Sfintii Ciprian şi Iustina

Pe vre­mea împă­ră­ţi­ei lui Deciu, era în Anti­ohia Siri­ei un filo­zof şi vră­ji­tor ves­tit, anu­me Cipri­an, de neam din Car­ta­gi­na, năs­cut dim părinţi necre­din­cioşi, care a fost dat în copi­lă­ria sa spre slu­j­ba păgî­ne­s­cu­lui şi necu­ra­tu­lui lor zeu, Apo­lon. În anul al şap­te­lea al vîr­stei sale îl încre­dinţa­ră la vră­ji­tori spre învă­ţă­tu­ra meş­teşu­gu­lui vră­ji­to­ri­ei şi a dră­ceş­tii înţe­lep­ciuni. Iar după zece ani de la naş­te­rea sa a fost tri­mis de părinţi spre săvîrşi­rea jert­fei în mun­te­le Olim­pu­lui, pe care păgî­nii îl numeau locu­inţă dum­ne­ze­ias­că, căci aco­lo se afla nenu­mă­ra­tă mulţi­me de idoli întru care mulţi dia­voli locuiau.

Cipri­an a învă­ţat în acel mun­te îna­lt mult meş­teşug dia­vo­lesc, căci ştia felu­ri­te nălu­ciri dră­ceşti; se deprin­se­se a schim­ba văz­du­hul, a porni vîn­tul, a slo­bozi tune­te şi ploi, a tul­bu­ra valu­ri­le mării, a face stri­căciu­ne în răsa­duri, gră­dini şi cîm­pii, a adu­ce vătă­mări şi răni asu­pra oame­ni­lor şi se învă­ţa­se la înţe­lep­ciu­nea cea pier­ză­toa­re şi prea rea lucra­re dia­vo­leas­că. Şi a văzut aco­lo nenu­mă­ra­te pîl­curi dră­ceşti împre­u­nă cu stă­pî­nul întu­ne­ri­cu­lui, împre­ju­rul căru­ia unii săl­tau, alţii slu­jeau, alţii chiu­iau, lău­dînd pe stă­pî­nul său, iar alţii erau tri­mi­şi în toa­tă lumea spre înşe­la­rea popoarelor.

A văzut aco­lo pe toţi zeii şi zei­ţe­le păgî­ne şi felu­ri­te nălu­ciri şi vede­nii, la care se învă­ţa cîte patru­zeci de zile în post; că mîn­ca după apu­sul soa­re­lui nu pîi­ne, nici altă hra­nă, ci numai ghin­dă de ste­jar. Cînd era de cinci­spre­ze­ce ani avea ca das­căli şap­te slu­ji­tori mari care slu­jeau la cele şap­te pla­ne­te. De la acei jer­fi­tori a învă­ţat mul­te tai­ne dia­vo­leşti. Apoi s‑a dus în ceta­tea Agra, unde, slu­jind cîtva timp zei­ţei Ira, a învă­ţat mul­te meş­teşu­guri de la slu­ji­to­rul care era aco­lo. Şi a petre­cut şi în Tau­ro­poli slu­jind zei­ţei Arte­mis. De aco­lo s‑a dus la Lache­de­mo­n­ia şi a deprins să facă fel de fel de vrăji şi nălu­ciri, ca ace­ea ca morţii din mor­min­te să grăiască.

Avînd două­zeci de ani, a mers în Egipt, în ceta­tea Mem­fis, la capii rău­tă­ţi­lor şi mul­te far­me­ce şi vră­ji­to­rii învă­ţa. La trei­zeci de ani a mers la cal­dei şi aco­lo a învă­ţat să citeas­că în ste­le. Si în Anti­ohia a mers, fiind atunci desă­vîrşit în toa­tă rău­ta­tea: vră­ji­tor şi fer­me­că­tor, pier­ză­tor de sufle­te, mare pri­e­ten şi cre­din­cioa­să slu­gă a stă­pî­ni­to­ru­lui iadu­lui, cu care sin­gur faţă în faţă a vor­bit şi de cin­ste mare de la dîn­sul s‑a învred­ni­cit. De acest lucru sin­gur a măr­tu­ri­sit, zicînd: “Să mă cre­deţi pe mine că sin­gur pe dia­vol l‑am văzut, pen­tru că prin jert­fe l‑am rugat şi l‑am săru­tat şi am gră­it cu dîn­sul şi cu ace­ia care sînt la dîn­sul mai mari şi m‑au iubit şi mi-au lău­dat înţe­le­ge­rea mea şi îna­in­tea tutu­ror a zis: “Iată noul Amvrie, gra­b­nic spre ascul­ta­rea noas­tră, vre­mel­nic de împăr­tă­şa­nia noas­tră”. Şi mi-au făgă­du­it că au să mă pună boier, după ieşi­rea mea din trup şi cît timp eu am să petrec pe pămînt, în toa­te au să-mi aju­te şi mi-au dat spre slu­ji­rea mea un grup de dia­voli. Iar cînd ieşeam de la dîn­sul a stri­gat către mine: “Îmbăr­bă­tea­ză-te, nevo­i­to­ru­le Cipri­a­ne” şi, scu­lîn­du-se, m‑a petre­cut, încît şi toţi mai marii dia­vo­li­lor s‑au mirat. De ace­ea toţi boie­rii lor pe mine mă ascul­tau, văzînd cin­stea ce mi se făcea de către dîn­sul. Era chi­pul lui ca o floa­re de iar­bă şi capul îi era încu­nu­nat cu o coroa­nă pre­fă­cu­tă, nu ade­vă­ra­tă, ci nălu­ci­re de aur şi pie­tre lumi­noa­se, care lumi­na chi­pul ace­la şi hai­ne­le lui erau minu­na­te. Iar cînd se întorcea încoa­ce sau înco­lo se cutre­mu­ra tot locul ace­la şi mulţi stă­teau lîn­gă sca­u­nul lui cu fel de fel de rîn­du­ieli ale duhu­ri­lor rău­tă­ţii, întru mare supunere.

Eu cu totul pe mine mă dădu­sem atunci, supu­nîn­du-mă la toa­tă porun­ca lui”. Aceas­ta des­pre sine sin­gur a spus‑o Cipri­an după întoar­ce­rea sa la Dumnezeu.

