Evangelia zilei:

Îndreptar pentru spovedanie – spovedania generalã a monahilor – Cleopa Ilie (2)

Mări­mea textului:
Mic | Mare

 

 

 



ARHIM. CLEOPA ILIE
Îndrep­tar pen­tru spovedanie 

spo­ve­da­nia gene­ra­lă a mona­hi­lor (2)

Păca­te­le lipsirii

208. Din cau­za lene­vi­rii şi a trân­dă­vi­ei care m‑au stă­pâ­nit, am căzut în acest păcat al lipsirii.
209. Nu am lucrat după pute­re fap­te­le bune pe care le-aş fi putut face cu lucrul.
210. Nu m‑am silit să lucrez după pute­re fap­te­le bune pe care le-aş fi putut face cu cuvân­tul, spre folo­sul meu şi al altora.
211. M‑am len­e­vit şi trân­dă­vit cu min­tea să gân­desc toa­te cele spre folo­sul sufle­tu­lui meu şi al altora.
212. M‑am len­e­vit să scriu cele spre folo­sul de obş­te al Bise­ri­cii lui Hris­tos, deşi aş fi putut.
213. Am fost leneş, mola­tic şi nepă­să­tor, nea­ju­tând pe alţii care se aflau în pri­mej­die tru­peas­că sau sufletească.

Păca­te împo­tri­va Duhu­lui Sfânt

214. Am păcă­tu­it cu încre­de­rea prea mare în mila lui Dum­ne­zeu, neso­co­tind rân­du­ie­li­le Bisericii.
215. M‑am dez­nă­dăj­du­it de mul­te ori de mila lui Dumnezeu.
216. M‑am împo­tri­vit ade­vă­ru­lui înve­de­rat şi dove­dit spre a putea con­ti­nua să păcă­tu­iesc sau susţinând une­le idei vechi.
217. M‑am lepă­dat de cre­dinţa Ortodoxă.
218. Am pizmu­it pe aproa­pe­le pen­tru darul ce i l‑a dat Dumnezeu.
219. Din rău­ta­te, n‑am vrut să învăţ pe cei neş­ti­u­tori des­pre lucru­ri­le ade­vă­ru­lui şi ale credinţei.

Păca­te stri­gă­toa­re la cer

220. Am ucis cu voia mea.
221. Am asu­prit pe cei săraci.
222. Am oprit pla­ta celor ce mi-au lucrat.
223. Am defă­i­mat şi am nemulţu­mit pe părinţii mei tru­peşti şi duhovniceşti.

Păca­te faţă de aproapele

224. Am silit pe alţii să păcătuiască.
225. Am apro­bat păca­te­le altora.
226. Am dat pri­lej alto­ra să păcă­tu­ias­că, luând ast­fel păca­tul lor asu­pra mea.
227. Nu am mus­trat păca­tul alto­ra, deşi aş fi putut.
228. Am aju­tat pe altul să păcătuiască.
229. Am luat apă­ra­rea celui ce păcătuia.

Păca­te împo­tri­va celor nouă porunci ale Bisericii

230. Nu m‑am rugat lui Dum­ne­zeu şi nu am mers la bise­ri­că dumi­ni­ca şi în sărbători.
231. Nu am ţinut cu sfinţe­nie posturile.
232. Nu am cin­stit după cuvi­inţă cle­ri­cii Bisericii.
233. Nu m‑am spo­ve­dit cât mai des şi nu m‑am împăr­tă­şit cu Sfin­te­le Taine.
234. Nu m‑am supus şi nu am ascul­tat de mai marii mei.
235. Nu am ţinut pos­tu­ri­le rân­du­i­te de epi­sco­pul nos­tru în vre­me de primejdie.
236. Am citit cărţi cu învă­ţă­turi ere­ti­ce şi m‑am dus la adu­nă­ri­le lor. Am îndem­nat pe alţii să citeas­că ast­fel de cărţi şi să ia par­te la adu­nări sectare.
237. Am răpit din ave­ri­le şi bunu­ri­le Bisericii.
238. Nu am sfă­tu­it pe mireni să nu facă nunţi în pos­turi sau cu lăutari.

