Îndreptar pentru spovedanie – spovedania generalã a monahilor – Cleopa Ilie (2)
Îndreptar pentru spovedanie
208. Din cauza lenevirii şi a trândăviei care m‑au stăpânit, am căzut în acest păcat al lipsirii.
209. Nu am lucrat după putere faptele bune pe care le-aş fi putut face cu lucrul.
210. Nu m‑am silit să lucrez după putere faptele bune pe care le-aş fi putut face cu cuvântul, spre folosul meu şi al altora.
211. M‑am lenevit şi trândăvit cu mintea să gândesc toate cele spre folosul sufletului meu şi al altora.
212. M‑am lenevit să scriu cele spre folosul de obşte al Bisericii lui Hristos, deşi aş fi putut.
213. Am fost leneş, molatic şi nepăsător, neajutând pe alţii care se aflau în primejdie trupească sau sufletească.
214. Am păcătuit cu încrederea prea mare în mila lui Dumnezeu, nesocotind rânduielile Bisericii.
215. M‑am deznădăjduit de multe ori de mila lui Dumnezeu.
216. M‑am împotrivit adevărului învederat şi dovedit spre a putea continua să păcătuiesc sau susţinând unele idei vechi.
217. M‑am lepădat de credinţa Ortodoxă.
218. Am pizmuit pe aproapele pentru darul ce i l‑a dat Dumnezeu.
219. Din răutate, n‑am vrut să învăţ pe cei neştiutori despre lucrurile adevărului şi ale credinţei.
220. Am ucis cu voia mea.
221. Am asuprit pe cei săraci.
222. Am oprit plata celor ce mi-au lucrat.
223. Am defăimat şi am nemulţumit pe părinţii mei trupeşti şi duhovniceşti.
224. Am silit pe alţii să păcătuiască.
225. Am aprobat păcatele altora.
226. Am dat prilej altora să păcătuiască, luând astfel păcatul lor asupra mea.
227. Nu am mustrat păcatul altora, deşi aş fi putut.
228. Am ajutat pe altul să păcătuiască.
229. Am luat apărarea celui ce păcătuia.
230. Nu m‑am rugat lui Dumnezeu şi nu am mers la biserică duminica şi în sărbători.
231. Nu am ţinut cu sfinţenie posturile.
232. Nu am cinstit după cuviinţă clericii Bisericii.
233. Nu m‑am spovedit cât mai des şi nu m‑am împărtăşit cu Sfintele Taine.
234. Nu m‑am supus şi nu am ascultat de mai marii mei.
235. Nu am ţinut posturile rânduite de episcopul nostru în vreme de primejdie.
236. Am citit cărţi cu învăţături eretice şi m‑am dus la adunările lor. Am îndemnat pe alţii să citească astfel de cărţi şi să ia parte la adunări sectare.
237. Am răpit din averile şi bunurile Bisericii.
238. Nu am sfătuit pe mireni să nu facă nunţi în posturi sau cu lăutari.
239. Am avut gânduri de hulă împotriva lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului, asupra sfinţilor şi a altor lucruri sfinte.
240. Am avut unele îndoieli cu privire la dogmele dreptei credinţe.
241. M‑am lenevit şi nu am învăţat pe de rost dogmele şi tainele credinţei celei adevărate în Dumnezeu.
242. Am citit cărţile ateilor, ereticilor, schismaticilor şi ale vrăjitorilor.
243. N‑am avut credinţă şi evlavie faţă de toate lucrurile dumnezeieşti şi sfinte.
244. Nu m‑am spovedit cu adevărat şi cuviincios, cu cercetarea conştiinţei, cu durerea inimii şi cu hotărârea de a nu mai păcătui.
245. M‑am împărtăşit de multe ori nepregătit şi ne nevrednicie cu Sfintele Taine ale lui Hristos.
246. Am îndrăznit să mă împărtăşesc cu Sfintele şi Preacuratele Taine ale lui Hristos atunci când am avut pe conştiinţă vreun păcat de moarte.
247. Nu am mulţumit lui Dumnezeu în vreme de boală, în necazuri, pagube, primejdii şi alte scârbe care mi s‑au întâmplat.