Este ară­tat ce fel de om era: pri­e­ten al dia­vo­li­lor, ale căror lucruri, toa­te, le făcea supă­rînd pe oameni şi înşelîndu‑i. În Anti­ohia a petre­cut mul­tă vre­me şi a adus pe mulţi oameni spre toa­tă necu­ra­ta fără­de­le­ge, pe mulţi i‑a ucis cu otră­vu­ri­le şi cu far­me­ce­le, pe copii şi pe copi­le spre jert­fa dia­vo­li­lor îi înjun­ghia şi pe mulţi i‑a învă­ţat la vră­ji­le sale rele: pe unii îi învă­ţa să zbo­a­re prin văz­duh, pe alţii să plu­teas­că cu lun­trea prin nori, pe alţii i‑a făcut să umble pe ape. De toţi păgî­nii era cin­stit şi slă­vit ca un mare jert­fi­tor şi prea­înţe­lept slu­ji­tor al necu­ra­ţi­lor lor zei şi mulţi aler­gau la dîn­sul pen­tru nevo­i­le lor, pen­tru că îi aju­ta cu pute­rea dia­vo­leas­că de care era plin; uno­ra le aju­ta la desfrî­na­re, alto­ra la mînie, la vra­j­bă şi la izbîn­di­rea rău­tă­ţi­lor, iar alto­ra în zavis­tie le aju­ta. Acum era cu totul în fun­dul iadu­lui şi în guri­le dia­vo­leşti, fiu al ghe­e­nei, păr­taş al celor dia­vo­leşti şi al pier­ză­rii celei veş­ni­ce. Iar Dom­nul, Cel ce nu voieş­te moar­tea păcă­to­su­lui, pen­tru negră­i­ta Sa bună­ta­te şi pen­tru milos­ti­vi­rea cea nebi­ru­i­tă de păca­te­le ome­neşti, a vrut ca pe acest om să‑l cau­te şi pe cel afun­dat în adîn­cul iadu­lui din pră­pas­tie să‑l scoa­tă şi să‑l mîn­tu­ias­că, spre ară­ta­rea milos­ti­vi­rii Sale, tutu­ror oame­ni­lor, căci nu este păcat să biru­ias­că iubi­rea Lui de oameni. Şi l‑a mîn­tu­it pe Cipri­an din pier­za­rea lui în acest chip:

În acea vre­me era în Anti­ohia o fecioa­ră cu nume­le de Ius­ti­na, care s‑a năs­cut din părinţi păgîni. Tatăl ei se numea Ede­sie şi era slu­ji­tor ido­lesc, iar mai­ca sa se numea Cleo­do­nia. Fecioa­ra Ius­ti­na cînd a ajuns la vîr­sta desă­vîrşi­tă, şezînd în casa sa la fereas­tră, a auzit din întîm­pla­re un cuvînt de mîn­tu­i­re din gura unui dia­con care tre­cea pe aco­lo, care se numea Pra­i­lie şi care gră­ia pen­tru întru­pa­rea Dom­nu­lui nos­tru Iisus Hris­tos “că S‑a năs­cut din cura­ta Fecioa­ră Maria şi, mul­te minuni făcînd, a voit a pătimi pen­tru mîn­tu­i­rea noas­tră şi a învi­at din morţi şi S‑a înă­lţat la ceruri şi a stat de‑a dreap­ta Tată­lui şi împă­ră­ţeş­te în veci”.

Aceas­tă pro­po­ve­du­i­re a dia­co­nu­lui a căzut pe pămînt bun în ini­ma Ius­ti­nei, căci degra­bă a înce­put a adu­ce rod şi a dez­ră­dă­ci­na din ea toţi spi­nii necre­dinţei. Ius­ti­na voia ca mai mult şi mai desă­vîrşit să înveţe de la acel dia­con, însă nu îndrăz­nea să‑l cau­te pe el, împiedicînd‑o fecio­rel­ni­ca ruşi­ne. Însă mer­gea ade­se­ori, în tai­nă, la bise­ri­ca lui Hris­tos, ascul­tînd cuvin­te­le lui Dum­ne­zeu; şi lucrînd în ini­ma ei Duhul Sfînt, a cre­zut în Hris­tos. Şi în scur­tă vre­me şi pe mai­ca ei a făcut‑o să cre­a­dă şi după ace­ea şi pe bătrî­nul ei tată l‑a adus la cre­dinţă; el, văzînd înţe­le­ge­rea fii­cei sale şi auzind cuvin­te­le ei cele înţe­lep­te, soco­tea în sine că ido­lii, fiind făcu­ţi de mîini ome­neşti, cum pot să fie ei dum­ne­zei, nea­vînd nici suflet, nici sufla­re? Şi o vede­nie minu­na­tă a văzut el noap­tea în vis, prin dum­ne­ze­ias­că ară­ta­re: adi­că o tabă­ră mare de îngeri pur­tă­tori de lumi­nă, iar în mij­lo­cul lor era Mîn­tu­i­to­rul lumii, Iisus Hris­tos, şi L‑a auzit pe El grăindu‑i: “Veni­ţi la Mine şi vă voi da vouă cereas­că împă­ră­ţie”. Apoi, deş­tep­tîn­du-se din somn, Ede­sie înda­tă a mers cu feme­ia şi cu fii­ca sa la epi­sco­pul cre­ş­ti­nesc pe care îl che­ma Optat, rugîndu‑l pe el să‑i înveţe cre­dinţa lui Hris­tos şi să le dea lor Sfîn­tul Botez şi i‑a spus lui cuvin­te­le fii­cei sale şi înge­reas­ca vede­nie pe care sin­gur o văzuse.

Auzind aceas­ta epi­sco­pul, s‑a bucu­rat de întoar­ce­rea lor şi, gră­in­du-le mult des­pre cre­dinţa în Hris­tos, a bote­zat pe Ede­sie şi pe Cleo­do­nia, feme­ia sa şi pe fii­ca lor Ius­ti­na şi, împărtăşindu‑i pe ei cu Sfin­te­le Tai­ne, i‑a slo­bo­zit cu pace. Iar după ce s‑a întă­rit Ede­sie în cre­dinţa lui Hris­tos, văzînd epi­sco­pul evla­via lui, l‑a făcut pre­ot; şi petre­cu în fap­te bune şi în fri­că de Dum­ne­zeu un an şi şase luni şi aşa, în sfîn­ta cre­dinţă, şi‑a sfîrşit via­ţa. Iar Ius­ti­na bine s‑a nevo­it în porun­ci­le Dom­nu­lui, iubind pe Mire­le său Hris­tos şi slujindu‑I Lui în rugă­ciuni, în fecio­rie şi în cură­ţe­nie, în post şi în mare înfrî­na­re. Iar vră­j­ma­şul cel ce ură­ş­te nea­mul ome­nesc, văzînd o via­ţă ca aceas­ta a ei, a zavis­tu­it fap­te­le ei cele bune şi a înce­put a o supă­ra, felu­ri­te nevoi şi neca­zuri pornindu‑i împotrivă.