Păca­te împo­tri­va celor zece porunci

239. Am avut gân­duri de hulă împo­tri­va lui Dum­ne­zeu şi a Mai­cii Dom­nu­lui, asu­pra sfinţi­lor şi a altor lucruri sfinte.
240. Am avut une­le îndo­ieli cu pri­vi­re la dog­me­le drep­tei credinţe.
241. M‑am len­e­vit şi nu am învă­ţat pe de rost dog­me­le şi tai­ne­le cre­dinţei celei ade­vă­ra­te în Dumnezeu.
242. Am citit cărţi­le ate­i­lor, ere­ti­ci­lor, schis­ma­ti­ci­lor şi ale vrăjitorilor.
243. N‑am avut cre­dinţă şi evla­vie faţă de toa­te lucru­ri­le dum­ne­ze­ieşti şi sfinte.
244. Nu m‑am spo­ve­dit cu ade­vă­rat şi cuvi­in­cios, cu cer­ce­ta­rea conş­ti­inţei, cu dure­rea ini­mii şi cu hotă­rârea de a nu mai păcătui.
245. M‑am împăr­tă­şit de mul­te ori nepre­gă­tit şi ne nevred­ni­cie cu Sfin­te­le Tai­ne ale lui Hristos.
246. Am îndrăz­nit să mă împăr­tă­şesc cu Sfin­te­le şi Pre­a­cu­ra­te­le Tai­ne ale lui Hris­tos atunci când am avut pe conş­ti­inţă vre­un păcat de moarte.
247. Nu am mulţu­mit lui Dum­ne­zeu în vre­me de boa­lă, în neca­zuri, pagu­be, pri­mej­dii şi alte scâr­be care mi s‑au întâmplat.
248. Am avut obi­ce­iul de a bles­te­ma pe alţii şi pe mine însumi şi de a da dra­cu­lui pe oameni, ani­ma­le şi alte lucruri.
249. Am slu­jit pân­te­ce­lui, lăco­min­du-mă la mân­că­ruri şi băuturi.
250. Am fost lacom la ave­re, la bani şi la alte lucruri trecătoare.
251. Am cre­zut în vede­nii şi visuri înşelătoare.
252. Am avut evla­vie făţar­ni­că şi nea­de­vă­ra­tă şi mi-am ară­tat cre­dinţa numai cu lucru­ri­le cele din afa­ră, pre­cum fariseii.
253. Am iubit ido­lii cei simţi­ţi şi închi­pui­ţi ai pati­mi­lor mele mai mult decât pe Dum­ne­zeu şi le-am slu­jit de bună­vo­ie şi cu toa­tă inima.
254. Am hulit nume­le lui Dum­ne­zeu prin gân­du­ri­le cele ascun­se ale ini­mii, pe care le-am lucrat la ară­ta­re şi prin care am smin­tit pe alţii.
255. Am făcut jurământ pe nume­le lui Dum­ne­zeu zicând: „zău”, „Dum­ne­zeu ştie” şi alte­le asemănătoare.
256. Am făcut mul­te făgă­du­inţe îna­in­tea lui Dum­ne­zeu şi nu le-am împlinit.
257. Am cre­zut une­le vor­be ale vră­ji­to­ri­lor, pro­o­ro­ci­lor min­ci­noşi şi ale celor ce susţi­neau că ar fi avut vedenii.
258. Am făcut glu­me cu cuvin­te din Sfin­te­le Scripturi.
259. Am defă­i­mat şi pri­hă­nit pe Dum­ne­zeu, nesu­fe­rind cu răb­da­re boli­le tru­pu­lui şi neca­zu­ri­le vieţii.
260. N‑am cin­stit după cuvi­inţă Dumi­ni­ca şi Săr­bă­to­ri­le; am stat la slu­j­bă numai cu tru­pul, nu şi cu inima.
261. Am îndrăz­nit să lucrez în zile­le de Dumi­ni­că şi în Sărbători.
262. Nu am citit Sfin­te­le Scrip­turi în zile­le de Dumi­ni­că şi de Săr­bă­tori. Nu m‑am silit ca în aces­te zile să fac milos­te­nie şi alte fap­te bune.
263. N‑am cin­stit şi n‑am mulţu­mit după cuvi­inţă celor ce mi-au făcut bine.
264. Nu m‑am rugat lui Dum­ne­zeu pen­tru ier­ta­rea păca­te­lor părinţi­lor mei tru­peşti şi sufleteşti.
265. Am omorât cin­stea alto­ra prin vor­be de rău şi clevetitoare.
266. Mi-am pătat tru­pul şi sufle­tul cu necum­pâ­ta­rea la mân­ca­re şi băutură.
267. Am urât pe aproa­pe­le meu.
268. Am furat câte ceva de la alţii.
269. Am fost fur de cele sfin­te, luând câte ceva din Bise­ri­că sau din ave­rea de obş­te a mănăs­ti­rii, ca: ali­men­te, vin, bani, hai­ne şi alte lucruri.
270. N‑am dat îna­poi cete ce le-am furat de la alţii.
271. Am vân­dut lucruri cu un preţ mai mare decât făceau, spre pagu­ba celor ce le au cumpărat.
272. Am vân­dut lucru­ri­le mănăs­ti­rii mai ieftin decât făceau, spre pagu­ba mănăstirii.
273. Am obi­ce­iul de a spu­ne minciuni.
274. M‑am jurat cu nume­le lui Dum­ne­zeu si am îndem­nat şi pe alţii să jure sau să spu­nă minciuni.
275. Nu m‑am silit după pute­re să opresc măr­tu­ri­i­le min­ci­noa­se care au venit asu­pra altora.
276. Am fost cle­ve­ti­tor, lin­gu­şi­tor şi am lău­dat pe cei ce au făcut nedreptate.
277. Am poftit feme­ie mări­ta­tă, fecioa­ră şi alte feţe femeieşti.
278. Am poftit bani, ave­re, pământ, cin­ste şi ori­ce alt lucru pe care 1‑am văzut la alţii şi eu nu‑l aveam.
279. Am fost robit cu ini­ma de mul­te patimi trupeşti.