248. Am avut obiceiul de a blestema pe alţii şi pe mine însumi şi de a da dracului pe oameni, animale şi alte lucruri.
249. Am slujit pântecelui, lăcomindu-mă la mâncăruri şi băuturi.
250. Am fost lacom la avere, la bani şi la alte lucruri trecătoare.
251. Am crezut în vedenii şi visuri înşelătoare.
252. Am avut evlavie făţarnică şi neadevărată şi mi-am arătat credinţa numai cu lucrurile cele din afară, precum fariseii.
253. Am iubit idolii cei simţiţi şi închipuiţi ai patimilor mele mai mult decât pe Dumnezeu şi le-am slujit de bunăvoie şi cu toată inima.
254. Am hulit numele lui Dumnezeu prin gândurile cele ascunse ale inimii, pe care le-am lucrat la arătare şi prin care am smintit pe alţii.
255. Am făcut jurământ pe numele lui Dumnezeu zicând: „zău”, „Dumnezeu ştie” şi altele asemănătoare.
256. Am făcut multe făgăduinţe înaintea lui Dumnezeu şi nu le-am împlinit.
257. Am crezut unele vorbe ale vrăjitorilor, proorocilor mincinoşi şi ale celor ce susţineau că ar fi avut vedenii.
258. Am făcut glume cu cuvinte din Sfintele Scripturi.
259. Am defăimat şi prihănit pe Dumnezeu, nesuferind cu răbdare bolile trupului şi necazurile vieţii.
260. N‑am cinstit după cuviinţă Duminica şi Sărbătorile; am stat la slujbă numai cu trupul, nu şi cu inima.
261. Am îndrăznit să lucrez în zilele de Duminică şi în Sărbători.
262. Nu am citit Sfintele Scripturi în zilele de Duminică şi de Sărbători. Nu m‑am silit ca în aceste zile să fac milostenie şi alte fapte bune.
263. N‑am cinstit şi n‑am mulţumit după cuviinţă celor ce mi-au făcut bine.
264. Nu m‑am rugat lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor părinţilor mei trupeşti şi sufleteşti.
265. Am omorât cinstea altora prin vorbe de rău şi clevetitoare.
266. Mi-am pătat trupul şi sufletul cu necumpâtarea la mâncare şi băutură.
267. Am urât pe aproapele meu.
268. Am furat câte ceva de la alţii.
269. Am fost fur de cele sfinte, luând câte ceva din Biserică sau din averea de obşte a mănăstirii, ca: alimente, vin, bani, haine şi alte lucruri.
270. N‑am dat înapoi cete ce le-am furat de la alţii.
271. Am vândut lucruri cu un preţ mai mare decât făceau, spre paguba celor ce le au cumpărat.
272. Am vândut lucrurile mănăstirii mai ieftin decât făceau, spre paguba mănăstirii.
273. Am obiceiul de a spune minciuni.
274. M‑am jurat cu numele lui Dumnezeu si am îndemnat şi pe alţii să jure sau să spună minciuni.
275. Nu m‑am silit după putere să opresc mărturiile mincinoase care au venit asupra altora.
276. Am fost clevetitor, linguşitor şi am lăudat pe cei ce au făcut nedreptate.
277. Am poftit femeie măritată, fecioară şi alte feţe femeieşti.
278. Am poftit bani, avere, pământ, cinste şi orice alt lucru pe care 1‑am văzut la alţii şi eu nu‑l aveam.
279. Am fost robit cu inima de multe patimi trupeşti.
280. în toată viaţa am fost stăpânit de neştiinţă, nesimţire şi împietrirea inimii.
281. Din cauza nesimţirii, n‑am fost veghetor cu mintea şi n‑am avut bărbăţie de cuget.
282. în toată vremea m‑a stăpânit uitarea, lenea, nepăsarea, deznădejdea, neevlavia şi nefrica de Dumnezeu.
283. Din cauza nesimţirii, mi s‑a părut că nu aş fi chiar aşa de păcătos precum sunt alţii şi, prin urmare, nu aş avea de ce să mă pocăiesc aşa tare, plângând pentru păcatele şi răutăţile mele.
284. Am dormitat cu întunecarea minţii şi am trăit ca şi cum nu aş mai muri niciodată şi nu aş mai da seamă înaintea lui Dumnezeu pentru faptele mele cele rele.