Era atunci în Anti­ohia un tînăr sco­las­tic, pe nume Aglaid, fiu de părinţi boga­ţi şi slă­vi­ţi, vieţu­ind cu desfă­ta­re întru deşer­tă­ciu­nea lumii aces­te­ia. Şi aces­ta, într‑o vre­me oare­ca­re, a văzut‑o pe Ius­ti­na fecioa­ra mer­gînd la bise­ri­că şi s‑a minu­nat de fru­mu­seţea ei. Iar dia­vo­lul a pus gînd rău în ini­ma lui asu­pra ei şi, aprin­zîn­du-se de dorul ei, Aglaid a înce­put a se gîn­di în toa­te chi­pu­ri­le, ca întru cunoş­tinţa şi dra­gos­tea ei să vie şi, înşelînd‑o, să adu­că pe mie­lu­şea­ua cea cura­tă a lui Hris­tos întru necu­ră­ţia cea gîn­di­tă de dîn­sul. Şi pîn­dea calea ei, ori unde avea să mear­gă fecioa­ra şi, întîmpinînd‑o, o amă­gea cu cuvin­te desfrî­na­te, lăudîndu‑i fru­mu­seţea. Apoi, spunîndu‑i cuvin­te de feri­ci­re şi ară­tîn­du-şi dra­gos­tea sa către dîn­sa, cu cur­se înşe­lă­toa­re şi meş­teşu­git împle­ti­te o urmă­rea pe ea spre desfrî­na­re. Iar fecioa­ra se întorcea şi fugea de dîn­sul, înfri­coşîn­du-se de el şi nu voia să‑i ascul­te înşe­lă­toa­re­le şi vicle­ne­le cuvin­te. Şi tînă­rul, dorind fru­mu­seţi­le ei cele fecio­reşti, a tri­mis la dîn­sa rugă­min­te ca să voias­că să‑i fie lui soţie. Iar ea a răs­puns către dîn­sul: “Am pe Mire­le meu Hris­tos căru­ia Îi slu­jesc şi cură­ţia mea îmi păs­trez. Ace­la şi sufle­tul şi tru­pul meu îmi păzeş­te de toa­tă necurăţia”.

Un răs­puns ca aces­ta al cura­tei fecioa­re auzindu‑l Aglaid şi mai mult a dorit‑o, aprinzîndu‑l pe el dia­vol. Nepu­tînd nici­de­cum să o amă­geas­că, a gîn­dit ca s‑o răpeas­că; şi adu­nînd spre aju­tor tineri fără de rîn­du­ia­lă, ase­me­nea lui, i‑a păzit calea pe care obi­ş­nu­ia fecioa­ra să mear­gă spre bise­ri­că la rugă­ciu­ne. Aco­lo a întîmpinat‑o şi a prins‑o, ducînd‑o cu sila spre casa lui. Iar ea a înce­put a stri­ga foar­te tare, bătîndu‑l pe el pes­te gură şi scui­pînd asu­pra lui. Auzind acea stri­ga­re, veci­nii au ieşit din case­le lor şi au aler­gat ca s‑o scoa­tă din mîi­ni­le tînă­ru­lui cel neru­şi­nat ca din gura lupu­lui şi au reu­şit să o ia pe mie­lu­şea­ua cea fără pri­ha­nă, pe Sfîn­ta Ius­ti­na. Şi au fugit toţi cei nele­giui­ţi, iar Aglaid cu ruşi­ne s‑a dus la casa sa.

Neş­ti­ind ce să mai facă, înmulţin­du-se în el rău­ta­tea pati­mii, s‑a ispi­tit cu încă un lucru rău: a mers la mare­le vră­ji­tor şi fer­me­că­tor, Cipri­an, jert­fi­to­rul ido­lesc şi aces­tu­ia, spunîndu‑i neca­zul său, i‑a cerut aju­tor, făgă­du­ind să‑i dea mult aur şi argint. Cipri­an, pe toa­te auzin­du-le de la dîn­sul, îl mîn­gîia făgăduindu‑i că toa­tă dorinţa lui i‑o va înde­plini. “Eu, a zis el, voi face ca aceas­tă fecioa­ră sin­gu­ră să cău­te dra­gos­tea ta şi te va dori pe tine mai mult decît tu pe ea”. Aşa, mîngîindu‑l, i‑a dat bună nădejde.

Luînd Cipri­an cărţi­le sale de învă­ţă­tu­ră a che­mat pe unul din duhu­ri­le cele necu­ra­te pe care îl ştia că degra­bă poa­te să aprin­dă cu necu­ra­tă dori­re ini­ma Ius­ti­nei spre tînă­rul ace­la. Iar dia­vo­lul i‑a făgă­du­it cu sîr­gu­inţă să‑i înde­pli­neas­că dorinţa şi cu mîn­drie a zis: “Nu-mi este mie cu ane­vo­ie acest lucru, de vre­me ce eu de mul­te ori am cutre­mu­rat cetă­ţi, ziduri am sur­pat, case am des­pă­rţit, văr­sări de sîn­ge şi uci­deri de tată am făcut; învră­j­biri şi mînie mare între fra­ţi şi între soţi am pus, pe cei ce voiau să petrea­că mult în fecio­rie i‑am adus în necu­ră­ţie; pe călu­gă­rii cei ce se nevo­iau prin munţi şi la mul­tă pos­ti­re se deprin­deau, negîn­din­du-se nici­o­da­tă la trup, în pofta desfrî­nă­rii i‑am adus şi i‑am învă­ţat să slu­jeas­că pati­mi­lor tru­peşti, iar pe alţii, care întru pocă­inţă şi întru lepă­da­rea de toa­te veni­se­ră, iară­şi i‑am întors la cele din­tîi lucruri rele şi pe mulţi din cei ce petre­ceau în cură­ţie, i‑am arun­cat în desfrî­na­re. Deci, oare nu pot eu ca pe aceas­tă fecioa­ră spre dra­gos­tea lui Aglaid să o plec? Si ce să zic mai mult? Cu lucrul voi ară­ta pute­rea mea degra­bă. Deci, pri­meş­te aceas­tă doc­to­rie – şi îi dădu un vas plin – şi dă‑o tînă­ru­lui ace­lu­ia ca să stro­peas­că locu­inţa Ius­ti­nei şi vei vedea ce va fi”. Aces­tea zicînd, s‑a dus, iar Cipri­an, chemîndu‑l pe Aglaid, l‑a tri­mis pe el să stro­peas­că în tai­nă casa Ius­ti­nei cu licoa­rea din vasul ace­la dia­vo­lesc. Şi făcîn­du-se aceas­ta, a intrat dia­vo­lul desfrî­nă­rii cu săgeţi­le cele aprin­se ale poftei tru­peşti, ca să răneas­că prin desfrî­na­re ini­ma cea fecio­reas­că şi tru­pul ei şi cu pofta cea necu­ra­tă să‑l aprindă.