Păca­te făcu­te din nepă­sa­re şi din nesi­mţi­rea inimii

280. în toa­tă via­ţa am fost stă­pâ­nit de neş­ti­inţă, nesi­mţi­re şi împie­tri­rea inimii.
281. Din cau­za nesi­mţi­rii, n‑am fost veghe­tor cu min­tea şi n‑am avut băr­bă­ţie de cuget.
282. în toa­tă vre­mea m‑a stă­pâ­nit uita­rea, lenea, nepă­sa­rea, dez­nă­dej­dea, nee­v­la­via şi nefri­ca de Dumnezeu.
283. Din cau­za nesi­mţi­rii, mi s‑a părut că nu aş fi chiar aşa de păcă­tos pre­cum sunt alţii şi, prin urma­re, nu aş avea de ce să mă pocă­iesc aşa tare, plân­gând pen­tru păca­te­le şi rău­tă­ţi­le mele.
284. Am dor­mi­tat cu întu­ne­ca­rea minţii şi am tră­it ca şi cum nu aş mai muri nici­o­da­tă şi nu aş mai da sea­mă îna­in­tea lui Dum­ne­zeu pen­tru fap­te­le mele cele rele.
285. Am fost stă­pâ­nit de răcea­lă şi de uscăciu­ne sufle­teas­că faţă de toa­te lucru­ri­le bune. Am stat încre­me­nit şi lân­ce­zit cu tru­pul şi cu sufle­tul faţă de tot lucrul cel duhov­ni­cesc şi faţă de toa­tă lucra­rea cea bună spre mântuire.
286. Fiind stă­pâ­nit de nesi­mţi­re şi împie­tri­rea ini­mii şi lip­sit de setea duhov­ni­ceas­că, am pier­dut râv­na, zdro­bi­rea ini­mii, umi­linţa şi ori­ce simţi­re duhov­ni­ceas­că a lui Dum­ne­zeu din sufle­tul meu şi am rămas ca un mort de mul­tă vre­me, cu min­tea şi cu sufle­tul plin de nepăsare.
287. Sătu­rân­du-mă la masă şi mus­trân­du-mă cuge­tul, mi‑a părut rău, dar, fiind stă­pâ­nit de nesi­mţi­re, la masa urmă­toa­re am adă­u­gat lăco­mie pes­te lăco­mie şi beţie pes­te beţie. La fel am făcut cu som­nul, cu vor­ba mul­tă şi cu cele­lal­te patimi ale mele.
288. Fiind cuprins de nesi­mţi­rea păca­te­lor mele şi nea­vând sen­ti­men­tul fri­cii lui Dum­ne­zeu, de mul­te ori am feri­cit tăce­rea cu mul­tă vor­bi­re, am osân­dit râsul, iar des­pre plâns am vor­bit râzând.
289. Am pri­vit cu poftă la femei, dar pe ele cu făţăr­ni­cie le învă­ţam des­pre întrea­ga înţe­lep­ciu­ne şi feciorie.
290. Am feri­cit pe cei ce se oste­nesc prin pus­tie, iar eu am petre­cut prin case­le oamenilor.
291. Am lău­dat pe cei blânzi şi milos­tivi, iar eu am fost stă­pâ­nit de mânie. Pe săraci i‑am urât şi i‑am alun­gat cu mânie când mi-au cerut ceva.
292. Am lău­dat pe cei ce au dra­gos­te de Dum­ne­zeu şi de aproa­pe­le, iar eu, păcă­to­sul, m‑am ară­tat stră­in de aceasta.
293. Auzind vor­bin­du-se des­pre moar­te, des­pre jude­ca­tă şi ghe­e­nă, m‑am umi­lit şi am plâns, dar în ace­la­şi moment, auzind vreo glu­mă sau cuvin­te deşar­te, nu mă puteam stă­pâni de râs.
294. Fiind în Bise­ri­că sau în Sfân­tul Altar, atâ­ta nesi­mţi­re am ară­tat, încât cu vor­be deşar­te, cu dor­mi­ta­re şi chiar cu glu­me şi râs am necin­stit acest loc sfânt şi am stat ca la tea­tru. Am stat fără evla­vie în tim­pul Sfin­tei Litur­ghii şi m‑am apro­pi­at de Sfin­te­le Tai­ne ca de niş­te pâi­ne şi vin obişnuit.
295. De cei umi­li­ţi şi sme­ri­ţi cu ini­ma nu m‑am sfi­it şi am râs de cei evla­vi­oşi şi de cei ce plân­geau, urându‑i, fiind­că mai­ca râsu­lui şi hră­ni­toa­rea som­nu­lui este bles­te­ma­ta nesimţire.
296. Fiind cuprins de împie­tri­re şi nesi­mţi­re, în timp ce eram la cimi­tir am pri­vit la mor­min­te­le fra­ţi­lor fără nici un gând la moarte.
297. Citind în Bise­ri­că la Psal­ti­re, la canoa­ne sau cân­tând la stra­nă, am făcut o fără evla­vie şi atât de repe­de încât nici eu nu înţe­le­geam ce citeam sau cân­tam. Une­ori m‑am răs­pân­dit cu min­tea şi, nestă­pâ­nin­du-mâ, am râs până la lacri­mi. Ast­fel, în loc să-mi fac milos­tiv pe Dum­ne­zeu, L‑am mâniat.
298. Din cau­za nesi­mţi­rii şi a împie­tri­rii, nici­o­da­tă nu am avut ade­vă­ra­ta deslu­şi­re a gân­du­ri­lor, având min­tea oar­bă la înţe­le­ge­rea lor bune şi nepri­ce­pând că nesi­mţi­rea este moar­tea minţii şi a sufle­tu­lui, îna­in­te de moar­tea tru­pu­lui (după Sf. loan Scărarul).

Păca­te împo­tri­va blân­deţii şi a răbdării

299. în toa­te lucru­ri­le, cuvin­te­le şi gân­du­ri­le mele nu m‑am sâr­gu­it să am răb­da­re şi blân­deţe şi nu mi am adus amin­te de Mân­tu­i­to­rul nos­tru lisus Hris­tos, Care a fost şi este puru­rea blând şi sme­rit cu inima.
300. Nea­vând răb­da­re şi blân­deţe, nu am putut avea o aşe­za­re netul­bu­ra­tă şi neschim­ba­tă când cine­va m‑a ocă­rât sau necin­stit cu ceva.
301. M‑a stă­pâ­nit în toa­tă vre­mea iuţi­mea, nerăb­da­rea, amă­ră­ciu­nea, neca­zul, tul­bu­ra­rea, neli­ni­ş­tea, nea­li­na­rea, neîn­gă­du­inţa, rău­ta­tea şi viclenia.
302. Fiind fără răb­da­re şi blân­deţe, am fost stră­in de neră­u­ta­te, de sim­pli­ta­te şi de nevi­no­vă­ţia cuve­ni­tă unui suflet curat.
303. Am fost nemulţu­mi­tor şi câr­ti­tor ascul­ta­re şi la ori­ce lucru bun.
304. Nu am sfă­tu­it pe alţii la vre­me de nevo­ie cu toa­tă blân­deţea şi cu înde­lun­gă răbdare.

Păca­te împo­tri­va drep­tei socoteli

305. N‑am avut ade­vă­ra­ta cunoş­tinţă de sine, adi­că nu am avut o vede­re cla­ră cu min­tea a tutu­ror nepu­tinţe­lor mele.
306. N‑am avut dreap­ta soco­tea­lă şi ade­vă­ra­ta deslu­şi­re pen­tru a cunoa­ş­te care este voia lui Dum­ne­zeu, în toa­tă vre­mea, în tot locul şi la tot lucrul.
307. N‑am avut dreap­ta soco­tea­lă nici în lucru, nici în cuvânt, nici în cele gândite.
308. Nea­vând dreap­tă soco­tea­lă şi deslu­şi­re, foar­te mult m‑am păgu­bit şi nici­o­da­tă în via­ţă n‑am putut face vre­un lucru bun, care să fie după voia lui Dumnezeu.
309. De mul­te ori şi mai tot­dea­u­na am soco­tit că sunt bune ace­le lucruri, cuvin­te şi gân­duri care, de fapt, nu erau aşa. Ast­fel, în robia cea neas­cul­tă­toa­re a sufle­tu­lui, pe toa­te rău le-am lucrat, le-am vor­bit şi le-am gândit.
310. Lip­sin­du-mi dreap­ta soco­tea­lă, n‑am ajuns nici­o­da­tă la ade­vă­ra­ta pri­ce­pe­re duhov­ni­ceas­că şi nici la simţi­rea cea ade­vă­ra­tă a ini­mii, spre a face cele bune şi de folos.
311. Având min­tea întu­ne­ca­tă de patimi şi nea­vând dreap­ta soco­tea­lă, nu am înţe­les când ico­no­mia lui Dum­ne­zeu a lucrat la mân­tu­i­rea mea, când a fost aju­to­rul Lui, când păzi­rea Lui, când mân­gâi­e­rea Lui şi, necu­nos­când aces­te bin­e­fa­ceri, am rămas nesi­mţi­tor şi nerecunoscător.
312. Nea­vând dreap­ta soco­tea­lă şi deslu­şi­rea cea bună, n‑am cunos­cut în cel fel tre­bu­ie înţe­le­se lucru­ri­le cele duhov­ni­ceşti, faţă de mine şi faţă de aproa­pe­le meu. Tot din aceas­tă cau­ză, n‑am cunos­cut nici vre­mea potri­vi­tă, nici locul în care ar fi tre­bu­it să le folo­sesc pe acestea.
313. Nea­vând deslu­şi­rea cea bună dreap­ta soco­tea­lă, n‑am cunos­cut nici deo­se­bi­rea pati­mi­lor, nici în ce fel m‑au robit pe mine şi pe alţii. Tot din aceas­tă cau­ză, n‑am cunos­cut nici ade­vă­ra­tul scop al fap­te­lor bune şi, din acest motiv, toa­te le-am lucrat rău. N‑am avut dreap­ta soco­tea­lă şi chi­b­zu­inţă la somn, mân­ca­re, bău­tu­ră, lucru, vor­bă, tăce­re, gân­di­re, mâh­ni­re, bucu­rie şi la nici un lucru bun.
314. N‑am avut deslu­şi­re şi dreap­ta soco­tea­lă când m‑am aflat în faţa a două păcate.
315. N‑am avut darul deslu­şi­rii şi al drep­tei soco­teli, căci toa­te fap­te­le mele cele bune rău le-am lucrat, împle­tin­du-le cu dife­ri­te rău­tă­ţi şi nea­jun­suri, ast­fel că iubi­rea de stră­ini am batjocorit‑o cu îmbu­i­ba­rea pân­te­ce­lui şi cu lăco­mia, dez­le­gând fără chi­b­zu­ia­lă în cin­stea fratelui.
316. Dra­gos­tea de aproa­pe­le am pângărit‑o cu gân­duri necu­ra­te, căci de la dra­gos­tea duhov­ni­ceas­că am sărit la gân­duri tru­peşti şi păti­ma­şe. Jude­ca­ta cea dreap­tă am amestecat‑o cu vicle­nie. Blân­deţea am împletit‑o cu moleşe­a­la şi cu laşi­ta­tea. Cu rău­ta­tea am ajuns până la nepă­sa­re. Cu pogo­rămân­tul cel fără de măsu­ră şi afa­ră din cale am ajuns până la răci­rea râv­nei celei sfin­te şi chiar până la nesi­mţi­re. Tăce­rea am stricat‑o cu îngâm­fa­rea, iar bucu­ria am amestecat‑o cu alu­ne­ca­rea. Nădej­dea am îmbolnăvit‑o cu moleşe­a­la voinţei, iar cu lenea am netrebnicit‑o. Cură­ţe­nia am întinat‑o cu simţi­rea amă­ră­ciu­nii şi cu osân­di­rea aproa­pe­lui. Pe toa­te cele ară­ta­te aici le-am omorât cu otra­va sla­vei deşar­te. Ast­fel, din cau­za nechi­b­zu­inţei mele şi a nede­slu­şi­rii, în loc de folos mi-am ago­ni­sit pagu­bă şi muncă.
317. Fiind orbit la înţe­le­ge­re şi la deslu­şi­rea celor bune, n‑am cunos­cut când a fost vre­mea să plâng şi când să mă bucur, când a fost vre­mea să mă supun şi când să porun­cesc, când a fost vre­mea să între­bu­inţez pos­tul cel aspru şi când să dez­leg cu măsu­ră pos­tul, când a tre­bu­it să mă lupt cu tru­pul şi când să‑l mân­gâi sau să‑1 spri­jin, când a fost vre­mea de silinţă şi râv­nă, de oste­ne­a­lă cu tru­pul si când a fost vre­mea să mă lini­ş­tesc cu min­tea, când a fost vre­mea să mă mâh­nesc şi când să mă întris­tez cu întris­ta­rea cea bună. N‑am cunos­cut când a fost vre­mea să învăţ pe alţii, când am avut conş­ti­inţa înti­na­tă şi când a fost vre­mea să mă curăţ de înti­nă­ciu­nea conş­ti­inţei. N‑am cunos­cut când a fost vre­mea să mă lupt şi să mă împo­tri­vesc cu voinţa şi cu min­tea şi când a fost vre­mea să petrec în pace duhov­ni­ceas­că; când a fost vre­mea să mă rog neîn­ce­tat şi când să slu­jesc fără făţăr­ni­cie fra­ţi­lor mei. Deci, nepri­ce­pând une­le ca aces­tea, pen­tru lene­vi­rea, nechi­b­zu­inţa şi nede­slu­şi­rea mea, mai îna­in­te de vre­me le-am cău­tat, iar când a fost vre­mea potri­vi­tă nu m‑am îngri­jit de ele. Ast­fel, am tră­it toa­tă via­ţa strâmb şi fără cum­pă­na drep­tei soco­teli şi, prin aceas­tă nechi­b­zu­inţa, în loc de folos, mi-am încăr­cat sufle­tul cu nenu­mă­ra­te păcate.
318. Fiind robit la min­te de întu­ne­ri­cul păca­te­lor, n‑am cunos­cut care este deo­se­bi­rea din­tre paza gân­du­ri­lor şi paza minţii, neş­ti­ind că cea de‑a doua o covârşeş­te pe cea din­tâi, fiind între ele o deo­se­bi­re ca de la cer la pământ.
319. N‑am şti­ut când a fost vre­mea potri­vi­tă să mă rog împo­tri­va gân­du­ri­lor rele spre a le pier­de. De ase­me­nea, n‑am şti­ut când a fost vre­mea să mă împo­tri­vesc lor direct cu cuvân­tul, să le defă­i­mez sau să le trec cu vede­rea şi ast­fel, din nechi­b­zu­inţa, neş­ti­ind cum să le ocă­răsc în vre­mea lup­te­lor celor de gând, am fost batjo­co­rit de draci.
320. Nea­vând darul deslu­şi­rii gân­du­ri­lor şi al drep­tei soco­teli, n‑am şti­ut să deo­se­besc lacri­mi­le cele bune de cele împle­ti­te cu sla­va deşar­tă şi n‑am şti­ut că lacri­mi­le, ca şi umi­linţa cea fal­să, cresc în mine prin înă­lţa­rea cu gân­dul, prin inti­me şi prin mânie.
321. N‑am şti­ut care lacri­mi sunt de la Dum­ne­zeu, care de la fire, de la necaz, de la dia­vo­lul cur­vi­ei şi care sunt de la dra­cul sla­vei deşar­te. Apoi, care sunt de la pome­ni­rea ghe­e­nei şi a jude­că­ţii. Din aceas­tă cau­ză, de mul­te ori, soco­tind că plâng pen­tru păca­te­le mele, eu mă aflam plân­gând pen­tru înmulţi­rea şi întreţi­ne­rea lor.
322. Nea­vând dreap­tă soco­tea­lă, de mul­te ori am înce­put să plâng cu lacri­mi­le cele bune, dar am ter­mi­nat plân­sul cu lacri­mi­le cele rele, izvorâ­te din dife­ri­te­le patimi care s‑au miş­cat în sufle­tul meu.
323. Nea­vând buna înţe­le­ge­re şi dreap­ta soco­tea­lă, n‑am cunos­cut meş­teşu­gul cel duhov­ni­cesc prin care se schim­bă amin­ti­ri­le cele deşar­te cu amin­tiri şi gân­duri sfin­te, spre zidi­rea sufletească.
324. Nea­vând lumi­na minţii cura­tă, n‑am putut face deo­se­bi­rea dum­ne­ze­ieş­ti­lor vir­tu­ţi şi n‑am şti­ut că pen­tru a cunoa­ş­te care este voia lui Dum­ne­zeu tre­bu­ie să-mi omor voia întru toa­te cele spre mântuire.
325. Nea­vând dreap­tă soco­tea­lă, am înce­put să fac lucruri mai pre­sus de pute­rea şi pri­ce­pe­rea mea. Ast­fel, cele înce­pu­te fără chi­b­zu­inţă, în loc de folos, cu pagu­bă şi pri­mej­dii le-am terminat.
326. Fiind une­ori bol­nav şi nepu­tin­cios cu tru­pul şi neş­ti­ind că Dum­ne­zeu, la vre­me de nepu­tinţă, pocă­inţa noas­tră o soco­teş­te după măsu­ra sme­re­ni­ei şi nu după oste­ne­a­la tru­pu­lui, eu, ca un nede­slu­şit la min­te, mi-am chi­nu­it tru­pul mai pre­sus de pute­ri­le lui şi, prin aceas­tă sil­ni­cie fără jude­ca­tă, mi-am tul­bu­rat sufle­tul pes­te măsură.
327. Nea­vând dreap­tă soco­tea­lă, n‑am cunos­cut că une­ori chiar pri­e­te­nia cea duhov­ni­ceas­că şi nevi­no­va­tă tre­bu­ie pără­si­tă, mai ales după ce am văzut că alţii smin­tesc de dra­gos­tea şi pri­e­te­nia noas­tră şi o soco­tesc pătimaşă.
328. Nea­vând sme­re­nie şi dreap­tă soco­tea­lă, m‑am apu­cat une­ori să fac pe das­că­lul şi să tâl­cu­iesc după capul meu une­le lucruri gre­le din Sfân­ta Scrip­tu­ră. Ast­fel, şi pe mine şi pe alţii i‑am dus la rătă­ci­re şi i‑am înşe­lat, făcându‑i să înţe­lea­gă alt­ce­va în loc de cele drep­te şi cuvenite.
329. Neş­ti­ind că vir­tu­tea nu are hotar şi că cel ce spo­reş­te în lucra­rea vir­tu­ţi­lor tre­ce din pute­rea lucră­rii în pute­rea vede­rii şi, prin urma­re, dintr‑o lumi­nă a minţii tre­ce spre altă lumi­nă înţe­le­gă­toa­re fără sfârşit, mi s‑a părut că aş fi ajuns, oare­cum, la sfârşi­tul unor fap­te bune. Iar din aceas­tă nebu­nă păre­re de sine am căzut în tru­fie şi trândăvie.
330. Neş­ti­ind că sufle­te­le sfinţi­lor şi ale dre­pţi­lor şi chiar ale înge­ri­lor lui Dum­ne­zeu, în vea­cul cel vii­tor, merg din pute­re în pute­re şi din spo­ri­re în spo­ri­re, adă­u­gând sla­vă pes­te sla­vă, fără a ajun­ge vreo­da­tă înţe­le­ge­rea celor sfin­te, mi s‑a părut câteo­da­tă că aş ft ajuns desă­vârşit în une­le înţe­le­suri duhov­ni­ceşti şi că nu mai am nevo­ie să ştiu alte­le. Ast­fel, cu păre­rea că le ştiu pe toa­te, m‑am împie­di­cat să ştiu cele de folos.

Păca­te faţă de lucra­rea cea dreap­tă a Sfin­tei Rugăciuni

331. M‑am len­e­vit să mă rog lui Dum­ne­zeu neîn­ce­tat, ziua şi noaptea.
332. M‑am len­e­vit să merg la Bise­ri­că pen­tru a ascul­ta Sfân­ta Litur­ghie, cele Şap­te Lau­de şi cele­lal­te rugă­ciuni şi slu­j­be ale Bisericii.
333. M‑am len­e­vit să-mi fac pra­vi­la şi Cano­nul la chilie.
334. Fiind unde­va izo­lat cu ascul­ta­rea şi nepu­tând să iau par­te la slu­j­be­le Bise­ri­cii, m‑am len­e­vit să-mi citesc cele Şap­te Lau­de la vre­mea lor sau să zic în locul lor rugă­ciu­nea lui lisus, după cum au rân­du­it Sfinţii Părinţi.
335. M‑am len­e­vit să zic rugă­ciu­nea „Doam­ne lisu­se Hris­to­a­se, Fiul lui Dum­ne­zeu, milu­ieş­te-mă pe mine păcă­to­sul” în tot locul şi‑n tot cea­sul, după cum am făgă­du­it la călu­gă­rie, când am pri­mit meta­ni­i­le în mână.
336. Ca nou venit în mănăs­ti­re, am defă­i­mat can­ti­ta­tea rugă­ciu­nii, adi­că m‑am len­e­vit să citesc mai mult la Psal­ti­re, aca­tis­te şi alte rugă­ciuni, uitând că pen­tru noi, cei înce­pă­tori, can­ti­ta­tea ne duce la cali­ta­tea rugă­ciu­nii, adi­că spre rugă­ciu­nea fără răspândire.
337. în vre­mea pra­vi­lei de rugă­ciu­ne, m‑am silit numai spre can­ti­ta­te, adi­că doar să bol­bo­ro­sesc mul­te cuvin­te, necă­u­tând să-mi con­cen­trez toa­tă atenţia minţii spre înţe­le­ge­rea celor citi­te şi spre simţi­rea lor cu ini­ma. Ast­fel, silin­du-mă să împli­nesc numai can­ti­ta­tea cea obi­ş­nu­i­tă, am hră­nit pe fari­se­ul meu cel din­lă­un­tru, nelă­sân­du-mi sufle­tul nici­o­da­tă să se învred­ni­ceas­că de ade­vă­ra­ta rugăciune.
338. Am pier­dut tim­pul des­ti­nat rugă­ciu­nii, zăbo­vind în rugă­ciu­nea cea spur­ca­tă, în cea care se numeş­te pier­du­tă, în cea necu­ra­tă sau în cea pri­hă­ni­tă. Adi­că une­ori stă­team la rugă­ciu­ne având gân­duri spur­ca­te, iar alte­ori am pier­dut rugă­ciu­nea prin răs­pân­di­rea la lucru­ri­le cele deşar­te şi nefo­lo­si­toa­re. Une­ori m‑am lăsat furat de nesi­mţi­re şi de gân­du­ri­le cele rele, iar alte­ori m‑am lăsat învins de asu­pri­rea vre­u­nui gând rău, care s‑a apro­pi­at de mine în vre­mea rugăciunii.
339. Am avut în rugă­ciu­ne une­le cereri nechi­b­zu­i­te către Dum­ne­zeu. Când am cerut une­le lucruri folo­si­toa­re, dacă după o vre­me am văzut că nu le dobân­desc, m‑am întris­tat şi des­cu­ra­jat şi nu m‑am mai rugat, neînţe­le­gând că Dum­ne­zeu îmi poar­tă de gri­jă de cele ce sunt spre folo­sul meu.
340. Am fost batjo­co­rit de draci în chip jal­nic, căci, sosind cea­sul de rugă­ciu­ne, am lăsat vre­mea cea rân­du­i­tă pen­tru pra­vi­lă şi m‑am apu­cat de alte tre­buri, neş­ti­ind că nici o trea­bă nu este mai de folos ca rugăciunea.
341. N‑am avut gri­jă ca în tim­pul în care făceam ascul­ta­re să am pe buze şi în min­te sfân­ta rugăciune.
342. De mul­te ori m‑am rugat numai cu rugă­ciu­nea cea vor­bi­tă, simţind pute­rea ei numai cu min­tea, iar cu ini­ma niciodată.
343. în vre­mea rugă­ciu­nii, nu m‑am silit să am aces­te trei: pe lim­bă nume­le Dom­nu­lui, în min­te pre­zenţa Lui, în faţă şi în ini­mă setea şi dorul de Dum­ne­zeu. Nea­vân­du-le pe aces­tea, nici­o­da­tă nu m‑am rugat deplin.
344. în vre­mea rugă­ciu­nii m‑am len­e­vit să mă cobor cu min­tea în ini­mă şi de aco­lo să strig către Bunul Dum­ne­zeu, cerându‑I aju­to­rul şi mila.
345. în vre­mea Sfin­tei Rugă­ciuni, nu m‑am silit să ţin min­tea sur­dă, oar­bă şi mută pen­tru toa­te lucru­ri­le cele deşar­te. Din aceas­tă cau­ză am fost batjo­co­rit de draci prin răs­pân­di­rea gân­du­ri­lor şi prin învo­irea cu ele.
346. Şti­ind că Dum­ne­zeu cere de la om rugă­ciu­nea cea fără for­mă (fără ima­gi­na­ţie), totu­şi eu mi-am lăsat min­tea să-şi închi­pu­ie fel de fel de for­me şi nălu­ciri şi ast­fel, în loc să mă rog lui Dum­ne­zeu, m‑am aflat închi­pu­in­du-mi ido­lii pati­mi­lor mele.
347. Din nelu­a­re amin­te, n‑am avut atenţie în vre­mea Sfin­tei Rugă­ciuni şi nu m‑am sâr­gu­it cu toa­tă pute­rea să trec vama imaginaţiei.
348. în vre­mea rugă­ciu­nii, am fost batjo­co­rit de mul­te ori de filo­so­fii întu­ne­ri­cu­lui şi teo­lo­gii iadu­lui, care m‑au îndem­nat să las rugă­ciu­nea cea din ini­mă şi să teo­lo­ghi­sesc şi să filo­so­fez fel de fel de lucruri care păreau bune şi îna­l­te. Ast­fel, prin cele păru­te bune şi îna­l­te, am pier­dut pe cele cu ade­vă­rat bune şi înalte.
349. De mul­te ori, când mila Dom­nu­lui m‑a cer­ce­tat în tim­pul rugă­ciu­nii şi când sufle­tul a înce­put a se ruga din ini­mă cu cuvin­te pro­prii, eu, păcă­to­sul, ca un nelă­mu­rit şi nechi­b­zu­it, în aces­te momen­te sfin­te am înce­put a cău­ta cuvin­te ale­se pen­tru a vor­bi cu meş­teşug cu Dum­ne­zeu; prin aceas­tă mân­drie şi pros­tie am alun­gat darul şi umi­linţa de la tică­lo­sul meu suflet şi am mâh­nit pe Prea­bu­nul Dum­ne­zeu, Care, în vre­mea Sfin­tei Rugă­ciuni, nu cere de la om cuvin­te meş­teşu­gi­te şi subţiri, ci sme­ri­te, sim­ple şi nevinovate.
350. în vre­mea Sfin­tei Rugă­ciuni, am ţinut cu toa­tă tăria la anu­mi­te for­me (pozi­ţia cor­pu­lui, ple­ca­rea capu­lui, ţine­rea res­pi­ra­ţi­ei etc.), iar de cele într-ade­văr nece­sa­re (atenţia minţii şi simţi­rea ini­mii) prea puţin m‑am îngrijit.
351. Une­ori în tim­pul rugă­ciu­nii, când m‑a cer­ce­tat mila şi îndu­ra­rea lui Dum­ne­zeu cu focul cel nema­te­ri­al­nic al simţi­rii Sale în ini­mă, eu, păcă­to­sul şi nechi­b­zu­i­tul, nu am pără­sit citi­tul pra­vi­lei, ci, fiind încli­nat spre rugă­ciu­nea cea citi­tă (spre o can­ti­ta­te de vor­be goa­le), am citit mai depar­te psalmi şi rugă­ciuni. Ast­fel, am supă­rat pe Prea­bu­nul Dum­ne­zeu şi m‑am lip­sit de cer­ce­ta­rea Duhu­lui Său cea din inimă.
352. Une­ori am stat la rugă­ciu­ne având rău­ta­te sau ţine­re de min­te a rău­lui celor ce m‑au supă­rat sau nedrep­tă­ţit, uitând cuvin­te­le Dom­nu­lui: „De nu veţi ier­ta greşe­li­le fra­ţi­lor voş­tri din toa­tă ini­ma, nici Tatăl vos­tru Cel ceresc nu vă va ier­ta greşe­li­le voastre”.
353. Fiind leneş şi stă­pâ­nit de moleşe­a­lă şi nesi­mţi­re, nu am putut ajun­ge la treap­ta cea mai de sus a rugă­ciu­nii. Cu toa­te aces­tea, am înce­put să visez gân­dind că aş ft spo­rit puţin şi nu aş fi cel mai de jos în aceas­tă privinţă.
354. De mul­te ori, în vre­mea rugă­ciu­nii, m‑am aflat dor­mi­tând cu min­tea şi chiar cu tru­pul, stând de vor­bă cu dra­cii şi luând amin­te la cele ale lor, râzând şi tul­bu­rân­du-mă de alte patimi. Ast­fel, stând cu tru­pul la rugă­ciu­ne îna­in­tea Dom­nu­lui, cu min­tea şi cu sufle­tul m‑am aflat slu­jind dra­ci­lor şi pati­mi­lor mele.
355. Nu m‑am rugat după rân­du­ia­la lăsa­tă de Sfinţii Părinţi, adi­că să încep rugă­ciu­nea cu sla­vo­slo­via lui Dum­ne­zeu, apoi să con­ti­nui cu mulţu­mi­rea, pe urmă cu măr­tu­ri­si­rea şi abia la urmă să vin cu cere­rea, ci, de mul­te ori, am înce­put direct cu cere­rea, iar alte­ori cu mărturisirea.
356. N‑am avut chi­b­zu­inţă şi dreap­tă soco­tea­lă ca, în vre­mea când am fost sin­gur, să mă rog mai mult cu rugă­ciu­nea cea din­lă­un­tru, urmând ca atunci când voi fi cu alţii, la pra­vi­la Bise­ri­cii, să ada­ug pe lân­gă rugă­ciu­nea cea din­lă­un­tru şi pe cea din afară.
357. Une­ori, când cine­va m‑a rugat să mă rog lui Dum­ne­zeu pen­tru el, din lene nu am voit, moti­vând că sunt nevred­nic, ascun­zân­du-mi, ast­fel, lene­vi­rea în dosul unei sme­re­nii făţarnice.
358. Alte­ori, m‑am rugat pen­tru alţii şi dacă Dum­ne­zeu le‑a împli­nit cere­rea pen­tru a lor cre­dinţă, eu m‑am mân­drit, ca şi cum acest lucru s‑ar fi făcut pen­tru rugă­ciu­nea mea. Ast­fel, ca un fără de min­te, m‑am lău­dat cu lucru străin.
359. în vre­mea rugă­ciu­nii, dese­ori m‑am abă­tut cu min­tea la dreap­ta sau la stân­ga, adi­că une­ori am luat amin­te la une­le lucruri păru­te duhov­ni­ceşti, pe care dra­cii mi le adu­ceau pen­tru a mă depăr­ta de la rugă­ciu­ne, iar alte­ori am luat amin­te la gân­du­ri­le cele deşar­te şi spurcate.
360. N‑am şti­ut că toa­te închi­pu­i­ri­le cele duhov­ni­ceşti şi sfin­te, din vre­mea Sfin­tei Rugă­ciuni, tre­bu­ie să le păs­trez numai în memo­rie şi nici­de­cum în ima­gi­na­ţie. Din aceas­tă cau­ză, de mul­te ori, în vre­mea Sfin­tei Rugă­ciuni, am zăbo­vit cu min­tea la une­le cuge­tări însoţi­te de închi­pu­iri duhov­ni­ceşti, pre­cum: înfri­coşa­ta Jude­ca­tă, Rai­ul, chi­pul Mân­tu­i­to­ru­lui sau al Mai­cii Dom­nu­lui. Ast­fel, am ţinut lua­rea amin­te în afa­ra ini­mii şi nu am lăsat min­tea să cobo­a­re în căma­ra ini­mii spre a sta de vor­bă cu Mire­le, Cuvân­tul. Aceas­ta mi s‑a întâm­plat fiind­că nu am şti­ut că ima­gi­na­ţi­i­le, ori­cât de sfin­te ar părea, sunt în afa­ra inimii.
361. în vre­mea rugă­ciu­nii nu am avut gri­jă să închid cele trei uşi: cea a chi­li­ei, spre a nu veni alţii; a buze­lor, spre a nu vor­bi cele deşar­te şi uşa cea dină­un­tru, a ini­mii. Ast­fel, fiind fără de pază şi în afa­ră şi înă­un­tru, puru­rea am fost batjo­co­rit de draci.
362. Din cau­za lene­vi­rii şi a nepă­să­rii, nu am avut nici rugă­ciu­nea minţii, adi­că să mă întă­resc cu atenţie în ini­mă şi de aco­lo să îna­lţ rugă­ciu­ni­le mele către Dum­ne­zeu şi nu am avut nici lucra­rea minţii, adi­că să pun gân­dul stră­jer la poar­ta ini­mii şi să opresc, prin che­ma­rea Nume­lui Dom­nu­lui, ori­ce gând păti­maş ce ar fi putut să intre acolo.
363. Auzind Dum­ne­ze­ias­ca Scrip­tu­ră care spu­ne că împă­ră­ţia lui Dum­ne­zeu este înă­un­trul nos­tru, nu m‑am silit să‑L caut pe Dum­ne­zeu în ini­ma mea, prin che­ma­rea cât mai dea­să a Preasfân­tu­lui Său Nume.
364. Şti­ind că, în chip tai­nic, ini­ma mea este un mor­mânt al Dom­nu­lui, în care, prin Sfân­tul Botez, Dom­nul S‑a îngro­pat întru mine, nu m‑am silit cu toa­tă sâr­gu­inţa să‑L dezgrop de aco­lo, prin che­ma­rea neîn­ce­ta­tă a Preasfân­tu­lui Său Nume. Ast­fel, din cau­za lene­vi­rii mele, am rămas stră­in de învi­e­rea cea tai­ni­că, în duh, a sufle­tu­lui meu.
365. Şti­ind că de la Botez am îngro­pat în pămân­tul ini­mii mele pe Mân­gâi­e­to­rul Cel Dum­ne­ze­iesc, nu m‑am silit să-mi înving toa­te voi­le şi îngri­ji­ri­le vea­cu­lui aces­tu­ia spre a cău­ta şi dezgro­pa, prin rugă­ciu­ne neîn­ce­ta­tă, pe Ceres­cul Mân­gâi­e­tor. Ast­fel, din cau­za nesi­mţi­rii şi a lene­vi­rii mele, am rămas sărac şi gol de Măr­gă­ri­ta­rul Cel nepreţu­it şi nemu­ri­tor, prin Care am fost răscumpărat. 

 

Dis­tri­bu­ie:

Lasã un Rãspuns:

Lasă un Răspuns: