‑a plăcut. Ce mi‑a mai plăcut la Athos şi-am rămas mişcat a fost peştera Sfântului Atanasie, unde am tuns nişte schivnici. Mi‑a plăcut marea, îmi plăcea să stau ore întregi privind la ea. Mi‑a plăcut muntele, în general, dar nu mi‑a plăcut atmosfera grecească. Mi‑a plăcut icoana „Prodromiţa“ care face parte din tezaurul sufletului meu şi acum lucrez la ea, la pictat, chiar vreau să fac o icoană de mărime naturală cu „Prodromiţa“, exact cum este în Sfântul Munte, şi la care să mă rog cât am să mai trăiesc.
M‑am dus la Marea Lavră, la un hram al Sfântului Atanasie şi i‑am ascultat pe părinţii de acolo cântând foarte frumos. După ce am revenit în România, duhovnic fiind şi venind la mine băieţi de la seminar, care acum sunt teologi, mănăstirea noastră a format un grup foarte bun, „Byzantion“. Aproape toţi sunt ucenicii mei; îi spovedesc pe zece, alţi doi se spovedesc în altă parte. Şi aici am făcut privegheri de toată noaptea, exact cum am văzut în Athos. Ce-am văzut bun în Athos, am adus acasă.
– Cu care dintre părinţii de la noi aveţi o legătură duhovnicească mai strânsă?
– Sunt legat sufleteşte de câţiva părinţi tineri şi de câţiva părinţi bătrâni. Am o legătură bună duhovnicească cu părintele Justin Pârvu, la care mă spovedesc. Părintele Justin mi‑a deschis mintea spre o cale care‑i aparţine personal, are el un stil aparte. M‑a ajutat la nişte lucruri extraordinare. Şi mai am nişte părinţi tineri la care ţin foarte mult, îi am şi ca fii duhovniceşti şi colaborez cu ei pentru că sunt foarte buni: părintele Arsenie de la mănăstirea Lepşa, un tânăr la vreo 35 de ani, dar un duhovnic deosebit şi de o bunătate excepţională. Nu e un călugăr prea vechi, e tot cu metania de Petru Vodă. Îi am pe părintele Justin şi pe părintele Gavriil de la Doroteea, doi băieţi până în 30 de ani, dar nişte oameni de suflet extraordinari, pe părintele Hristofor de la Petru Vodă care a crescut aici cu noi în Bârnova. Mai e părintele Hristodul de la mănăstirea „Naşterea Maicii Domnului“, de prin partea Vasluiului, un băiat cuminte şi ascultător.
– Chiar dacă, unul câte unul, marii noştri duhovnici ajunşi la bătrâneţe trec la Domnul, există totuşi părinţi tineri care le iau locul.
– Am descoperit câţiva. Sunt în număr de zece, dar nu vreau să‑i menţionez, nu e bine să ştie alţii numele lor, ca să nu‑i deranjeze din lucrare. Ei colaborează foarte strâns cu mine, îi ajut din toate punctele de vedere: şi cu cărţi, şi cu bani, şi cu alimente, şi cu haine. Au o călcătură frumoasă. Pentru monah, ca să fie curat cu trupul, atent cu mintea şi cald cu inima, este o mare taină. Numai bătutul metaniei şi cititul la Ceaslov sunt apă de ploaie. Toţi citesc la Ceaslov, dar inima le e de piatră. Iarăşi un părinte extraordinar pe care îl am la suflet, deşi nu mă pot duce des la el, dar care mi‑a rămas în inimă, e Arsenie Papacioc. Mi se pare cel mai lucid şi mai pragmatic duhovnic.
Îl cunosc şi pe părintele Sofian Boghiu. L‑am cunoscut în 1990, în biserica Antim, fără să mă ştie. Când am intrat să mă închin, mi‑a dat 200 de lei şi o pungă de tămâie: „Tinere, te văd un băiat frumos şi tânăr, cu perspective, ia asta de la mine şi zi bogdaproste“. M‑a sărutat pe frunte şi a plecat. Nici n‑am avut timp să mă dumiresc cine e, altcineva mi‑a zis: „Ăla‑i părintele Sofian.“ Eu eram pe-atunci doar frate de mănăstire, mă dusesem să mă închin la mănăstirea Antim, dar în haine civile. Am avut fericita ocazie să‑l cunosc şi pe părintele Stăniloae, să‑i fac patru vizite acasă. Am primit cadou de la el un calendar şi o Filocalie pe care le mai am şi în ziua de astăzi, le păstrez ca amintire. Am avut câteva discuţii cu el, am primit sfaturi, i‑am dus şi eu câte ceva din ce se putea de la mănăstire, călugăreşte, nişte bureţi uscaţi, un sac de nuci, mărunţişuri. Părintele era un om modest, fără pretenţii, m‑a binecuvântat şi mi‑a zis: „Nu-ţi doresc altceva decât un singur lucru: să ajungi să‑l cunoşti pe Dumnezeu, nu citind, ci trăindu‑L. Eu L‑am cunoscut citind“. El se smerea, era un om deosebit, era un om de o bunătate extraordinară.
Şi, bineînţeles, mai este prietenul meu din copilărie, cu care am venit la mănăstire, părintele Visarion, protosinghel, stareţ la mănăstirea Pojorâta – Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, care mi‑a rămas prieten. Şi mai am un prieten, părintele Agatanghel, un băiat cuminte şi la locul lui, la vreo 30 de ani. Îmi sunt prieteni în sensul că tot timpul m‑am bazat pe rugăciunea lor. Noi am făcut aşa, un front comun, în sensul că ne-am sfătuit să ne pomenim unii pe alţii, toţi între noi. Suntem vreo zece-unsprezece care ne ştim, ne pomenim tot timpul, ca să fie mai întărită rugăciunea şi să putem trece mai uşor de valurile care vin permanent şi izbesc.
– Ne puteţi vorbi despre câteva momente mai deosebite din viaţa dumneavoastră duhovnicească?
– Nu se găsesc în viaţa mea trăiri mistice sau răpiri în extaz. Am avut câteva lucruri frumoase, de suflet. Cândva am să le aşez pe hârtie. Mai întâi să mă izolez: să lepăd mândria, lăcomia, lenea, trândăvia, amânarea pravilei… Şi când o să am vreo 60 de ani, dacă am să fiu sănătos, chiar 70, atunci am să scriu eu lucrurile alea frumoase pe care le-am trăit: cu părintele Pamvo, cu părintele Paisie, cu părintele Cleopa, cu părintele Visarion şi de vreo trei ori singur. Dar la vremea cuvenită, nu aşa, la întâmplare. Nu vreau să dau impresia că aş fi cineva. Sunt un om normal.
***
„Sunt un om normal…“ Cu aceste cuvinte încheie părintele Calistrat povestirea vieţii sale. Astfel de cuvinte pot părea banale astăzi, când lumea este însetată de senzaţional, de tot ce este ieşit din comun.
Consider că părintele Calistrat este ieşit din comun tocmai prin faptul că este un om normal într‑o lume anormală. Când nefirescul este considerat firesc şi păcatul este considerat virtute, oamenii care Îl slujesc pe Dumnezeu sunt etichetaţi drept fundamentalişti sau extremişti. Faţă de poziţia părintelui în problema formalismului credincioşilor sau a căderilor preoţilor, se pot ridica voci care să afirme: „Calistrat este nebun!“
Îndrăznesc să fiu de acord cu această părere. Cu o singură precizare însă: cred că părintele face parte din ceata noilor nebuni pentru Hristos, care se află în primele rânduri în oastea Bisericii luptătoare. Spre deosebire de vechii nebuni pentru Hristos, care au intrat în Sinaxare după ce au dus o viaţă ciudată, neconformistă (şi faptele lor par smintitoare minţilor simandicoase din zilele noastre), noii nebuni pentru Hristos au de dus o cruce foarte grea: crucea normalităţii, crucea firescului. Într‑o societate care răstoarnă valorile după bunul plac, nestingherită aproape de nimeni, apar aceste voci profetice care, mărturisind adevărul, Îl mărturisesc pe Dumnezeu.
Una dintre cele mai puternice voci este cea a părintelui de la Bârnova. „Sunt un om normal…“, spune părintele. Tocmai în această normalitate stă măreţia lui. A fi astăzi normal e un lucru de mare cinste. Atunci când vreun împărat spunea: „Sunt împărat…“, era plin de mândrie. Părintele Calistrat spune: „Sunt normal…“, smerindu-se, dezvinovăţindu-se parcă. Fiind normal, nu putea fi altfel. Nu putea sta cu ochii închişi la problemele cu care se confruntă Biserica.
A fi creştin nu înseamnă a fi orb. A fi creştin nu înseamnă a fi lipsit de discernământ. A fi creştin înseamnă a‑ţi iubi aproapele. Şi nu îţi poţi iubi aproapele care zace bolnav fără să încerci să îi tămăduieşti boala. Iar primul pas este constatarea bolii. Părintele Calistrat face acest lucru: are curajul de a lua pulsul unei societăţi bolnave.
„Dar cine îi dă dreptul să o facă? Cine îi dă dreptul să o judece? De ce nu o lasă în căderea ei? De ce se bagă unde nu e treaba lui? De ce…?“ Şi lista „de ce“-urilor ar putea continua.
E o mare virtute să fii normal astăzi. Normalitatea este cale de sfinţenie. Într‑o lume de nebuni, cei sănătoşi vor fi omorâţi cu pietre. Ei sunt singurii în stare să pună diagnosticul corect lumii care îi sugrumă cu păcatele ei.
Nu e greu de înţeles că prin această carte părintele Calistrat scrie o scrisoare lungă multora dintre bolnavii acestei lumi. Şi mulţi vor încerca să dea cu pietre în el. Dar părintele vorbeşte, adică scrie cu glasul, şi cuvintele sale ajung unde rânduieşte Dumnezeu. Vor ajunge şi la oameni care se vor folosi de aceste cuvinte. Vor ajunge şi la oameni care vor lua putere citindu-le.
Înainte de a încredinţa aceste convorbiri tiparului, le-am dat mai multor creştini şi preoţi spre a fi citite. Îmi era teamă ca nu cumva adevărurile spuse de părintele Calistrat să nu smintească pe cineva. Un părinte mi‑a spus: „Nu se smintesc decât cei smintiţi. Ceilalţi se vor folosi. Părintele Calistrat are în el duhul profeţilor care mustrau cetatea nu pentru a‑i anunţa pedeapsa dumnezeiască, ci pentru a o întoarce la pocăinţă. Chiar dacă vorbele lui par prea originale pentru a fi în duhul ortodox, să nu limităm ortodoxia la nişte predici standard. Nu ştim cum s‑ar fi purtat Sfinţii Părinţi astăzi. Oricum, vorbele lor nu ar fi plăcut lumii. Şi părintele Calistrat este de o mie de ori mai tradiţionalist decât cei care, iubind litera care ucide mai mult decât duhul care dă viaţă, ţin ochii închişi ca să nu fie nevoiţi să recunoască apostazia care ne înconjoară.“
Îi rog pe toţi cei care s‑au hrănit din cuvintele părintelui Calistrat să îl pomenească în rugăciunile lor. Părintele Calistrat poate fi rănit în războiul duhovnicesc. Şi rugăciunile celorlalţi îi pot fi de mare ajutor. Părintele Calistrat nu a ajuns la bătrâneţe. Este destul de tânăr. Şi lupta pe care o are de dus este de durată. Rugăciunile noastre îl pot ajuta să meargă în continuare pe drumul pe care a pornit.
Amintesc încă o dată cuvintele părintelui Iulian de la Prodromu: „Atunci când voi muri, te rog să te întorci în Sfântul Munte, ca să nu rămână românii de aici fără duhovnic“.
Cred că ar trebui să ne dăm seama de darul pe care ni l‑a făcut Dumnezeu prin părintele Calistrat. Câtă vreme părintele este lângă noi, să nu ne lenevim a‑i cere cuvânt de folos. Şi, primind cuvintele sale, să nu ne lenevim a le urma…
Lasã un Rãspuns:
Un rãspuns la Viata Pãrintelui Calistrat