Avea obi­ce­iul fecioa­ra ace­ea ca în toa­te nopţi­le să-şi facă rugă­ciu­ni­le sale către Dom­nul. Şi a fost după obi­cei, cînd în cea­sul al tre­i­lea din noap­te, scu­lîn­du-se se ruga lui Dum­ne­zeu, a simţit ca de năpra­s­nă o tul­bu­ra­re în tru­pul ei şi furt­u­nă rea de pofta cea tru­peas­că şi aprin­de­rea focu­lui ghe­e­nei. Şi a fost acea supă­ra­re şi în acel vifor dină­un­tru mul­tă vre­me; îi venea întru pome­ni­re acel Aglaid, căci se ridi­ca­se în ea gîn­du­ri­le cele rele. Se mira fecioa­ra şi sin­gu­ră de sine se ruşi­na, simţin­du-şi sîn­ge­le fier­bînd ca într‑o căl­da­re şi se gîn­dea la lucruri de care întot­dea­u­na, ca de niş­te necu­ră­ţe­nii, se scîr­bea. Şi cu bună cunoş­tinţă fiind Ius­ti­na, a înţe­les că de la dia­vol i s‑a tras acest răz­boi întru dîn­sa şi înda­tă, îna­r­mîn­du-se cu arma sem­nu­lui cru­cii, a aler­gat către Dum­ne­zeu cu fier­bin­te rugă­ciu­ne şi a stri­gat din adîn­cul ini­mii către Hris­tos, Mire­le său, zicînd: “Doam­ne, Dum­ne­ze­ul meu, Iisu­se Hris­to­a­se, iată, vră­j­ma­şii mei s‑au ridi­cat asu­pra mea, cur­se au pre­gă­tit pen­tru picioa­re­le mele şi au sme­rit sufle­tul meu; iar eu mi-am adus amin­te de nume­le Tău şi m‑am vese­lit şi cînd mă supă­ră ei pe mine, eu la Tine scap şi nădăj­du­iesc, spre a nu se bucu­ra vră­j­ma­şul meu de mine; căci ştii, Doam­ne Dum­ne­ze­ul meu, că eu sînt roa­ba Ta şi cură­ţia tru­pu­lui meu pen­tru Tine o păzesc şi sufle­tul meu Ţie ţi l‑am încre­dinţat. Deci, păzeş­te pe oaia Ta, Păs­to­ru­le bun, nu mă lăsa întru mîn­ca­rea fia­re­lor celor ce cau­tă să mă înghi­tă pe mine, dă-mi biru­inţa poftei celei rele a tru­pu­lui meu”. Ast­fel, sfîn­ta fecioa­ră, stă­ru­ind mult în rugă­ciu­ne, a ruşi­nat pe vră­j­ma­şul care, fiind biru­it de rugă­ciu­nea ei, a fugit de la dîn­sa cu ruşi­ne; şi s‑a întors odih­na în tru­pul şi în ini­ma Ius­ti­nei şi s‑a stins văpa­ia poftei, iar răz­bo­i­ul a înce­tat şi fier­be­rea sîn­ge­lui s‑a poto­lit şi Ius­ti­na a dat sla­vă lui Dum­ne­zeu, cîn­tînd cîn­ta­re de biruinţă.

Dia­vo­lul s‑a întors la Cipri­an cu ves­te rea, că nu a reu­şit întru nimic. Dar Cipri­an l‑a între­bat pe el din care pri­ci­nă nu a putut s‑o supu­nă pe acea fecioa­ră. Iar el, cu toa­te că nu voia, i‑a spus ade­vă­rul, zicînd: “Pen­tru aceas­ta nu am reu­şit, pen­tru că am văzut pe ea un semn de care m‑am înfri­coşat, şi din aceas­tă cau­ză nu am putut ca să o biru­iesc”. Cipri­an a che­mat un dia­vol mai cum­plit şi l‑a tri­mis pe aces­ta spre a o ispi­ti pe Ius­ti­na. Şi mer­gînd aces­ta, a făcut mai mul­te decît cel din­tîi, căci cu mare pute­re a năvă­lit asu­pra ei, iar fecioa­ra cu mai fier­bin­te rugă­ciu­ne s‑a îna­r­mat şi mai mare nevo­inţă a ară­tat, pen­tru că s‑a îmbră­cat în hai­nă de păr şi îşi chi­nu­ia tru­pul său cu înfrî­na­rea şi cu pos­tul, numai pîi­ne şi apă mîn­cînd. Şi aşa, îmblîn­zin­du-şi pati­mi­le tru­pu­lui, a biru­it pe dia­vol şi l‑a gonit cu ruşi­ne, iar el, la fel ca şi cel din­tîi, nespo­rind nimic, s‑a întors la Cipri­an. Iar Cipri­an a che­mat pe una din­tre căpe­te­ni­i­le dia­vo­leşti şi i‑a spus des­pre slă­bi­ciu­nea celor­la­lţi doi dia­voli tri­mi­şi care nu au putut să covîrşeas­că o fecioa­ră şi a cerut de la dîn­sul aju­tor. Iar el a ocă­rît pe dia­vo­lii cei din­tîi cu săl­bă­ti­cie, ca pe cei ce nu sînt bine iscu­si­ţi în acel lucru şi ca pe cei ce nu şti­au cum să îndul­ceas­că desfrî­na­rea în ini­ma fecioa­rei. Şi i‑a dat bună nădej­de lui Cipri­an, făgăduindu‑i ca sin­gur, în alt chip, să ispi­teas­că pe fecioară.