285. Am fost stăpânit de răceală şi de uscăciune sufletească faţă de toate lucrurile bune. Am stat încremenit şi lâncezit cu trupul şi cu sufletul faţă de tot lucrul cel duhovnicesc şi faţă de toată lucrarea cea bună spre mântuire.
286. Fiind stăpânit de nesimţire şi împietrirea inimii şi lipsit de setea duhovnicească, am pierdut râvna, zdrobirea inimii, umilinţa şi orice simţire duhovnicească a lui Dumnezeu din sufletul meu şi am rămas ca un mort de multă vreme, cu mintea şi cu sufletul plin de nepăsare.
287. Săturându-mă la masă şi mustrându-mă cugetul, mi‑a părut rău, dar, fiind stăpânit de nesimţire, la masa următoare am adăugat lăcomie peste lăcomie şi beţie peste beţie. La fel am făcut cu somnul, cu vorba multă şi cu celelalte patimi ale mele.
288. Fiind cuprins de nesimţirea păcatelor mele şi neavând sentimentul fricii lui Dumnezeu, de multe ori am fericit tăcerea cu multă vorbire, am osândit râsul, iar despre plâns am vorbit râzând.
289. Am privit cu poftă la femei, dar pe ele cu făţărnicie le învăţam despre întreaga înţelepciune şi feciorie.
290. Am fericit pe cei ce se ostenesc prin pustie, iar eu am petrecut prin casele oamenilor.
291. Am lăudat pe cei blânzi şi milostivi, iar eu am fost stăpânit de mânie. Pe săraci i‑am urât şi i‑am alungat cu mânie când mi-au cerut ceva.
292. Am lăudat pe cei ce au dragoste de Dumnezeu şi de aproapele, iar eu, păcătosul, m‑am arătat străin de aceasta.
293. Auzind vorbindu-se despre moarte, despre judecată şi gheenă, m‑am umilit şi am plâns, dar în acelaşi moment, auzind vreo glumă sau cuvinte deşarte, nu mă puteam stăpâni de râs.
294. Fiind în Biserică sau în Sfântul Altar, atâta nesimţire am arătat, încât cu vorbe deşarte, cu dormitare şi chiar cu glume şi râs am necinstit acest loc sfânt şi am stat ca la teatru. Am stat fără evlavie în timpul Sfintei Liturghii şi m‑am apropiat de Sfintele Taine ca de nişte pâine şi vin obişnuit.
295. De cei umiliţi şi smeriţi cu inima nu m‑am sfiit şi am râs de cei evlavioşi şi de cei ce plângeau, urându‑i, fiindcă maica râsului şi hrănitoarea somnului este blestemata nesimţire.
296. Fiind cuprins de împietrire şi nesimţire, în timp ce eram la cimitir am privit la mormintele fraţilor fără nici un gând la moarte.
297. Citind în Biserică la Psaltire, la canoane sau cântând la strană, am făcut o fără evlavie şi atât de repede încât nici eu nu înţelegeam ce citeam sau cântam. Uneori m‑am răspândit cu mintea şi, nestăpânindu-mâ, am râs până la lacrimi. Astfel, în loc să-mi fac milostiv pe Dumnezeu, L‑am mâniat.
298. Din cauza nesimţirii şi a împietririi, niciodată nu am avut adevărata desluşire a gândurilor, având mintea oarbă la înţelegerea lor bune şi nepricepând că nesimţirea este moartea minţii şi a sufletului, înainte de moartea trupului (după Sf. loan Scărarul).
299. în toate lucrurile, cuvintele şi gândurile mele nu m‑am sârguit să am răbdare şi blândeţe şi nu mi am adus aminte de Mântuitorul nostru lisus Hristos, Care a fost şi este pururea blând şi smerit cu inima.
300. Neavând răbdare şi blândeţe, nu am putut avea o aşezare netulburată şi neschimbată când cineva m‑a ocărât sau necinstit cu ceva.
301. M‑a stăpânit în toată vremea iuţimea, nerăbdarea, amărăciunea, necazul, tulburarea, neliniştea, nealinarea, neîngăduinţa, răutatea şi viclenia.
302. Fiind fără răbdare şi blândeţe, am fost străin de nerăutate, de simplitate şi de nevinovăţia cuvenită unui suflet curat.
