Îndreptar pentru spovedanie – spovedania generala a monahilor – Cleopa Ilie (1)

Măr­tu­ri­sesc îna­in­tea Preasfân­tu­lui, Ato­tpu­ter­ni­cu­lui şi Prea­mi­los­ti­vu­lui Dum­ne­zeu, Celui închi­nat în Sfân­ta Tre­i­me, Tată­lui, Fiu­lui si Sfân­tu­lui Duh, îna­in­tea Prea-sfin­tei Năs­că­toa­re de Dum­ne­zeu si puru­rea Fecioa­rei Măria, îna­in­tea tutu­ror Sfinţi­lor şi îna­in­tea Cuvi­oşi­ei voas­tre, cin­sti­te părin­te, că eu, păcă­to­sul, în toa­tă cli­pa şi în tot cea­sul, am mâni­at pe Prea­bu­nul Dum­ne­zeu cu păca­te­le şi cu rău­tă­ţi­le mele cele fără de număr.
1. N‑am iubit pe Dum­ne­zeu din toa­tă ini­ma, din tot cuge­tul şi din toa­tă pute­rea, şi nici pe aproa­pe­le ca pe mine însumi.
2. Am fost stă­pâ­nit în toa­tă vre­mea de iubi­rea de sine, adi­că de iubi­rea nera­ţio­na­lă faţă de trup, care este mai­ca şi rădă­ci­na tutu­ror rău­tă­ţi­lor, adi­că iubi­rea de sla­vă, iubi­rea de argint şi iubi­rea de plăceri.
3. Am fost stă­pâ­nit în toa­tă vre­mea de cele trei patimi uri­a­şe, adi­că: uita­rea, neş­ti­inţa şi trândăvia.

Păca­te împo­tri­va votu­lui ascultării
4. Am defă­i­mat ascul­ta­rea faţă de Dum­ne­zeu şi faţă de oameni.
5. N‑am păzit cu sfinţe­nie ascul­ta­rea faţă de sta­reţul meu, faţă de duhov­nic şi faţă de cei­la­lţi părinţi şi fraţi.
6. N‑am făcut ascul­ta­re cu dra­gos­te şi cu sin­ce­ri­ta­tea inimii.
7. Am făcut ascul­ta­re de silă, cu lene­vi­re şi numai de ochii părinţi­lor şi ai fraţilor.
8. Am fost câr­ti­tor la ascul­ta­re şi, prin aceas­ta, am dat pil­dă rea altor părinţi şi fraţi.
9. Am făcut ascul­ta­re cu mân­drie, cu sla­vă deşar­tă şi cu sco­pul de a fi lău­dat de sta­reţ, de eco­nom şi de cei­la­lţi părinţi şi fraţi.
10. Am făcut ascul­ta­re cu sco­pul de ajun­ge mai mare pes­te cei­la­lţi şi de a mi se da o oare­ca­re vred­ni­cie (dia­con, pre­ot etc.).
11. Am făcut ascul­ta­re cu mân­drie şi cu pre­tenţia de a mi se da sala­riu, uitând că am făgă­du­it sără­cia cea de bună­vo­ie îna­in­tea lui Dumnezeu.
12. N‑am făcut ascul­ta­re cu sâr­gu­inţă şi la vre­me potri­vi­tă, din care cau­ză am amă­rât pe povă­ţu­i­to­rii mei cei duhov­ni­ceşti şi am făcut pagu­bă obştii.
13. N‑am avut ade­vă­ra­ta lepă­da­re de sine şi nu m‑am silit să-mi tai voia şi pri­ce­pe­rea întru toa­te cele spre mântuire.
14. Am păcă­tu­it cu cru­ţa­rea de sine, ascun­zând-mi pute­rea tru­pu­lui şi nu am vrut să mă oste­nesc după pute­rea mea în ascul­tă­ri­le cele de obşte.
15. Am păcă­tu­it în toa­tă vre­mea cu mila de sine, adi­că mila de trup fără de jude­ca­tă şi, ast­fel, m‑am pur­tat cu vicle­nie, spre a nu mă obo­si la ascul­ta­re, spre folo­sul de obşte.
16. Am fost stă­pâ­nit de plă­ce­rea de sine, adi­că de moleşe­a­la voinţei şi nu am iubit oste­ne­a­la supu­ne­rii şi ascultării.
17. Fiind stă­pâ­nit de iubi­rea de sine, nu mi‑a plă­cut să fac în mănăs­ti­re ascul­tă­ri­le cele mai gre­le şi mai oste­ni­toa­re care mi s‑au dat, pre­cum: bucă­tă­ria, para­cli­se­ria, slu­j­ba la vite şi slu­ji­rea bol­na­vi­lor, care odih­nesc mulţi­mea şi sunt de folos obştesc.
18. N‑am făcut ascul­ta­re cu fri­că de Dum­ne­zeu şi cu rugă­ciu­ne în min­te şi în inimă.
19. Am fost îndă­ră­t­nic, răz­vră­tit, tul­bu­ră­tor şi nesu­pus şi am făcut împe­re­cheri şi dez­bi­nări prin­tre părinţi şi fra­ţi, atră­gân­du-mi prin aceas­ta mânia şi pedeap­sa lui Dum­ne­zeu, pre­cum Datan şi Avi­ron, pe care i‑a înghi­ţit pămân­tul de vii.
20. Am făcut în mănăs­ti­re mul­te lucruri după capul meu şi după voia mea, fără să cer sfa­tul şi bla­go­slo­ve­nia celor ce au fost în drept să-mi dea porunci.
21. N‑am avut ade­vă­ra­ta biru­i­re de sine spre a‑mi birui voia proprie.
22. N‑am avut ade­vă­ra­ta pre­da­re de sine, spre a mă pre­da sub mâna povă­ţu­i­to­ru­lui celui duhov­ni­cesc, ca lutul în mâna ola­ru­lui şi ca fie­rul în mâna fierarului.
23. N‑am avut ade­vă­ra­ta împo­tri­vi­re de sine spre a mă împo­tri­vi voii mele şi a mă supu­ne voii lui Dum­ne­zeu şi voii celor mai mari ai mei în Domnul.
24. N‑am avut ade­vă­ra­ta soco­tinţă de a face ascul­ta­re cu înţe­leap­tă sme­re­nie şi de a mă supu­ne cu dreap­tă soco­tea­lă. Nu am înţe­les că şi ascul­ta­rea mer­ge până la un punct, adi­că până la căl­ca­rea porun­ci­lor lui Dum­ne­zeu, după cum spu­ne Sfân­tul Vasi­le cel Mare, fiind­că şi dobi­toa­ce­le noas­tre ni se supun fără câr­ti­re, dar şi fără raţiu­ne; însă omu­lui i s‑a dat min­te pen­tru a se supu­ne la cele ce i se cuvin spre mân­tu­i­re şi nu la cele fără de lege.

Păca­te împo­tri­va votu­lui fecioriei

25. N‑am res­pins ata­cul cel de gând de la pri­ma răsă­ri­re a gân­du­lui desfrânării.
26. M‑am unit şi m‑am învo­it cu min­tea şi cu ini­ma spre a sta de vor­bă cu gân­du­ri­le desfrâ­nă­rii trupeşti.
27. Nu am lup­tat cu toa­tă pute­rea voinţei spre a scoa­te şi a izgo­ni din min­te şi din ini­mă cuge­tul cel păti­maş al dezmi­er­dă­ri­lor trupeşti.
28. Am păcă­tu­it cur­vind cu min­tea şi cu ini­ma de mul­te ori şi m‑am dezmi­er­dat, îndul­cin­du-mă prin închi­pu­i­rea păca­te­lor trupeşti.
29. Am cur­vit cu min­tea, prin ima­gi­na­ţie, cu ido­lul păca­tu­lui cur­vi­ei, sau, mai bine zis, cu dra­cul cur­vi­ei ca şi cu niş­te femei.
30. Am zăbo­vit de mul­te ori, mai mul­tă vre­me, în aceas­tă desfrâ­na­re nevă­zu­tă şi mi-am dat voia şi ini­ma mea dra­cu­lui cur­vi­ei şi al înve­rşu­nă­rii, din care cau­ză am ajuns chiar de m‑am înfi­er­bân­tat şi cu tru­pul, fiind în pri­mej­dia de a cădea în păcat şi cu fapta.
31. Nu mi-am păzit ochii de vede­rea celor ascun­se ale mele şi de la vede­rea altor lucruri aţâţă­toa­re spre desfrânare.
32. Nu m‑am silit cu toa­tă pute­rea să fug de pri­e­te­nia cu femei şi cu cei tineri.
33. Am pri­vit cu isco­di­re şi cu poftă la tru­pul şi la feţe­le feme­ieşti şi am pre­a­cur­vit cu ele în inimă.
34. Mi‑a plă­cut să fac pe das­că­lul spre a învă­ţa pe feme­i­le cele tine­re şi a le povă­ţui pe calea mân­tu­i­rii, dar eu, fiind slab şi păti­maş, am păcă­tu­it cu ochiul şi ini­ma, rănin­du-mă cu vede­rea ace­lo­ra pe care mi se părea că le vânez spre mântuire.
35. Nu m‑am sfi­it de sfân­tul înger păzi­tor spur­cân­du-mi ochii cu vede­rea părţi­lor mele cele ascun­se şi pipăindu-le.
36. Chiar în vre­mea sfin­tei rugă­ciuni m‑am aflat cur­vind şi pre­a­cur­vind cu min­tea şi cu inima.
37. Văzân­du-mă în răz­boi cu pati­ma cur­vi­ei, n‑am aler­gat repe­de la aju­to­rul lui Dum­ne­zeu prin rugă­ciu­ne cu lacrimi.
38. N‑am fost hotă­rât să-mi urăsc şi să-mi duş­mă­nesc din toa­tă ini­ma tru­pul până la moar­te şi să mă păzesc de el ca de o fia­ră şi ca de un bala­ur cu mul­te capete.
39. N‑am avut fri­că de Dum­ne­zeu şi de ghe­e­nă şi nu m‑am silit cu toa­tă gri­ja să veghez cu trezvie asu­pra ini­mii mele spre a opri izvo­rul pofte­lor tru­peşti prin che­ma­rea dea­să a nume­lui Dom­nu­lui nos­tru lisus Hristos.
40. Fiind iubi­tor de sine, n‑am voit să-mi chi­nu­iesc şi să-mi robesc tru­pul prin post cu pri­ve­ghe­re şi mul­te oste­neli spre a‑l supu­ne duhului.
41. De mul­te ori am fost robit de duhul dezmi­er­dă­rii de sine şi n‑am înţe­les că aceas­tă desfrâ­na­re tai­ni­că, în ziua jude­că­ţii celei mari, Dum­ne­zeu o va soco­ti ca pe o cur­vie cu lucrul, mai ales nouă, mona­hi­lor şi mona­hi­i­lor, care am depus votul fecio­ri­ei şi care nu se măr­gi­neş­te numai la fecio­ria tru­pu­lui, ci şi la ace­ea ca duhu­lui, după cum ne înva­ţă Sfân­tul Apos­tol Pavel.
42. De mul­te ori, fiind lup­tat de dia­vo­lul desfrâ­nă­rii, nu numai că nu m‑am împo­tri­vit lui, ci chiar eu am cău­tat să-mi aţâţ pofte­le tru­peşti şi ast­fel, mai îna­in­te de bân­tu­ia­la dra­cu­lui cur­vi­ei, m‑am făcut drac mie însumi.
43. De mul­te ori, voind să-mi răsco­lesc dezmi­er­dă­ri­le tru­peşti şi să mă îndul­cesc cu ele, mi-am închi­pu­it cu min­tea împre­u­nări de oameni, de ani­ma­le, de păsări şi alte feluri de închi­pu­iri dră­ceşti, prin care mi-am spur­cat min­tea şi ini­ma, aprin­zând în mine focul desfrânării.
44. Ba, mai mult, am pipă­it cele ascun­se ale mele cu sco­pul de a‑mi aţâţa pofte­le desfrânării.
45. Din nepăzi­rea ochi­lor şi a minţii, am fost stă­pâ­nit de râsul cur­vesc, care este vred­nic de plâns.
46. Une­ori am ajuns chiar la glu­me şi râse­te cur­veşti şi am vor­bit vor­be spur­ca­te faţă de alţii.
47. Din iubi­rea de sine, care puru­rea m‑a stă­pâ­nit, nu m‑am silit să-mi înlă­tur din suflet dra­gos­tea cea tru­peas­că prin dra­gos­tea dum­ne­ze­ias­că, iar focul pofte­lor tru­peşti nu m‑am silit să‑1 sting prin focul celei cereşti.
48. Din cau­za neîn­frâ­nă­rii de la mân­ca­re, bău­tu­ră şi mai ales din cau­za nepăzi­rii minţii mele cea păti­ma­şă, mi s‑a întâm­plat să am scur­geri în somn, iar une­ori chiar şi ziua.
49. Fiind păti­maş şi nepu­tin­cios şi cu totul nei­scu­sit în răz­bo­i­ul cu dia­vo­lii, am încer­cat să izgo­nesc dra­cul cur­vi­ei din min­te numai prin vor­bi­rea împo­tri­va lui şi nu am aler­gat la arma cea biru­i­toa­re, adi­că la che­ma­rea nume­lui Dom­nu­lui nos­tru lisus Hris­tos în ajutor.
50. Une­ori şi în Bise­ri­că fiind, sau chiar în Sfân­tul Altar, mi s‑a întâm­plat să fiu batjo­co­rit de dra­cul curviei.
51. Nu m‑am silit cu toa­tă pute­rea să-mi păs­trez, pe lân­gă fecio­ria cea tru­peas­că, şi pe cea duhov­ni­ceas­că. Cu tru­pul m‑am ferit de împre­u­nări tru­peşti, dar cu min­tea şi cu ini­ma am fost pre­a­cur­var îna­in­tea lui Dumnezeu.
52. Mi‑a plă­cut să mă îmbrac cu hai­ne bune, cu încă­lţări luxoa­se, ba chiar să mă spăl pe faţă cu săpu­nuri miro­si­toa­re, prin care am atras pe alţii spre pofte trupeşti.
53. Mi-am dezmi­er­dat tru­pul prin băi, fiind sănă­tos cu tru­pul, prin care am căl­cat Sfin­te­le Canoa­ne şi învă­ţă­tu­ri­le Sfinţi­lor Părinţi şi am venit întru pome­ni­rea goli­ciu­nii din­tâi, întris­tând pe Duhul Sfânt şi pe sfân­tul înger, păzi­to­rul vieţii mele.
54. Am hră­nit prin nepă­sa­re şi negri­jă pe cei trei vră­j­ma­şi ai fecio­ri­ei, adi­că pe îmbu­i­ba­re, beţie şi somn. Ast­fel, mi-am îngroşat min­tea, făcând‑o dobi­to­ceas­că şi gata să lucre­ze toa­tă patima.
55. Am căl­cat votul fecio­ri­ei şi am alu­ne­cat în păca­te tru­peşti, căl­când făgă­du­inţa dată la călu­gă­rie (aici se va spu­ne felul căde­rii tru­peşti avute).

Păca­te împo­tri­va votu­lui sără­ci­ei de bunăvoie

56. N‑am avut ade­vă­ra­ta lepă­da­re de lume când am venit la via­ţa călugărească.
57. Nu m‑am lepă­dat de lume nici pen­tru dra­gos­tea lui Dum­ne­zeu, nici pen­tru împă­ră­ţia ceru­ri­lor, nici pen­tru a mă pocăi de mulţi­mea păca­te­lor mele, ci am venit la mănăs­ti­re cu alte sco­puri rele, adi­că să ajung ceva mare, ori pen­tru a mi se da sala­riu pen­tru slu­j­ba făcu­tă, sau alte lucruri trecătoare.
58. N‑am şti­ut că, după ce mă voi afi­e­ro­si lui Dum­ne­zeu, nici tru­pul nu-mi mai apa­rţi­ne, ci m‑am gân­dit că şi după intrarea
în mănăs­ti­re mai am voie să ţin legă­turi cu rude­le mele după trup, cu pri­e­te­nii din lume sau că mai am voie să am ceva al meu.
59. Cu tru­pul m‑am lepă­dat de lume, dar nu şi cu ini­ma şi min­tea, căci încă mi‑a plă­cut să mă îngri­jesc de cei de aca­să, să mă bucur pen­tru bucu­ri­i­le lor şi să mă întris­tez pen­tru neca­zu­ri­le lor. Mai mult, am încer­cat să‑i ajut material.
60. Având sala­riu sau pen­sie în mănăs­ti­re, n‑am voit să dau banii la pun­ga de obş­te sau dacă am dat, am mai oprit ceva. Ast­fel, am avut pun­gă deo­se­bi­tă în via­ţa de obşte.
61. Nu am ascul­tat de învă­ţă­tu­ri­le Sfân­tu­lui Vasi­le şi ale altor sfinţi, care zic că cine va avea pun­gă deo­se­bi­tă în via­ţa de obş­te este soco­tit al doi­lea Iuda şi se des­par­te pe sine de Bise­ri­ca lui Hristos.
62. După ce am făgă­du­it îna­in­tea lui Dum­ne­zeu sără­cia cea de bună­vo­ie, cu voia şi cu şti­inţa am căl­cat şi defă­i­mat cele făgă­du­i­te în faţa Sfân­tu­lui Altar. Căci nu am fost mulţu­mit cu hai­ne­le şi cu hra­na pri­mi­te la obş­te, ci am cău­tat să-mi pro­cur hra­nă şi hai­ne mai bune decât ale celor­la­lţi părinţi şi fra­ţi din mănăstire.
63. Am făcut lepă­da­re de sine şi am intrat în mănăs­ti­re numai de fri­că să nu mă ia în arma­tă, în con­cen­tra­re sau război.
64. Lepă­dân­du-mă de averi, de părinţi, de rude­nii şi de pri­e­te­nii mei din lume şi venind la mănăs­ti­re, n‑am avut ade­vă­ra­ta lepă­da­re de sine, adi­că să lepăd întru toa­te voia şi pri­ce­pe­rea mea. Ast­fel, neavând‑o pe a doua, pe cea din­tâi lepă­da­re în zadar am făcut‑o.
65. Venind la mănăs­ti­re, nu am voit ca, oda­tă cu ieşi­rea din lume, să lepăd şi gri­ja celor lumeşti, ci şi aici la mănăs­ti­re mi‑a plă­cut să mai fac negus­to­rie şi afa­ceri cu vân­za­rea de cărţi, icoa­ne etc. Ba am făcut şi mai rău, că pe aces­tea le-am făcut pe ascuns, fără bla­go­slo­ve­nia sta­reţu­lui şi a duhovnicului.
66. în vre­mea pra­vi­lei şi a rugă­ciu­nii, nu m‑am lepă­dat de gri­ji­le deşar­te, căci cu tru­pul mă închi­nam lui Dum­ne­zeu, iar cu min­tea şi cu ini­ma mă aflam la deşer­tă­ciu­ni­le vea­cu­lui acestuia.
67. N‑am avut ade­vă­ra­ta sără­cie a duhu­lui, adi­că să mă soco­tesc pe mine tot­dea­u­na cel mai sărac de fap­te bune.
68. N‑am avut ade­vă­ra­ta lepă­da­re de lume şi ade­vă­ra­ta înstră­i­na­re pen­tru dra­gos­tea lui Dum­ne­zeu, fiind­că mi‑a plă­cut să intru într‑o mănăs­ti­re aproa­pe de casă şi de rude­le mele, spre a mă întâl­ni din când în când cu rude­le, cu pri­e­te­nii şi cu veci­nii mei.
69. Cunos­când că prin cei de aca­să, ai mei sau prin rude­le mele, îmi vine tul­bu­ra­re, smin­tea­lă şi pagu­bă sufle­teas­că, tot nu m‑am îndu­rat să mă depăr­tez de ei spre a mă înstră­i­na şi, ast­fel, am fost legat cu ini­ma de cei de care m‑am înstră­i­nat pen­tru Hristos.
70. M‑am bucu­rat când am auzit de bucu­ria celor din lume, ai.mei, sau m‑am întris­tat şi tul­bu­rat auzind de pagu­ba lor.
71. Am adu­nat bani deo­par­te cu sco­pul de a milui pe cei săraci, uitând că am făgă­du­it îna­in­tea lui Dum­ne­zeu să fiu sărac. Am uitat de învă­ţă­tu­ri­le Sfinţi­lor Părinţi, care zic că mai mare lucru este a fi sărac pen­tru Hris­tos decât a milui pe cei săraci.
72. Am ascul­tat sfa­tu­ri­le iubi­rii de argint şi mi-am adu­nat bani deo­par­te spre a avea la vre­me de boa­lă, la nevo­ie şi la bătrâ­neţe şi, ast­fel, mi-am pus nădej­dea în idoli şi nu în Dumnezeu.
73. Văzân­du-mă cu ini­ma legat de bani sau de ave­re deo­se­bi­tă, nu m‑am gră­bit să merg la Spo­ve­da­nie spre a des­co­peri acest lucru duhov­ni­cu­lui, ci, bizu­in­du-mă pe soco­tea­la mea şi împă­cân­du-mă cu sta­rea în care mă aflam, am mers din rău în mai rău. Ast­fel, din iubi­rea de ago­ni­sea­lă în via­ţa de obş­te, am căzut jal­nic în iubi­rea de argint.
74. Având ceva bani deo­par­te şi ave­re per­so­na­lă, în vre­mea rugă­ciu­nii nu am putut să mă rog curat, că de mul­te ori mă gân­deam cu gri­jă la cele adu­na­te, frămân­tân­du-mă cum să fac pen­tru a le înmulţi sau să nu sca­dă. Ast­fel, după cuvân­tul Dom­nu­lui, unde am avut comoa­ra, aco­lo am avut şi inima.
75. Fiind stă­pâ­nit de iubi­rea de argint, care, după Apos­to­lul, este pri­ci­na tutu­ror rău­tă­ţi­lor, am înce­put cu banii să cum­păr hai­ne mai scum­pe ca ale celor­la­lţi părinţi, mai bune decât cele date la obş­te, puţi­nă bău­tu­ră şi ceva de mân­ca­re si, înce­tul cu înce­tul, m‑am depăr­tat cu totul de via­ţa aspră şi de înfrâ­na­rea pe care am făgăduit‑o lui Dum­ne­zeu şi pe care le aveam la înce­put, când încă nu aveam bani. Deci, îngroşân­du-mi tru­pul şi min­tea cu moli­ciu­nea hai­ne­lor şi a mân­că­ru­ri­lor deo­se­bi­te, am ajuns rob tutu­ror pati­mi­lor: lene­vi­rii, uită­rii, nepă­să­rii, nesimţirii.
76. îndem­nat de gân­dul meu, la înce­put am adu­nat bani cu sco­pul să milu­iesc pe cei săraci, iar după ce am ascul­tat pe dia­vo­lul şi am pus bani deo­par­te, am ajuns mult mai aspru cu ini­ma ca mai îna­in­te faţă de cei săraci şi am ascul­tat iară­şi pe dia­vo­lul care îmi zicea: „Nu-ţi mai da banii la săraci, că ai să sără­ceşti şi tu”.
77. Fiind zgâr­cit şi împie­trit cu ini­ma, m‑am supă­rat tare pe cei ce-mi cereau milos­te­nie şi nu numai că nu le-am dat nimic, ci i‑am şi ocă­rât, batjo­co­rit şi înjurat.
78. Fiind robit de dra­gul iubi­rii de argint, am pără­sit vre­mea pra­vi­lei şi a rugă­ciu­nii şi m‑am dus la mun­că pen­tru a câş­ti­ga bani, spre a mă îmbo­gă­ţi, spre a mea veş­ni­că pierzare.
79. Fiind stă­pâ­nit de acest păcat, m‑am apu­cat de vân­dut pe ascuns lucruri din ave­rea mănăs­ti­rii fără bla­go­slo­ve­nia sta­reţu­lui, făcân­du-mă ast­fel fur de cele sfin­te pre­cum Iuda, Ghezi, Ana­nia şi Safira.
80. De mul­te ori, voind să fac negus­to­rie, am spus min­ciuni şi am întrebuinţat
nume­le lui Dum­ne­zeu spre a putea vin­de scump, să înşel pe alţii spre a mă îmbogăţi.
81. Am minţit pe sta­reţ şi pe eco­nom, pre­cum şi pe cei­la­lţi din con­du­ce­rea mănăs­ti­rii când m‑au oprit să am pun­gă deosebită.
82. Am fost zgâr­cit, scump şi împie­trit cu ini­ma şi nu mi‑a fost milă de nevo­i­le altora.
83. Nu am făcut nici fap­te­le bune ale milos­te­ni­ei sufle­teşti, nici pe ale celei tru­peşti după a mea pute­re şi stare.
84. Nu m‑am lepă­dat cu min­tea şi ini­ma de toa­te cuge­tă­ri­le păti­ma­şe care m‑au înstră­i­nat de dra­gos­tea lui Dumnezeu.

Cele şap­te păca­te de moarte

I. Păca­te făcu­te din mândrie

85. Am păcă­tu­it îna­in­tea lui Dum­ne­zeu cu tot felul de mândrie.
86. M‑am tru­fit şi semeţit, am fost min­ci­nos şi lăudăros.
87. Am fost făţar­nic şi mi‑a plă­cut foar­te mult să fiu cin­stit de oameni.
88. Am păcă­tu­it cu păre­rea de sine, simţi­rea de sine, bizu­i­rea pe sine şi cu încre­de­rea în sine.
89. Am păcă­tu­it cu rân­du­ia­la de sine, adi­că mi‑a plă­cut să umblu după voia mea, după capul meu şi am urât supu­ne­rea şi tăie­rea voii.
90. Am fost stă­pâ­nit în toa­tă vre­mea de duhul mulţu­mi­rii de sine, adi­că am fost mulţu­mit cu sta­rea şi aşe­za­rea mea sufle­teas­că şi m‑am simţit sătul de lucra­rea fap­te­lor bune, soco­tind că nu mai tre­bu­ie să mă nevo­iesc şi să-mi chi­nu­iesc tru­pul, deo­a­re­ce am o oare­ca­re măsu­ră de fap­te bune şi nu sunt pre­cum cei­la­lţi oameni.
91. N‑am avut ade­vă­ra­ta cunoş­tinţă de sine, ade­vă­ra­ta mus­tra­re de sine şi ura de sine.
92. Am fost stă­pâ­nit tot tim­pul de îngâm­fa­rea de sine şi preţu­i­rea de sine.
93. Am fost de mul­te ori stă­pâ­nit în min­te şi în cuvânt de duhul îndrep­tă­ţi­rii de sine.
94. Am jude­cat cu min­tea şi cu cuvân­tul pe alţii şi i‑am osân­dit pen­tru păca­te­le lor, iar de rău­tă­ţi­le mele cele fără de număr nu m‑am îngrijit.
95. Am supă­rat de mul­te ori pe Bunul Dum­ne­zeu cu trâm­bi­ţa­rea de sine, adi­că am spus şi ves­tit alto­ra lucru­ri­le mele ce mi s‑au părut bune.
96. Am avut în ini­mă în toa­tă vre­mea o lau­dă nebu­nă de sine.
97. Am hră­nit în toa­tă vre­mea pe fari­se­ul meu cel dină­un­tru cu închi­pu­i­rea de sine şi cu arătarea.
98. Fiind stă­pâ­nit de mân­drie şi de încă­pă­ţâ­na­re, am vor­bit împo­tri­vă când am fost tri­mis la ascultare.
99. Fiind mân­dru şi semeţ, am urât pe cei ce m‑au mus­trat şi am iubit pe cei ce m‑au lăudat.
100. M‑am mân­drit şi lău­dat cu cele patru feluri de bunătăţi:
– cu cele fireşti: isteţi­mea, fru­mu­seţea, băr­bă­ţia şi cele asemenea;
– cu cele câş­ti­ga­te: meş­teşu­gul, înţe­lep­ciu­nea, şti­inţa etc.;
– cu cele din întâm­pla­re: bogă­ţia, sla­va, cin­stea, dre­gă­to­ria etc.;
– cu cele din nevo­inţă duhov­ni­ceas­că: dra­gos­tea, răb­da­rea, ascul­ta­rea, sme­re­nia etc.
101. Am fost stă­pâ­nit de cele cinci trep­te ale mândriei:
– având une­le bună­tă­ţi duhov­ni­ceşti, n‑am cunos­cut că le am de la Dumnezeu;
– am recu­nos­cut că am une­le bună­tă­ţi de la Dum­ne­zeu, însă nu am cunos­cut că le am în dar, ci am soco­tit că le am fiind­că mi s‑ar fi cuve­nit, soco­tin­du-mă vred­nic de ele;
– am soco­tit că am une­le bună­tă­ţi duhov­ni­ceşti pe care nu le-am avut niciodată;
– am defă­i­mat pe alţii şi am poftit să fiu numai eu lău­dat şi slăvit;
– am defă­i­mat legi­le cano­ni­ce şi litur­gi­ce pe care le-au rân­du­it Sfinţii Părinţi şi nu m‑am supus tutu­ror pre­da­ni­i­lor Bisericeşti.
102. Am fost robit în toa­tă vre­mea de cele zece fii­ce ale mân­dri­ei: defă­i­ma­rea ascul­tă­rii, isco­di­rea, înşe­la­rea cu min­tea, tru­fia, sla­va deşar­tă, lau­da, înă­lţa­rea cu min­tea, pre­ge­ta­rea cea făţar­ni­că, voia cea slo­bo­dă, deprin­de­rea păcatului.
103. Am păcă­tu­it îna­in­tea lui Dum­ne­zeu cu gân­duri de hulă, de necre­dinţă, cu încă­pă­ţâ­na­rea, îngâm­fa­rea, neîn­frâ­na­rea şi iubi­rea de stăpânire.
104. Din mân­drie, am avut păre­rea că aş fi vred­nic să am vreo vede­nie sau des­co­pe­ri­re de la Dum­ne­zeu; ba chiar am avut nebu­nia să cred în une­le vede­nii şi visuri ale mele, soco­tin­du-le ade­vă­ra­te. N‑am şti­ut că mai mare este îna­in­tea lui Dum­ne­zeu cel ce-şi vede păca­te­le sale decât cel ce vede îngeri.
105. M‑am mân­drit că aş fi fecio­rel­nic cu tru­pul, neş­ti­ind că nici dra­cii nu se însoa­ră şi nici nu se mări­tă, dar pen­tru că au mân­drie tot dia­voli rămân, după cum scrie la Pil­de: „Necu­rat este îna­in­tea Dom­nu­lui tot cel îna­lt cu inima”.
106. Soco­tin­du-mă curat şi fecio­rel­nic, am defă­i­mat cu min­tea pe cre­ş­ti­nii cei căsă­to­ri­ţi după lege şi, ast­fel, am căzut sub cea mai grea pedeap­să a Bise­ri­cii, care este ana­te­ma (Canoa­ne­le l, 9 şi 10 din Gangra).
107. M‑am soco­tit vred­nic să fiu dia­con, eco­nom, sta­reţ etc. în mănăs­ti­re şi am defă­i­mat pe cei ce con­duc: pe duhov­nic, pe che­lar, bucă­tar şi pe cei mai bătrâni decât mine.

II. Păca­te făcu­te din sla­va deşartă

108. în toa­tă vre­mea am fost stă­pâ­nit de duhul sla­vei deşar­te şi de fii­ce­le ei: de lău­dă­roşe­nie, de afla­rea unor lucruri noi, de făţăr­ni­cie, de pizmă, de neîn­vo­irea la cele bune, de iubi­rea de cear­tă, de dorinţa de a plă­cea oame­ni­lor, de lin­gu­şi­re, de iubi­rea de podoa­be, de spă­la­rea feţei cu gân­dul de a plă­cea alto­ra, de aran­ja­rea păru­lui, de pur­ta­rea de hai­ne fru­moa­se şi luxoa­se etc.
109. N‑am pri­mit ocă­ri­le cu răb­da­re şi am fost răz­vră­tit cu năravurile.
110. M‑am făţăr­ni­cii îna­in­tea oame­ni­lor cu o oare­ca­re nevo­inţă, adi­că cu slă­bi­rea tru­pu­lui prin post, cu hai­ne vechi şi rup­te, cu umbla­rea des­culţ şi cu capul des­co­pe­rit, cu părul încâl­cit şi nepiep­tă­nat, cu lacri­mi­le cele la ară­ta­re pe care mi le‑a dat duhul sla­vei deşar­te. Apoi: cu nea­go­ni­sea­la, cu neîm­po­do­bi­rea chi­li­ei, cu milos­te­nia, cu blân­deţea cea făţar­ni­că şi cu cele­lal­te asemenea.
111. Am păcă­tu­it cu împo­do­bi­rea chi­li­ei, m‑am lău­dat cu cărţi­le mele, cu icoa­ne­le, cu scri­sul, cu pre­di­ca, cu iscu­sinţa în Sfin­te­le Scripturi.
112. M‑am lău­dat către alţii că aş fi avut vede­nii sau visuri de la Dum­ne­zeu, neş­ti­ind că dia­vo­lii sla­vei deşar­te pe cei sla­bi la min­te, în vede­nii şi în visuri, îi fac pro­o­roci (Sca­ra, Cuvân­tul III).
113. M‑am lău­dat că aş fi avut une­le sem­ne simţi­te la anu­mi­te orga­ne ale tru­pu­lui, prin care mi s‑ar fi pre­ves­tit une­le lucruri ce aveau să mi se întâm­ple, adi­că mi s‑a zbă­tut ochiul, mi‑a ţiu­it ure­chea, m‑a mân­cat în pal­mă, mi‑a amorţit un deget…
114. M‑am încre­zut în pri­ce­pe­rea mea cea duhov­ni­ceas­că şi m‑am bizu­it să plec la via­ţa pus­t­ni­ceas­că fără să mai cer sfa­tul celor mai iscu­si­ţi decât mine.
115. M‑am soco­tit vred­nic să ies de sub ascul­ta­rea mănăs­ti­rii şi să plec prin lume la pre­di­ca­rea cuvân­tu­lui lui Dum­ne­zeu spre a întoar­ce la pocă­inţă pe cei ce pier.
116. Ascul­tând de dia­vo­lul sla­vei deşar­te, la masă cu alţii m‑am înfrâ­nat să mănânc şi să beau mai mult ca ei, iar atunci când am fost sin­gur i‑am între­cut pe toţi cu îmbu­i­ba­rea pântecelui.
117. M‑am înfrâ­nat de la vor­bă mul­tă, de la fle­că­re­a­lă şi de la râs, numai ca să mă soco­teas­că oame­nii că sunt evla­vi­os şi cucer­nic şi, ast­fel, ferin­du-mă de cele mai mici, am fost biru­it de fia­ra cea cu mul­te cape­te a sla­vei deşarte.
118. Am vieţu­it numai cu tru­pul în mănăs­ti­re, iar cu min­tea şi cu ini­ma am umblat prin lume.
119. M‑am făţăr­ni­cii şi m‑am lău­dat cu une­le fap­te bune pe care nici cu gân­dul nu le-am lucrat.
120. M‑am făcut tai­nic, lini­ş­tit, tăcut şi chiar plân­g­ă­tor, tot din sla­vă deşar­tă şi mândrie.
121. N‑am iubit nici­o­da­tă în via­ţă să fiu ocă­rât, necin­stit de alţii, defă­i­mat şi nebă­gat în seamă.
122. Nu m‑am silit să alung din min­te vicleşu­gu­ri­le sla­vei deşarte.
123. Nu m‑am silit nici­o­da­tă în via­ţă să fac ceva pen­tru a fi defă­i­mat de oameni.
124. în vre­mea pra­vi­lei de rugă­ciu­ne, de mul­te ori am stat de vor­bă cu dra­cii, când aceş­tia mă lău­dau şi-mi amin­teau tot felul de închi­pu­iri de sla­vă deşar­tă de la oameni.
125. Am avut întot­dea­u­na o via­ţă făţar­ni­că, pli­nă de pre­fă­că­to­rie şi, fiind înă­un­tru plin de răni­le conş­ti­inţei şi de urâ­ciu­nea păca­te­lor mele, pe dina­fa­ră m‑am ară­tat mor­mânt văru­it, plin de cuvi­oşie şi cucer­ni­cie făţar­ni­că, prin care am vânat sla­vă şi lau­dă de la oame­nii care nu cunosc vicle­nia vieţii mele.
126. M‑am lău­dat de mul­te ori că sunt un om mare, de neam bun şi cin­stit şi că părinţii mei au fost la rân­dul lor de neam mare, de mare ispra­vă, că am rude care sunt de sea­mă şi cu fun­cţii înalte.

III. Păca­te făcu­te din desfrânare

Păca­te­le desfrâ­nă­rii s‑au scris la votul fecioriei.

IV. Păca­te făcu­te din mânie

127. M‑am iuţit şi m‑am mâni­at de mul­te ori în via­ţă, cu pri­ci­nă şi fără pricină.
128. Fiind cuprins de mânie, am stri­gat, am batjo­co­rit, am mus­trat cu aspri­me, am bles­te­mat, am înju­rat şi am fost chiar gata să mă răz­bun pe alţii cu bătaie.
129. Din cau­za mâni­ei care m‑a stă­pâ­nit, mi-am pier­dut pacea minţii şi a ini­mii şi răbdarea.
130. Nu m‑am gră­bit să între­bu­inţez mânia cea bună spre a păs­tra legi­le cre­ş­ti­ne, dog­me­le şi pre­da­ni­i­le Bise­ri­cii celei drep­t­mă­ri­toa­re atunci când a fost vre­mea cuvenită.
131. Nu m‑am mâni­at cu toa­tă râv­na asu­pra celor pe care i‑am auzit hulind pe Dum­ne­zeu, pe Mai­ca Dom­nu­lui, Bise­ri­ca lui Hris­tos şi pe sfinţi.
132. Nu am avut râv­nă şi nu m‑am împo­tri­vit asu­pra celor ce au căl­cat şi au batjo­co­rit legi­le cano­ni­ce ale Bise­ri­cii lui Hris­tos (adi­că asu­pra celor ce necin­stesc Sfin­te­le Canoa­ne, Sfân­ta Tra­di­ţie şi toa­te hotă­râri­le Bisericii).
133. Din cau­za mân­dri­ei şi a lene­vi­rii, am deve­nit nesi­mţi­tor şi împie­trit la ini­mă şi n‑am avut umi­linţă şi lacri­mi spre a stin­ge la nevo­ie focul mâni­ei şi al intimii.
134. M‑am mâni­at şi m‑am iuţit atunci când alţii mi-au ară­tat nepu­tinţe­le şi rău­tă­ţi­le mele.
135. De mul­te ori, în tim­pul rugă­ciu­nii şi mai pe urmă, mi-am amin­tit cu ură şi cu mânie faţa celui ce m‑a supă­rat şi am urzit în min­te gân­duri de răz­bu­na­re asu­pra lui.
136. La mânie, m‑am bles­te­mat pe mine şi pe alţii.
137. Am dră­cu­it pe oameni, ani­ma­le şi alte lucruri.
138. Fiind tul­bu­rat de mânie, am bătut oameni şi ani­ma­le, arun­când cu lem­ne şi pie­tre asu­pra lor.
139. M‑am înfi­er­bân­tat de mânie şi iuţi­me, încât nu numai asu­pra oame­ni­lor şi ani­ma­le­lor m‑am mâni­at, ci şi asu­pra lui Dum­ne­zeu, ca un ieşit din min­te, spu­nând cuvin­te de hulă (de exem­plu: „De ce m‑ai mai făcut, Doam­ne?”, „De ce numai eu am neca­zuri?”, „De ce n‑am murit când eram mic?”).
140. Am ţinut min­te răul asu­pra altuia.

V. Păca­te făcu­te din zavistie

141. Am zavis­tu­it şi am urât pe alţii.
142. M‑am mâh­nit cu urâ­ciu­ne asu­pra aproa­pe­lui meu.
143. Din zavis­tie, pizmă, invi­die şi rău­ta­te, am cău­tat de mul­te ori să micşo­rez, prin cuvânt şi prin lucru, sla­va, cin­stea şi folo­sul aproapelui.
144. M‑am bucu­rat şi vese­lit cu ini­ma, auzind sau văzând pri­mej­dia şi pagu­ba aproapelui.
145. M‑am întris­tat şi am bolit cu ini­ma, din zavis­tie, pen­tru daru­ri­le cele duhov­ni­ceşti ale aproapelui.
146. Am fost robit tot­dea­u­na de cele cinci fii­ce ale zavis­ti­ei: ura, cle­ve­ti­rea, osân­di­rea, săl­ta­rea şi bucu­ria pen­tru neca­zu­ri­le şi pri­mej­di­i­le care i s‑au întâm­plat aproa­pe­lui meu.
147. Am lăsat vier­me­le zavis­ti­ei să-mi roa­dă ini­ma cu întris­ta­rea şi cu păre­rea de rău
pen­tru bine­le şi spo­rul aproa­pe­lui meu şi nu m‑am silit ca, prin rugă­ciu­ne şi dra­gos­te, să înde­păr­tez de la mine aceas­tă ciu­mă a sufletului.
148. Am ţinut min­te mul­tă vre­me răul ce mi 1‑au făcut alţii, iar când am avut pri­lej potri­vit, m‑am răz­bu­nat cu rău­ta­te asu­pra lor.

VI. Păca­te făcu­te din lăco­mia pântecelui

149. în toa­tă vre­mea am fost lacom la mân­ca­re şi băutură.
150. Am mân­cat mai îna­in­te de ora mesei şi m‑am sâr­gu­it să-mi pro­cur mân­că­ruri gus­to­a­se şi scumpe.
151. Am pier­dut mul­tă vre­me pen­tru pre­pa­ra­rea hra­nei, între­bu­inţând tot meş­teşu­gul pen­tru a face mân­că­ruri cât mai bune şi de cât mai mul­te feluri.
152. Mi-am întu­ne­cat min­tea cu mân­ca­re prea mul­tă şi bău­tu­ră pes­te măsu­ră (apă, vin, sucuri, ceai etc.).
153. Mi-am făcut pân­te­ce­le dum­ne­zeu, slujindu‑i şi făcând voia lui.
154. Am dez­le­gat une­ori în pos­turi sau în zile­le de post la mân­că­ruri cu ulei şi vin, neţinând sea­ma de Sfin­te­le Canoa­ne şi de Tipi­cul Bisericesc.
155. Mi-am îngroşat tru­pul cu mân­că­ruri şi bău­turi pes­te măsu­ră, din care cau­ză mi-am îndo­bi­to­cit min­tea, deve­nind leneş, trân­dav şi gre­oi la lucra­rea tutu­ror fap­te­lor bune.
156. Am fost stă­pâ­nit de nesă­tu­ra­re, de câr­ti­re şi de nemulţu­mi­re în tim­pul mesei.
157. Am mân­cat şi am băut pe ascuns, fără vre­me şi fără rânduială.
158. Am stat la masă pre­cum cele necu­vân­tă­toa­re, fără a zice sfân­ta rugă­ciu­ne îna­in­te şi după masă.
159. în vre­mea mesei am vor­bit deşer­tă­ciuni, am făcut glu­me şi am râs nebu­neş­te, cu glas tare, făcând smin­tea­lă celor ce m‑au văzut.
160. M‑am îmbă­tat, cu vin şi cu alte bău­turi alcoolice.
161. Am fost iubi­tor de dul­cea­ţă şi mi‑a plă­cut să beau bău­turi dulci.
162. Am chel­tu­it bani cum­pă­rând bom­bo­a­ne, cio­co­la­tă, pră­ji­turi şi alte dul­ceţuri spre a mă desfă­ta cu ele, îndul­cind gâtle­jul şi stâr­nind prin ele pofte­le necurate.
163. La masă, n‑am mân­cat încet, cu lini­ş­te, cu rugă­ciu­ne în min­te şi cu fri­că de Dum­ne­zeu, ci, fiind lacom, am mân­cat repe­de, ca lupul, şi dacă ar fi fost cu putinţă, aş fi înghi­ţit totul deodată.
164. Fiind rob al pân­te­ce­lui, am aştep­tat cu mare nerăb­da­re să vină ora mesei, Pas­te­le, Cră­ci­u­nul, Sâm­bă­ta, Dumi­ni­ca şi alte praz­ni­ce mari, spre a face dez­le­ga­re la toa­te mân­că­ru­ri­le şi la vin.
165. De mul­te ori am vrut să-mi vină vre­un pri­e­ten sau musa­fir pen­tru a putea în cin­stea lor să dez­leg la mân­ca­re şi vin şi ast­fel, prin fereas­tra dra­gos­tei şi a pri­mi­rii de stră­ini, să dau dru­mul lăco­mi­ei pântecelui.
166. Incre­zân­du-mă în îndrep­tă­ţi­rea cuge­tu­lui meu, am îndrăz­nit să dez­leg une­ori pos­tu­ri­le rân­du­i­te de Sfân­ta Bise­ri­că mân­când de dul­ce sau cu unt­de­lemn nefi­ind şi bol­nav cu trupul.
167. De mul­te ori mi‑a plă­cut să mănânc mân­că­ruri prea iuţi, prea acre, prea săra­te, prea dulci sau alte mân­că­ruri gre­le pe care ane­vo­ie le poa­te mis­tui sto­ma­cul şi mi-am pri­ci­nu­it boa­lă sin­gur, la trup şi la suflet.
168. Din cau­za satu­ră­rii pân­te­ce­lui, mi-am făcut min­tea groa­să şi mola­ti­că şi mi-am slă­bit trezvia, atenţia şi memoria.
169. Din cau­za îmbu­i­bă­rii pân­te­ce­lui care m‑a stă­pâ­nit, mi-am por­nit lim­ba la tot felul de deşer­tă­ciuni şi glu­me, ba une­ori, fiind sătul de tot felul de buca­te, am avut nebu­nia de a mă face das­căl şi a tâl­cui alto­ra din Sfân­ta Scrip­tu­ră, nea­du­cân­du-mi amin­te de ceea ce spu­ne Sfân­tul Isa­ac Şirul şi alţi sfinţi părinţi: „în pân­te­e­e­le plin, cunoş­tinţa lui Dum­ne­zeu nu locuieşte”.
170. în vre­mea mesei, mai ales la praz­ni­ce boga­te, venind la masă şi văzând mulţi­mea buca­te­lor, mi-am legat ini­ma de ele şi nici­de­cum nu am voit să-mi aduc amin­te de moar­te, de jude­ca­tă, de ghe­e­nă şi de mân­ca­rea vier­mi­lor cea de după moarte.
171. Din cau­za obi­ce­iu­lui celui rău care m‑a stă­pâ­nit prin satu­ra­re, am îngre­u­nat cora­bia sufle­tu­lui meu şi am aruncat‑o în valu­ri­le nesi­mţi­rii şi ale lene­vi­rii, apoi am înecat‑o în marea cuge­te­lor curveşti.
172. în toa­tă vre­mea vieţii mele am fost iubi­tor de dul­ceţi şi iubi­tor de trup.
173. Am mân­cat car­ne în mănăs­ti­re şi am dorit să-mi dea alţii mân­că­ruri de car­ne şi alte gus­tări ispititoare.
174. Am mân­cat peş­te în zile­le opri­te şi am îndem­nat şi pe alţii să mănânce.
175. Am îndem­nat pe alţii să mănân­ce de dul­ce în zile­le opri­te fără ca aceş­tia să fie bolnavi.

VII. Păca­te făcu­te din lene şi nepăsare

176. M‑am len­e­vit să lucrez toa­tă fap­ta bună cu gân­dul, cu cuvân­tul şi cu lucrul după a mea putere.
177. M‑am len­e­vit să mă rog lui Dum­ne­zeu în toa­tă vremea.
178. M‑am len­e­vit să merg la Bise­ri­că spre a ascul­ta Sfân­ta Litur­ghie şi cele­lal­te slu­j­be ale Bise­ri­cii, când nu eram în ascultare.
179. M‑am len­e­vit să-mi fac pra­vi­la la chi­lie şi Cano­nul cel călu­gă­resc care mi‑a fost dat de sta­reţ sau de duhov­ni­cul meu.
180. Am dor­mit prea mult şi nu m‑am silit să pri­ve­ghez după a mea putere.
181. M‑am len­e­vit să-mi fac ascul­ta­rea care mi s‑a dat de sta­reţ sau de eco­no­mul mănăstirii.
182. M‑am len­e­vit să fiu veghe­tor şi treaz cu min­tea în fie­ca­re cli­pă spre a nu fi luat prin sur­prin­de­re de cur­se­le dracilor.
183. M‑am len­e­vit să zic în toa­tă vre­mea rugă­ciu­nea: „Doam­ne lisu­se Hris­to­a­se, Fiul lui Dum­ne­zeu, milu­ieş­te-mă pe mine, păcă­to­sul”, după cum mi s‑a porun­cit la călugărie.
184. M‑am len­e­vit să slu­jesc cu toa­tă pute­rea părinţi­lor şi fra­ţi­lor nepu­tin­cioşi şi bol­navi cu trupul.
185. M‑am len­e­vit la lucra­rea cea tai­ni­că a minţii, adi­că la cuge­ta­rea cât mai dea­să la moar­te, la Jude­ca­ta de Apoi, la Preasfin­te­le Tai­ne ale Dom­nu­lui, la Rai şi la Iad, pre­cum şi la alte lucruri duhov­ni­ceşti şi zidi­toa­re de suflet.
186. M‑am len­e­vit la lucra­rea cea tai­ni­că a minţii, adi­că să cuget Legea Dom­nu­lui ziua şi noap­tea, după cum scrie psal­mis­tul (Psal­mul 118), la minu­ni­le care sunt în toa­tă zidi­rea lui Dumnezeu.
187. Am fost stă­pâ­nit în toa­tă vre­mea de moleşe­a­la voinţei, din care cau­ză nu am voit să lucrez fap­te­le bune.
188. Am fost stă­pâ­nit în toa­tă vre­mea de moleşe­a­la tru­pu­lui, slă­bă­no­gi­rea mădu­la­re­lor tru­pu­lui, păru­ta nepu­tinţă a tru­pu­lui şi trân­dă­via, din care cau­ză am adus mul­tă pagu­bă tică­lo­su­lui meu suflet.
189. Am dor­mit în Bise­ri­că în vre­mea Sfin­tei Litur­ghii, a Utre­ni­ei şi a celor­lal­te slujbe.
190. Din lene şi trân­dă­vie, mai mulţi ani din via­ţă nu am făcut Cano­nul de meta­nii şi închi­nă­ciuni care mi s‑a rân­du­it la călu­gă­rie şi nici o altă nevo­inţă călu­gă­reas­că după a mea pute­re nu am lucrat.
191. M‑am len­e­vit în toa­tă vre­mea să citesc regu­lat cele Şap­te Lau­de ale Bise­ri­cii când nu am avut oca­zia să le ascult în Biserică.
192. M‑am len­e­vit să mă scol la mie­zul nopţii pen­tru a mer­ge la Utre­nie sau, fiind unde­va depar­te de Bise­ri­că, n‑am avut gri­jă să mă scol să-mi fac pra­vi­la de rugă­ciu­ne după pute­rea mea.
193. Când am auzit noap­tea clo­po­te­le care mă che­mau la slu­j­ba Utre­ni­ei, în loc să mă bucur şi să dau sla­vă lui Dum­ne­zeu că mă
chea­mă la sla­vo­slo­via Sa, mi‑a fost lene şi ciu­dă că mă tre­zesc din somn.
194. Când am auzit la mie­zul nopţii toa­ca de fier care suna deş­tep­ta­rea sau toa­ca de lemn din jurul bise­ri­cii, din lene nu am vrut să mă scol să merg la slu­j­bă, ci am zis să mai stau puţin până se vor adu­na părinţii şi fra­ţii la rugă­ciu­ni­le înce­pă­toa­re şi, punând capul jos, m‑am tre­zit la jumă­ta­tea Utre­ni­ei, ba une­ori chiar dimi­nea­ţa, pier­zând slu­j­ba şi nefăcând‑o nici la chilie.
195. Mi-am păgu­bit în toa­tă via­ţa sufle­tul cu moleşe­a­la, nepă­sa­rea şi som­nul mult.
196. De mul­te ori în tim­pul pos­tu­ri­lor, fiind oare­cum slab cu tru­pul, m‑am gân­dit să dorm mai mult ca de obi­cei, gân­dind că lip­sa de hra­nă se com­ple­tea­ză cu som­nul mult, risi­pind folo­sul pos­tu­lui cu lenea şi trândăvia.
197. Stând în picioa­re la pri­ve­ghe­re în Bise­ri­că sau la pra­vi­lă în chi­lie, am fost biru­it de lene şi de moleşe­a­la şi nu m‑am
oste­nit să stau în picioa­re, ci am stat jos în stra­nă sau în genunchi, ori m‑am reze­mat de stâlpi sau pereţi, pier­zând folo­sul privegherii.
198. Soco­tind că alung som­nul şi lenea, am pără­sit pra­vi­la de rugă­ciu­ne şi m‑am apu­cat de alte lucruri, prin care, deşi am reu­şit să alung som­nul, am izgo­nit şi rugă­ciu­nea din min­te, umplân­du-mă de griji şi răs­pân­din­du-mă cu gân­dul. Ast­fel, soco­tind că alung un dia­vol, am dat dru­mul alto­ra mai mulţi, care mi-au furat rugă­ciu­nea şi mi-au tul­bu­rat mintea.
199. M‑am len­e­vit să stau în picioa­re la rugă­ciu­ne sau drept în genunchi, stând tot­dea­u­na înge­nun­chiat pe căl­câie, spre a odihni tru­pul, să nu sim­tă dure­re şi osteneală.
200. Din lene şi cru­ţa­re de sine, nu m‑am oste­nit să fac meta­nii mari cu genun­chii şi frun­tea până la pământ, ci am făcut închi­nă­ciuni. Ba, ce este şi mai rău, nici pe aces­tea nu le-am făcut cum tre­bu­ie, adi­că ple­cân­du-mă până la pământ, ci de mul­te ori le-am făcut numai aşa de mân­tu­ia­lă, până la brâu, sau le-am făcut din genunchi, amă­gin­du-mă că-mi fac Canonul.
201. Din lene, nu mi-am făcut Cano­nul com­plet, ci numai pe jumă­ta­te, une­ori dor­mind prea mult sau alt­ce­va făcând în tim­pul pra­vi­lei. Nu mi-am făcut deloc Cano­nul, zile în şir, săp­tămâni şi chiar mai mult.
202. Fiind trân­dav şi leneş şi urând sta­rea la rugă­ciu­ne, care este lucrul cel mai de sea­mă pen­tru călu­gări, lăsând pra­vi­la de rugă­ciu­ne de la Bise­ri­că sau cea de la chi­lie, m‑am făcut pri­mi­tor de stră­ini, îngri­ji­tor de bol­navi ş.a. Ast­fel, prin cele mai mici am pier­dut pe cele mari.
203. M‑am obo­sit pes­te măsu­ră la slu­j­be­le cele dina­fa­ră, din care cau­ză în vre­mea rugă­ciu­nii m‑am cufun­dat în somn greu şi nu am mai putut des­chi­de gura spre lau­da lui Dumnezeu.
204. Venind la slu­j­ba de noap­te, am fost biru­it de moleşe­a­lă şi de somn, ori am dor­mit în bise­ri­că, ori am pără­sit slu­j­ba mer­gând la chi­lie unde m‑am culcat.
205. Am stat de vor­bă în tim­pul pra­vi­lei. Am scos pe alţii din Bise­ri­că şi către ei am cle­ve­tit pe părinţi.
206. De mul­te ori lenea de a mă ruga mi-am acoperit‑o cu une­le pri­cini, păru­te a fi înde­le­t­ni­ciri folo­si­toa­re, dar care au fost făcu­te în vre­mea pravilei.
207. Am îndem­nat pe alţii să nu mear­gă la Bise­ri­că sau să lase pra­vi­la de la chi­lie spre a‑mi sluji mie.