Ducîn­du-se de la Cipri­an, s‑a pre­fă­cut pe sine în chip de feme­ie şi aşa a intrat la Ius­ti­na; şi, şezînd, a înce­put a grăi cu dîn­sa cuvin­te­le cele dum­ne­ze­ieşti, ca şi cum ar fi vrut să urmeze vieţii şi cură­ţi­ei ei; o între­ba ce fel de pla­tă o să aibă pen­tru aceas­tă via­ţă sfîn­tă şi pen­tru fecio­ria ei. Iar Ius­ti­na a zis: “Mare şi negră­i­tă este pla­ta pen­tru cei ce vieţu­iesc în cură­ţie, şi mîh­ni­re mare au oame­nii care nu bagă de sea­mă o vis­te­rie mare ca aceas­ta a cură­ţi­ei înge­reşti”. Iar dia­vo­lul, des­co­pe­rin­du-şi neru­şi­na­rea, cu meş­teşug a înce­put a o amăgi, zicîndu‑i: “Apoi în ce chip ar putea să fie lumea şi cum s‑ar naş­te oame­nii? De ar fi păzit Eva cură­ţia, apoi de unde s‑ar fi înmulţit nea­mul ome­nesc? Cu ade­vă­rat, bună este însoţi­rea, pe care sin­gur Dum­ne­zeu a rînduit‑o, şi Sfîn­ta Scrip­tu­ră o lau­dă, zicînd: “Cin­sti­tă este nun­ta întru toa­te şi patul nespur­cat. Mulţi sfinţi ai lui Dum­ne­zeu oare nu au fost întru însoţi­rea pe care a dat‑o Dum­ne­zeu spre mîn­gîi­e­rea omu­lui, ca spre copi­ii săi cău­tînd să se înve­se­leas­că şi să lau­de pe Dumnezeu?”

Niş­te cuvin­te ca aces­tea auzin­du-le Ius­ti­na, a cunos­cut pe maes­trul dia­vol amă­gi­tor şi mai bine decît Eva l‑a biru­it pe el; pen­tru că, nein­trînd în mai mul­tă vor­bă cu dîn­sul, a aler­gat degra­bă la lima­nul Cru­cii lui Hris­tos. Şi a pus sem­nul cel cin­stit pe frun­tea ei şi ini­ma şi‑a ridicat‑o spre Dum­ne­zeu, Mire­le său, şi înda­tă a pie­rit dia­vo­lul, cu mai mare ruşi­ne ca cei din­tîi. Acel mare dia­vol a venit şi la Cipri­an, tul­bu­rat; şi cunos­cînd Cipri­an că nici ace­la nu a reu­şit nimic, a zis către dia­vol: “Oare nici tu pe fecioa­ra ace­ea n‑ai putut s‑o biru­ieşti, fiind dia­vol puter­nic şi iscu­sit mai mult ca alţii în acest lucru? Apoi care din voi va face ceva ace­lei nebi­ru­i­te inimi fecio­reşti? Deci, spu­neţi-mi mie: cu ce fel de arme vi se împo­tri­veş­te vouă şi cum pute­rea voas­tră cea tare nepu­tin­cioa­să o face?” Iar dia­vo­lul, fiind silit de pute­rea lui Dum­ne­zeu, deşi nevrînd, a măr­tu­ri­sit: “Nu putem, a zis el, să pri­vim spre sem­nul cru­cii, ci fugim de dîn­sul, căci ne arde pre­cum focul şi ne goneş­te depar­te”. Cipri­an s‑a supă­rat foar­te tare asu­pra dia­vo­lu­lui, că l‑a adus întru ruşi­ne şi se cer­ta cu dîn­sul, zicîndu‑i: “Dar aşa este pute­rea voas­tră, că o fecioa­ră nepu­tin­cioa­să vă biru­ieş­te?” atunci dia­vo­lul, vrînd să‑l mîn­gîie pe Cipri­an, a încer­cat să facă alt lucru, în acest fel: s‑a pre­fă­cut în chi­pul Ius­ti­nei şi a mers la Aglaid, că aşa părîn­du-i-se lui Aglaid că este Ius­ti­na cu ade­vă­rat îşi va împlini dato­ria sa şi nu va fi ară­ta­tă nepu­tinţa lor cea dia­vo­leas­că, nici Cipri­an nu se va afla întru ruşine.

Cînd a intrat dia­vo­lul la Aglaid în chi­pul Ius­ti­nei, Aglaid a sărit de nespu­să bucu­rie şi aler­gînd la ea, a cuprins‑o şi o săru­ta, zicînd: “Bine ai venit la mine, prea fru­moa­să Ius­ti­na”. Şi cum a zis tînă­rul cuvîn­tul Ius­ti­na, înda­tă dia­vo­lul s‑a stins, nepu­tînd nici nume­le Ius­ti­nei să‑l rab­de, iar tînă­rul s‑a înspă­i­mîn­tat foar­te tare şi, aler­gînd la Cipri­an, i‑a spus lui cele ce s‑au întîm­plat. Cipri­an, cu aju­to­rul vră­ji­lor sale, a pus pe dîn­sul chip de pasă­re şi făcîndu‑l ca să zbo­a­re prin văz­duh, l‑a tri­mis la casa Ius­ti­nei, ca prin fereas­tră să intre în came­ra ei. Iar el, fiind pur­tat de dia­vol, zbu­ra prin văz­duh dea­su­pra came­rei Ius­ti­nei şi voia să se aşe­ze pe casă. S‑a întîm­plat atunci ca Ius­ti­na să pri­veas­că pe fereas­tră şi văzînd‑o dia­vo­lul pe ea, l‑a lăsat pe Aglaid şi a fugit. Şi a pie­rit de la Aglaid şi acea nălu­ci­re, în care se ară­ta ca o pasă­re şi puţin a lip­sit de a nu muri căzînd jos, căci cu mîi­ni­le s‑a apu­cat de vîr­ful casei şi, ţinîn­du-se, a rămas spîn­zu­rat. De nu ar fi fost cobo­rît de aco­lo prin rugă­ciu­nea Sfin­tei Ius­ti­na, ar fi căzut tică­lo­sul şi ar fi murit. Şi aşa, nere­u­şind nimic, s‑a întors tînă­rul la Cipri­an, povestindu‑i lui pri­mej­dia sa, iar Cipri­an s‑a necă­jit foar­te tare, văzîn­du-se înfrînt şi s‑a hotă­rît ca sin­gur să se ducă la Ius­ti­na, nădăj­du­ind în vră­ji­to­ri­i­le sale. Mai întîi s‑a pre­fă­cut în feme­ie, apoi în pasă­re; şi încă nu se apro­pia de uşi­le casei ei, iar nălu­ci­rea şi înşe­lă­toa­rea ase­mă­na­re cu cea de feme­ie şi cu cea de pasă­re au pie­rit de la dîn­sul şi s‑a întors ruşinat.

După aceas­ta, a înce­put Cipri­an a face izbîn­di­re ruşi­nii sale, şi a adus cu aju­to­rul vră­ji­lor sale ispi­te asu­pra casei Ius­ti­nei şi asu­pra case­lor tutu­ror rude­ni­i­lor, ale veci­ni­lor şi ale cunos­cu­ţi­lor ei, ca odi­ni­oa­ră dia­vo­lul asu­pra drep­tu­lui Iov: le omo­ra dobi­toa­ce­le, pe slu­gi­le lor le lovea şi cu răni îi arun­ca pe dînşii în necaz nemă­su­rat. Apoi a lovit‑o şi pe Ius­ti­na cu o boa­lă, încît zăcea la pat şi plîn­gea mai­ca sa pen­tru dîn­sa. Iar ea o mîn­gîia pe mai­ca sa, pre­cum David, zicînd: “Nu voi muri, ci vie voi fi, şi voi poves­ti lucru­ri­le Dom­nu­lui”. Însă nu numai asu­pra ei şi asu­pra rude­ni­i­lor ei, ci şi asu­pra cetă­ţii (Dum­ne­zeu aşa a voit), a adus Cipri­an vătă­ma­re, din cau­za mîni­ei sale celei neîm­blîn­zi­te şi din pri­ci­na ruşi­nii celei mari. Şi erau răni între dobi­toa­ce şi mul­te boli între oameni. Şi prin lucra­re dia­vo­leas­că a stră­bă­tut ves­tea prin întrea­ga ceta­te, că mare­le jert­fi­tor Cipri­an pedep­seş­te ceta­tea pen­tru Ius­ti­na, care i se împo­tri­veş­te. Adu­nîn­du-se nu puţini din­tre cin­sti­ţii cetă­ţeni, au mers la Ius­ti­na şi cu mînie au sfătuit‑o pe dîn­sa ca să nu‑l mai mîh­neas­că pe Cipri­an şi să se mări­te cu Aglaid, ca să nu păti­meas­că toţi mai mul­tă supă­ra­re pen­tru dîn­sa. Iar ea pe toţi îi mîn­gîia, încredinţîndu‑i că degra­bă toa­te vătă­mă­tu­ri­le ace­lea, care au fost adu­se lor de Cipri­an cu aju­to­rul dia­vo­li­lor, vor pieri, lucru care s‑a şi întîm­plat. Pen­tru că după ce Sfîn­ta Ius­ti­na s‑a rugat cu tărie lui Dum­ne­zeu, înda­tă toa­tă pute­rea dia­vo­leas­că a pie­rit şi toţi s‑au tămă­du­it de boli şi s‑au vin­de­cat de răni.

Schim­bîn­du-se lucru­ri­le, popoa­re­le Îl prea­mă­reau pe Hris­tos, iar de Cipri­an şi de meş­teşu­gul lui cel vră­ji­to­resc îşi băteau joc, încît acum Cipri­an nici între oameni nu se mai ară­ta de ruşi­nea cea mare şi chiar şi de cei cunos­cu­ţi se ruşi­na. Apoi, înş­ti­inţîn­du-se bine că sem­nul cru­cii şi nume­le lui Hris­tos nimic nu poa­te să le biru­ias­că, şi‑a venit în fire şi a zis către dia­vol: “Pier­ză­to­ru­le şi al tutu­ror înşe­lă­to­ru­le, vis­ti­e­ru­le a toa­tă necu­ră­ţia şi înşe­lă­ciu­nea, acum ţi-am cunos­cut nepu­tinţa, că dacă de umbra cru­cii te temi şi de nume­le lui Hris­tos te cutre­muri, apoi ce vei face cînd sin­gur Hris­tos va veni asu­pra ta? Dacă pe cei ce se însem­nea­ză cu cru­cea nu‑i poţi birui, apoi pe cine vei scoa­te din mîi­ni­le lui Hris­tos? Acum am cunos­cut că nu eşti nimic şi nu poţi nimic şi nu ai pute­re de izbîn­di­re. M‑am înşe­lat eu, tică­lo­sul, ascul­tîn­du-te pe tine şi cre­zînd în înşe­lă­ciu­nea ta; deci, depăr­tea­ză-te de la mine, bles­te­ma­tu­le, depăr­tea­ză-te, că de acum mi se cade mie să rog pe cre­ş­tini ca să mă milu­ias­că. Mi se cade mie să alerg la cei drep­t­cre­din­cioşi ca să mă izbă­veas­că şi să se îngri­jeas­că pen­tru mîn­tu­i­rea mea. Du-te, du-te nele­giu­i­tu­le, vră­j­maş al ade­vă­ru­lui şi potri­v­nic şi urî­tor a toa­tă lumea!”

Aces­tea auzin­du-le, dia­vo­lul s‑a repe­zit la Cipri­an ca să‑l uci­dă şi, năpă­dind asu­pra lui, a înce­put a‑l sugru­ma, bătîndu‑l. Şi nu avea Cipri­an aju­tor de la nimeni şi nu ştia cum să-şi aju­te lui şi să se izbă­veas­că din cum­pli­te­le mîini dia­vo­leşti şi, încă fiind viu, şi‑a adus amin­te de sem­nul sfin­tei cruci prin care se împo­tri­vea Ius­ti­na la toa­tă pute­rea dia­vo­leas­că şi a zis: “Dum­ne­ze­ul Ius­ti­nei, aju­tă-mi şi mie!” Apoi, ridi­cîn­du-şi mîna, şi‑a făcut sem­nul cru­cii şi înda­tă dia­vo­lul ca o săge­a­tă întin­să a pie­rit de la dîn­sul. Iar el, răco­rin­du-se şi căpă­tînd îndrăz­ne­a­lă şi che­mînd nume­le lui Hris­tos, se însem­na cu sem­nul cru­cii şi în felul aces­ta se împo­tri­vea dia­vo­lu­lui, ocărîndu‑l şi blestemîndu‑l. Dia­vo­lul stă­tea depar­te de dîn­sul şi nu îndrăz­nea să se apro­pie, pen­tru sem­nul cru­cii şi pen­tru nume­le lui Hris­tos, care îl înfri­coşau şi îl îngro­zeau, zicîndu‑i: “Nu te va scoa­te Hris­tos din ghea­re­le mele!” Şi, mîni­in­du-se asu­pra lui, a răc­nit ca un leu şi s‑a dus.

Cipri­an, luînd toa­te cărţi­le vră­ji­to­ri­i­lor sale, a aler­gat la Antim, epi­sco­pul cre­ş­tin, şi, căzînd la picioa­re­le lui, se ruga să‑l milu­ias­că pe el şi să‑i dea lui Sfîn­tul Botez. Iar epi­sco­pul, ştiindu‑l pe el mare vră­ji­tor şi tutu­ror înfri­coşat, soco­tea că a venit la dîn­sul cu înşe­lă­ciu­ne şi îl înde­păr­ta, zicîndu‑i: “Mul­te rele faci între păgîni şi să nu faci aces­tea şi între cre­ş­tini, ca să nu pieri degra­bă”. Iar Cipri­an, plîn­gînd, i‑a poves­tit epi­sco­pu­lui toa­te rău­tă­ţi­le sale şi cărţi­le sale i le‑a dat ca să le ardă. Văzînd epi­sco­pul sme­re­nia lui, i‑a ară­tat şi l‑a învă­ţat pe el sfîn­ta cre­dinţă şi i‑a porun­cit lui ca să se pre­gă­teas­că să pri­meas­că Sfîn­tul Botez. Iar cărţi­le lui le‑a ars îna­in­tea tutu­ror cre­ş­ti­ni­lor cetă­ţii. Apoi, ducîn­du-se Cipri­an cu ini­ma umi­li­tă, plîn­gea pen­tru păca­te­le sale, pre­să­rîn­du-şi cenu­şă pe cap şi făcea pocă­inţă, stri­gînd către ade­vă­ra­tul Dum­ne­zeu şi Îl ruga pen­tru cură­ţi­rea fără­de­le­gi­lor sale. A doua zi, intrînd în bise­ri­că, ascul­ta cuvîn­tul lui Dum­ne­zeu cu mîn­gîi­e­re şi bucu­rie, stînd între cei cre­din­cioşi. Iar cînd celor che­ma­ţi dia­co­nul le porun­cea să iasă afa­ră, zicîn­du-le: “Cîţi sîn­teţi che­ma­ţi, ieşi­ţi!”, alţii ieşeau, iar Cipri­an nu a voit să iasă, ci a zis către dia­con: “Rob al lui Hris­tos sînt, nu mă goni pe mine de aici”. Iar dia­co­nul i‑a zis lui: “De vre­me ce încă nede­să­vîrşit eşti întru Sfîn­tul Botez, pen­tru aceas­ta eşti dator să ieşi”. Iar el a răs­puns: “Viu este Hris­tos, Dum­ne­ze­ul meu, Cel ce m‑a păzit pe mine de dia­vol şi pe fecioa­ra Ius­ti­na cura­tă a păzit‑o şi m‑a milu­it pe mine; deci, nu mă izgo­ni din bise­ri­că pînă ce voi fi cre­ş­tin desă­vîrşit”. Apoi dia­co­nul i‑a spus des­pre aceas­ta epi­sco­pu­lui şi epi­sco­pul, cunoscîndu‑i osîr­dia lui şi căl­du­ra ini­mii pen­tru cre­dinţa în Hris­tos, l‑a che­mat la sine şi neîn­tîr­zi­at l‑a bote­zat în nume­le Tată­lui şi al Fiu­lui şi al Sfîn­tu­lui Duh. Aflînd des­pre aceas­ta Sfîn­ta Ius­ti­na mare mulţu­mi­re a înă­lţat către Dum­ne­zeu şi mul­te milos­te­nii a dat săra­ci­lor şi pri­noa­se a făcut la bise­ri­că. Iar pe Cipri­an, epi­sco­pul l‑a făcut citeţ în a opta zi, în a două­ze­cea zi l‑a făcut ipo­d­ia­con şi în a trei­ze­cea zi l‑a făcut dia­con, iar după un an l‑a hiro­to­nit pre­ot. Cipri­an, schim­bîn­du-şi obi­ce­iul, din zi în zi mai strîm­tă îşi făcea calea vieţii, tot­dea­u­na plîn­gînd pen­tru fap­te­le sale cele rele de mai îna­in­te şi a mers din pute­re în pute­re şi din bună­ta­te în bună­ta­te. Apoi, curînd a fost numit epi­scop şi în acea dre­gă­to­rie a ară­tat o via­ţă ase­mă­nă­toa­re cu cea a mul­tor sfinţi mari şi bine a păs­to­rit tur­ma lui Hris­tos. Iar pe sfîn­ta Ius­ti­na fecioa­ra a făcut‑o dia­co­ni­ţă şi i‑a încre­dinţat ei o mănăs­ti­re de fecioa­re, făcînd‑o pe ea sta­reţă asu­pra ace­lor fecioa­re cre­ş­ti­ne. Şi mult norod păgîn, prin chi­pul şi prin învă­ţă­tu­ra sa, de la închi­na­rea de idoli întorcîndu‑i, i‑a cîş­ti­gat şi i‑a unit cu Bise­ri­ca lui Hris­tos. Şi se împu­ţi­na slă­vi­rea ido­leas­că, iar sla­va lui Hris­tos se înmulţea.

Văzînd dia­vo­lul o via­ţă ca aceas­ta a lui Cipri­an şi sîr­gu­inţa sa pen­tru cre­dinţa lui Hris­tos şi pen­tru mîn­tu­i­rea sufle­te­lor ome­neşti, scrîş­nea din dinţi împo­tri­va lui. Şi a îndem­nat pe păgîni să‑l cle­ve­teas­că pe Cipri­an îna­in­tea stă­pî­ni­to­ri­lor părţi­lor din răsă­rit, că pe ido­lii lor i‑a defă­i­mat şi mult norod din­tre aceş­tia a întors la ade­vă­ra­ta cre­dinţă, iar pe Hris­tos, potri­v­ni­cul lor, Îl slă­veş­te. Adu­nîn­du-se necre­din­cioşii, au mers la Evtol­mie ighe­mo­n­ul, care stă­pî­nea atunci în părţi­le ace­lea şi au cle­ve­tit pe Cipri­an, împre­u­nă cu Ius­ti­na, adu­cînd asu­pra lor mul­te pri­cini: pre­cum că şi ido­li­lor şi împă­ra­tu­lui şi tutu­ror stă­pî­ni­to­ri­lor potri­v­nici sînt şi tul­bu­ră popo­rul, ameţindu‑l şi ducîndu‑l în urma lor spre închi­na­rea la Hris­tos cel răs­tig­nit. Şi pe stă­pî­ni­tor l‑a rugat ca amîn­doi, Cipri­an şi Ius­ti­na, cu moar­te să fie pedep­si­ţi. Auzind de aces­tea, ighe­mo­n­ul Evtol­mie a porun­cit ca să fie prinşi şi Cipri­an şi Ius­ti­na şi în tem­ni­ţă să‑i arun­ce. Şi mer­gînd în Damasc, i‑a luat pe amîn­doi ca să‑i judece.

Aco­lo, şezînd la jude­ca­tă, i‑au adus de faţă pe lega­ţii lui Hris­tos, pe Cipri­an şi pe Ius­ti­na, şi jude­că­to­rul a zis către Cipri­an: “Pen­tru ce ţi-ai schim­bat sla­va ta cea din­tîi, fiind mai îna­in­te ves­tit slu­ji­tor al vechi­lor zei şi pe mulţi oameni la dînşii adu­cînd?” Iar Sfîn­tul Cipri­an i le‑a spus lui toa­te pe rînd, aşa cum a cunos­cut nepu­tinţa şi înşe­lă­ciu­nea dia­vo­leas­că şi a cunos­cut pute­rea lui Hris­tos, de care toţi dia­vo­lii se tem şi se cutre­mu­ră şi de sem­nul cin­sti­tei cruci se sting; şi şi‑a spus toa­tă pri­ci­na întoar­ce­rii sale către Hris­tos, pen­tru care se ara­tă gata înda­tă a muri. Iar jude­că­to­rul, nepri­mind cuvin­te­le în ini­ma lui şi nepu­tînd să răs­pun­dă la cuvin­te­le lui Cipri­an, a porun­cit ca sfîn­tul să fie spîn­zu­rat şi să‑i fie stru­n­jit tru­pul, iar pe Sfîn­ta Ius­ti­na s‑o bată pes­te gură şi pes­te ochi. Şi au fost chi­nui­ţi mul­tă vre­me, dar neîn­ce­tat îl măr­tu­ri­seau pe Hris­tos şi răb­dau toa­te chi­nu­ri­le cu mulţu­mi­re. După ace­ea i‑au arun­cat pe ei în tem­ni­ţă; apoi cu îmbu­nări îi îndem­na către închi­na­rea la idoli.

După ce n‑a reu­şit să‑i întoar­că de la cre­dinţa lor, jude­că­to­rul a porun­cit să fie arun­ca­ţi într‑o gălea­tă cu apă fiar­tă; şi căl­da­rea ace­ea, deşi fier­bea întru­na, cu nimic nu i‑a vătă­mat pe dînşii şi, ca într‑o răco­re­a­lă Îl prea­mă­reau pe Dum­ne­zeu. Văzînd aceas­ta, un pre­ot ido­lesc, cu nume­le Ata­na­sie, a zis: “Şi eu aşij­de­rea în nume­le zeu­lui Ascle­pie, în acest foc voi intra şi pe vră­ji­to­rii aceş­tia îi voi ruşi­na”. Cînd aces­ta s‑a atins de foc, înda­tă a murit. Jude­că­to­rul, văzînd acest lucru, s‑a înfri­coşat şi, nemai­vrînd să‑i jude­ce, i‑a tri­mis la împă­ra­tul Cla­u­diu care se afla în Nico­mi­dia şi i‑a scris des­pre toa­te cele făcu­te de dînşii. Iar împă­ra­tul i‑a jude­cat şi i‑a osîn­dit la moar­te prin tăie­re cu sabie.

După ce i‑au dus la locul unde tre­bu­iau să fie omo­rîţi, şi‑a cerut Cipri­an vre­me de rugă­ciu­ne, pen­tru ca mai îna­in­te pe Ius­ti­na s‑o omoa­re, căci se temea ca ea să nu se înfri­coşe­ze de moar­tea lui. Iar ea, bucu­roa­să, şi‑a ple­cat capul sub sabie şi la Mire­le său Hris­tos s‑a dus.

Văzînd moar­tea cea nevi­no­va­tă a lor, un om oare­ca­re, pe care îl che­ma Teoc­tist, a fost cuprins de o jale foar­te mare pen­tru dînşii, şi, aprin­zîn­du-se cu duhul către Dum­ne­zeu, a căzut în genunchi lîn­gă Sfîn­tul Cipri­an, sărutîndu‑l şi măr­tu­ri­sin­du-se pe sine cre­ş­tin. Înda­tă ală­tu­ri de Cipri­an şi Teoc­tist a fost osîn­dit la moar­te prin tăie­re. Şi aşa fiind omo­rîţi ei, şi-au dat sufle­te­le lor în mîi­ni­le lui Dumnezeu.

Tru­pu­ri­le lor au zăcut şase zile neîn­gro­pa­te şi fiind aco­lo niş­te stră­ini le-au luat în tai­nă şi le-au dus la Roma, unde le-au dat unei femei cin­sti­te pe care o che­ma Rufi­na, care era rude­nia lui Cla­u­die Ceza­rul. Acea feme­ie a îngro­pat cu cin­ste tru­pu­ri­le sfinţi­lor lui Hris­tos, muce­ni­cii Cipri­an, Ius­ti­na şi Teoc­tist. La mor­mîn­tul lor au înce­put să se facă mul­te tămă­du­iri ale celor bol­navi care aler­gau aco­lo. Cu ale lor rugă­ciuni să tămă­du­ias­că Dom­nul şi boli­le noas­tre cele tru­peşti şi sufle­teşti, Amin.