303. Am fost nemulţumitor şi cârtitor ascultare şi la orice lucru bun.
304. Nu am sfătuit pe alţii la vreme de nevoie cu toată blândeţea şi cu îndelungă răbdare.
305. N‑am avut adevărata cunoştinţă de sine, adică nu am avut o vedere clară cu mintea a tuturor neputinţelor mele.
306. N‑am avut dreapta socoteală şi adevărata desluşire pentru a cunoaşte care este voia lui Dumnezeu, în toată vremea, în tot locul şi la tot lucrul.
307. N‑am avut dreapta socoteală nici în lucru, nici în cuvânt, nici în cele gândite.
308. Neavând dreaptă socoteală şi desluşire, foarte mult m‑am păgubit şi niciodată în viaţă n‑am putut face vreun lucru bun, care să fie după voia lui Dumnezeu.
309. De multe ori şi mai totdeauna am socotit că sunt bune acele lucruri, cuvinte şi gânduri care, de fapt, nu erau aşa. Astfel, în robia cea neascultătoare a sufletului, pe toate rău le-am lucrat, le-am vorbit şi le-am gândit.
310. Lipsindu-mi dreapta socoteală, n‑am ajuns niciodată la adevărata pricepere duhovnicească şi nici la simţirea cea adevărată a inimii, spre a face cele bune şi de folos.
311. Având mintea întunecată de patimi şi neavând dreapta socoteală, nu am înţeles când iconomia lui Dumnezeu a lucrat la mântuirea mea, când a fost ajutorul Lui, când păzirea Lui, când mângâierea Lui şi, necunoscând aceste binefaceri, am rămas nesimţitor şi nerecunoscător.
312. Neavând dreapta socoteală şi desluşirea cea bună, n‑am cunoscut în cel fel trebuie înţelese lucrurile cele duhovniceşti, faţă de mine şi faţă de aproapele meu. Tot din această cauză, n‑am cunoscut nici vremea potrivită, nici locul în care ar fi trebuit să le folosesc pe acestea.
313. Neavând desluşirea cea bună dreapta socoteală, n‑am cunoscut nici deosebirea patimilor, nici în ce fel m‑au robit pe mine şi pe alţii. Tot din această cauză, n‑am cunoscut nici adevăratul scop al faptelor bune şi, din acest motiv, toate le-am lucrat rău. N‑am avut dreapta socoteală şi chibzuinţă la somn, mâncare, băutură, lucru, vorbă, tăcere, gândire, mâhnire, bucurie şi la nici un lucru bun.
314. N‑am avut desluşire şi dreapta socoteală când m‑am aflat în faţa a două păcate.
315. N‑am avut darul desluşirii şi al dreptei socoteli, căci toate faptele mele cele bune rău le-am lucrat, împletindu-le cu diferite răutăţi şi neajunsuri, astfel că iubirea de străini am batjocorit‑o cu îmbuibarea pântecelui şi cu lăcomia, dezlegând fără chibzuială în cinstea fratelui.
316. Dragostea de aproapele am pângărit‑o cu gânduri necurate, căci de la dragostea duhovnicească am sărit la gânduri trupeşti şi pătimaşe. Judecata cea dreaptă am amestecat‑o cu viclenie. Blândeţea am împletit‑o cu moleşeala şi cu laşitatea. Cu răutatea am ajuns până la nepăsare. Cu pogorământul cel fără de măsură şi afară din cale am ajuns până la răcirea râvnei celei sfinte şi chiar până la nesimţire. Tăcerea am stricat‑o cu îngâmfarea, iar bucuria am amestecat‑o cu alunecarea. Nădejdea am îmbolnăvit‑o cu moleşeala voinţei, iar cu lenea am netrebnicit‑o. Curăţenia am întinat‑o cu simţirea amărăciunii şi cu osândirea aproapelui. Pe toate cele arătate aici le-am omorât cu otrava slavei deşarte. Astfel, din cauza nechibzuinţei mele şi a nedesluşirii, în loc de folos mi-am agonisit pagubă şi muncă.
317. Fiind orbit la înţelegere şi la desluşirea celor bune, n‑am cunoscut când a fost vremea să plâng şi când să mă bucur, când a fost vremea să mă supun şi când să poruncesc, când a fost vremea să întrebuinţez postul cel aspru şi când să dezleg cu măsură postul, când a trebuit să mă lupt cu trupul şi când să‑l mângâi sau să‑1 sprijin, când a fost vremea de silinţă şi râvnă, de osteneală cu trupul si când a fost vremea să mă liniştesc cu mintea, când a fost vremea să mă mâhnesc şi când să mă întristez cu întristarea cea bună. N‑am cunoscut când a fost vremea să învăţ pe alţii, când am avut conştiinţa întinată şi când a fost vremea să mă curăţ de întinăciunea conştiinţei. N‑am cunoscut când a fost vremea să mă lupt şi să mă împotrivesc cu voinţa şi cu mintea şi când a fost vremea să petrec în pace duhovnicească; când a fost vremea să mă rog neîncetat şi când să slujesc fără făţărnicie fraţilor mei. Deci, nepricepând unele ca acestea, pentru lenevirea, nechibzuinţa şi nedesluşirea mea, mai înainte de vreme le-am căutat, iar când a fost vremea potrivită nu m‑am îngrijit de ele. Astfel, am trăit toată viaţa strâmb şi fără cumpăna dreptei socoteli şi, prin această nechibzuinţa, în loc de folos, mi-am încărcat sufletul cu nenumărate păcate.
318. Fiind robit la minte de întunericul păcatelor, n‑am cunoscut care este deosebirea dintre paza gândurilor şi paza minţii, neştiind că cea de‑a doua o covârşeşte pe cea dintâi, fiind între ele o deosebire ca de la cer la pământ.
319. N‑am ştiut când a fost vremea potrivită să mă rog împotriva gândurilor rele spre a le pierde. De asemenea, n‑am ştiut când a fost vremea să mă împotrivesc lor direct cu cuvântul, să le defăimez sau să le trec cu vederea şi astfel, din nechibzuinţa, neştiind cum să le ocărăsc în vremea luptelor celor de gând, am fost batjocorit de draci.
320. Neavând darul desluşirii gândurilor şi al dreptei socoteli, n‑am ştiut să deosebesc lacrimile cele bune de cele împletite cu slava deşartă şi n‑am ştiut că lacrimile, ca şi umilinţa cea falsă, cresc în mine prin înălţarea cu gândul, prin intime şi prin mânie.
321. N‑am ştiut care lacrimi sunt de la Dumnezeu, care de la fire, de la necaz, de la diavolul curviei şi care sunt de la dracul slavei deşarte. Apoi, care sunt de la pomenirea gheenei şi a judecăţii. Din această cauză, de multe ori, socotind că plâng pentru păcatele mele, eu mă aflam plângând pentru înmulţirea şi întreţinerea lor.
322. Neavând dreaptă socoteală, de multe ori am început să plâng cu lacrimile cele bune, dar am terminat plânsul cu lacrimile cele rele, izvorâte din diferitele patimi care s‑au mişcat în sufletul meu.
323. Neavând buna înţelegere şi dreapta socoteală, n‑am cunoscut meşteşugul cel duhovnicesc prin care se schimbă amintirile cele deşarte cu amintiri şi gânduri sfinte, spre zidirea sufletească.
324. Neavând lumina minţii curată, n‑am putut face deosebirea dumnezeieştilor virtuţi şi n‑am ştiut că pentru a cunoaşte care este voia lui Dumnezeu trebuie să-mi omor voia întru toate cele spre mântuire.
325. Neavând dreaptă socoteală, am început să fac lucruri mai presus de puterea şi priceperea mea. Astfel, cele începute fără chibzuinţă, în loc de folos, cu pagubă şi primejdii le-am terminat.
326. Fiind uneori bolnav şi neputincios cu trupul şi neştiind că Dumnezeu, la vreme de neputinţă, pocăinţa noastră o socoteşte după măsura smereniei şi nu după osteneala trupului, eu, ca un nedesluşit la minte, mi-am chinuit trupul mai presus de puterile lui şi, prin această silnicie fără judecată, mi-am tulburat sufletul peste măsură.
327. Neavând dreaptă socoteală, n‑am cunoscut că uneori chiar prietenia cea duhovnicească şi nevinovată trebuie părăsită, mai ales după ce am văzut că alţii smintesc de dragostea şi prietenia noastră şi o socotesc pătimaşă.
328. Neavând smerenie şi dreaptă socoteală, m‑am apucat uneori să fac pe dascălul şi să tâlcuiesc după capul meu unele lucruri grele din Sfânta Scriptură. Astfel, şi pe mine şi pe alţii i‑am dus la rătăcire şi i‑am înşelat, făcându‑i să înţeleagă altceva în loc de cele drepte şi cuvenite.
329. Neştiind că virtutea nu are hotar şi că cel ce sporeşte în lucrarea virtuţilor trece din puterea lucrării în puterea vederii şi, prin urmare, dintr‑o lumină a minţii trece spre altă lumină înţelegătoare fără sfârşit, mi s‑a părut că aş fi ajuns, oarecum, la sfârşitul unor fapte bune. Iar din această nebună părere de sine am căzut în trufie şi trândăvie.
330. Neştiind că sufletele sfinţilor şi ale drepţilor şi chiar ale îngerilor lui Dumnezeu, în veacul cel viitor, merg din putere în putere şi din sporire în sporire, adăugând slavă peste slavă, fără a ajunge vreodată înţelegerea celor sfinte, mi s‑a părut câteodată că aş ft ajuns desăvârşit în unele înţelesuri duhovniceşti şi că nu mai am nevoie să ştiu altele. Astfel, cu părerea că le ştiu pe toate, m‑am împiedicat să ştiu cele de folos.
331. M‑am lenevit să mă rog lui Dumnezeu neîncetat, ziua şi noaptea.
332. M‑am lenevit să merg la Biserică pentru a asculta Sfânta Liturghie, cele Şapte Laude şi celelalte rugăciuni şi slujbe ale Bisericii.
333. M‑am lenevit să-mi fac pravila şi Canonul la chilie.
334. Fiind undeva izolat cu ascultarea şi neputând să iau parte la slujbele Bisericii, m‑am lenevit să-mi citesc cele Şapte Laude la vremea lor sau să zic în locul lor rugăciunea lui lisus, după cum au rânduit Sfinţii Părinţi.
335. M‑am lenevit să zic rugăciunea „Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” în tot locul şi‑n tot ceasul, după cum am făgăduit la călugărie, când am primit metaniile în mână.
336. Ca nou venit în mănăstire, am defăimat cantitatea rugăciunii, adică m‑am lenevit să citesc mai mult la Psaltire, acatiste şi alte rugăciuni, uitând că pentru noi, cei începători, cantitatea ne duce la calitatea rugăciunii, adică spre rugăciunea fără răspândire.
337. în vremea pravilei de rugăciune, m‑am silit numai spre cantitate, adică doar să bolborosesc multe cuvinte, necăutând să-mi concentrez toată atenţia minţii spre înţelegerea celor citite şi spre simţirea lor cu inima. Astfel, silindu-mă să împlinesc numai cantitatea cea obişnuită, am hrănit pe fariseul meu cel dinlăuntru, nelăsându-mi sufletul niciodată să se învrednicească de adevărata rugăciune.
338. Am pierdut timpul destinat rugăciunii, zăbovind în rugăciunea cea spurcată, în cea care se numeşte pierdută, în cea necurată sau în cea prihănită. Adică uneori stăteam la rugăciune având gânduri spurcate, iar alteori am pierdut rugăciunea prin răspândirea la lucrurile cele deşarte şi nefolositoare. Uneori m‑am lăsat furat de nesimţire şi de gândurile cele rele, iar alteori m‑am lăsat învins de asuprirea vreunui gând rău, care s‑a apropiat de mine în vremea rugăciunii.
339. Am avut în rugăciune unele cereri nechibzuite către Dumnezeu. Când am cerut unele lucruri folositoare, dacă după o vreme am văzut că nu le dobândesc, m‑am întristat şi descurajat şi nu m‑am mai rugat, neînţelegând că Dumnezeu îmi poartă de grijă de cele ce sunt spre folosul meu.
340. Am fost batjocorit de draci în chip jalnic, căci, sosind ceasul de rugăciune, am lăsat vremea cea rânduită pentru pravilă şi m‑am apucat de alte treburi, neştiind că nici o treabă nu este mai de folos ca rugăciunea.
341. N‑am avut grijă ca în timpul în care făceam ascultare să am pe buze şi în minte sfânta rugăciune.
342. De multe ori m‑am rugat numai cu rugăciunea cea vorbită, simţind puterea ei numai cu mintea, iar cu inima niciodată.
343. în vremea rugăciunii, nu m‑am silit să am aceste trei: pe limbă numele Domnului, în minte prezenţa Lui, în faţă şi în inimă setea şi dorul de Dumnezeu. Neavându-le pe acestea, niciodată nu m‑am rugat deplin.
344. în vremea rugăciunii m‑am lenevit să mă cobor cu mintea în inimă şi de acolo să strig către Bunul Dumnezeu, cerându‑I ajutorul şi mila.
345. în vremea Sfintei Rugăciuni, nu m‑am silit să ţin mintea surdă, oarbă şi mută pentru toate lucrurile cele deşarte. Din această cauză am fost batjocorit de draci prin răspândirea gândurilor şi prin învoirea cu ele.
346. Ştiind că Dumnezeu cere de la om rugăciunea cea fără formă (fără imaginaţie), totuşi eu mi-am lăsat mintea să-şi închipuie fel de fel de forme şi năluciri şi astfel, în loc să mă rog lui Dumnezeu, m‑am aflat închipuindu-mi idolii patimilor mele.
347. Din neluare aminte, n‑am avut atenţie în vremea Sfintei Rugăciuni şi nu m‑am sârguit cu toată puterea să trec vama imaginaţiei.
348. în vremea rugăciunii, am fost batjocorit de multe ori de filosofii întunericului şi teologii iadului, care m‑au îndemnat să las rugăciunea cea din inimă şi să teologhisesc şi să filosofez fel de fel de lucruri care păreau bune şi înalte. Astfel, prin cele părute bune şi înalte, am pierdut pe cele cu adevărat bune şi înalte.
349. De multe ori, când mila Domnului m‑a cercetat în timpul rugăciunii şi când sufletul a început a se ruga din inimă cu cuvinte proprii, eu, păcătosul, ca un nelămurit şi nechibzuit, în aceste momente sfinte am început a căuta cuvinte alese pentru a vorbi cu meşteşug cu Dumnezeu; prin această mândrie şi prostie am alungat darul şi umilinţa de la ticălosul meu suflet şi am mâhnit pe Preabunul Dumnezeu, Care, în vremea Sfintei Rugăciuni, nu cere de la om cuvinte meşteşugite şi subţiri, ci smerite, simple şi nevinovate.
350. în vremea Sfintei Rugăciuni, am ţinut cu toată tăria la anumite forme (poziţia corpului, plecarea capului, ţinerea respiraţiei etc.), iar de cele într-adevăr necesare (atenţia minţii şi simţirea inimii) prea puţin m‑am îngrijit.
351. Uneori în timpul rugăciunii, când m‑a cercetat mila şi îndurarea lui Dumnezeu cu focul cel nematerialnic al simţirii Sale în inimă, eu, păcătosul şi nechibzuitul, nu am părăsit cititul pravilei, ci, fiind înclinat spre rugăciunea cea citită (spre o cantitate de vorbe goale), am citit mai departe psalmi şi rugăciuni. Astfel, am supărat pe Preabunul Dumnezeu şi m‑am lipsit de cercetarea Duhului Său cea din inimă.
352. Uneori am stat la rugăciune având răutate sau ţinere de minte a răului celor ce m‑au supărat sau nedreptăţit, uitând cuvintele Domnului: „De nu veţi ierta greşelile fraţilor voştri din toată inima, nici Tatăl vostru Cel ceresc nu vă va ierta greşelile voastre”.
353. Fiind leneş şi stăpânit de moleşeală şi nesimţire, nu am putut ajunge la treapta cea mai de sus a rugăciunii. Cu toate acestea, am început să visez gândind că aş ft sporit puţin şi nu aş fi cel mai de jos în această privinţă.
354. De multe ori, în vremea rugăciunii, m‑am aflat dormitând cu mintea şi chiar cu trupul, stând de vorbă cu dracii şi luând aminte la cele ale lor, râzând şi tulburându-mă de alte patimi. Astfel, stând cu trupul la rugăciune înaintea Domnului, cu mintea şi cu sufletul m‑am aflat slujind dracilor şi patimilor mele.
355. Nu m‑am rugat după rânduiala lăsată de Sfinţii Părinţi, adică să încep rugăciunea cu slavoslovia lui Dumnezeu, apoi să continui cu mulţumirea, pe urmă cu mărturisirea şi abia la urmă să vin cu cererea, ci, de multe ori, am început direct cu cererea, iar alteori cu mărturisirea.
356. N‑am avut chibzuinţă şi dreaptă socoteală ca, în vremea când am fost singur, să mă rog mai mult cu rugăciunea cea dinlăuntru, urmând ca atunci când voi fi cu alţii, la pravila Bisericii, să adaug pe lângă rugăciunea cea dinlăuntru şi pe cea din afară.
357. Uneori, când cineva m‑a rugat să mă rog lui Dumnezeu pentru el, din lene nu am voit, motivând că sunt nevrednic, ascunzându-mi, astfel, lenevirea în dosul unei smerenii făţarnice.
358. Alteori, m‑am rugat pentru alţii şi dacă Dumnezeu le‑a împlinit cererea pentru a lor credinţă, eu m‑am mândrit, ca şi cum acest lucru s‑ar fi făcut pentru rugăciunea mea. Astfel, ca un fără de minte, m‑am lăudat cu lucru străin.
359. în vremea rugăciunii, deseori m‑am abătut cu mintea la dreapta sau la stânga, adică uneori am luat aminte la unele lucruri părute duhovniceşti, pe care dracii mi le aduceau pentru a mă depărta de la rugăciune, iar alteori am luat aminte la gândurile cele deşarte şi spurcate.
360. N‑am ştiut că toate închipuirile cele duhovniceşti şi sfinte, din vremea Sfintei Rugăciuni, trebuie să le păstrez numai în memorie şi nicidecum în imaginaţie. Din această cauză, de multe ori, în vremea Sfintei Rugăciuni, am zăbovit cu mintea la unele cugetări însoţite de închipuiri duhovniceşti, precum: înfricoşata Judecată, Raiul, chipul Mântuitorului sau al Maicii Domnului. Astfel, am ţinut luarea aminte în afara inimii şi nu am lăsat mintea să coboare în cămara inimii spre a sta de vorbă cu Mirele, Cuvântul. Aceasta mi s‑a întâmplat fiindcă nu am ştiut că imaginaţiile, oricât de sfinte ar părea, sunt în afara inimii.
361. în vremea rugăciunii nu am avut grijă să închid cele trei uşi: cea a chiliei, spre a nu veni alţii; a buzelor, spre a nu vorbi cele deşarte şi uşa cea dinăuntru, a inimii. Astfel, fiind fără de pază şi în afară şi înăuntru, pururea am fost batjocorit de draci.
362. Din cauza lenevirii şi a nepăsării, nu am avut nici rugăciunea minţii, adică să mă întăresc cu atenţie în inimă şi de acolo să înalţ rugăciunile mele către Dumnezeu şi nu am avut nici lucrarea minţii, adică să pun gândul străjer la poarta inimii şi să opresc, prin chemarea Numelui Domnului, orice gând pătimaş ce ar fi putut să intre acolo.
363. Auzind Dumnezeiasca Scriptură care spune că împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul nostru, nu m‑am silit să‑L caut pe Dumnezeu în inima mea, prin chemarea cât mai deasă a Preasfântului Său Nume.
364. Ştiind că, în chip tainic, inima mea este un mormânt al Domnului, în care, prin Sfântul Botez, Domnul S‑a îngropat întru mine, nu m‑am silit cu toată sârguinţa să‑L dezgrop de acolo, prin chemarea neîncetată a Preasfântului Său Nume. Astfel, din cauza lenevirii mele, am rămas străin de învierea cea tainică, în duh, a sufletului meu.
365. Ştiind că de la Botez am îngropat în pământul inimii mele pe Mângâietorul Cel Dumnezeiesc, nu m‑am silit să-mi înving toate voile şi îngrijirile veacului acestuia spre a căuta şi dezgropa, prin rugăciune neîncetată, pe Cerescul Mângâietor. Astfel, din cauza nesimţirii şi a lenevirii mele, am rămas sărac şi gol de Mărgăritarul Cel nepreţuit şi nemuritor, prin Care am fost răscumpărat.
Lasã un Rãspuns: